Ciclismul e un sport minunat, care oferă satisfacții deosebite, de la înălțimile munților, coborâri extreme pe bolovani, urcări pe pante pline de rădăcini, recompense ale MTB-istului împătimit, până la vâjâitul vântului în urechi în timp ce roțile înguste ale cursierei rulează cu viteze rezervate în mod obișnuit vehiculelor motorizate, șuieratul cauciucului pe asfaltul serpentinelor sub apăsarea cu toată greutatea în pedale pentru a învinge panta cu două cifre sau adrenalina din vene când bicicleta virează înclinată în coborâre într-un ac de păr, cu unice puncte de echilibru infimele cauciucuri, senzații trăite de ciclistul de șosea.

Deși marea majoritate au ales una din cele două căi ale ciclismului, un număr destul de restrâns de cicliști desăvârșiți le iubesc pe ambele și încearcă să le practice la un nivel de performanță cât mai ridicat. Pentru ei, sau mai bine zis pentru noi, fiindcă de ceva vreme mă număr printre aceștia, Cupa Emmedue este competiția desăvârșită. Cea în care ne putem măsura forțele în două probe cu adevărat provocatoare: o cursa de 100 km de sosea, cu cățărări criminale și coborâri amețitoare prin sate pitorești și podgorii nesfârșite, dar și o cursa de 65 km de MTB care dezvăluie partea intima a zonei, drumuri și poteci care urcă și coboară dealurile, brăzdează pădurile și aceleași nesfârșite podgorii, dând o imagine desăvârșită a unor locuri deosebite cu oameni frumoși și primitori.

Prima zi, cursa de sosea, a adus la start la cele două distanțe, 50 și 100 km, un pic sub 300 de cicliști, care nu s-au speriat de prognoza de ploaie și bine au făcut. Sutele de cursiere înghesuite la linia de start și călăreții lor viu colorați înviorau o dimineața posomorâtă printre sondele de petrol de lângă Crama Seciu, oferind o imagine parcă ruptă de undeva din Alpi sau Dolomiți. Este prima noastră cursă serioasă de amatori pe sosea. Și ce cursă!

Crama, cu drumul ei proaspăt asfaltat, a lansat plutonul fruntaș cu viteze de peste 70 km/h într-o cursă nebună. Varbila, un mic delușor, mai fioros la întoarcere, ne-a adus aminte că vin și cățărările, deși n-a fost nevoie de foaia mică de la angrenaj. Mă gândesc ca primii nici nu l-au simțit. Apoi, după un pic de șosea vălurită, au urmat Malu Roșu și Călugăreni, două cățărări care ar face cinste oricărui concurs de anvergură din lume. Urcarea de la Malu Roșu, pe ultima bucată proaspăt asfaltată, în febra și amețeala efortului, mă făcea să mă transpun imaginar într-o țară gen Elveția sau Austria, fără nici o exagerare. Călugăreni e chiar mai frumoasă, păcat ca asfaltul lasă de dorit, dar cine știe, se asfaltează mult în ultima vreme, nu m-aș mira într-o zi să o regăsesc asfaltată ca-n palmă. Dar și așa, asfaltul prost dă un iz mai rustic experienței iar tremuratul ghidonului te face să te visezi undeva între Paris și Roubaix. Când energiile sunt pe sfârșite, vine Varbila în sens invers, o bucată mică dar care se apropie amețitor de mult de bariera psihologica de 20%. Odată trecută și această provocare, mai rămâne urcarea înapoi la Seciu, și ea frumoasă, cu bucăti peste 10% și cu asfalt de zile mari. Cred ca am trecut cu toții linia de final fericiți și epuizați, terminând și ultima fărâmă de energie pentru un sprint final, pentru mulți fără adversar, doar așa, să mai furi pe final câteva secunde. Apoi, dând pe gât câteva pahare mari de energizant, observi pe ciclocomputer viteza medie de aproape 30, pentru mulți chiar peste 30 km/h și iți dai seama că a fost o zi în care tu și bicicleta ta credincioasă ați dat tot ce ați fost voi în stare. Locul 10, 20, 50, 70 sau 100 de pe clasament nu mai contează așa mult, ai câștigat încă o bătălie cu tine în care ai ieșit învingător…

