Eddy Merckx 1971 Tour

         E  cam târziu, dar ştiţi cum e, mai bine mai târziu… În 1945 s-au născut pogoane de oameni. Era finalul războiului şi trebuia cumva sărbătorit. Lumea se pregătea pentru muzică, film, sport şi afaceri. Toate chestiile pe care le visau pentru lunga pace ce avea să vină (şi care pareacum cam pe sfârşite). Mulţi tipi şi tipese celebroizi s-au născut în acel an în care a murit cel mai mare război. Bob Marley. Bun dar scurt. Eric Clapton. Încă bun. Goldie Hawn. Fostă. Actualmente doar mamă a lui Kate Hudson. Franz Beckenbauer. Fost mare, acum cu mici probleme. Van Morrison, yeaaah! Cool. Lemmy. U-haaa! You know I love you, innocent bitch! Scuze… Steve Martin. Puteţi să râdeţi. O groază de lume deci. În lumea asta aş avea şi eu pe cineva despre care să zic ceva.

         E un tip care a luat ciclismul şi l-a pus în buzunarul de la spate al tricoului. Un soi de Armstrong avant la lettre, când lumea era încă fragedă. I s-a spus Canibalul pentru că îşi mânca adversarii pe pâine deşi era/e belgian, adică dintr-un spaţiu care n-a născut neapărat căpcăuni (în afara Mistreţului din Ardeni, şeful unui mic stat tâlhăresc din Evul Mediu). Lui Eddy Merckx i-a trecut aniversarea de câteva luni, dar nu mă îndur să-i treacă anul. L-am cunoscut din revistele fără culori ale vremii, când cititul era călătoritul. Alura lui cocoşată pe bicicletă şi faţa plină de ambiţie, transpirând mereu ameninţarea „eu sînt cel mai bun şi o să vă bat pe toţi” m-a dat pe spate. I-am citit toate aventurile. Liege-Bastogne-Liege când era să moară de foame, dar până la urmă a câştigat „cu capul”, ceea ce contrazice ideea unora că sportul ăsta e numai şi numai despre muşchi şi injecţii. Momentul deznădejdii când prietenul lui, Monsere, a murit cu tricoul de campion mondial pe el, la 21 de ani, lovit de o maşină. Şi mai ales acel Tur al Franţei din 1971 în care Ocana, spaniolul, i-a tras o bătaie de a văzut stele verzi – 9 minute într-o singură etapă, nemaivăzut la vremea aceea. Un Tur pe care trebuia să-l piardă, dar pe care l-a câştigat până la urmă pentru că l-a împins pe celălalt la abandon. Ocana a fost incapabil să ţină pasul pe furtună cu nebunia celui care era gata să se bată până la sînge. Sau cel puţin aşa scria în revistele mele.

         Să nu ne rătăcim totuşi în labirintul însiropat al trecutului. Întrebarea de azi li se aplică şi lor retroactiv: s-or fi dopat, el şi Ocana şi ceilalţi? Asta ar trebui să rupă vraja, aşa cum unui fost condamnat i se va aminti mereu că a făcut puşcărie. Iar ciclismul are un lung cazier. De fapt, înăuntrul nostru ştim cu toţii răspunsul. Eddy i-a luat apărarea lui Lance pînă în pânzele albe. Şi a fost el însuşi prins, dar a scăpat aşa cum se mai scăpa pe atunci. Dar e o diferenţă. Aceea că, aşa cum am încercat şmechereşte să dau de înţeles mai sus, acelea erau timpuri în care se înfruntau oameni cu oameni, mai buni sau mai răi, mai pe „chestii” sau mai naivi, dar nu extratereştri cu galactici. În cel mai bun an al său Merckx a trecut prin toate chinurile iadului. Nu a renunţat pentru că, mai ales atunci, cicliştii erau un soi de mineri, stahanovişti cu ceva bani. Era un sport de tranşee, mergeai până la capăt, mergeai sau crăpai, ca în Legiunea Străină. Merckx a adunat peste 500 de curse câştigate, dar nu de asta îmi aduc eu aminte. Ci de un tip care voia să bată tot, tot. Că era un criteriu în Belgia sau Turul Italiei, campionatul mondial sau un sprint oarecare. Nu era un sclifosit pentru care în afară de tricoul galben nu exista nimic. Foamea asta nebună l-a făcut teribil de antipatic. A fost scuipat şi, în 1975, când se lupta să nu-i scape Turul pe care până la urmă l-a pierdut, a primit chiar un pumn în ficat în timul unei etape. În ziua de azi s-ar fi făcut mare tamtam până la CNN, pe atunci a fost doar un editorial în L’Equipe. Da, tipii o mai încasau şi nu era chiar sfârşitul lumii. Las’ că ştiau ei pentru ce…

         Odată, în căţărarea de pe Ventoux, muntele care îţi ia aerul, Marele Eddy, evadat şi în plin efort, şi-a scos şapca în momentul în care a trecut pe lângă monumentul funerar amintind de Tom Simpson, mort de oboseală şi dopaj pe acele pante câţiva ani mai devreme. Era şi ăla un fel de marketing, ca şi cel al lui Armstrong făcând o reverenţă unui aproape-mort tot pe Ventoux, în 2000, când l-a lăsat să câştige în vârf pe Pantani. Dar spre deosebire de Majestatea Sa Marele Mincinos, taica Merckx, după sosire, la urcarea pe podium, a leşinat un pic. A trebuit readus în simţiri cu masca de oxigen. Singura oară când Lance a leşinat a fost la mişto, ca să-l păcălească pe „prostănacul” de Ullrich. Atunci mulţi au murit de râs. Şi au rămas aşa.

      Nu-l iubesc neapărat pe Merckx. Iubesc vremurile în care sportului i se mai înroşea din când în când obrazul.


Warning: A non-numeric value encountered in /home/ciclism/public_html/wp-content/themes/Newspaper/includes/wp_booster/td_block.php on line 353

5 COMENTARII

  1. Frumos articol, bravo Radu !
    Intr-adevar pe timpuri se lupta altfel dar nici medicina sportiva nu era asa dezvoltata incat sa ofere atatea tentatii ! Nu e o scuza pentru armstrong evident.
    Sa speram ca anul asta o sa avem un tur al Frantei mai curat si mai disputat 🙂 !

  2. Cam rar am placerea de a te „asculta” dar de fiecare data o fac cu multa placere. I-mi lipsesc. comentariile pertinente din marea bucla! Apreciere si RESPECT!

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.