sptdw211_670

Duminica aceasta am avut parte de un maraton ciclistic în adevăratul sens al cuvântului. Ajunsă la ediția cu numărul 114 Paris-Roubaix ne promitea un spectacol total. Startul a avut loc în Compiegne, un oraș care ne-a oferit o legendă în tenis. Numele ei este Suzanne Lenglen (1899-1938) și este dublă câștigătoare a turneului de casă Roland Garros, drept pentru care una dintre arene îi poartă numele. Patronul Turului Franței, Christian Prudhomme și-a făcut prezența într-un mod surprinzător aici, aflându-se în mașina roșie și strălucitoare a personalităților cărora le datorăm respectele prin continuitatea acestei grandioase competiții.

Toate fețele cicliștilor arătau o veselie de nedescris în cadrul acestui „depart fictif” cum îl numesc francezii. Dar numai ei știau ce îi vor aștepta, un adevărat infern care parcă nu se mai termină. După ce Christian Prudhomme a dat startul real, rutierii au început o fugă nebună încă din primii metri ai cursei. Acest lucru ne anunța că vom avea o zi lungă cu multe schimbări în program. Datorită vântului care sufla necontenit, evadarea s-a format foarte greu, dar plutonul rula cu o nervozitate ieșită din comun. Un grup numeros a știut pentru puțin timp cum să se împrietenească cu acest vânt ucigător și să-l folosească în avantajul său. În acest conglomerat i-am regăsit pe Stijn Devolder (Trek-Segafredo), Rick Zabel (BMC), Elia Viviani (Sky) și apariția incredibilă în persoana lui Mark Cavendish, reprezentantul lui Dimension Data. Cu 225 de kilometri înainte de final acești oameni își încercau norocul într-o lungă și agonizantă aventură, dar avansul lor avea să fie unul extrem de subțire și de nebăgat în seamă de numele grele ale plutonului.

Înainte de vă introduce în miezul cursei prieteni, noi vă propunem câteva specificații tehnice, pentru cei care cunosc ciclismul și îl mănâncă efectiv pe pâine, conform spuselor lui Alex Ciocan în timpul transmisiunii (Eurosport). În primul rând trebuie să înțelegem faptul că toți rutierii utilizează o gamă destul de variată în privința cadrelor, a bicicletelor, asta și în funcție de bugetul fiecărei echipe, adică modul în care știe să gestioneze acea formație partea tehnică. Picioarele sunt acelea care fac diferența într-o cursă precum Paris-Roubaix. Marje foarte mari se înregistrează în ceea ce privește rapoartele de transmisie, comparativ cu ce vedem în alte competiții. În medie, rutierii utilizează un raport foarte mare pentru zonele de plat (cu pavate) așa cum avem aici, asta înseamnă că foaia mare are 53 de dinți, respectiv  foaia mică are 44 de dinți. Ca să vă imaginați raportul folosit de cicliști într-o etapă de munte, acolo unde unii folosesc o foaie mare cu 52 de dinți și o foaie mică cu 36 de dinți, ba chiar sunt cicliști care aleg un angrenaj compact (50/34d).

Trebuie să precizăm faptul că marii favoriți împreună cu ceilalți rutieri beneficiază de o bicicletă specială, construită numai și numai pentru piatră cubică, dar diferă configurația fiecăreia din punct de vedere calitativ, iar aici suntem nevoiți să revenim asupra bugetelor. Normal că oameni precum Fabian Cancellara (Trek-Segafredo), Peter Sagan (Tinkoff) sau Tom Boonen (Etixx) utilizează cele mai performante cursiere din „Infernul Nordului”, gama de vârf. Însă un aspect important de reținut e următorul: acum 10-15 ani în competițiile cicliste, sportivii rulau pe cauciucuri subțiri. În urma unor cercetări științifice s-a constatat faptul că gumele trebuie fabricate cu un diametru cât mai mare pentru a alterna din șocuri și pentru a asigura o protecție în plus a organelor interne, rinichii, spre exemplu care sunt cei mai expuși într-o astfel de întrecere brutală. Astfel, în zilele noastre s-a ajuns ca Peter Sagan să folosească cele mai groase cauciucuri cu un balonaj de 28, o diagonală de 3 cm și baieuri de înaltă calitate. Astfel de cauciucuri se umflă cu cinci, șase bari comparabil cu un autovehicul rutier care suportă o presiune de doi bari în pneuri. Ba mai mult, într-o cursă atât de brutală precum Paris-Roubaix, regăsim un izomer situat între furca față și furca spate pentru a amortiza toate șocurile, în momentul traversării acelui tronson cu piatră cubică.

