Etapa a 3-a a Turului Ciclist al Sibiului se mai numește și Etapa Regină. Toate tururile cu tradiție au o astfel de etapă. Semnifică punctul culminant al concursului și este mediatizată din mai multe puncte de vedere:

  • se termină la mare altitudine pe cele mai spectaculoase drumuri, reprezentând o  modalitate de a dezvolta turismul;
  • această etapă poate decide câștigătorul concursului prin acțiuni ale sportivilor ce te fac să stai cu sufletul la gură până la final.

Romania are acest potențial de a oferi o cursă ciclistă specială și Turul Sibiului a ieșit la rampă cu celebrul Transfăgărășan, un drum impresionant ce străbate Făgărașii și atinge cota 2000. Este al doilea din Europa în clasamentul celor mai spectaculoase pasuri.

Startul etapei a 3-a era programat la ora 12:00 cu plecare din Piața Mare din Sibiu și urma să ne deplasăm neutralizat până la Muzeul Satului, locul care a găzduit finish-ul etapei precedente, cea de TTT.

Îmi doream să termin onorabil, să mă descurc mai bine ca pe Păltiniș, dar emoțiile iarăși mă invadau. S-a dat startul și aveam de parcurs 90 de km prin Cisnădie – Avrig – Cârțișoara – Bâlea Lac. După nici 5 km trebuia să trecem de o cățărare scurtă repertoriată (era de fapt traseul de la contratimpul pe echipe în sens invers). Resimțeam senzațiile din prima etapă, eram prea încordat din cauza înghesuielii, este clar că nu-mi priește mersul în pluton mai ales când vin la vale și nu văd nimic. Se cobora cu peste 60 km/h, momente în care plutonul formase o coloană de câte 2. Urma un sprint intermediar și echipele din față își jucau cartea, doar 9,5 km se scurseseră.

Din Cisnădie am urcat încă un deal și pe coborâre s-a întâmplat un eveniment nedorit. Nu am realizat acest lucru decât când în fața mea s-a format un zid de biciclete. Un sentiment crunt m-a cuprins. Mă opream cu dificultate timp în care intrăm printre cicliști așteptându-mă ca la un moment dat să fiu izbit din spate de alții. Din fericire nu s-a întamplat acest lucru. Toată învălmășeala era din cauza unei căzături a unui arbitru pe o motocicletă. Am răsuflat ușurat conștient că scăparea din asemenea situații este o loterie.

În localitatea Tălmaciu, la km 23, s-a sprintat din nou pentru puncte în clasamentul sprinterilor după care s-a mers liniștit cu o viteză de croazieră de 38-42 km/h. Lumea se realimenta cu apă în timp ce la trenă era echipa tricoului galben SP Tableware Cycling Team (Grecia) care rula în paralel cu rutierii de la Ruiter Dakkapellen Wielerteam (Olanda). Din calmul așternut peste pluton, un ciclist de la Oneco Masternus (Norvegia) a intrat între mine și alt băiat ricoșând mai departe în alți alergători provocând panică, consecința fiind răsunarea mai multor expresii dulci englezești.

Ne apropiam de giratoriul care indică Bâlea Lac și observ că C.S. Otopeni se regrupează pentru a avansa către trenă. Bănuiam o acțiune de-a lor și nu m-am înșelat. Cum am făcut virajul dreapta spre Transfăgărășan, au sprintat puternic. Mulți au fost luați pe nepregătite, eu urmând a fi lăsat în urmă  din cauza ritmului neașteptat de mare. Deja șoseaua avea un mic procent de inclinație și viteza era la maxim. Mă uitam cu uimire cum s-a întins plutonul precum un trenuleț și ce potențial are. În Cârțișoara eram doar eu și cu un alt ciclist norvegian cu care am căzut de acord să mergem împreună. Iarăși eram ultimul, dezamăgit că nu am reușit să rezist ritmului de dinainte.

Din acea etapă  nu mai rămăsese decât cățărarea. Trebuia să-i fac față, nu aveam de gând să abandonez, și ușurel, ușurel ajungeam câte un ciclist, câte 2 cicliști. Urcam cu 20 la ora și era mulțumitor. Dacă aș fi ținut-o așa până la final era nemaipomenit dar se zice că odată cu creșterea altitudinii aerul devine din ce în ce mai rarefiat astfel performanțele unor cicliști scad și ele. Era și cazul meu pentru că de la jumătatea cățărării, Bâlea Cascadă, am început să scad în randament. Nu mă mai apropiam de cei pe care-i aveam în față și eram ajuns de cei pe care-i depășisem înainte.

Există o regulă mult contestată de către cicliști, pe ultimii 20 de km din cursă nu mai aveai voie să te alimentezi cu apă. Acest lucru a provocat multă furie unor sportivi, punându-i la grele încercări. În pofida acestei neplăceri, vremea continua să se mențină splendidă. Nu și condiția mea fizică, îmi simțeam din nou picioarele grele și orice pală de vânt mă punea în dificultate. Știam ce mă așteaptă și tot ce trebuia să fac era să am răbdare să ajung întreg, gândindu-mă deja la ziua următoare.

Ultimii 5 km se scurgeau printre numeroase grupuri de turiști care ne încurajau. Eram bucuros și încrezător, chiar dacă eram la coadă, glasul spectatorilor mă ungea pe suflet, oameni care cunoșteau echipa ProCycling Geiger mă încurajau: „Hai Sibiul!” , „Hai Geiger”, ” Bravo băiete!” și nu puteam decât să le ridic mâna în semn de salut și recunoștință, unora chiar le spuneam că asta e, atât am reușit să demonstrez din păcate.

Împreună cu încă 3 cicliști străini am ajuns la linia de sosire și i-am rugat să nu sprinteze, reușind să-i conving că e mai fain să apărem într-o fotografie la finish grupați. Îmi doream o amintire cu ei, amintirea unei etape de vis.

Am ajuns extenuat la mașina echipei, dar veneau încurajări și îmbărbătări din toate direcțiile. Ulisse și ceilalți se arătau foarte bucuroși că am terminat. Și eu și Tudy trecusem cu bine și de acest hop. Mai aveam de dovedit încă o etapă grea, Jina (Dealul Popii).

Urmează ultima relatare și concluziile.

Text: Ștefan Constantin
Foto: Roman Nelu aka boske

 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.