Ciclism.ro vă aduce în premieră un Top 60 cu cei mai versați și mai compleți cicliști din toate timpurile. Vom începe în ordine descrescătoare, iar pe măsură ce vom înainta, acest „Hall of Fame” va deveni din ce în ce mai interesant, cu descrierea stilului abordat de fiecare ciclist în parte și caracteristile esențiale ale fiecăruia. Vom studia îndelung și modul în care sportivii și-au condus cursiera pe cele mai înalte trepte ale podiumului, dar nu în ultimul rând vă veți bucura și dumneavoastră și veți depana alături de noi paginile istoriei.

Trebuie să mai spunem că top-ul e structurat în șase părți. În prima parte îi vom descoperi pe primii zece rutieri care au înnobilat sportul cu două pedale.

60. Marianne Vos (născută pe 13 mai 1987 – în prezent: 29 de ani)

vos_m1Prima prezență feminină din top-ul nostru este Marianne Vos. Ciclista batavă s-a bucurat de un succes enorm atât în cursele olimpice, cât și la Campionatele Mondiale, demonstrând că e o atletă rară prin naturalețea de care dispune pe cursieră. E a doua sportivă care a izbutit să facă marea dublă Jocuri Olimpice / Campionate Mondiale, prima concurentă fiind Nicole Cooke în 2008, care a izbutit să realizeze o asemenea performanță dificilă. Specialiștii o consideră a doua ciclistă ca valoare din punct de vedere istoric, după Jeannie Longo. Batava a apărut de-a lungul anilor în numeroase reviste, fiind catalogată și cea mai frumoasă atletă din plutonul profesionist feminin. Aceasta și-a trecut în CV-ul său ,interminabil parcă, și trei ediții „Giro d’Italia Femminile”, în 2011, 2012, 2014.

În 2012 la Jocurile Olimpice din Londra, Marianne Vos le-a devansat în cursa pe șosea pe britanica Lizzie Armistead și pe rusoaica Olga Zabelinskaya. La cei 29 de ani ai săi, batava trăiește ciclismul cu aceeași intensitate și sperăm să o vedem într-o formă bună la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro din acest an.

59. Jeannie Longo (născută pe 31 octombrie 1958 – în prezent: 57 de ani) 

longo_j2

Probabil veți fi surprinși de faptul că am ales ca în top-ul nostru să avem și „prezențe” feminine. Ei bine, Jeannie Longo este una dintre doamnele care au încântat acest sport prin evoluțiile excelente pe care le-a avut în cadrul Jocurilor Olimpice. O sportivă serioasă, muncitoare, și cât se poate de complexă. Probele de contratimp erau dominate cu ușurință de această atletă, care a compensat prin forma sa debordantă și în cursele cu etape. Jeannie e considerată una dintre cele mai importante cicliste de sex feminin din istoria acestei discipline.

În 1996 Longo a câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice, în cursa pe șosea, când le-a întrecut pe cele două concurente Imelda Chiappa din Italia și Clara Hughes din Canada. De asemenea, Longo a fost multiplă campioană mondială pe șosea, capturând nu mai puțin de cinci ori „tricoul curcubeu”, o performanță de invidiat, deoarece nici un ciclist/ă nu ar mai putea repeta așa ceva în zilele noastre.

58. Rudi Altig  (18 martie 1937 – 11 iunie 2016) 

altig_r2

Rutierul german Rudi Altig este recunoscut pentru maniera în care a luptat în ediția din 1962 a Turului Spaniei, adjudecându-și această competiție cu brio. Patru ani mai târziu, în 1966, va deveni campion mondial pe șosea. Rudi e originar din orașul Manheim (Baden), o zonă în care se aflau numeroase pepiniere de ciclism și care au produs atleți de mare calitate. Altig era unul dintre aceștia și a început să concureze în 1952, când l-a urmat pe fratele său mai mare Willi. Ușor, ușor Rudi a prins contur în ciclismul de velodrom alături de fratele său, unde au avut evoluții excelente în cadrul probei de madison.

