Un contratimp pe echipe reuşit este un test sever în care sunt implicate echipamentul aerodinamic şi condiţia fizică individuală, dar adevărata frumuseţe a acestei probe constă în colaborarea şi coordonarea dintre coechipieri.

Spectacolul şi viteza dintr-un contratimp pe echipe creează întotdeauna unele dintre cele mai frumoase imagini ale sezonului, însă ceea ce nu reuşesc să capteze fotografiile este viteza. Cel mai rapid TTT a fost reuşit de echipa Discovery Channel în 2005 când pe o distanţă de 67.5km, în Turul Franţei, a înregistrat o viteză medie incredibilă de 57.32km/h.

Această performanţă este cu aproape 3km/h şi pe o distanţă de 3 ori mai mare decât cel mai bun timp scos într-un contratimp individual, record stabilit în acelaşi an de David Zabriskie care a înregistrat o medie de 54.68km/h.

Potrivit lui Brad McGee, director sportiv la Saxo-Tinkoff şi câştigător de prolog în Turul Franţei, „Cel mai intens efort pe care un ciclist îl poate face într-un contratimp este atunci când se află în fruntea coechipierilor într-un contratimp pe echipe. Efortul este mai mare decât în orice alt contratimp individual”.

Aceste demonstraţii de forţă brută sunt posibile doar cu ajutorul răgazului pe care şi-l iau cicliştii în spatele colegilor. Când rutierii se lasă să alunece în spate şi se lipesc de coada grupului folosesc mai puţină putere. McGee descrie aceste senzaţii: „Ca şi cum ai urmări o maşină – când ai opt tipi în faţa ta încă pedalezi, dar îţi poţi trage răsuflarea”.

Cu cât avansează în poziţie, rezistenţa aerului creşte iar când ajung în poziţia a 3-a, ritmul trebuie să fie undeva la 65-70% din intensitatea efortului depus din prima poziţie.

Odată ce un ciclist ajunge al 2-lea, acesta va împinge în pedale la 75-85% din capacitatea maximă. Când cel din prima poziţie se lasă în spate, cel din poziţia a 2-a preia conducerea „schimbarea de ritm este brutală, saltul în efort este mai mare decât şi-ar imagina cineva”, spune McGee.

Pista l-a învăţat pe McGee cum să aleagă omul potrivit care să se afle în fruntea echipei la startul unei probe de contratimp pe echipe: „Ai nevoie de un tip care e în stare să depună un efort mare pentru a ajunge la 50km/h, ca mai apoi să se recupereze. Echipa trebuie să aibă încredere în el, iar acesta nu trebuie să îi omoare în primii 500m”. Odată stabilit ritmul, echipele determină lungimea schimburilor la trenă printr-o singură regulă: viteza nu trebuie să scadă.

Asta înseamnă mai mult timp petrecut în faţă pentru rutierii puternici, în timp ce cicliştii care nu pot păstra prea mult ritmul vor aluneca repede către coadă.

Alegerea anumitor poziţii ale cicliştilor pe anumite porţiuni din traseu este practic imposibilă, spune McGee: „ Odată ce băieţii au trecut de câteva ori la trenă, poţi uita de planurile tale. Nu ştii niciodată dacă unul dintre ei va avea o zi proastă.”

Orele de antrenamente pot aduce rutierii la un nivel la care să aibă aceeaşi viteză, dar o probă de contratimp pe echipe adaugă presiune pe ciclişti. Această presiune îi poate ajuta pe unii să dea tot ce au mai bun din ei sau îi poate face pe cei mai buni să clacheze.

Tensiunea şi dorinţa de a fi la acelaşi nivel cu cei mai buni colegi de echipă determină deseori contratimpuri de coşmar, spune Bobby Julich: „Cicliştii cu experienţă îşi păstrează mintea limpede, însă există şi tipi nervoşi care se chinuie să rămână în roata celui din faţă, săpându-şi singuri o groapă din care nu mai sunt capabili să iasă. În general rutierii nervoşi sunt cei care rămân în urmă”.

sursa: bikeradar.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.