Turul Franței s-a încheiat ieri într-o notă la fel de modestă precum acțiunea în sine. Cu un Champs-Elysees lipsit de strălucirea zilelor toride de iulie, plutonul s-a îndreptat către finalul unei ediții mult mai anoste decât ar fi prezis oricine înainte de debutul regal de la Dusseldorf. De altfel, parcă și vremea a simțit asta, atât startul de la Dusseldorf, cât și finalul de la Paris fiind umbrite de condiții meteorologice capricioase.

După accidentările lui Valverde și Porte și după descalificarea nemeritată a lui Peter Sagan, Turul Franței din 2017 și-a pierdut mult din savoare. Sigur, în prima parte a Marii Bucle, Fabio Aru și Rigoberto Uran au mai stârnit puțin plutonul, dar în rest, singurele etape în care am avut acțiune în adevăratul sens al cuvântului au fost cele în care bătrânul Alberto și-a demonstrat abilitățile de entertainer.

În mod ironic sau nu, soarta turului era decisă cu vreo patru zile înainte. Sigur că orice i s-ar putea întâmpla lui Froomey, dar, la experiența dobândită și la natura sa de contratimpist foarte iscusit, britanicul își asigurase victoria cu mult înainte ca suspansul să mai existe. De altfel, Froome a devenit doar al șaptelea om care câștigă Turul Franței fără să se impună în vreo etapă.

Prin urmare, ne rămâne să ne întrebăm ce anume l-a făcut pe Chris Froome învingător? În primă instanță, răspunsul este unul cât se poate de simplu, firesc și intuitiv. Contratimpul. În probele contra ceasornicului, britanicul și-a etalat măiestria de dublu medaliat olimpic cu bronz. Chiar dacă nu a câștigat nici la Dusseldorf și nici la Marsilia, el a fost acolo, aproape de victorie. În fapt, abilitatea sa de cățărător redutabil l-a făcut să-și apere succesele obținute în 2015 și 2016. Cu un Rigoberto Uran, Romain Bardet și Mikel Landa aflați într-o formă de zile mari, felul în care Froomey a ales să funcționeze pe munte a dat roade și a făcut joc egal cu toți cei mai sus menționați.

Profilul acestui tur era parcă menit să-l stopeze pe Froome din dominația sa. Cu toate acestea, britanicul a depășit toate obstacolele, asemeni epocii în care creștea printre rinocerii și animalele exotice din Kenya, și și-a dovedit încă o dată tenacitatea sa atât de caracteristică. Fără a avea gloria sportivă și forma din anii precedenți, Froomey a devenit un atlet al constanței, un element atât de necesar, dar uitat de marea majoritate a sportivilor care se avântă după atac.

Povestea Turului Franței din acest an a fost centrată în jurul stăruinței și perseverenței. Chiar dacă Chris Froome nu a mai etalat aceeași formă ca în anii anteriori, succesul său a fost unul cât se poate de firesc și oarecum așteptat, mai ales după accidentul nefericit al lui Porte. Mai mult, prin acest marș triumfal către Paris, el și-a asigurat tichetul către șansa de a face o dublă istorică, Turul Franței-Vuelta. Ultimul om care și-a trecut în palmares ambele competiții în același an competițional a fost legendarul Bernard Hinault, în 1978.

Înainte și după victoria de la Paris, comparațiile dintre Lance Armstrong și Chris Froome au reînceput să apară în presă. Într-o notă ceva mai ostentativă, unii au început să-l apostrofeze pe proaspătul laureat de pe Champs-Elysees drept Lance Froome. Indiferent de simpatiile ciclistice, nerecunoașterea meritelor acestui talentat rutier britanic cu origini kenyene este o dovadă de prostie pură. Speranța (ce-i drept, ușor naivă) că Froomey a pedalat curat de-a lungul anilor trebuie pusă. Chiar dacă atât Lance Armstrong cât și Chris Froome par niște cyborgi, diferențele sunt abisale, cel din urmă reușește măcar să păstreze o mică doză de umanitate în efortul său.

LĂSAȚI UN MESAJ