Radu Paraschivescu: „Tour de France, Giro d’Italia şi celelalte festinuri ale ciclismului au fost pentru mine borne ale unui tratat de geografie culturală”

Radu Paraschivescu trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. Pe lângă prezentarea săvârșită de cei de la Humanitas, mai trebuie adăugat și faptul că scriitorul mai aruncă câte un ochi și asupra curselor de ciclism, atunci când timpul îi permite.

ciclism.ro: Ce fel de consumator de ciclism sunteți și ce v-a atras atenția asupra acestui sport?

Radu Paraschivescu: Mă îndoiesc că sunt cu adevărat un consumator de ciclism. Cunosc câteva nume iconice (Poulidor şi Coppi, Anquetil şi Merckx, Fignon şi Jalabert) şi probabil că, puse cap la cap, întâlnirile mele cu acest sport se ridică la douăzeci-treizeci de ore timp efectiv, fără reclame. Iar cei care m-au oprit în faţa televizorului n-au fost cicliştii, ci oamenii care au vorbit şi au scris despre ciclism: Radu Naum şi Radu Banciu la început, apoi Manolo Terzian şi colegii, plus Radu Cosaşu. Riscând să par nepoliticos, cei la care am fost cel mai puţin atent în timpul transmisiunilor de ciclism de pe Eurosport au fost tocmai cicliştii. În schimb, am sorbit din ochi ruinele nu ştiu cărui castel, şerpuirea unui râu văzut din elicopter, o coastă împădurită, o campanilă, un sat strâns ciorchine în jurul bisericii, o fântână sculptată la o răspântie sau străfulgerarea unui prag de brutărie provensală. Tour de France, Giro d’Italia şi celelalte festinuri ale ciclismului au fost pentru mine borne ale unui tratat de geografie culturală (aici intrând istoria, gastronomia şi toate feliile vieţii).

În percepția fanilor fotbalului, tenisului sau baschetului, s-a sedimentat această idee conform căreia ciclismul este sportul campion în materie de dopaj. Credeți că este o percepție apropiată de realitate sau ciclismul îmbracă un rol al fratelui mai mare ce este pedepsit și pentru prostiile fraților mai mici?

Dacă aş fi un cunoscător intim al ciclismului, v-aş răspunde cu nume şi cifre. Nefiind, răspunsul meu e mai degrabă literar. Cicliştii par suspecţi (sau măcar suspectabili) în temeiul unei observaţii de simplu privitor: e imposibil ca un om antrenat normal să parcurgă asemenea distanţe într-un asemenea timp fără proptele ilegale. E pur şi simplu imposibil. Acestei observaţii i se adaugă statura uriaşă a câtorva dintre cicliştii divulgaţi. După cazul Armstrong, ciclismul a suscitat dubii din ce în ce mai mari. Sigur, e posibil să avem aici un ţap ispăşitor, câtă vreme şi alte sporturi afişează performeri neplauzibili. De exemplu, am văzut la JO de la Londra o înotătoare din China care a parcurs 100 de m spate mai repede decât Ryan Lochte, campionul olimpic al probei. Aşa ceva nu e cu putinţă fără flacoane cu substanţe nepermise. Nu mai vorbesc de atleţi dopaţi, de tenismeni dopaţi, de halterofili sau de fotbalişti dopaţi. Olga Egorova şi Marion Jones sunt doar două dintre drogheriile ambulante ale sportului de acum un deceniu şi jumătate.

În ciuda problemelor cu care s-a confruntat în ultimii ani, ciclismul păstrează în jurul său o aură de sport nobil, un sport pe care ajungi să îl iubești la fel de repede precum o să ajungi să îl urăști mai târziu. Ce resort interior determină un iubitor de sport să revină mereu în fața ecranului, deși știe că mai devreme sau mai târziu va trăi o decepție? Este acesta un fel de masochism?

Bănuiesc că poate fi şi o formă de masochism, dar şi o formă de-a implora să fii minţit frumos. Omul de azi, ca şi omul de ieri, trăieşte greu fără poveşti şi fără eroi. Ori, sportul se află în postura de-a livra modele care uneori cochetează cu ipostaza eroică. Deschidem televizorul fiindcă ne uităm la Michael Jordan, Roger Federer sau Zinedine Zidane (tempi passati!) şi ni se pare că le suntem cumva complici în felul cum uimesc şi seduc lumea. În superbia lor palpită şi ceva din mărunta noastră alcătuire.

Sportul, ca și societatea de altfel, nu îi recompensează întotdeauna pe cei mai buni sau pe cei care muncesc cel mai mult, dar nu credeți că  diferența dintre suma cu care este plătit un fotbalist care e veșnic rezervă la un club mare și cea cu care e remunerat un ciclist, rugbist sau înotător, a ajuns să fie exagerat de mare?

