În acest material ne propunem să dezbatem problematica dopajului. Nu ne vom raporta doar la ciclism, care bineînțeles va fi subiectul central al acestui articol, dar vom pune în discuție pe scurt și situația altor discipline sportive. Ce semnificație o fi având dopajul (?), acest cuvânt insuportabil în zilele noastre, care a vrăjit mulți atleți de-a lungul istoriei. Din punct de vedere etimologic, dopingul vine din flamandul „to doop”, așa cum apărea el în dicționarele de specialitate (medicină) în jurul secolului al XVIII-lea. Această practică a dopajului își are origini foarte vechi. Unii oameni, chiar și „istoricii” consideră că totul a luat naștere începând cu perioada 1900-1936. Dar foarte puțini știu că sportivii se foloseau de anumite tertipuri încă din Antichitate.

Un bun exemplu ar putea fi cursele de cai organizate pe arena romană, Circus Maximus. Situat între colinele Aventine și Palatine a fost primul stadion pentru cursele de cai din Roma. Pentru obținerea unor performanțe colosale, nu doar jocheii foloseau substanțe interzise, aceștia își dopau și caii. Legenda spune că acele exemplare puteau atinge viteze „monstruoase”. Substanțele îi ajutau pe cai să aibă un aplomb teribil în timpul alergării. Doi regizori francezi s-au gândit în anul 2008 să producă un film de comedie apetisant care se numește Astérix aux jeux olympiques. Orice poveste comică ascunde în spate o parte mai tristă, mai puțin plăcută. Scenariul a fost făcut de așa natură, încât să pară comic, dar realitățile sunt altele, mult mai profunde. Atleții foloseau un „elixir” care îi ajuta să-și îmbunătățească performanța, rezultatul.

Probabil dumneavoastră veți zice sau veți constata că originile sunt prea vechi pentru a ne da cu părerea. Într-adevăr, subiectul în sine întotdeauna a fost unul delicat, dar practicile au evoluat pe măsură ce au trecut anii. Facem un pas ceva mai mare și ajungem în secolul XX, când, dacă stăm bine să ne gândim în comparație cu ce vedem acum, utilizarea „noțiunii” de doping era una primitivă. În vremea aceea regulamentele anti – doping erau inexistente iar lipsa unor laboratoare de specialitate facilita această acțiune (dopaj), într-un mod neștiințific și plin de riscuri. Cine nu-și mai amintește de ciclistul danez Olsem (?), care la Jocurile Olimpice de la Roma din 1960 concura în proba 100 km șosea-echipe, pe o caldură sufocantă de aproximativ 33° C. Acesta își pierde viața iar la necropsie se evidențiază urme de amfetamine în corpul său. Ce o fi amfetamina asta ? Ei bine, amfetamina este un medicament interzis care mărește gradual viteza de reacție a corpului.

Utilizând această „substanță”, inima va lucra mai repede și va pompa adrenalină în sistem. Inițial sintetizată între cele două războaie mondiale, amfetamina a fost folosită ca drog militar pentru a le conferi soldaților mai multă energie și a le mări viteza de deplasare în timpul operațiunilor pe „teatrul de luptă”. Șapte ani mai târziu (1967), sportul cu două roți va cunoaște drama unui cetățean englez în vârstă de 29 de ani. Numele său este Thomas Simpson, iar la acea vreme sportivul înregistrat la formația din Hexagon, Peugeot-BP-Englebert, avea un palmares încântător : învingător în Turul Flandrei (1961), Bordeaux-Paris (1963), Milano-San Remo (1964), respectiv Giro di Lombardia (1965). La Jocurile Olimpice de la Melbourne (1956) a fost medaliat cu bronz în cadrul probei de pursuit pe echipe.

