Începând cu partea a III-a vom intra într-o cu totul altă ligă. Veți putea observa și dumneavoastră că e timpul ca pe scena istorică a acestui Hall of Fame „să defileze” rutierii de mare anduranță.

39. Stephen Roche (născut pe 28 noiembrie 1959 – în prezent: 56 de ani) 

roche_s9

Venit de pe tărâmurile ploioase ale Irlandei, Stephen Roche „dansa” cu bicicleta sa pe șosea. Un rutier care avea un fizic extrem de rezistent, asemănător unui „viking”. În anul 1987, Roche a realizat „Tripla Coroană” în ciclism: Le Tour – Giro – Campionatul Mondial pe șosea, toate cele trei competiții câștigându-le în același an. Roche îl va învinge și pe coechipierul său, Roberto Visentini, câștigător al Turului Italiei în 1986. Fanii italieni vor asista la triumful irlandezului din ’87 în fața britanicului Robert Millar și a batavului, Erik Breukink. O lună mai târziu, Stephen Roche se prezenta în Marea Buclă pe care și-o trecea în palmares cu fast, devansându-i pe ibericul Pedro Delgado, respectiv pe ciclistul din Hexagon, Jean-Francois Bernard.

Mai târziu în același an, Roche a câștigat Campionatul Mondial pe șosea, arătându-și clasa în fața unui Moreno Argentin din Italia sau a unui Juan Fernandez din Spania. Irlandezul se alătură belgianului Eddy Merckx, aceștia fiind singurii doi rutieri care au câștigat „Tripla Coroană”, atențiune, într-un sezon! Merckx a realizat această performanță uriașă în 1974. În ediția din 1985 a Turului Franței, Roche va ocupa poziția a treia, aflându-se în spatele americanului Greg LeMond și a francezului Bernard Hinault. ’85 a fost ultima ediție câștigată de un francez în fața publicului de casă. De atunci, Hexagonul nu a mai propulsat un patron în  Le Tour de France, depășindu-se borna celor trei decade (31 ani).

În momentul de față, la cei 56 de ani ai săi, Stephen Roche locuiește în Antibes, pe Coasta de Azur. Irlandezul continuă să rămână implicat în fenomen prin înființarea unor tabere de ciclism în Mallorca, luând tototadă parte la diferite emisiuni cicliste din cadrul programului British Eurosport.

38. Luis Ocana  (9 iunie 1945 – 20 mai 1994)

ocana_l5

E foarte complicat să explicăm în câteva cuvinte ce a reprezentat Luis Ocana pentru ciclismul spaniol. Ibericul a fost un cățărător suprem, fiind printre singurii care i-au rezistat lui Eddy Merckx în munți. Așa cum spuneam și în partea precedentă a top-ului nostru, neșansa poate fărâmița încet și sigur cariera unui rutier. Luis Ocana va fi lovit de o boală destul de urâtă și va absenta în edițiile din 1969, 1971, 1972, respectiv 1975 ale Turului Franței.

În anul 1973 va câștiga Le Tour în fața francezului Bernard Thevenet și a conaționalului său, Jose Manuel Fuente. Totuși, Merckx a preferat să nu participe în ediția „Marii Bucle” a acelui an, deoarece a ales să ruleze în Giro și Vuelta, competiții pe care le-a cucerit dintr-o clipită, absolut fantastic „Canibalul”!

Ocana și-a pus amprenta, de asemenea, asupra Turului Spaniei, în care s-a impus în 1970, surclasându-i pe Augustin Tamames (Spania) și Herman Van Springel (Belgia). Cu un sezon în urmă, ibericul lua acasă cu el tricoul de cel mai bun cățărător, în competiția sa de casă (1969). În 1994 acesta își va pune capăt vieții cu o armă de vânătoare în Nogaro (Gers), Franța. Se spune că a fost deprimat din pricina problemelor financiare și a suferit, de asemenea, de ciroză hepatică, hepatită C și cancer.

37. Johan Museeuw  (născut pe 13 octombrie 1965 – în prezent: 50 de ani)

Parijs-Roubaix, foto Marketa Navratilova/Cor Vos ©2000 Johan Museeuw

Belgianul a fost un rutier de mare valoare în cursele de o zi. Un adevărat monument în clasice, belgienii aclamându-l cu fast de fiecare dată. Cariera sa „măsoară” aproximativ 16 ani și jumătate, începând cu anii 1980 și încheind cu 2004.

Musseuw și-a câștigat titulatura de „Leul al Flandrei”, tocmai datorită celor trei victorii pe care și le-a adjudecat pe tărâm flamand, un record pe care îl împarte cu compatriotul său Achel Buysse, cu italianul Florenzo Magni și nu în ultimul rând cu Eric Leman, un alt conațional de al său. Un ciclist care încerca mereu să-și ducă cursiera dincolo de limite, nebunia aceea a unui un metronom, de neoprit, iar aici ne referim la cele trei ediții capturate în Paris-Roubaix, cursă în care a terminat o singură dată pe poziția a doua, și nu mai puțin de două ori pe ultima treaptă a podiumului.