Prin faptul că a câștigat Turul Spaniei în 1962, a devenit primul ciclist german care realizează o asemenea performanță. Jose Perez Frances din Spania și Seamus Elliott din Irlanda au fost devansați de acest uimitor atlet neamț, care și-a arătat afinitățile pentru sprint, capturând tot în același an și tricoul pe puncte, de cel mai bun sprinter. În „Marea Buclă” Altig avea să impresioneze din nou tot în cadrul sprinturilor. Ierarhia pe puncte era condusă detașat de ciclistul german, care își consolida pe umeri tricoul distinctiv.

În 1966, la Campionatele Mondiale de la Nürburgring, în fața publicului de casă, Altig va da dovadă de o tenacitate ieșită din comun, devenind campion mondial pe șosea împotriva a două nume mari, Jacques Ancquetil și Raymond Poulidor, „veșnicul loc 2 din Turul Franței”. În 1965, Altig venea în spatele legendei Tom Simpson pe a doua treaptă a podiumului la Campionatele Mondiale, urmând ca un an mai târziu, iată să spargă gheața, chiar la Nürburgring, un oraș cunoscut pentru circuitul său „capricios” de Formula 1 … unde triplul câștigător al „Coroanei” în Marele Circ, pilotul austriac Niki Lauda a suferit acel accident monstruos în anul 1976.

Rudi Altig nu a fost doar un rutier croit pentru marile tururi, ci și un ruleur onorabil în cursele clasice. Trebuie să vă spunem că pe atunci, toți cicliștii erau mult mai compleți, de aceea ne este grea ordinea în care să-i clasificăm pe parcursul acestui top. În 1964 neamțul își trecea în propriul CV primul mare monument al carierei, Turul Flandrei, urmând ca peste patru anișori să sfideze legile gravitației în ediția din 1968 a competiției Milano San-Remo, și să triumfe cu mâinile ridicate înspre cer, mulțumindu-i divinității pentru succes. În plus el s-a mai clasat pe locul al treilea în „Infernul Nordului” (1967), când a fost devansat de batavul Jan Janssen și de belgianul Rik Van Looy, un nume care a cântărit greu în lumea sportului cu două roți, la acea vreme.

După ce s-a retras din rândul profesioniștilor, Altig a devenit director sportiv al grupării Puch-Wolber. Neamțul a lucrat timp de cinci ani ca antrenor național. Tot el s-a mai făcut remarcat și în cadrul televiziunii, comentând o mulțime de curse transmise de programele nemțești. În această perioadă l-a atacat destul de tur pe rutierul american Lance Armstrong, zicând: „E un tiran care îi exploatează pe coechipierii săi, iar aceștia bineînțeles că nu mai au inițiativă, libertatea aceea de a încerca ceva într-o cursă”.  Acum de mai bine de o lună, pe 11 iunie, Altig a decedat la Remagen în Germania, ca rezultat a unei boli cangerigene, căreia nu i-a mai putut ține piept.

57. Nicolas Frantz  (4 noiembrie 1899 – 8 noiembrie 1985)

frantz_n9

E unul dintre marii cicliști pe care i-a dat de-a lungul vremii sportul luxemburghez. Numele său e Nicolas Frantz și a fost în două rânduri câștigător al „Marii Bucle”. În 1927, Frantz se impunea în Turul Franței, surclasându-i pe cei doi belgieni, care au încercat să-l încolțească și n-au izbutit, Maurice Dewaele, respectiv Julien Vervaecke. O ediție mai târziu, în 1928 luxemburghezul se întorcea în cea mai prodigioasă cursă din sportul cu două roți și purta tricoul galben, le maillot jaune, după fiecare etapă, având cale deschisă până în ultima rundă.

Cele două triumfuri din Turul Franței au fost absolut firești, având în vedere clasările sale cu câteva ediții în urmă, când în 1924 sosea al doilea în spatele peninsularului Ottavio Bottecchia. În 1926 va repeta această performanță, ratând de puțin locul de onoare în fața belgianului Lucien Buysse. În cursele de o zi, Frantz a impresionat prin prestația sa din clasica Paris-Tour, ediția 1929, care și-a trecut-o în palmares. Și să nu omitem clasările sale bune din cadrul Campionatelor Mondiale, dar italienii Alfredo Binda sau Remo Bertoni s-au dovedit mult mai stăpâni pe sine în 1932, când luxemburghezul a trebuit să se mulțumească doar cu poziția a treia.