simpson_1812015c

În 1958 la Jocurile Imperiului Britanic și a Commonwealth-ului (Cardiff) a capturat medalia de argint tot la disciplina pursuit (individual). Și pentru a încheia această trecere în revistă a rezultatelor sale, vom reaminti desigur performanța din 1965 când la Campionatele Mondiale din San Sebastian a urcat pe prima treaptă a podiumului după ce a demonstrat tuturor o rigurozitate incredibilă în cursa de șosea. Destinul a jucat feste multora, așa s-a întâmplat și în cazul acestui sportiv, Tom Simpson. Pe 13 iulie 1967, Turul Franței avea să continue cu etapa a 13-a care măsura o lungime de aproximativ 211,5 km. Runda a început din cel mai mare oraș-port la Marea Mediterană, Marsilia. Rutierii erau nevoiți să traverseze Muntele Chel sau Gigantul din Provența (Mont-Ventoux), așa cum mai era el denumit. La linia de start, un jurnalist a observat faptul că Simpson dădea semne de oboseală din cauza căldurii, întrebându-l pe loc dacă totul este în ordine. El i-a răspuns ambiguu : „Nu, nu mi-e cald, e Turul”. 

Eroii nu se dau bătuți niciodată. Simpson provine până la urmă dintr-o viță nobilă. El își dorea să se înscrie pe lista celor nemuritori, însă englezul a fost oprit de cele 54 °C. Simpson și-a dus la extrem limitele pur fizice. Simpson nu se confrunta doar cu conștiința interioară, care probabil îi spunea să renunțe și el se încăpățâna…englezul ducea o confruntare teribilă cu moartea. Încă de la poalele ascensiunii de pe Ventoux, cetățeanul britanic nu părea a fi deloc în regulă. Se spune că în acele momente, Simpson și-ar fi pus coniac în sticlă.

Comisarul cursei anunțase oficial acest lucru, dar mult mai târziu. Muntele Chel își arăta din plin colții. Cursa devenea una extrem de intensă datorită temperaturii neiertătoare și a condițiilor abrazive. Plutonul a început să se fisureze. Englezul se afla în grupul din față înainte de a fi prins de urmăritori și de a pierde controlul cursierei. Tom Simpson mergea în zig-zag pe agonizantul Ventoux, scufundându-se în neant.

A sosit clipa când britanicul a cedat și a căzut efectiv de pe bicicletă, la un singur kilometru distanță de vârful cățărării. Managerul echipei Alec Taylor Hall s-a dat jos din mașină pentru a-l ajuta, spunându-i următorul lucru : „Hai, Tom ! Asta e, Turul tău s-a terminat”. Ghiciți, ce i-o fi spus Simpson ?…că vrea să continue bineînțeles. Taylor confirma : „Dacă Tom vrea să meagă mai departe, să meagă”. Simpson se urca din nou pe bicicletă, iar ultimele cuvinte rostite de englez pe care și le amintește Hall, managerul echipei au fost : „On, on, on !” Hall a estimat că Simpson va mai putea rezista maximum 400-500 de metri, la starea în care se afla, înainte ca acesta să se clatine din nou și să fie ținut în poziție verticală de spectatorii aflați pe marginea drumului.

Simpson era inconștient, cu mâinile înțepenite pe ghidon. Turul Franței era un „teatru al groazei”. Nimeni nu mai înțelegea ce se întâmpla pe traseu. În compania unei asistente medicale din Le Tour, managerul formației franceze încerca să-l resusciteze pe Tom Simpson, înainte ca Dumas să ajungă cu o mască de oxigen și să i-o pună pe față.

hqdefault

La 40 de minute distanță de incident, englezul avea să fie luat de un elicopter și să fie dus la spitalul din Avignon, unde a fost declarat mort la ora 17:40 (ora Franței). Două tuburi goale și o doză jumătate (plină) cu amfetamină au fost găsite în buzunarul său de la tricou. Principala cauză a morții sale a fost de fapt : „insuficiența cardiacă provocată de epuizare”. Uneori se zice faptul că destinul ți-l mai faci și cu propria ta mână. Ce ar fi trebuit să facă Simpson ? Să se dea jos de pe bicicletă încă de la Marsilia și să spună adio Marii Bucle ?

