M-am întins în patul din vechea mea cameră şi am pus lângă mine un vraf de reviste vechi, găsite pe un dulap. Un Newsweek din 2003 cu faţa înalbăstrită a lui Donald Rumsfeld şi titlul „Blueprint to war”. Sadam, şiiţii şi suniţii, kurzii, Siria, Turcia, toţi şi toate erau la locul lor. Straniu sentiment. Un „L’Equipe Magazine” din 2011 cu Claude Onesta, antrenorul Naţionalei Franţei de handbal masculin, ales tehnicianul anului. Un tip peste care timpul nu trece. În fine, un „Velo Magazine” din 2002. Cu noul (la acea vreme) campion mondial de juniori Arnaud Gerard, ţinut de umeri de Laurent Jalabert. Un fel de ştafetă eşuată în uitare. Ştie cineva cine e Arnaud Gerard? Puteţi găsi pe net cariera unuia care s-a născut talent şi a murit speranţă. Jaja ştim cine e. Sau, în fine, bănuim…

Bănuiala a ajuns să fie cel mai sănătos, chiar dacă nu corect politic, lucru din ciclism. Dar altceva voiam să spun. De fapt, să povestesc. Vreau să povestesc o poză. În acea revistă de acum 14 ani era relatat un eveniment. Se întâmpla să fie anul dinaintea Centenarului Turului Franţei. Drept pentru care Direcţiunea i-a adunat pe toţi câştigătorii încă în viaţă la ceremonia de dezvăluire a traseului din 2003. I-a aşezat pe o scenă şi clap!, clap!, clap!, trararararara! Aparatele foto au clămpănit şi mitraliat acea adunare de cetăţeni de diferite vârste, chelii, burţi şi destine.

Rândul de sus, începând din stânga, trei domni. Ferdi Kubler (câştigător în 1950), Charly Gaul (’58) şi Federico Bahamontes (’59). Kubler, care face în curând o sută de ani, se ţine minunat, Gaul e împlinit bine, iar Bahamontes e uscat ca Don Quijote. După felul în care arată pot fi trei profesori universitari. Sau trei mecanici auto la pensie, în Vest e arareori vreo diferenţă. Zâmbitori, par a plezni de sănătate, sunt îngrijiţi şi au ceva distins. Trei domni. Dar aparenţele, după cum ştim… Gaul avea să moară doi ani mai târziu. A trăit mult după câte pastile a luat pe când era ciclist, zic unii. În fine. Trei domni, zic. Urmează doi golani.

Jan Ullrich (’97) are figura unui adolescent la pubertate. Ar vrea parcă să se facă invizibil. Privirea îi e pierdută. Privirea unui om cuprins de nostalgie. Ullrich e liceanul care n-a apucat decât să o sărute pe frumoasa şcolii, în fugă. A încercat să o înghesuie într-un colţ de apartament al unui prieten într-o sâmbătă seara la o petrecere, dar ea a râs strident, l-a împins şi s-a iubit cu altul. Acela stă în poză lângă Ullrich. La vremea aia erau cuplul cel mai invidiat al cartierului. Toată lumea întorcea capul după ei, se şoptea despre ei la toate colţurile, cu toţii se străduiau să le intre în voie. După un timp s-a aflat despre violuri repetate, rele tratamente, sechestrare şi perversiuni. Ea trăieşte şi acum, purtând încă urmele acestei relaţii de coşmar. El a avut un pic mai puţin noroc decât Bill Clinton. Privirea lui e rece, tăioasă. E privirea unei maşinării. Un Terminator care a luat ostatic Turul vreme 7 ani şi care a sfârşit în baia cu acid a istoriei.

Lângă ei, ca un soare, la fel de radios şi de rotund, tronează veşnicul Eddy Merckx (’69, ’70, ’71, ’72, ’74). Tipul care a făcut ca la vremea lui prima literă pe care copiii o învăţau la şcoală să nu fie A, ci X. E singurul din rândul de sus cu un sacou deschis la culoare. E pus la mijloc pentru că el e centrul acestui univers. „Francezii, a zis el odată, au început să mă iubească după ce am început să pierd. Dar mie nu-mi păsa de asta, eu voiam să câştig mereu”. În ziua de azi asta ar suna aiurea. Eu nu pot să zic nimic rău de Merckx. Dacă el cade, picăm cu toţii…

Lângă Regele Soare stă eminenţa cenuşie, Richelieu ras în cap, cu privirea lui nordică gata să urle: „V-am tras-o!”. E Bjarne Riis (’96). Probabil cel mai mare dopat neprins. Omul care a făcut şi desfăcut campioni imediat după ce s-a dat jos de pe bicicletă. Fără emoţii, fără remuşcări, fără frâne. Pare genul de om care în secunda doi  după ce s-ar da drumul la ucideri ar veni cu trei capete la cingătoare.

