Huy

Mur de Huy este una dintre cele mai abrupte și spectaculoase cățărări de final din ciclism, fiind ascensiunea ce decide an de an învingătorul din Flèche Wallonne, iar sezonul acesta figurează și pe traseul Turului Franței.

”Ultima cățărare pe Mur înseamnă totul. Sunt doar 1300m, însă atunci când am câștigat, părea interminabilă, mai ales în ultimii metri. Nu am mai simțit niciodată atâta durere și bucurie în același timp”, spune Mario Aerts, câștigătorul ediției 2002 a Flèche Wallonne.

Huy este un orășel belgian ca oricare altul, situat pe malurile râului Meuse, în inima dealurilor din Ardeni. Cățărarea Mur de Huy este cea care a făcut ca micul oraș să fie cunoscut în întreaga lume astăzi, aceasta găzduind pentru prima dată finalul clasicei Flèche Wallonne în anul 1983, atunci când Bernard Hinault se impunea.

”Brutală” este un cuvânt utilizat deseori în lumea ciclismului, dar nu există o descriere mai pertinentă pe care o poți face acestui deal și care să evidențieze mai bine chinul prin care trec cicliștii pe aceste pante. Partea sudică a văii râului Meuse este atât de abruptă încât în oraș a fost construită o telecabină ce urcă paralel cu Mur-ul.

Huy 2

Pantele de pe această urcare îi forțează pe rutieri să folosească un pinion cu mai mulți dinți decât în alte curse. În 1994, britanicul Brian Smith a participat în Flèche Wallonne și își amintește de Mur de Huy foarte bine: ”utilizam un raport 39×25 pentru că acesta era cel mai mic pe care îl puteai folosi la acea vreme, însă am auzit că unii rutieri apelează la un raport 39×27 anul acesta”.

Pe vremea lui Hinault, 39×23 era cel mai popular raport pe astfel de cățărări, însă francezul prefera să pedaleze cât mai mult pe foaia mare. Cicliști ce se antrenau cu el își aduc aminte că acesta rareori cobora de pe foaia mare.

Hinault se sfătuia cu antrenorul Claude Genzing, iar cei doi au ajuns la concluzia că în ciclism se folosea o cadență prea mare. Francezul a fost unul dintre primii rutieri ce au folosit un pinion de 12 dinți, iar convingerile sale și ale lui Genzing erau confirmate la acea vreme de oamenii de știință ce lucrau cu sportivi și care considerau cadența utilizată de cicliști ca fiind prea mare în comparație cu cea a înotătorilor, canotorilor și chiar a maratoniștilor.

Vremurile și convingerile s-au schimbat de atunci. Cicliștii de astăzi înțeleg care sunt beneficiile unui raport foaie-pinioane mai mic pe pante atât de dure. Accelerări năucitoare precum aveau în trecut Moreno Argentin sau Laurent Jalabert sunt mai ușor de pus în practică astăzi, odată cu evoluția tehnologică ce oferă rutierilor mai multe posibilități.

Profilul cățărării

Mur de Huy este o ascensiune prodigioasă, însă are un început înșelător. Aceasta debutează cu o pantă medie de 7%, după 100m șoseaua devine aproape plată, pentru ca imediat panta să crească la 5%, 6%. Este dificil, însă prima parte reprezintă doar un preambul pentru suferința ce urmează.

Odată ce șoseaua virează la dreapta pe strada Chemin des Chappelles, numită astfel datorită celor 7 capele ce se află de-a lungul drumului, adevăratul calvar începe pentru cicliști. Pe margine, un indicator avertizează că drumul are o pantă de 19%, însă rămâne neclar dacă este vorba de panta medie a porțiunii rămase până în vârf sau despre cea maximă.

profil

Prima porțiune foarte dură este în linie dreaptă și are o pantă medie de 11%. Un viraj la dreapta și apoi unul la stânga mențin panta la un procent ridicat, pentru ca apoi cățărarea să fie abordată din nou în linie dreaptă, iar inscripțiile cu Huy să înceapă să apară pe șosea în fața cicliștilor. Înșelătoarea porțiune în formă de S ce urmează este o parte crucială a cățărării.

Kim Kirchen, învingător în 2008, este de părere că mulți rutieri greșesc în acest loc: ”Trebuie să fii între primii 15-20 la începutul ascensiunii, altfel nu ai cum să câștigi. După aceea, trebuie să ai răbdare și să rămâi cu ceva energie după porțiunea de drum în S. Dacă ești la capătul puterilor acolo, nu mai ai șanse la victorie. De asemenea, pentru că finalul este atât de aproape, unii rutieri ce mai au resurse se panichează și forțează mai mult decât este cazul. Acesta este un scenariu foarte bun pentru ceilalți pentru că grupul se întinde și nu mai riști să fii blocat de alți rutieri la margine”.

Formula câștigătoare

Echipele așteaptă acum răbdătoare până la poalele cățărării finale și asta nu pentru că rutierii moderni și-au pierdut spiritul de aventură, ci pentru că atacuri precum cele ale lui Eddy Merckx nu mai pot fi duse până la capăt într-o astfel de cursă în ziua de azi.

Scott Sunderland, fost director sportiv la CSC, ne explică de ce: ”Grupurile sunt din ce în ce mai mari pe finalul clasicelor din mai multe motive, însă nici unul dintre acestea nu este acela că traseul este mai ușor, explicație pe care încearcă unele persoane să o sugereze”.

”Acum, toată lumea știe ce poate celălalt. Metodele moderne de antrenament și cercetările sunt accesibile oricui, totul este mult mai profesionist astăzi. Nimeni din pluton nu mai are un guru secret sau un antrenor care să știe mai multe decât ceilalți. Chiar și faptul că majoritatea bicicletelor sunt fabricate în câteva fabrici din Taiwan face ca nivelul să fie unul foarte echilibrat acum”.

Valverde

Cheia succesului pare să rămână sângele rece. Cel mai bun exemplu este chiar succesul lui Alejandro Valverde de anul trecut. Un atac la fel de bine gândit a fost și cel al lui Kim Kirchen din 2008, atunci când luxemburghezul și-a păstrat calmul în ciuda atacului cu 400m înainte de final al lui Cadel Evans.

”Am ales să rămân lângă Rebellin pentru că acesta nu se află niciodată în poziția greșită. Tactica lui Evans a fost aceea de a pedala la maximum până în vârf, însă nu a rezistat până la final. Am decis să pedalez constant, însă în ultimii 300m am schimbat pe un pinion mai mic și am dat totul pe acea porțiune. A fost un moment foarte frumos”.

via cyclingweekly

LEAVE A REPLY

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.