Dar lucrurile nu sunt așa simple. Dacă pentru cei mai mulți urmează o zi de stat pe canapea și reîncărcat rezervele de energie, pentru tine, ciclistul desăvârșit, nu e așa. Seara, mănânci o porție mare de spaghete, îți masezi mușchii care parcă vor sa ia foc și adormi privind cu coada ochiului MTB-ul sprijinit de perete, pregătit, reglat și uns. Mâine el va fi prietenul tău cel mai de nădejde. Pentru că, dis-de-dimineață, când alți învingători ai zilei de ieri încă sunt în lumea viselor, tu și cu puținii tăi colegi de ieri vă veți alinia deja obosiți, în ploaie și noroi, alături de sute de alți zmei treziți fresh de dimineață pentru startul unei noi zile de concurs. Și nu una ușoară.

Ploile torențiale din ultimele zile fac ca noroiul și apa să băltească în orice colț. Se anunță o zi criminală, se va merge la supraviețuire. Cei “bătrâni” știu deja asta… Și deși entuziasmul unui start în viteză pe asfalt crește energia generală, ea se diminuează când roata ia primul contact cu noroiul. Spatele derapează, pe bucățile mai abrupte pedalezi în gol căutând câteva fire de iarbă care să ofere aderența necesară să mai înaintezi câțiva metri, pe coborâre bicicleta brusc începe să o ia pe unde vrea ea, roțile derapează în lateral și tu mereu trebuie să pedalezi să redresezi situația. Apoi, când toate astea te-au epuizat deja și n-au trecut nici 20 km, apare inamicul numărul 1. Argila, cea care se lipește de roți, le îngroașă, se transferă pe lanț de unde e transportată în rotițele deraiorului. Acesta se blochează și se dă peste cap. Pentru mulți așa se termină un astfel de concurs, urechea de la cadru se rupe. Dar piciorul antrenat trebuie să sesizeze blocajul și să nu forțeze. Pac, iar s-a blocat transmisia. Sari jos de pe bicicleta, împingi cu disperare până la un loc mai plat, dai câteva pedale în gol să se deblocheze și o iei de la început. Asta până când roțile umplute de argilă, pietriș și chiar lemne se blochează iremediabil în furci. Ăsta e momentul în care iei bicicleta în spinare, bicicletă care are acum peste 30 kg și alergi cu ea până în vârful dealului sperând la o baltă, un pârâiaș sau măcar o coborâre pe iarbă udă. Fără nici o speranță, răzbești până la urmă. Vânezi fiecare balta și nu o ratezi, să mai curețe câte puțin. Fiecare metru prin apă se simte la pedale, bicicleta merge din ce în ce mai ușor. Apoi, când s-a curățat, vine iar argila și povestea se reia de la început. Apoi, când vezi deja dublu de oboseală, apare în față punctul de alimentare, plin cu bunătăți. Dar acolo creierul nu mai vede ciocolata și bananele, el este atras de un alt obiect mult mai dezirabil în acel moment: un furtun cu apă! Suntem salvați! Evident, până la următorul noroi. Ultima bucată de asfalt până la final vine ca o izbăvire. Pedalând ca nebunul, probabil cu peste 30 km/h, singura idee ce-mi trece încontinuu prin cap este “Bine că n-am făcut prin noroiul ăla și o pană”.

Trec linia de sosire învingător într-o luptă aproape nedreaptă, dar fericit. S-a terminat o luptă, ne pregătim deja pentru următoarea. Dar, din păcate, aceasta va fi singura în care voi avea ocazia anul ăsta să lupt cot la cot cu ambele mele prietene bune, cursiera albastră și montaniarda verde….

Text: Horatiu Câmpian – http://hcampian.blogspot.com/

Foto: Maximilian Munteanu – www.dirtbike.ro

LEAVE A REPLY

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.