Următorul interviu cu Mircea Romașcanu a fost publicat în cartea fundației Pro DINAMO “Un veac pe jumătate, o iubire pe de-a întregul” de Inocențiu Voinea, lansată in 1998 cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la înființarea CS Dinamo. Socotit ca cel mai bun ciclist român, Mircea Romașcanu numără printre victoriile sale un loc 3 în clasamentul general al Cursei Păcii, multiple campionate balcanice si naționale, câștigând mai multe tururi cicliste internaționale. În prezent este maestru emerit al sportului.

Romașcane, paginezi și tu la ″Elore″ ? Hai, tată, că tu trebuie să înveți limbi străine, dacă vrei să bați lumea în lung și în lat pe bicicletă. Ce-ai făcut, te-au primit ăia de la Dinamo, până la urmă? Dăi, bă, dracu′ cu ciclismu′ lor, vrei să înveți meserie? Stai aici pe-aproape, că tipografia e de viitor, bă, nu fițe-spițe, ce-ai tu în cap.

Mai tăceți dracului din gură, babelor, lăsați băiatu în pace!

Da′ ce i-am făcut noi, bre nea Dane, am zis si noi ce-i bine, dacă nici tac-su, care e polițai, n-a putut să-l bage la Dinamo, atunci ce mai trage nădejde la afurisita aia de bicicletă? Nu sunteți în stare să vă purtați vouă de grijă și tăbarâți pe capul ăstuia mic. Mirceo, tată, să nu te lași ! Du-te peste ei și zi-le să te pună la încercare. Uite cum facem, vorbesc și cu maistrul să te lase la schimbul de noapte, ca ziua să te poți antrena. Și știi tu, noapte vorba vine, vi pe la 7.00 și pe la 9.00-10.00 te-ai suit pe bicicletă și ai tulit-o.

 

De mare ajutor mi-a fost nea Dan Zaharia. Nu s-a lăsat, s-a ținut de capul meu până ce tata a făcut ce a făcut și i-a înduplecat pe cei de la Dinamo să mă primească la secția de ciclism, chit că eram, ziceau ei, ditamai găliganul de 18 ani. Mie atâta mi-a trebuit. După o lună eram deja în fruntea juniorilor dinamoviști. Antrenorul Mircea Mihăilescu era tare mulțumit acum și parcă își reproșa discursul academic pe care mi-l ținuse la început, când îi dădea cu sus și tare despre vârsta la care trebuie început ciclismul de performanță.

Spărsesem toate tiparele. La 20 de ani deveneam campion național la juniori mari. Mare satisfacție, dar parcă nu mă împacam cu gândul ca trebuie să mă învârtesc în oala aia de beton, ce-i zicea velodrom. În mintea mea, cicliștii erau cei pe care îi vedeam eu, când eram copil, trecând în șir pe linia Otopeniului, ba în sus, ba în jos. M-am dat cu binișorul pe lângă liderul echipei de șosea, Vasile Teodor, care s-a bucurat când a auzit că mă bate gândul să renunț la velodrom. A făcut el ce-a făcut de l-a convins pe nea Nae Voicu, antrenorul, să se dea și el peste cap și să realizeze transferul. Au făcut-o și iată-mă în lotul național particpant în Turul României, la vremea aceea, competiție internațională importantă. Greu. Tare greu. Abia acum înțelegeam ce-i cu adevărat ciclismul. Poate și pentru că nu făcusem prea mare brânză până atunci. Dar asta m-a ambiționat și am început să-mi fac probleme. Cum să ajung în vârf?

În primul rînd au fost renunțările. Am renunțat la tot ceea ce înseamnau atracțiile vârstei. Nu tu discotecă, nu tu ceaiuri dansante, nu tu bere în colț cu băieții, nimic din ceea ce mă putea abate de la programul de antrenament pe care-mi impusem să-l respect cu strictețe.