56. Cadel Evans (născut pe 14 februarie 1977 – în prezent: 39 de ani)

HUY, BELGIUM - APRIL 21: Cadel Evans of Australia and BMC Racing rides towards the finish line on his way to winning the 74th Fleche Wallonne Race on April 21, 2010 in Huy, Belgium. (Photo by Bryn Lennon/Getty Images) *** Local Caption *** Cadel Evans

Subestimat de mulți în ceea ce privește calitățile sale atletice, australianul Cadel Evans rămâne unul dintre cei mai muncitori și mai devotați cicliști, de-a lungul vremii. La un moment dat, în presa străină acest cetățean era poreclit „Mr.Second” din pricina „numeroaselor” sale locuri 2 în Turul Franței. Toate rezultatele obținute de acest rutier au venit pe fondul unei munci colosale, demnă de toată aprecierea, dar și pe fondul unei companii selecte, împotriva unor cicliști de mare valoare la care a trebuit să știe cum să le țină pasul. Spre exemplu în 2011, Cadel rula la BMC și reușea să câștige mult râvnitul tricou galben în Le Tour, în fața celor doi frați luxemburghezi, Andy Schleck și Frank Schleck.

Astfel, Evans a răzbunat edițiile precedente în care s-a clasat pe treapta a doua a podiumului, iar aici vorbim de ediția din 2007 a „Marii Bucle”, precum și de cea din 2008. În 2008 spaniolul Carlo Sastre de la CSC termina primul la Paris. Un an mai târziu în Turul Spaniei 2009, Cadel mai lua un loc 3, urmând ca în Giro 2013 să repete același rezultat, în preajma unui Alejandro Valverde sau a unui Vincenzo Nibali, oameni care au fost pur și simplu de neoprit.

Ne întoarcem puțin în 2009 pentru a preciza că micuțul australian a îmbrăcat „tricoul curcubeu” la finalul Campionatelor Mondiale, în cursa pe șosea, depășindu-i pe rusul Alexander Kolobnev și pe „catalanul” Joaquim Rodriguez. Nu mai spunem că în 2010, Evans cu stilul său de „cățeluș muncitor” s-a impus în clasica Fleche-Wallone. Fostul campion mondial pe șosea evolua frumos și în cadrul probelor de contratimp, având un pedigree de luptător, de învingător, un sportiv complet în adevăratul sens al cuvântului !

55. Pedro Delgado (s-a născut pe 15 aprilie 1960 – în prezent: 56 de ani)

delgado_p7

Un ciclist căruia îi plăceau mult munții. Rutierul spaniol a intrat în cărțile de istorie ale ciclismului prin faptul că a câștigat o singură dată Turul Franței și de două ori competiția sa de casă, Vuelta. De asemenea, Delgado va mai ocupa de-a lungul carierei sale încă de două ori podiumul din Le Tour. Turul Spaniei de atunci nu reprezenta o competiție atât de titrată precum cele două uriașe rivale Giro sau Le Tour, dar încetișor a prins contur datorită schimbării traseului. În ultima perioadă, Vuelta a devenit un tur foarte muntos, accesibil doar cățărătorilor pur-sânge.

Ca să nu deviem prea mult de la discuție, Delgado s-a clasat pe locul al treilea în ediția din 1989 a Turului Franței, când a fost învins de americanul Greg LeMond, triplu învingător a acestei întreceri și de „ochelaristul” originar din Hexagon, Laurent Fignon. În 1985 Delgado s-a impus în Vuelta în fața unor nume precum Robert Millar din Marea Britanie sau Pacho Rodriguez din Columbia. Patru sezoane mai târziu, Delgado era din nou pe prima poziție la sfârșitul Turului Spaniei, ediția ’89, depășindu-i în mare stil pe cei doi sudamericani, Oscar Parra și Oscar Vargas.

Pedro Delgado a avut și o rivalitate, să spunem, gustată de public cu rutierul născut în „Țara Cantoanelor”, Tony Rominger, omul care a realizat tripla aici în ediții consecutive, ’92-’93-’94.