E foarte greu de zis, de ce ? Pentru că …din fotoliu întotdeauna un sport precum ciclismul a fost ușor de combătut, de comentat în fel și chip. Atâta timp cât dorința cetățeanului englez a fost să continue tu nu te puteai interpune. E o luptă care te macină la nivel psihic. E complicat să intri în mintea ciclistului, să vezi ce vrea în momentele acelea de maximă nebunie. Bolovanul acesta imagianr a căpătat dimensiuni camusiene asupra lui Simpson, îngreunându-i soarta existențială, toată povestea s-a transformat într-un mit al lui Sisif cu o finalitate sumbră…

Urmează anii ’70, în avanposturi a făcut legea un belgian care a fost un idol în copilărie pentru tatăl meu și pentru toți „tații” care iubesc și trăiesc ciclismul în continuare. „Canibalul” a scăpat ca prin minune, neprins, cu fața curată. Mai are rost să-i trecem toate rezultatele cu negru pe alb ? Eu zic că nu. Dar totuși, nu ne putem abține, și anume să precizăm faptul că a fost cvintuplu câștigător al Marii Bucle, al Turului Italiei și o singură dată triumfător în Vuelta (1973). Un statut de zeu în ciclism, nimeni nu se mai aliniază în drept cu el.

Alături de Eddy Merckx cu 5 victorii în Le Tour mai fac parte Bernard Hinault sau Miguel Indurain. Săracul Raymond Poulidor, mereu pe poziția secundă…francezul se învârtea într-un carusel mult prea filosofic, complicat de explicat. Lumea de pe marginea drumului chiar îi credea pe acești cetățeni, sinceritatea lor era transpusă în posteritate. Pasionații sportului cu două roți habar nu aveau ce înseamnă dopajul pe atunci. Și iată-ne ajunși în prezent, cei responsabili trebuie să developeze prea multe file de istorie pentru a găsi răspunsul, unicul adevăr ascuns.

Încercăm să ajungem și în anii ’90, de fapt abia de acolo putem spune că dopajul s-a întins precum o caracatiță. Plutonul a fost îngenuncheat de anumite substanțe care te transformau într-un Superman și dintr-odată deveneai idolul tuturor. Bjarne Riis a fost un astfel de exemplu…un atlet excepțional și un tactician deosebit, dar parcă fără suplimente danezul nu mai era atât de strălucitor. În ediția `94 din Le Tour, danezul zbura, în timp ce Indurain se chinuia să reziste pe un drum al „plângerii”. Riis câștiga atunci Marea Buclă.

Patru ani mai târziu, scandalurile de proporții au debutat odată cu afacerea Festina, când echipa cu același nume a fost exclusă din Turul Franței 1998, după ce un soigneur al echipei a fost prins având în autovehicul o cantitate foarte mare de eritropoetină. Problema, din punctul de vedere al ofițerilor anti-doping, cu eritropoetina era faptul că, la fel ca testosteronul, se producea în mod natural de către organism și, pe atunci, nu se putea determina cantitatea exactă care a fost introdusă în mod artificial în corp. Pantani va fi găsit mort în reședința sa din Rimini în 2004, cel mai talentat alpinist, povestea lui cu mafia Camora parcă continuă, un coșmar care pune o pată neagră imensă de cerneală pe tricourile sale câștigate în 1998 când a realizat dubla Giro-Le Tour, fiind singurul cunoscut pentru această unică performanță.   

Până la mijlocul anilor 2000, un american originar din Austin (Texas) a pus stăpânire pe Turul Franței. Un vorbitor nativ al limbii engleze a instaurat un sistem indestructibil. Numele său e Lance Armstrong, septuplu câștigător în Tour (1999-2005). Revenirea sa pe prima scenă în 2009 i-a aruncat pe toți jurnaliștii în aer. Nimeni nu mai știa cum să apese pe tastatură, atât de înfocată era lumea în vremea respectivă. La Astana va fi „coleg de cataramă” cu Alberto Contador, rivalul său suprem la titlu.

