De fiecare data cand imi amintesc de prima excursie cu tandemul, o intreb pe sotia mea daca a fost adevarata sau am visat. Ca in fiecare tura mai lunga in care am mers pe biciclete, si tura asta a fost plina de surprize si intamplari neprevazute.

Am terminat de construit tandemul cu o saptamana inaintea intalnirii anuale ciclism.ro din 2009. Eram decis sa particip la intalnirea respectiva, asa ca am cam fortat lucrurile. Dupa ce l-am terminat de montat, eu si Alina ne-am suit pe sa, de fapt pe sei, si am facut prima proba. Eram emotionat si ingrijorat, daca nu mergea bine cum mai ajungeam la intalnire? Am facut o plimbarica de un kilometru, am coborat si urcat o panta, cateva intoarceri si gata, am luat permisul! Nu era timp de fineturi, vom invata restul pe traseu.

A doua zi, duminica, trebuia sa plecam, dar un prieten care trebuia sa vina cu noi nu a mai reusit, si asteptandu-l am pierdut ziua. Asa ca am plecat a doua zi. Am incarcat portbagajele tandemului cu genti si saci si in plus o remorcuta construita tot de mine. Aveam la noi tot ce ne trebuia, si multe altele in plus, ca sa supravietuim doua saptamani in orice conditii. Am incalecat pe sei si am pornit fericiti si optimisti la drum. Tandemul supraincarcat se manevra cam greu, lipsa de antrenament si experienta isi spunea cuvantul. Aveam hartile pregatite, traseul desenat, locurile de campare insemnate, totul parea sa fie perfect. Ce poate fi mai frumos decat sa pedalezi cu sotia prin munti si paduri?

Pentru prima zi traseul era Veresti – Falticeni – Malini – Borca. Peste 100km, dar consideram ca ii puteam face usor, ca eram odihniti si entuziasmati, ca in prima zi. Calatoria a decurs bine, dar cam incetisor. Tot drumul era in urcare usoara, bagajele si remorca atarnau greu iar noi inca nu stapaneam perfect tainele pedalatului in doi. Ne apropiam de munti, asteptam cu nerabdare sa pedalam printre brazi, cand deodata, brusc si pe neasteptate, soseaua a disparut. Cat vedeam cu ochii se intindea un drum pavat cu pietre si pietricele, unele mari cat pumnul. Am scos harta cu speranta ca ne-am ratacit. Dupa harta eram la locul potrivit, iar drumul era marcat ca sosea. Un localnic ne-a rapit orice speranta confirmandu-ne ca ala e drumul spre Borca, e pietruit pana la capat, mai erau 30km din care vreo 20 urcare serioasa cu serpentine.

Am tras aer in piept si am continuat. A inceput urcarea, cand pe tandem cand pe jos, nici n-am bagat de seama ca se apropia inserarea. Era clar ca nu aveam sa ajungem la Borca pe lumina. Asa ca am preferat sa cautam un loc de cort in padure. In dreapta era vale, in stanga era deal, nici un petec de pamant drept. In schimb am gasit o tufa de zmeura! M-am oprit si am inceput sa infulec cu ambele maini, in timp ce Alina imi reprosa ca pierdem timp pretios. – Ce mai conteaza 10 secunde acum? i-am replicat eu si m-am inhamat iar la tandem. Cele 10 secunde au contat enorm. Abia am facut cativa pasi, cand la vreo 20m in fata, a aparut in carne si oase (si gheare si colti) un urs viu si adevarat. Am incremenit amandoi, in timp ce ursul a traversat agale drumul fara sa ne bage in seama, si a intrat in boscheti.

Nu am ezitat nici o secunda, in situatii extreme reactionez foarte prompt. – Alina, pune-ti casca si ochelarii si pregateste-te de coborare ca ne intoarcem. In clipa urmatoare coboram vertiginos ca la un campionat de downhill. Daca ar fi vazut cineva ditamai tandemul cu bagaje si remorca cum zboara la vale si ia curbele fara sa franeze, ar fi ramas socat pe viata. Parca simteam rasuflarea ursului in ceafa si mereu ma asteptam sa mai apara vreunul din boscheti in fata noastra. Nici nu stiu cand am ajuns inapoi in sat. Am inspectat tandemul, desi intrasem din plin in cativa bolovani si ma asteptam sa am rotile opt si remorca lipsa, totul era intreg si nevatamat.

Am vorbit cu cativa sateni, auzisera ca ar fi ursi dar nimeni nu-i vazuse. Bine ca i-am lamurit noi. Totodata am cauta o masina mare care sa ne treaca peste munte, dar nu am gasit nimic. Deja se intunecase asa ca am pus rapid cortul, am aprins focul si dupa cateva minute mancam mancare calda tolaniti pe iarba, amuzandu-ne de cele ce se intamplasera. N-am dormit prea bine, tot visam ca ceva mare si paros imi rupe cortul, dar ne-am trezit teferi si odihniti.

Mai erau doar patru zile pana la intalnire, nu speram sa ajungem la timp cu bicicleta, asa ca am recurs la alta varianta, rusinoasa dar necesara. Ne-am intors la Falticeni si ne-am postat la autogara. Ca un fapt divers, la intrarea in Falticeni, pe o sosea foarte inclinata, am atins viteza de 72km/h, fara sa pedalam. Recordul a ramas in picioare pana in ziua de azi. Desi am ajuns la autogara la amiaza, abia dupa miezul noptii a sosit un autocar cu suficient spatiu de depozitare pentru a cuprinde tot echipamentul nostru. Dimineata eram in Cârţişoara, capitala ciclismului românesc. Am petrecut singurei doua zile pana la data intalnirii, si pot sa spun ca a fost de neuitat.

Va urma…

2 COMMENTS

  1. Frumoasa povestea (cam aiurea pozele), dar totusi nu avea loc in forum? Sau e prea importanta sa apara doar acolo?

  2. Am facut doar sase poze in ziua aia, nu pot sa pun poze din alta tura, cum face altcineva. Am scris si pe forum la momentul respectiv. Aveam articolul asta scris pe hartie de vreo doi ani, uitasem de el, ieri l-am gasit.

LEAVE A REPLY

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.