54. Jose Manuel Fuente 

Fuente_J1 reduced

Născut pe 30 septembrie 1945, ciclistul iberic s-a stins din viață la data de 18 iulie 1996, după o luptă îndelungată cu boala la rinichi. Jose Manuel Fuente a avut frumoasa vârstă de 50 de ani. Alpinistul spaniol a impresionat prin forța sa majoră pe care o degaja în Marile Tururi. Fuente a ieșit pe locul 3 în ediția din 1973 a Turului Franței, în spatele unor nume care și-au lăsat amprenta asupra acestui sport, Luis Ocana (Spania) și Bernard Thevenet din Franța. Jose Manuel Fuente a fost înzestrat cu niște calități formidabile de cățărător, lucru pe care l-a lăsat să se vadă în Giro d’Italia, cucerind de patru ori tricoul de cel mai bun cățărător, în sezoane consecutive 1971, 1972, 1973, 1974.

Jose a fost printre singurii rutieri care au izbutit să-i țină piept „Canibalului”, atât în 1972, cât și în 1974, când Fuente l-a condus semnificativ cu cinci minute în ierarhia generală. Astfel, ibericul a simțit nevoia să-l mai deranjeze un pic pe Merckx, pentru a-și mai mări puțin timpii, însă vremea ploioasă a oferit o scenă impracticabilă și spaniolul a fost vizibil deranjat. Belgianul l-a spulberat, ducându-se spre o nouă victorie în Giro, în timp ce ibericul a terminat abia pe locul al cincilea …

Fuente și-a adjudecat competiția sa de casă Vuelta în 1972 în fața conaționalilor Miguel Maria Lasa, respectiv Augustin Tamames. Odată cu acest succes, peninsularul a dus acasă cu el și tricoul de cel mai bun cățărător. În 1974 se va dovedi triumfal din nou, tot pe tărâm spaniol, dar de această dată în fața portughezului Joaquim Agostinho și a francezului Bernard Thevenet.

53. Alexander Nikolajewitsch Winokurow (născut pe16 septembrie 1973 – în prezent: 42 de ani)

vinokourov_a4

Un rutier cu o mentalitate de fier, un caracter solid care nu poate fi străpuns. Acesta a fost Alexander Vinokourov ….kazahul și-a trecut în palmares un singur Mare Tur, ocupând totodată podiumul altei mari întreceri de acest gen. Vinokourov, de asemenea, s-a impus într-unul dintre cele cinci monumente, a capturat titlul olimpic pe șosea, și, mai mult decât atât, s-a clasat și pe podium în cadrul Jocurilor Olimpice.

În 2006 Vinokourov făcea legea în Vuelta, surclasându-i pe cei doi oameni extrem de incomozi, Alejandro Valverde, respectiv Andrey Kashechkin, conaționalul său. În ediția Turului Franței din 2003, kazahul a încheiat pe poziția a treia pe podium, în spatele texanului Lance Armstrong (US Postal) și a neamțului Jan Ullrich de la T-Mobile, pe vremea aceea. 2003 n-a fost un an ușor pentru Armstrong în Le Tour, etapa de pe Luz Ardiden avea să-l încerce pe cetățeanul originar din Austin. O rundă în care acesta a căzut, fiind implicat într-un incident cu „morcovul” Iban Mayo de la Euskaltel. Apoi au urmat emoții pe aceeași ascensiune, când atletul american a alunecat cu piciorul pe pedala din stânga. Reputatul jurnalist englez, Phill Ligett care îl susținea pe Lance, aclama în comentariul său: „A problem with his pedals, a problem with his pedals for the leader of the Tour de France… yellow jersey!”.   

Istoria e frumoasă, ne face plăcere să o developăm, dar trebuie să revenim la actorul nostru, kazahul Alexander Vinokourov, care a realizat dubla în Liege-Bastogne-Liege, la cinci ani distanță (2005, respectiv 2010). Surpriza însă a reprezentat-o în 2012, când s-a încoronat cu medalia olimpică la Londra, chiar în cursa pe șosea, după o evoluție ambițioasă în fața rivalilor, Rigoberto Uran (Columbia) și Alexander Kristoff din Norvegia. Sosirea a fost în ușoară urcare, lucru care i-a priit de minune micuțului kazah, care a apărut furibund de nicăieri.