Anul următor, 1974, lotul național de tineret nu mai avea ca obiectiv Turul României. Trebuia să participăm la o cursă de 100 de km în Ungaria, dar tare aș fi vrut să rămân acasă, nu atât pentru că nu învățasem ungurește pe când mă puneau băieții din tipografie să paginez ″Elore″, ci pentru că mi-ar fi plăcut să mai fac un Tur al României. Mă simțeam în forță. Aș fi vrut să-mi măsor puterile cu rutierii valoroși care-și anunțaseră participarea. S-a convenit să faceum un așa-zis antrenament înaintea plecării în Ungaria, adică să participăm la primele patru etape ale Turul României. În prima zi am și înșfăcat tricoul galben și ne-am instalat cu echipa pe primul loc. A mai trecut încă o zi și încă una. Conduceam în continuare pe echipe, iar eu nu ma înduram să las tricoul galben. Atunci antrenorul nostru a luat o decizie, să renunțe la deplasarea în Ungaria. Deși i s-au dat tot felul de sfaturi de pe margine, că vezi Doamne, suntem prea tineri, că n-o să rezistăm până la capăt, el a ținut-o una și bună: “Nu pot să le iau băieților șansa realizării unei mari performanțe la ei acasă”. Am rămas în Tur. Am bătut etapă după etapă. Coechipierii s-au ținut și ei bine, și în final, am câștigat competiția pe echipe, iar eu clasamentul general individual. Dar abia acum aveau să înceapă adevăratele tururi de forță: participările în Cursa Păcii, un adevărat campionat mondial la acea vreme; 24 de națiuni care se întreceau de-a lungul a 14 etape.

Odată, la un Tur ciclist al Germaniei, n-am început prea bine cursa, nici eu, nici colegii mei. Eram tineri și n-aveam experiența marilor competiții. Nea Nae ne-a simțit că putem mai mult și s-a pus cu gura pe noi:”Bă, nu mă faceți voi pe mine de rușine aici, ca vă ia mama dracului. Ce ați venit să faceți plimbări de agrement pe bicicletă și să vă faceți cumpărăturile? De azi nu mai iese nimeni în oraș” – ne-a retezat-o nea Nae scurt și a trântit ușa camerei. I-am luat și eu pe băieți la sentiment, că eram cel mai mare. “Hai, măi băieți, să facem și noi ceva că nu ne lasă nebunul acesta la cumpărături. Hai să le arătăm noi de ce suntem în stare.”

Urma o etapă de deal, iar nemții nu prea agreau urcușul. În echipă, alături de mine, Căruțașu și Constantinescu. Până să ajungem la pantă, ne-au fugărit nemții de ne-au sărit capacele. Abia ne țineam după ei, dar strângeam din dinți și pedalam, pedalam și strângeam din dinți. Am ajuns sleiți la deal, dar nici nemții nu erau prea voioși. “Jeane – i-am zis lui Căruțașu – hai să ne punem cu fuga pe ei, să vedem dacă mai pot flăcăii să alerge.” Căruțașu a prins ideea și s-a pus pe sprint. Eu după el, el după mine. Dă-i, dă-i ! Când din spate, ne pomenim cu Constantinescu, cu o falcă-n cer și cealaltă-n pământ:”Voi vreți să mă omorâți?! Unde alergați ca nebunii? Vreți să vă bateți joc de băiatu’? Ei bine, las’ că vă arăt eu vouă!”. Și se pune Constantinescu pe fugă. Noi după el, el după noi. Ne-am hărtănit de parcă nu am fi fost în aceeași echipă. Și uite-așa, în acea etapă, ne-am clasat cum nu se putea mai bine, atât cu echipa, cât și noi, la individual, eu pe 6, Constantinescu pe 5.

Tot în Germania, aveam să realizez cea mai bună performanță a ciclismului românesc: 5 etape câștigate și locul 3 în clasamentul general. La una dintre etape, aveam de rulat pe piatră cubică, pe o șosea bombată la mijloc, și, pentru că ploua la cu găleata, toși fugeau de creastă, de pe care puteai aluneca atunci când îți era lumea mai dragă. Se prefera marginea drumului, unde înaintarea era mai rapidă, datorită aderenței mari a nisipului umed. Dar și baieurile se spărgeau mai repede. Eu mi-am luat inima-n dinți și m-am așezat pe creasta șoselei. Cu grijă să nu alunec, înaintam încet-încet, în vreme ce de-o parte și alta a șoselei se schimbau roțile. Când am ajuns la asfalt, recuperasem deja mult din handicapul inițial. Am ajuns din urmă plutonul fruntaș și am reușit să câștig puncte prețioase datorită cărora în final am putut să prind podiumul de premiere.