gettyimages_520198704_670

Un alt lucru deosebit de important este lungimea angrenajului pedalier. Cu cât un ciclist utilizează un angrenaj mai lung cu atât îi va fi mai ușor să urnească un raport mai mare (Tony Martin – 58 – foaia mare). 177,5 este angrenajul cel mai lung folosit de Tom Boonen, belgianul de patru ori învingător aici. Peter Sagan rulează pe un raport echilibrat, 53 de dinți-foaia mare, respectiv 44 de dinți-foaia mică. Sunt aspecte tehnice care contează enorm de mult într-o nebunie de cursă precum Paris-Roubaix. O competiție pe care o urăști în timpul nopții, e un adevărat coșmar, dar după ce te vei trezi ești super fericit că vei lua startul în așa ceva. Oamenii lui Fabian Cancellara au pus osul la muncă încă din startul cursei. Cu aproximativ 213 km înainte de final, plutonul va fi fărâmițat parțial, în frunte aflându-se un trio compus din Elia Viviani (Sky), Alexander Porsev (Katiușa) și Boy van Poppel de la Trek-Segafredo. Cei trei și-au construit un avans de 36 secunde, absolut inexistent ținând cont de haosul care avea să urmeze. Cel mai bătrân rutier din plutonul actual care a luat startul aici se numește Svein Tuft, în vârstă de 39 de ani, componentul grupării Orica-GreenEdge. Statistica ne spunea în partea incipientă a cursei faptul că, în cazul în care slovacul Peter Sagan se impunea pe velodromul din Roubaix devenea al doilea rutier care face dubla (Turul Flandrei-Paris-Roubaix) în postura de purtător al tricoului curcubeu, după ce Rick Van Loy realiza această performanță în 1962. Cu 190,7 km rămași s-a făcut joncțiunea, iar plutonul redevenea compact, însă pentru foarte puțină vreme. În acel moment al cursei s-au dat mai bine de opt atacuri și nimeni, dar absolut nimeni nu a reușit să se desprindă decisiv.

Tot un rutier al Oricăi GreenEdge, este vorba despre Matthew Hayman, cetățeanul australian care se afla la cea de-a cincisprezecea participare în cea mai prestigioasă cursă pe pavate. Cu 170 km înainte de final, o eternitate, se producea o ruptură zdravănă în pluton. La Antipozi se prefigura un grup alcătuit din 16 oameni care părea să funcționeze. Avansul e adevărat, nu era unul deloc consistent, de aceea acel grup numeros încerca să pună morișca în funcțiune pentru a dezvolta un ecart acceptabil. Lars Boom (Astana) și Sep Vanmarcke au spart când borna arăta kilometrul cu numărul 165, aceștia încercând să recupereze. Din nou situația în cursă era una total incertă prin prisma unui grup de „patru căpcăuni” care se vedea ajuns în fruntea cursei. Pentru camaradul cel mai devotat al lui Cancellara era ultima competiție ciclistă. Yaroslav Popovich încerca să facă o cursă mare pentru coechipierul său elvețian. Alături de Popovich în acel grup gigant se mai aflau Salvatore Puccio (Sky), Sylvain Chavanel (Direct-Energie), Imanol Erviti (Movistar), Matthew Hayman, Magnus Cort Nielsen (Orica) sau Reinardt Janse van Rensburg de la Dimension Data. Cu 122,5 km rămași din cursă cei 16 aveau un ecart de 3 minute și 12 secunde.

Pe măsură ce înaintam în miezul acțiunii lucrurile se complicau pentru marii lideri, deoarece piatra cubică le punea bețe-n roate principalelor ajutoare, astfel oameni precum Cancellara sau Sagan rămâneau din ce în ce mai descoperiți. Un astfel de lucru s-a întâmplat când borna trecea de kilometrul 114 al cursei și cei doi cicliști de la Trek: Gregory Rast, respectiv Boy van Poppel au suferit o căzătură chiar pe primele tronsoane. După kilometrul 112, văzând ceea ce se întâmplă, neamțul Tony Martin (Etixx) a profitat de această conjunctură și a turat motorul la maxim. Abia de acum putem spune că a început „iureșul” cu adevărat în cursă. Fabian Cancellara și Peter Sagan au fost surprinși de această mișcare avântată a echipei belgiene. Martin ducea o trenă atât de violentă încât a reușit pe rând să-i zguduie pe toți colegii săi de la Etixx. Trei grupuri mari și late se fugăreau unul pe celălalt, iar ce era într-adevăr interesant, era faptul că toate trei doreau supremația în cursă și se luptau cu piatra cubică și mai ales cu timpul. Evadarea care îi conținea pe cei 13 rutieri conta prea puțin deoarece pe noi ne interesează ce s-a întâmplat în spate cu cele două hoarde, una condusă de Tom Boonen, iar cealaltă manageriată de binomul Sagan-Cancellara, după o alianță care suna mai mult decât promițător. Dorința l-a făcut ca pe omul-monument din această constelație, adică belgianul Tom Boonen să se expună mult prea devreme alături de al său camarad Tony Martin. În grupul slovacului și al elvețianului apărea și Jasper Stuyven pentru a-i da o mână de ajutor „șefului său.”

