Studiam profilul ultimei etape și eram îngrijorat, nu arăta prea bine. Încercam să fiu optimist dar uneori cădeam într-o stare de melancolie. Cristi Losonczi îmi zicea în permanență să stau liniștit că nu am cum să nu termin. Acum și mie mi se pare că exageram dar având o fire emotivă, pus în fața situației, nu aveam cum să nu mă îngrijorez.

Organizatorul a creionat un traseu demn de o comparație cu o etapă a unui mare tur. O distanță de nu mai puțin de 146  km cu o cățărare de categoria A și 3 de categoria C la care se mai adaugă 3 sprinturi intermediare pentru obținerea de puncte în clasamentul sprinterilor. Dacă mai punem la socoteală și codul portocaliu de caniculă anunțat la meteo repetarea istoriei din prima etapa era inevitabilă.

De data aceasta, etapa urma să se desfășoare traversând localitățile vestice ale județului Sibiu și o parte din județul Alba cu start din Piața Mare din Sibiu și finish în același loc. Așadar, caravana s-a pus în mișcare la ora 15:00 și a rulat neutralizat până la ieșirea din oraș, apoi s-a dat startul tehnic într-o ușoară urcare după care a urmat coborârea. Nici bine nu pornisem și eu aveam iarăși probleme în a mă ține alături de pluton. Echipele din față pedalau atât de tare încât rutierii formau un șir indian pe aproape un km. Începusem să detest aceste momente,erau cele mai chinuitoare și preferam să mă las de ciclism decât să mai rezist unui astfel de ritm. Erau experiențe noi pentru mine, așa ceva nu mai văzusem decât la televizor în marile curse. Acum nu numai că vedeam pe viu, dar eram chiar în mijlocul acțiunii. Toată agitația era datorită acelui sprint intermediar situat la km 32 unde rivalitatea era mare între sprinteri. Dar până acolo, a mai fost un moment ce trebuie menționat. Din cauza vitezei și a virajelor periculoase, tricoul verde a căzut destul de serios. Nu am văzut cum dar am trecut pe lângă bicicleta demontată pe șosea. Din impactul cu un autoturism aflat pe marginea drumului, îi sărise angrenajul cu totul de pe cadru. Pe o parte erau foile și în altă parte era brațul stâng. Cu toate acestea, echipa sportivului reușise să se mobilizeze, au schimbat bicicleta într-un timp record și au revenit în pluton în mai puțin de 5 minute. Era doar un exemplu ce demonstrează că ciclismul este un sport de echipă.

După sprint, cum era normal, s-au mai liniștit apele între cicliști și ne îndreptăm spre prima cățărare a zilei, cea mai dificilă. Era o cățărare ce avea punctul maxim la 962 de m și avea o lungime de 19 km. Începea cu un fals plat care m-a măcinat și avea să se termine cu pante de aproximativ 10%. Credeam că aici plutonul se va risipi și eu îmi voi găsi un grup mai în spate de care să mă lipesc însă nu a fost să fie, spre mare mea uimire. S-a urcat compact toată cățărarea cu o viteza foarte mare în timp ce eu am rămas rătăcit prin spate. Un sigur ciclist mai rămăsese în urma, dar și acela era tot în fața mea și nu-l puteam ajunge. Ce-mi trecea prin minte nu erau altceva decât gânduri de abandon. Ca și-n prima etapă rămăsesem foarte mult în urmă când mai aveam de parcurs 90 de km și sufeream din nou. Eram mâhnit și nemulțumit de mine că nu eram în stare să stau alături de ceilalți, lucru care pentru alții părea ceva banal.

În tot acest timp peisajul devenea tot mai pitoresc și fără să vreau eram atent la peisajul din jur. Drumul acela fără doar și poate era un mini Transfăgărășan. Pe creasta dealului erau zone de coborâri abrupte pe care le abordam printre autoturismele tehnice din coloană, făcând manevre destul de dificile. Trebuia să frânez mai mult în curbe pentru a nu avea vreun contact cu tabla vreunei mașini și la urcare pierdeam și mai mult timp. Ca și când toate acestea nu ar fi fost de ajuns m-am pomenit la un moment dat și cu un cal dezlănțuit ce alerga în paralel cu mine. A urmat momentul în care Ulisse mi-a schimbat bidoanele cu apă și ce avea să se întâmple după nu doresc nimănui să pățească. Din cauza drumului foarte îngust la un moment dat coloana din față s-a oprit. Ulisse s-a oprit și el, timp în care eu mă apropiam vertiginos din spate, neștiind că pe contrasens venea o altă mașina care nu avea ce să caute acolo. Imaginați-vă ce spaimă m-a cuprins când la peste 50 de km/h pe coborâre, în fața mea, la circa 100 m, carosabilul era complet ocupat de mașini. Cu roata spate târâșind asfaltul m-am oprit la câțiva cm de grila mașinii din față.

Mă săturasem de atâta suspans și am renunțat. Aveam de gând să abandonez, pierdusem foarte mult timp și nu mai aveam nici o speranță că voi mai fi în stare să recuperez timpul pierdut. Am continuat să merg mai încet pe ultima coborâre. Nisipul a făcut ca mulți cicliști să facă pană și ghinionul lor a devenit norocul meu. Am mai mers când cu unul când cu altul, când după o mașină tehnică și după aproximativ 30 de km am reușit să reintru în pluton. A fost greu să recuperez dar văzându-mă din nou acolo, printre rutieri, îmi trecuse ideea de a abandona și am mai tras cu dinții un pic.