Bernard Thevenet (’75, ’77) e cel care a dărâmat zeul. Primul care l-a bătut pe Merckx în Tour. Are o mutră de contabil, părul creţ şi zâmbetul larg. Alături îi stă o umbră, Laurent Fignon (’83, ’84). „Eram tineri şi nepăsători” e titlul cărţii pe care a scris-o înainte să moară de cancer. Puteţi bănui ce stă în ea… I se ghiceşte părul blond, cât a mai rămas din el, strâns în coadă la spate. Îi plăceau benzile desenate. Avea ochelari rotunzi şi o bentiţă în dungile galben-negru ale Renault-Gitane. Mi-a fost drag deşi mi-a bătut idolul. Aşa se întâmplă câteodată. Următorul e Greg LeMond (’85, ’89, ’90). Tipul l-a bătut pentru 8 secunde pe Fignon în penultima victorie la Paris. 8 secunde după trei săptămâni! Dar mai ales s-a bătut cu derbedeul cel mare ani de zile. Pentru lupta asta, o plecăciune. Nu cred că e vreun sfânt. Dar sunt câte unii care îşi pot înjumătăţi pedeapsa. Priveşte cu ochii semideschişi rândul de sub el. Ca şi cum ar încerca să ghicească cine da şi cine nu… Cum adică cine nu?!

În fine, ultimul pe rând şi chiar cel din urmă ca rezonanţă e omul meu, Bernard Hinault (’78, ’79, ’81, ’82, ’85). Cetăţeanul care o exaspera pe maică-mea, că o privea de pe toţi pereţii şi chiar din tavan când intra la mine în cameră. Arată a aceea ce ar fi trebuit să fie dacă nu se agăţa de ghidon, a ţăran. E din Yffignac, Bretania, din familie de cultivatori de ceapă. Evident, nici gura…

Primul din rândul doi e un domn supraponderal. Lucien Aimar (’66). Pare un oficial, unul dintre cei care se uită să fie steguleţele bine aranjate. Priveşte sever. N-ar trebui. E un norocos. A prins unul dintre puţinele bilete de voie dintre Scilla-Anquteil şi Caribda-Merckx. Felice Gimondi (’65) e, după cum îi zice numele, un alt fericit. Are o privire de italian. Nu detaliez. Lucien Van Impe (’76) poartă în continuare faţa de puşti pe care şi-o suia prin Alpi şi Pirinei. Dar galbenul n-a fost culoarea lui. Albul cu buline roşii mai degrabă. A fost primul care a purtat acest cel mai vesel tricou. Arată mândru. Şi mai zâmbăreţ decât vecinul lui, simpaticul de Stephen Roche (’87). Irlandezul e dintre cei care plutesc deasupra lumii, nici o vorba urâtă nu s-a auzit despre el. Apoi, uşor mascat, stă Joop Zoetemelk ‘(80). Faţa lui nu spune multe. De fapt nici n-ar fi trebuit să fie în poză, e mai „etern secund” decât Poulidor, are cele mai multe podiumuri din istoria Turului, dar nu era destinat a fi primul niciodată. Numai că în anul ăla l-a durut rău genunchiul pe Hinault, care a abandonat purtând tricoul galben. Pedro Delgado (’88) surâde ironic din colţurile gurii. Ştie de ce. A fost testat pozitiv în timpul Turului pe care l-a câştigat dar i s-a permis să continue pentru că probenecidul era pe lista CIO, dar nu şi a UCI. Ca să vezi!

Paragraf aparte. Marco Pantani. Piratul e elegant, costum negru, cravată neagră, cămaşă cu guler evazat. Nu e elegant, e cel mai elegant. E singurul care nu zâmbeşte. Nici măcar nu se străduieşte să o facă. Priveşte uşor în jos şi într-o parte. Conform spuselor fostei lui iubite consuma deja de ani de zile cocaina. E chel şi poartă cioc. Ochii lui negri împrăştie o tristeţe dură, care îţi strânge inima. În ea stau şi călăul, şi victima. Un an şi câteva luni mai târziu avea să fie gasit mort. Supradoză. Mama lui continuă să spună că a fost ucis. Dar Pantani era mort cu mult înainte ca poliţia să intre în camera de hotel din Rimini.

Cu Jan Janssen (’68) am o relaţie aparte. Este cel pe care tatăl meu l-a văzut câştigând Turul din maşina lui Felix Levitan, co-directorul cursei. În 1968, România mirosea a Praga. Învingător urmare a unei ultime etape contra-cronometru, Janssen a câştigat la un soi de loterie, ca şi tatăl meu, lăsat o lună prin Franţa. Apoi timpul avea să se închidă. Ceauşescu pentru noi, Merckx pentru ei. Ultimul e Don Miguel. Indurain (’91-’95) a rămas, pe hârtie, cel mai mare. Singurul cu 5 Tururi consecutive. Are, ca pe bicicletă, o privire întunecată. Curios, îmi rămâne după el doar cavalcada supranaturală din ’95, alături de Johan Bruyneel, mentorul de mai târziu al Marelui Fraudor, o evadare dusă cu peste 50 km/h! Istoria l-a iertat. Dar asta nu înseamnă mare lucru.

Aceasta e poza de familie. Pe fundal zâmbeşte dintr-o fotografie stilizată Fausto Coppi. Pentru vremurile când încă mai eram copii.


Warning: A non-numeric value encountered in /home/ciclism/public_html/wp-content/themes/Newspaper/includes/wp_booster/td_block.php on line 353

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.