Aici ciclistul nu face decât să îngroaşe rândul nedreptăţiţilor (deşi aud că în ultimii ani contractele cicliştilor buni nu sunt chiar de lepădat). Discuţia e veche şi sterilă: de ce un neurochirurg eminent câştigă mai puţin decât Chipciu de la Steaua? De ce un traducător excepţional din Joyce ia pentru versiunea românească a lui Ulysses cât încasează Budescu ca primă de joc pentru o etapă? De ce Dan Stanca, un romancier cu totul remarcabil, e sărac lipit, iar Adrian Mutu se scaldă în milioane de euro? Fiindcă unii creează în prezenţa acestui martor uriaş, cu miliarde de ochi, care e publicul, iar alţii nu. Fiindcă sponsorul o să-l caute întotdeauna pe Messi şi niciodată pe Radu Lupu. Fiindcă dacă moare Cristiano Ronaldo se cutremură agenţiile de presă, pe când dacă moare un premiant Nobel pentru chimie lumea abia aşteaptă să vadă ce mai face Cristiano Ronaldo. Între laborator, masa de scris şi stadion, mulţimea o să aleagă mereu stadionul.

Cu ce deziderate ați plecat la drum când ați intrat în presa sportivă și ce oameni v-au influențat stilul?

Am intrat în presa sportivă la începutul lui 2003, animat doar de dorinţa şi de plăcerea de-a scrie despre sport. Nu mi-am propus să zdruncin nimic din temeliile sportului şi nici să epatez. Mi se părea pur şi simplu că mai era loc pentru un condei şi o voce. Nu am avut o agendă anume, nu m-am visat urmaşul sau discipolul cuiva. Cât despre influenţe, e de competenţa celor care mă citesc să le descifreze. Ştiu însă că i-am citit şi-i citesc cu plăcere pe mulţi dintre cotizanţii din Gazeta Sporturilor, numească-se ei Traian Ungureanu, Cătălin Tolontan, Radu Naum, Radu Cosaşu, Maria Andrieş, Adrian Georgescu, Andrei Crăciun, Tudor Octavian, Cristian Geambaşu sau Alin Buzărin.

Care a fost cea mai mare dezamăgire pe care ați trăit-o din postura de iubitor al sportului?

Dacă mă întrebaţi de tristeţi şi decepţii provocate de rezultate, am câteva dintre care îmi vine greu să aleg una: finalele de CM ratate consecutiv de Olanda în 1974 şi 1978 (de fiecare dată în faţa ţării-gazdă), eliminarea Franţei în semifinala de CM din 1982 de către RFG, calificarea pierdută de handbaliştii Stelei la Banja Luka, dintr-un 7 metri făcut cadou sârbilor de la Borac în ultima secundă a unei semifinale de CCE în 1976. Dacă păşim dincolo de rezultate, dezamăgirea cea mai adâncă vine din reţeta actuală a sportului, unde sponsorul decide mai apăsat decât antrenorul, iar întrecererile sportive (sau o bună parte din ele) capătă o turnură tot mai pronunţat farmacologică.

Știu că sunteți un admirator al lui David Gilmour, care tocmai a lansat în toamnă cel de al 4-lea său album solo. Ați apucat să ascultați ”Rattle That Lock”? Ce impresii v-a lăsat albumul?

David Gilmour împlineşte şaptezeci de ani pe 6 martie. E un om care îmbătrâneşte frumos şi care, ajuns la vârsta asta, se bucură calm, cu Polly Samson la dreapta lui, de fiecare zi a vieţii. Am ascultat Rattle That Lock aşa cum fac de fiecare dată când deschid urechea spre ceva produs de David Gilmour: cu un amestec de bucurie, fascinaţie şi iubire. În aceste condiţii, ştacheta şi exigenţa se predau de bunăvoie. Indulgenţa e atotstăpânitoare. Admiţând că David Gilmour ar compune la un moment dat ceva prost (lucru improbabil, truth be told), n-aş putea să mă declar dezamăgit. Mi s-ar părea că vine tot din zona sublimului. Revenind la Rattle That Lock, e formidabil să pătrunzi în laboratorul lui Gilmour şi să vezi cum se decantează şi se distilează experienţele de viaţă. Să constaţi că punctul de plecare e un jingle feroviar auzit în gara din Aix-en-Provence (echivalentul semnalului decupat din Glasul roţilor de tren pe care-l auzi în Gara de Nord) şi că piesa de deschidere vine din citirea lui Milton şi din discuţia despre liberul arbitru din Cartea a doua a Paradisului pierdut. Fascinaţia m-a legat cu funii groase de la prima până la ultima piesă (da, ştiu că există variaţii şi că albumul e inegal – ei, şi?). Am regăsit acorduri din Learning to Fly, am jubilat la inserţia de jazz din The Girl in the Yellow Dress, m-am clătinat la Faces of Stone fiindcă mi-am dat seama că o pricep tot mai bine de la o zi la alta. Şi, desigur, mi-am repetat cele două lucruri pe care e dator să şi le spună orice om onest faţă de muzica pe care-o iubeşte: că David Gilmour NU e Pink Floyd şi că doar un castrat neuronal s-ar apuca să-l compare cu Waters.