_80662488_lancearmstrong

Armstrong ajunge pentru a opta oară pe podium la Paris, dar pe locul trei. Omologul său iberic avea să-l răpună în cele trei săptămâni, găsindu-i călcâiul ahilian, vârsta. Americanul nu mai putea ca în 2003 spre exemplu când rupea munții. 2010 a fost o ediție nesatisfăcătoare a Turului Franței. La sfârșit a urcat pe podium cu echipa sa creată de el. Doi ani mai târziu, prin august 2012, patronul Turului era șters de pe suprafața pământului cu toate cele șapte succese ale sale. EPO, transfuzii sangvine, all inclusive ! Riccardo Ricco, fostul cetățean al lui Saunier-Duval era și mai specializat în astfel de tertipuri, și cu toate acestea tot Armstrong a rămas cel mai pătat din istorie.

Cum rămâne cu Alberto Contador  și cărnița lui de vită ? Însă ibericul a demonstrat că e foarte inteligent, probabil cel mai rafinat tactician din plutonul actual, câștigând imediat după suspendare Turul Spaniei (2012) și mai apoi Turul Italiei în 2015, anul trecut. Turul Franței o fi rămas o enigmă pentru el ? Se mai poate impune la fel cum o făcea în 2007, respectiv 2009 ? Bineînțeles că nu. Dar vivacitatea sa și inteligența pură prin care compensează au rămas aceleași. În momentul de față ne aflăm într-o epocă a Meldoniumului, un medicament utilizat de soldații din armata letonă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Până acum, în 2016 au fost depistați pozitiv peste 100 de sportivi printre care și câțiva români. Zilele acestea, când Turul Italiei e în plină desfășurare, domnul Danilo di Luca a vorbit despre viața sa și despre propria carte care reprezintă o autobiografie în mod normal.

Danilo-Di-Luca-2

Fostul câștigător în competiția sa de casă (2007) avea să fie suspendat pe viață în 2013. Di Luca a acordat un interviu interesant Gazzettei dello Sport, declarând următorul aspect : „În ciclism, toată lumea cunoaște adevărul. Dar adevărul nu este acceptat. Când directorii echipelor spun că nu știu despre ce e vorba, ei mint. Când începi să iei substanțe interzise devi un mincinos. Vei minți în fața familiei, a soției, a părinților, a mecanicilor, a colegilor de echipă, în fața tuturor. Chiar și în fața altor rutieri. Minciuna a devenit o chestiune normală asemănătoare cu momentul în care respiri…”

Un citat care probabil spune totul despre acest sport și despre cercul nociv în care se învârt și s-au învârtit de-a lungul istoriei toți atleții, care au trecut prin glorie și mai apoi prin decădere. Unii au știut să suporte decizia, chiar dacă alții erau mai dopați ca ei : „Strigătele de dezaprobare întotdeauna se aud mai tare ca ovațiile. Dacă zece oameni te vor aplauda și unul te va huidui, atunci vei auzi doar huiduiala” – Lance Armstrong *Un ultim lucru de completat ar fi situația dopajului mecanic prin motorașe, absolut înfiorator, care a început să capete amploare în cadrul competițiilor de ciclocross. Sau prin introducerea unor magneți în roțile-spate, totul pare atât de simplu, încât bicicleta poate să meargă și singură, nu mai e nevoie de rutier 🙂

Surse foto : L’Equipe, Le Figaro, Reuters

   

 

 


Warning: A non-numeric value encountered in /home/ciclism/public_html/wp-content/themes/Newspaper/includes/wp_booster/td_block.php on line 353

2 COMENTARII

  1. Cine isi inchipuie ca se poate pedala circa 170 km/zi timp de 3 saptamani la cel mai inalt nivel,numai cu micul dejun compus din 3 oua omleta +2 carnati,pranz mai nimic-sa nu ingreunezi digestia;gelul+bananele din timpul cursei si pastele de la cina-inseamna ca e naiv de a binele…

  2. Un articol foarte bun care puncteaza perfect ipocrizia celor cu interese financiare in sport ,exploatarea peste limitele maxime a sportivilor,iar apoi aruncarea lor pur si simplu la gunoi cand apar rezultate pozitive la dopaj.
    Nu mai poate merge mult asta,apar morti cam multi,rebuie totusi sa se intample ceva pana la urma,sa fie rezultate mai modeste , dar sa fie reale,nu falsificate,altfel nu vor mai avea spectatori sau va fi ca la wrestlingul ala american unde simuleaza aia lupta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.