sptdw216_670

Popovich, unul dintre oamenii care a fost în evadare s-a lăsat prins de grupul lui Boonen, pentru a ajunge la Fabian mai ușor. Cu 64,5 km înainte de final, Boonen continua să ruleze pe schimbătoare electronice. Când borna arăta kilometrul 62,5 evadarea era prinsă de grupul celor doi oameni de la Etixx. Printre acești oameni se afla și norvegianul Edvald Boasson Hagen, care a încercat precum un veritabil viking să lovească cu ciocanul lui Thor și să dea drumul la artificii, dar atacul său a fost anulat rapid. Sagan și Cancellara făceau o cursă de urmărire absolut impresionantă, dar parcă nu puteau să prindă unicul grup din față condus de Boonen. Cu 52,3 km înainte de final am avut impresia cu toții că Sky a băut din același pahar cu Etixx. Echipa britanică avea să fie pulverizată în urma unei căzături care l-a implicat în speță pe Puccio, un alt coechipier de al său suferind pe acea porțiune cu piatră cubică o căzătură neplăcută. Ian Stannard a fost gentilomul care a știut cum să evite cele două incidente și a izbutit să atace împreună cu Vanmarcke pe tranșeul Mons-en-Pevele, un sector care nu i-a mai priit elvețianului Cancellara, după ce a făcut cunoștiință cu noroiul. Roata spate a lui „Spartacus” a derapat pe mijlocul drumului, fiind imposibil de controlat cursiera. Mai rămâneau 46 de km, iar cursa se încheia pentru triplul câștigător din Paris-Roubaix, cu o întârziere de peste 3 minute, în raport cu grupul din avanposturi. Slovacul Peter Sagan era singurul care mai conta în această luptă furibundă, după ce a reușit să scape norocos fără să-i fie agătață roata spate.

sptdw219_670

Belgianul aflat la o formație olandeză, Sep Vanmarcke (Lotto-NLJumbo) a dat drumul la picioare pe Carrefour de l’Arbre. Boonen și Boasson-Hagen au fost incapabili să-i răspundă. Stannard s-a intercalat acolo și nu l-a lăsat pe belgian să plece de unul singur. Așadar o altă joncțiune avea să se contureze cu doar 11 km înainte de regalul sprintului pe velodromul din Roubaix. Norvegianul Boasson-Hagen parcă nu mai avea compresie în gambe. Doar patru muschetari au mai rezistat în față după o cursă nemiloasă (Stannard, Boonen, Vanmarcke, Boasson-Hagen și incredibilul australian Matthew Hayman). Cei cinci se atacau nebunește, ca niște metronomi. De unde or mai fi înmagazinat atâta energie? Velodromul din Roubaix se apropia cu pași repezi, iar Hayman apăsa din ce în ce mai tare pedala de accelerație. Vanmarcke a intrat al treilea pe velodrom, ceilalți veneau din urmă. Hayman se urca în partea superioară pentru a lua o gură de aer. Se vedea faptul că australianul iubește acest teren, și după o luptă în patru l-a împiedicat pe legendarul Tom Boonen, „la mustață”, să obțină al cincilea succes în „Infernul Nordului.”

După nouă ani (2007) când am avut primul australian învingător în cea mai monstruoasă competiție pe piatră cubică, Stuart O’Grady, acum i-a sosit momentul lui Matthew Hayman de la Orica GreenEdge să ridice cel mai greu trofeu deasupra capului, și la propriu și la figurat. Boonen și Stannard completează podiumului acestei ediții de pus în ramă. Să nu-l uităm și pe Imanol Erviti de la Movistar, spaniolul având o performanță onorabilă, locul nouă pentru rutierul iberic.

gettyimages_520238394_670

1 COMMENT

LEAVE A REPLY

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.