O problemă stringentă a reapărut în prim-plan în ultimele săptămâni. Dopajul. Ceea ce părea a fi o chestiune de rea augur și îndepărtată în timpul și spațiul ciclistic, se dovedește a fi doar o iluzie perpetuă cu care trăim și acum în zilele noastre. Cel mai recent nume din „ilustra” listă a dopaților este Samuel Sanchez.

Doar în ultima lună și jumătate am avut două cazuri de dopaj dovedite. La acestea, adăugăm și cazurile de dinaintea ediției centenare a Turului Italiei. Și-atunci ne rămâne o chestiunea grea și apăsătoare de lămurit. A dispărut cu adevărat dopajul din ciclism sau doar s-a perpetuat sub alte forme, iar doar cei mai slabi de înger sunt prinși?

E dificil să adăugăm un răspuns concret în acest sens. Dacă e să ne luăm după anumite păreri mai mult sau mai puțin avizate, apogeul dopajului a fost atins în 1998, când, celebrul scandal în care echipa Festina a fost cap de afiș, a periclitat imaginea ciclismului ca sport de natură nobilă.

La nici 12 luni distanță după acel nefericit episod, un anume cetățean american a folosit pragmatismul atât de specific acelui popor și a obținut, sub auspicii controversate, o victorie în Turul Franței. După ce învinsese culmile temutului cancer, Lance Armstrong își trecea în palmaresul său nu foarte bogat de până atunci și un mare tur. O revenire ce părea ruptă din filmele din Hollywood.

Din nefericire pentru cetățeanul portdrapel al ciclismului, întorsătura poveștii sale a fost demnă de un film directed by Alfred Hitchcock sau Stanley Kubrick. După îndelungi cercetări lăuntrice, Armstrong a scos la iveală dopajul perpetuu de care s-a folosit de-a lungul carierei. Mai mult, The Big Boss a încercat să se scoată prin declarații și tertipuri tipice oamenilor fără conștiință. Aceste metode sociopate prin care s-a discriminat de orice culpă este un demn caz de studiu pentru cercetării din psihologie.

A fost această mutare doar o scuză a trișorului suprem de a își decriminaliza gloria pierdută? Dificil de spus, dar ce-i drept nimic nu a atins absurdul suprem precum clenbuterolul împrăștiat chipurile la întâmplare în carnea de vită a lui Contador. Indiferent de simpatia ciclistică, această scuză ar putea fi credibilă doar în ochii unui copil de grădiniță.

După epoca cărniței de vită folosită în scopuri energizante, ne-am trezit cu astmul celor de la Sky. Bradley Wiggins și Chris Froome au apărut și încă apar pe lista „selectă” a oamenilor suspectați de dopaj. Momentan, Marea Britanie are în continuare doi câștigători de Mare Buclă, dar cine știe, cât de îngăduitoare va fi istoria cu ei, dacă, cei doi vor fi vreodată prinși.

Este dopajul o chestiune pur contemporană? Nicidecum. Eddy Merckx a fost prins de trei ori dopat, dar, dat fiind romantismul și naivitatea ciclismului epocii sale, marele belgian a săvârșit suspendări minore de câte o lună fiecare. Nici excentricul Fignon nu a fost străin dopajului, iar gurile rele susțin că nici Fausto Coppi nu a fost indiferent față de acest fenomen. Mai mult, ilustrul italian, întrebat fiind dacă consumă La Bomba (slangul pentru amfetamină), a răspuns afirmativ, adăugând că cine declară contrariul este un mare ipocrit.

De la necesitatea de tip Fausto Coppi de a consuma La Bomba aproape tot timpul până la dopajul contemporan nu a trecut decât ceva mai mult de jumătate de secol. În zilele noastre, Floyd Landis, un fost câștigător descalificat de onorurile victoriei din Turul Franței, declară că dopajul ar trebui legalizat. E aceasta cea mai bună soluție? Dacă da, ne vom trezi din ce în ce mai des cu cicliști mergând în zig-zag în căutarea sisifică a gloriei. Sărmanul Tommy Simpson știe mai bine despre ce discutăm aici.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