În excentricii ani ’60 răsărea în Marea Britanie primul mare superstar al ciclismului. Înainte de Robert Miller, Mark Cavendish, Bradley Wiggins sau Chris Froome, a fost Tom Simpson. Născut într-o familie simplă, într-un sătuc mic din nord estul Angliei. Încă din fragedă pruncie, Tommy a ilustrat că avea veleități atletice și în adolescență avea să se apuce de sportul care ulterior avea să-i aducă atât faima cât și sfârșitul.

În paralel cu ciclismul pe șosea, Simpson a concurat și pe velodrom, iar talentul său natural a fost răsplătit cu o medalie de bronz la Jocurile Olimpice de la Melbourne, din 1956. Doi ani mai târziu, în 1958, obține o nouă distincție, de data aceasta de argint, la Jocurile Commonwealth. Toate aceste rezultate au atras atenția echipelor profesioniste de șosea, iar imediat Tommy a intrat în vizorul acestora.

În anul imediat următor, 1959, el va semna primul său contract profesionist. Prima sa mare cursă avea să fie Turul Lombardiei, dar lipsa experienței și-a spus cuvântul pe deplin și tânărul britanic a abandonat. În 1960, a venit și prima sa participare într-un mare tur, Turul Franței. La finele competiției a venit pe un rezonabil loc 29.

Rezultatele bune au început să apară în 1961, cu prima victorie într-o clasică monument, Turul Flandrei. Un an mai târziu, el avea să devină primul britanic care se îmbrăca în galben în Marea Buclă la finele unei etape. Din păcate, aveau să mai treacă alți 50 de ani până ca un britanic să-și adjudece victoria în Turul Franței. La finele acelui tur, Simpson avea să rateze inclusiv podiumul, dar, prin intermediul locului șase obținut la doar 24 de ani, devenea o mare speranță a ciclismului mondial.

Următorii trei ani au adus apogeul pentru tânărul Tommy. Victorie în Milano – San Remo, în 1964 și victorie în Turul Lombardiei în 1965. De acum, Simpson devenea un clasic al curselor clasice de o zi. Mai mult, tot în 1965, britanicul devenea campion mondial pe șosea și atingea un apogeu nesperat. Prin intermediul acestui triumf, el a fost votat și a premiul de cel mai bun sportiv britanic al anului. O distincție uriașă având în vedere că a încheiat în fața unor corifei ai sportului din Insulă precum George Best, Jim Clark sau Mike Hailwood.

După un 1966 mai degrabă șters, a urmat 1967. Tommy își punea toate speranțele în Turul Franței și visa să devină primul britanic care se impune într-un mare tur. Înainte de asta, el avea nevoie de niște curse în picioare. Anul a debutat excepțional pentru el, iar victoria din Paris – Nice a venit ca o consecință a schimbării radicale a stilului de viață. Apoi, câteva săptămâni mai târziu, el și-a adjudecat două victorii de etapă în Vuelta. Din păcate, la finele întrecerii, s-a clasat pe un modest loc 33. Totul era însă doar o pregătire pentru Turul Franței.

Marea Buclă era principalul său miraj în acel sezon. Pentru prima oară în istorie, Turul Franței putea fi adjudecat de către un britanic. De altfel, după prima săptămână de concurs, Tom Simpson era cel mai bine plasat dintre favoriți pe locul al șaselea. Dezastrul a început să lovească atunci când turul a ajuns în Alpi. Simpson a început să aibă diaree și dureri cumplite de stomac.

Etapa a 13-a din 1967, pornea din Marsilia și după 211.5 kilometri plutonul urma să sosească la Carpentras. Profilul etapei era înfiorător, cu Mont Ventoux așteptându-i pe rutieri chiar înainte de finalul zilei. Înainte de start, unul dintre jurnaliștii britanici a sesizat că Tom Simpson nu este în apele sale. Britanicul părea obosit, dar, cu siguranță acesta era doar efectul problemei sale stomacale.

Prima parte a zilei s-a derulat fără incidente majore. Totul avea să se schimbe pe Mont Ventoux. În prima parte a cățărării, Simpson a făcut parte din plutonul fruntaș. Apoi, din senin, britanicul a început să meargă foarte lent și în zig-zag. Cu aproximativ un kilometru înainte de finalul cățărării, Simpson, epuizat de efort, a căzut ca secerat de pe bicicletă. Echipa națională pentru care concura a fost șocată de acest incident imprevizibil și i-au cerut să abandoneze, însă, faimoasele sale ultime cuvinte au arătat tăria unui adevărat campion. Legendele spun că Tom Simpson ar fi zis Puneți-mă înapoi în șa. Nimeni nu știe cu certitudine dacă aceste cuvinte au fost spus într-adevăr sau fac parte din mitul lui. Cert este că după câteva pedale, a venit și tragicul deznodământ.

În încercarea sa disperată de a reveni în cursă, Tom Simpson s-a urcat înapoi în șa. Câțiva metri mai târziu, el a căzut, dar, de această dată, nu s-a mai ridicat. Un infarct puternic l-a luat dintre noi la doar 29 de ani, iar ciclismul britanic avea să mai aștepte alte patru decenii și jumătate până ca un britanic să se impună într-un mare tur. Controversele asupra morții lui Tom Simpson dăinuie chiar și în zilele noastre. La 50 de ani distanță de la momentul Mont Ventoux 1967, monumentul său atrage milioane de vizitatori. Unii spun că ar fi fost dopat până în măduva oaselor, alții spun că acea căldură înfiorătoare l-ar fi doborât. Adevărul este undeva la mijloc.

Efortul lui Tom Simpson nu a fost răsplătit pe măsură. Asemeni lui Sisif, el va reținut pentru eternitate de către pasionații ciclismului drept primul superstar al ciclismului britanic, aflat mereu la un pas de atingerea gloriei supreme. Niciodată în istoria ciclismului un om nu a fost mai ghinionist ca acest carismatic britanic. Doar milioanele de Tommy care nu au mai văzut lumina zilei după războaiele mondiale pot înțelege suferința acestui Tommy. Până la urmă, asemeni războinicilor, Tommy Simpson a murit la datorie încercând să-și croiască un drum către cele mai înalte stele ale ciclismului.

LĂSAȚI UN MESAJ