Merckx

Când echipa sponsorizată de compania italiană producătoare de cafetiere Faema îl aducea pe Eddy Merckx în 1968, una din condițiile puse de belgian era asigurarea unui buget care să îi permită să își construiască cea mai puternică echipă posibilă. Această înțelegere a rămas valabilă și când echipa a fost preluată de Molteni, în 1971.

Merckx și managerul său Jean Van Buggenhout au realizat o listă cu cele mai mari talente ale vremii, ce aveau să se alăture echipei numai dacă erau de acord cu o clauză foarte clară: toți cicliștii echipei vor pedala doar pentru Eddy Merckx. Unii rutieri au acceptat acest compromis, însă din fericire pentru spiritul competiției, au fost și cicliști care au refuzat înțelegerea propusă de cei doi.

Merckxcoffee

Odată ce componența echipei a fost finalizată, un regim riguros a fost implementat de către Merckx. Antrenamentele începeau în fiecare an chiar pe 1 ianuarie, iar coechipierii belgianului trebuiau să fie în formă încă de la începutul sezonului și să facă față ”surprizelor” ce erau pregătite de acesta la fiecare antrenament. În fiecare luni, miercuri și vineri, Meckx și colegii săi, în majoritate belgieni,  se întâlneau la marginea Bruxellului, în fața casei celui poreclit ”Canibalul”.

Pe întreaga durată a lunii ianuarie, echipa pedala sute și sute de kilometri în formație completă. Indiferent de vreme, ploaie, grindină sau lapoviță, aceștia nu se opreau. De la Bruxelles și până în regiunea înțesată de dealuri din estul Flandrei, în Ardenii flamanzi, o inspecție a cățărărilor din Turul Flandrei și apoi înapoi în Bruxelles era succesiunea firească dintr-un antrenament obișnuit al celor de la Faema.

”Îi vedeam deseori pe șosea”, spune fostul rutier britanic Barry Hoban. ”Obișnuiam să mă antrenez în acea regiune, însă Ardenii flamanzi sunt mult mai aproape de Gent, orașul în care locuiam eu, față de Bruxelles. Când mă întorceam acasă strigam după ei `Savurați cei 200km, băieți!`. Însă antrenamentele lor dădeau roade în curse. Merckx avea întotdeauna câțiva rutieri pe lângă el ce îl ajutau pe finalul curselor”.

O mașină de asistență era alături de cicliști pe durata antrenamentelor pentru a le furniza mâncare, apă, haine și piese de schimb, căci pauzele erau prohibitive pe parcursul celor 200km.

Cei care rămâneau în urmă nu avea voie să se urce în mașină, fiind nevoiți să se chinuie singuri până la Bruxelles, pentru ca mai apoi să ofere explicații pentru performanța lor slabă în fața ”șefului”.

Dacă grupul era surprins de vreo ploaie rece sau lapoviță, Merckx își încuraja colegii spunându-le că aceleași condiții meteorologice vor trebui să le suporte și în Turul Flandrei, așa cel mai bine ar fi să se obișnuiască cu frigul și ploaia.

Era un regim dur, însă când sezonul debuta în februarie, oamenii lui Merckx erau întotdeauna pregătiți. Canibalul era în mare formă încă din primele curse pe care le și câștiga de cele mai multe ori – Trofeo Laigueglia, Monaco GP și Turul Sardiniei. Apoi, Merckx începea campania clasicelor, reușind să câștige de 7 ori Milano – San Remo în cariera sa.

via cyclingweekly

LEAVE A REPLY

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.