Începuse să picure, se mai răcorise afară, iar traseul ne ducea pe niște drumuri din ce în ce mai dificile din cauza suprafeței precare. La un moment dat eram pe o stradă betonata cu un șanț mare în mijloc prin care curgea o apă după care a dispărut complet betonul, luându loc nisipul și praful. De aici a început a doua și imediat a treia cățărare a zilei, de categoria C, puțin mai scurte și mai line. Oboseala a început să-și facă simțită prezența. Dacă prima cățărare s-a făcut în grup compact de data aceasta plutonul a lăsat în urma mai mulți rutieri. Am mers singur o vreme, apoi împreună cu George Wolters de la Mazicon. Pe parcurs ne-au mai ajuns doi cicliști străini și ne apropiam de Ionuț Sdrăilă, tot de la Mazicon. Am format cu toții un grup și ne deplasam spre finish, dar mai aveam în cale ultima cățărare de categoria C. Ulisse m-a așteptat să mă realimenteze cu apă apoi s-a dus spre Tudy care era mai în față. Nu se mai mergea tare, eram obosiți și doream cu toții să terminăm. Ionuț Sdrăilă este băiatul care mi-a intrat la suflet în acea zi, m-a ajutat enorm pe ultimul deal, nu a vrut să mă lase în urmă ducând o trenă mai ușoara. S-a comportat ca și cum eram coechipieri și îi mulțumesc în mod special. Astfel de fapte eu nu le uit.

Până la final grupul nostru a devenit mai numeros, în jur de 20 de rutieri, ultimii. Am intrat în Sibiu și am trecut linia de sosire din Centrul Istoric în aplauzele spectatorilor. O parte din mine plângea de dezamăgire pentru că simțeam că această competiție pentru mine fusese un eșec total, dar cealaltă parte din mine era fericită, gândindu-mă la câte încercări am fost supus pe parcursul tuturor etapelor. Colegii mei erau foarte mulțumiți de mine, ba chiar am primit îmbrățișări pentru că am terminat. Nu mi-a fost ușor deloc dar simt că puteam mai mult.

Am plăcerea de prezenta o parte din echipa ProCycling Geiger la final de tur, de la stânga la dreapta:

Robert Kovacs (coechipier), Ulisse Gheduzzi (șoferul mașinii tehnice a echipei), eu, Tudor Oprea (coechipier), Costel Stanciu (șofer pe mașina tehnică neutră Shimano), Fabian Gândilă (coechipier) și Robert Cristian (persoana din scaunul dreapta a mașinii tehnice care făcea schimbul de bidoane în timpul cursei).

Am învățat multe lucruri în Turul Ciclist al Sibiului, aș putea vorbi ore în șir, dar cel mai important lucru este că acum port un și mai mare respect pentru sportul numit ciclism și mă înclin în fața oricărui ciclist, fie el de șosea sau mtb, care practică acest sport la nivel de  performanță.

Mulțumesc pentru că mi-ați citit relatările cu interes!

 

Text: Ștefan Constantin

5 COMENTARII

  1. Felicitari pentru o performanta extraordinara!
    Ar fi frumos sa vedem si o relatare a chinurilor colegului tau care a terminat turul si evident a celor care au renuntat pe parcurs si chiar cum au vazut turul cei din masina tehnica.
    Un alt proiect foarte interesant ar fi un fel de jurnal al echipelor, poate chiar al celor din frunte, punctul de vedere al celor care au accelerat si au produs atata suferinta celor de la coada plutonului.
    Din afara, de la nivelul de simplu „consumator” de ciclism acest sport nu apare in fata decat cu povesti zane(Armstrong, Pantani, etc), cateva tururi pe Eurosport cu prea putine informatii despre sportul in sine si mult, foarte mult dopaj. Tinerii si sponsorii nu vor veni la ciclism pentru ca Armstrong a invins cancerul si apoi toti adversarii(care mai erau si dopati el fiind curat ca lacrima) ci pentru astfel de relatari care arata fata umana a unui sport marginalizat la noi. Putem fac un tur al Carpatilor care sa rivalizeze lejer cu marile tururi. O etapa de Transfagarasan urmata de una de Transalpina ar pune la incercare orice catarator de top.

  2. Eu va admir pe toti; am fost pe transfagarasan la penultima etapa si pentru ca urcasem pe bicicleta pana la golul alpin si am simtit din plin efortul, aveti toata admiratia mea si a celor ce indragesc ac sport dur dar frumos.
    si eu am participat la Cupa Emmedue la amatori( pt prima data la 56 ani) si am trait stari diferite de-a lungul parcursului; dar a fost OK la final.
    Nu te lasa! continua!
    mult succes si tarie fizica si psihica!

  3. Felicitari pentru efortul depus si taria de caracter. Multe multumiri pentru descrierea starilor prin care trece cineva implicat intr-o astfel de cursa. Sper sa mai participi si in 2013.

  4. Frumos povestit. Ștefan are darul de a te implica in poveste …parca esti in cursa si simti, vezi tot ce se intampla. Bafta si pe viitor!

  5. Felicitari ca ai dus toate etapele pana la bun sfarsit.
    Bafta multa la viitoarele participari!

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.