În prezent este managerul grupării Astana, și trecutul său sună frumos, acesta încercând să le transmită motivația necesară rutierilor și să construiască o mentalitate puternică în cadrul grupului.

52. Alex Zülle (născut pe 5 iulie 1968 – în prezent: 48 de ani)

Zulle_A5

Elvețianul a fost unul dintre marile talente pe care le-a oferit de-a lungul vremii sportul din „Țara Cantoanelor”. Un bun contratimpist la proba individuală, un motor diesel, acesta era comportamentul atletic al lui Alex Zülle și pe cățărări. Un ciclist care se apropia foarte mult ca stil de Miguel Indurain, însă „copia” nu poate bate niciodată originalul, așa cum se mai spune. Ciclistul elvețian a avut onoarea de a sta pe podiumul Marilor Tururi de cinci ori, incluzând cele două victorii capturate în Vuelta.

În 1995 Zülle a făcut un Tur al Franței mirific, dar nu a putut întrece dibăcia lui Miguel Indurain, matadorul care și-a străpuns adversarul la proba contra-cronometru, urmând ca în munți situația să fie mult mai ușor de controlat. În aceste condiții, elvețianul a fost nevoit să accepte poziția a doua, la fel ca în 1999, când americanul Lance Armstrong impunea o nouă dictatură în ciclism. Sezonul ’96 s-a arătat mult mai însorit la Antipozi prin triumful din Vuelta în fața conaționalului Laurent Dufaux și Tony Rominger.

În ’97 motorul elvețian se va ambala încă o dată și va cuceri tricoul de lider în Turul Spaniei, de această dată, devansându-i pe peninsularul Fernando Escartin și pe același Laurent Dufaux. Elvețianul a făcut parte și din mult discutatul scandal Festina din ’98. Vă reamintim faptul că cinci rutieri din cadrul echipei au fost depistați pozitiv cu EPO, printre care și Zulle. Hematocritul lui Zulle a fost găsit cu un procent de 52.3%, cu 2.3% peste limita impusă de regulamentul UCI, în acele vremuri.

51. Octave Lapize (24 octombrie 1887 – 14 iulie 1917)

lapize_o4

Pe vremea în care bicicletele și drumurile erau de o calitate josnică, francezul Octave Lapize câștiga competiția sa de casă Turul Franței, în anul 1910, după o luptă de poveste cu luxemburghezul Francois Faber și celălalt francofon Gustave Garrigou. Nu mai are rost să detaliem în ce condiții se desfășura clasica Paris-Roubaix, noroiul fiind la ordinea zilei! Cu toate acestea, Lapize a realizat tripla în cea mai grea cursă de o zi, „Infernul Nordului”. Tot în CV-ul său, „mustăciosul” cu alură pariziană și-a mai trecut și un Paris-Tour, capturat în 1911.

50. Roberto Heras (născut pe 21 februarie 1974 – în prezent: 42 de ani)

Ronde van Spanje (Vuelta) 6e etappe, foto Cor Vos ©2002 Roberto Heras

Alpinistul spaniol a rămas în memoria unora dintre noi, iubitorii ciclismului, prin stabilirea acelui record de victorii în Vuelta, trei la număr, în edițiile 2000, 2003, 2004. În 2005 Heras se întrecea pe sine, câștigând pentru a patra oară această competiție, dar în urma unei descalificări, din cauza consumului de EPO, i-a fost retras acest tur din palmares. În 2000 Heras a plecat acasă și cu tricoul pe puncte.

Începând cu 2001, el a concurat alături de Lance Armstrong la US Postal. Ca specialist în abordarea tuturor ascensiunilor, el a fost un locotenent important pentru Armstrong în etapele montane din Le Tour. Heras a atins poziția cea mai înaltă în Tour 2000, când a fost al cincilea. Heras a fost la un moment dat, în 2002, suficient de puternic pentru a termina în spatele comandantului său pe locul secund în etapa a 12-a. *De notat este faptul că „pistolarul” Alberto Contador l-a egalat pe conaționalul său în cursa de casă, cucerind locul de onoare în 2008, 2012, respectiv 2014.

Sursa foto: El Mundo Deportivo 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LEAVE A REPLY

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.