Nu este o cursă cu tradiția și faima altora, însă Turul Portugaliei nu dezamăgește în nici o ediție de ceva vreme încoace. Aici este Vestul Sălbatic al ciclismului de azi, locul în care computerele bicicletelor sunt date peste cap de wații produși de câțiva spanioli și portughezi teleportați parcă din altă epocă.
În Turul Portugaliei nu există așteptarea care ne-a adormit de atâtea ori în Turul Franței, dar nici prezumția de nevinovăție. Fiecare etapă e pe viață și pe moarte, tricoul galben atacă pe plat, pe munte, câștigă la sprint, în această cursă poate face orice.
În plus, tot aici regăsim luptele din fotbalul portughez transpuse în ciclism. W52/FC Porto domină cursa în aceleași culori în care domina sora mai mare din fotbal campionatul intern într-o vreme. Și în ciclism, FC Porto se bate cu Sporting și Boavista. Ce-i drept lipsește Benfica, care a pus pe butuci echipa de ciclism la finalul lui 2008, însă plănuiește o revenire pe această scenă în curând.
Starul ediției din acest an este indubitabil Raul Alarcon, un tip cu o constituție de ciclist ce ar pedala de plăcere pe pavatele dintre Paris și Roubaix, dar care a devenit anul acesta jupânul Turului Portugaliei. Spaniolul și-a început cariera de ciclist profesionist la echipa potrivită, Saunier Duval, în 2007, în plină epocă Ricco-Piepoli-CERA. După destrămarea echipei, Alarcon a făcut pasul către echipele continentale din Portugalia unde s-a menținut într-o stare de latență până în 2016.
Într-un episod ce mi-a amintit de Fleche Wallonne 1994, W52/Porto a pornit într-o acțiune în etapa regină a turului din acest an similară cu cea reușită de Argentin, Furlan și Berzin în urmă cu 23 de ani. Singura diferență a fost că băieții aceștia din Portugalia se simțeau atât de bine încât s-au atacat și reciproc. Alarcon, Amaro Antunes și Ricardo Mestre au plecat din pluton și au închis ușa după ei, ba au pus și câteva piese de mobilier în ușă pentru a fi siguri că nu vine nimeni după ei. Un singur intrus a reușit să se strecoare pe lângă ei, iar unicul lucru pe care îl pot spune despre el este că nu era Floyd Landis, în consecință nici nu a rezistat până la final.
Peste 80km, cam atât au pedalat băieții de la Porto de unii singuri, Alarcon și Antunes trecând linia de sosire umăr la umăr. Uluitor a fost modul în care cei doi, rămași fără Mestre la un moment dat, și-au mărit constant ecartul față de pluton, în condițiile în care acesta era format din 12 rutieri. Locul 16 din etapă a sosit la peste 15 minute de câștigător!
Pentru cei care nu au prins ciclismul dinainte de 2006-2007, Turul Portugaliei reprezintă o bună documentare pe viu și un spectacol cu tente grotești pe alocuri. Multe echipe refuză să participe în această cursă din cauza nivelului foarte ridicat, formații cu prezențe în marile tururi fiind măcelărite aici în trecut de localnici sau de spaniolii care nu au prins contracte în primele două eșaloane.
Deși rămâne în umbra Turului Algarve ca expunere, Volta a Portugal și-a creat propria reputație ce atrage an de an curioși și nostalgici ai ciclismului alimentat cu alte tipuri de combustibil.