Altă dată, Căruțașu cade pe marginea șoselei în bălegarul adus ca îngrășmânt pentru câmp. Se scoală, se șterge, urcă pe bicicletă și pornește iarăși după pluton. Când ne-a ajuns, beleaua dracului, puțea de nu puteai să stai pe lângă el. “Hai român! Rahat, rahat!” strigau străinii. “Să-l mâncați sănătoși!” mormăia Jean nervos și nici de-al naibii nu se dezlipea de ei. Ăia dăi sprint înainte, Jean îi prindea din urmă. Și uite așa i-a fugărit Jenică al nostru tot drumul, plin de bălegar din cap până în picioare.

Cu chilotul supraelastic a fost și mai tare. Abia apăruseră. Erau la modă. Mult mai aerodinamici, dar și de zece ori mai scumpi. Îmi luasem totuși o pereche, și când am apărut cu ei pe șosea ziceai ca sunt în frac, așa de țanțoș mergeam. Vine și cursa. Iarăși ploaie, iarăși piatră cubică. Fac ce fac și iar dau cu fundul de șosea. Mă duceam și mă duceam de ziceai că sunt pe derdeluș. La un moment dat realizez că mă doare fundul de atâta frecuș cu șoseaua, dar nu de fese îmi păsa mie, ci de chilotul cel nou. Am pus palmele jos și m-am ridicat pe călcâie. Am alunecat așa o bucată de drum până când m-am oprit. M-am ridicat repede și am dus mâna la spate. Când mă uit în palmă, numai sânge. E clar, mi-am zis, am rupt frumusețe de chilot. Dar de unde, nu se rupsese, în schimb buricele degetelor erau carne vie. Dar mie nu îmi păsa. Cine mai avea chilot supraelastic ca al meu?

Seara, la hotel, un neamț care rupea câte puțin din toate limbile țărilor prin care trecuse cu bicicleta, m-a întrebat:”Ce făcut? Ai spart cura?”, neștiind sărmanul că respectivul substantiv e de genul masculin. S-au prăpădit de râs baieții și repede s-au dus cu gândul la alte prostii, că la asta nu-i întrecea nimeni…

 


8 COMMENTS

  1. Nea Mircea Romascanu este “un haiduc”. Articolul este transcris si este de fapt un interviu (asa ca noi nu avem nici un merit).
    Sper sa mai gasim asemenea materiale, cu povesti ale ciclistilor romani.

  2. foarte tare. buna treaba ai facut traian. astept cu nerabdare si alte povestiri din astea. au ce invata si baieti astia din ziua de azi care nu stiu decat distractie, masini, telefoane mobile si fete (ma refer la ciclisti romani din ziua de azi, dar nu la toti, stiu si pe alti pe care chiar ii preocupa ciclismul).
    despre nea Mircea nu am ce sa spun, este si o sa fie mult timp de acum incolo cel mai bun ciclist al romaniei.

  3. CU PRIVIRE LA DL.MIRCEA,CA SPORTIV A FOST SI V-A RAMANE UNIC IN CICLISMUL ROMANESC.MAI RAR SE NASC ASEMENEA TALENTE.MERITA TOT RESPECTUL SI ADMIRATIA PT TOT CE A FACUT IN ACESTI ANI,A DUS CICLISMUL ROMANESC PE PISTE INALTE.BRAVO MIRCEA TE ADMIR ,TE IUBESC CA OM ,SPORTIV SI CA ANTRENOR.NUMAI BINE SI MULTA SANATATE IN PRIMUL RAND.

  4. mis e par cam inflorite povestile. stiti cum e …trec anii si se mai adauga un strat de fantezie. Nu ca realitatea nu ar fi fost asemanatoare cu structura, dar si umputura de vorbe o face sapara mai prietenoasa. Acolo era chin. Oricum, Mircea, tatal meu, a “biciclit” bine pt necunoscatori

  5. Abia astazi 4 februarie 2011 am aflat si eu de acest legendar ciclist roman la emisiunea de la 10TV.
    Ma bucur enorm ca am avut un astfel de campion si-i doresc multa sanatate si bucurii in continuare.
    Vreau sa iau legatura cu dansul. Ma poate ajuta cineva in acest sens?
    Sunt un cicloturist cu un bogat palmares si as avea ce sa discut cu domnul Mircea.
    Felicitari Elena, am inteles ca esti fica domnului Mircea si ca practici si tu ciclismul.
    Abia astept sa va cunosc familia, m-as bucura cand trec prin Bucuresti sa am onoarea sa va cunosc.

    cu prietenie,
    Claudiu

LEAVE A REPLY

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.