În 1996, Musseuw își trecea în cont „Infernul Nordului”, după ce i-a întrecut pe cei doi italieni, care nu au dat dovadă de suficient tact pentru a-l încadra pe podium, este vorba despre Gianluca Bortolami și Andrea Tafi. Patru ediții mai târziu (2000), belgianul mătura cu toți adversarii săi de piatra cubică, urmând să-i devanseze pe Peter Van Petegem (Belgia), respectiv pe neamțul Erik Zabel, cetățeanul care deține recordul de șase tricouri verzi în „Marea Buclă”. La ediția din 2002 a clasicii Paris-Roubaix își făcea apariția Tom Boonen, viitor câștigător de patru ori a acestei întreceri (2005, 2008, 2009, 2012). Dar, cu toate acestea, tot experimentatul Museeuw se alegea cu locul de onoare. Boonen era drept văzut un potențial învingător, datorită clasării sale pe podium. Presa belgiană vorbea că ar fi un urmaș al lui Museeuw, un pic cam exagerat totuși, chiar dacă cei doi, au să zicem, o construcție fizică asemănătoare.

Și ca CV-ul belgianului să se apropie de perfecțiune, acesta a ieșit campion mondial în cursa pe șosea din anul 1996 împotriva rutierului originar din „Țara Cantoanelor”, Mauro Gianetti, respectiv a peninsularului Michele Bartoli. În 1993 va defila în Paris-Tour, precum și în Campionatele de la Zurich, edițiile 1991, 1995. În cele din urmă, Amstel se va dovedi a fi o formalitate pentru Museeuw (1994), la fel și clasica de la Hamburg din 2002, competiții asupra cărora își va trece semnătura cu fast.

Punctul culminant al carierei sale a fost când s-a impus în Paris-Roubaix 2000, ținând cont de faptul că în urmă cu două sezoane i s-a infectat piciorul stâng din cauza unei infecții de cangrenă (1998). În momentul când a ajuns pe velodromul din Roubaix în 2000, acesta și-a ridicat piciorul din pedală, încercând să salute publicul care îl ovaționa.

36. Freddy Maertens  (născut pe 13 februarie 1952 – în prezent: 64 de ani)

maertens_f9

Chiar dacă nu a câștigat unul dintre cele cinci Monumente, Freddy Maertens reprezintă panteonul ciclismului belgian, alături de Eddy Merckx sau Roger De Vlaeminck. Maertens a profitat de cele trei ocazii ivite, capturând tricoul de cel mai bun cățărător în edițiile 1976, 1978, respectiv 1981 ale Turului Franței. În 1977 va câștiga Vuelta, surclasându-i pe Miguel Maria Lasa (Spania) și pe Peter Thaler din Germania. Ba mai mult, belgianul și-a adjudecat tricoul pe puncte și un număr uimitor de 13 etape, un record incredibil stablit într-un singur Mare Tur.

Campionatele Mondiale din 1976 au avut parte de un nou campion, acela avea să fie nimeni altul decât Freddy Maertens, pe celelalte două poziții de pe podium terminând italienii Francesco Moser și Tino Conti. În 1981 bătălia pentru titlul mondial a fost mult mai înfierbântată, dar Maertens cu fizicul său impunător a zburdat pe lângă cei doi cetățeni, Giuseppe Saronni (Italia), respectiv Bernard Hinault (Franța).

De asemenea, neobositul Freddy Maertens a mai câștigat Paris-Tour în 1975, Campionatul din Zurich și Amstel Gold Race, ambele curse în 1976, precum clasica Ghent-Wevelgem, atențiune, de două ori, în 1975 și 1976. Masivul belgian nu a câștigat nici unul dintre cele cinci Monumente cicliste, în schimb de-a lungul carierei sale profesioniste a adunat un total de 373 de victorii, o carieră profesionistă începută în 1972 și ulterior încheiată în 1987.

35. Claudio Chiappucci  (născut pe 28 februarie 1963 – în prezent: 53 de ani)

Chiappucci_c2 reduced

Născut pe 28 februarie 1963 în Uboldo, italianul Claudio Chiappucci este recunoscut pentru atacurile sale constante și desprinderile sale lungi, izbutind să reziste în evadare kilometri întregi. Așa cum vă spuneam, în partea a treia a top-ului îi vom cunoaște pe cicliștii puternici, de anduranță. Atât îți trebuia, să-l lași „un pic” pe Chiappucci în evadare că dus era precum pasărea cerului! Cu numele său de scenă, „Il Diablo”, peninsularul și-a făcut intrarea în ciclismul de primă mână cu o evadare reușită ca la carte în prima etapă din Turul Franței 1990. Grupul de fugari din care a făcut parte avea un avans de 10 minute. În urma acestei mișcări inspirate, italianul va duce tricoul galben până în Alpi, unde va mai avea un ecart de aproximativ 2 minute în avanposturi. Greg LeMond a stat liniștit în spatele italianului, sperând ca acesta să aibă puțin ghinion, o căzătură care să-l dea jos de la Antipozi.

Americanul a preluat conducerea în clasamentul general în penultima etapă din Turul Franței la proba contra-cronometru. Astfel fără să câștige în vreo rundă, LeMond a capturat acea ediție a Marii Bucle, purtând tricoul de lider în ultima zi la Paris. Chiappucci nu s-a impus niciodată de-a lungul carierei într-o competiție de Mare Tur, dar s-a clasat al doilea în spatele lui LeMond în 1990, în timpul Turului Franței, respectiv în urma ibericului Miguel Indurain (1992). În aceeași competiție, peninsularul a cucerit de două ori tricoul cu buline (1991 și 1992). În Turul Italiei se va încorona cu tricoul de cel mai bun cățărător de trei ori, în 1990, 1992, respectiv 1993. În 1991 Chiappucci și-a pus la contribuție picioarele, trecându-și în palmares clasica Milano-San Remo, urmând ca două sezoane mai târziu să se dovedească triumfal în Clasica San Sebastian.

Claudio Chiappucci s-a folosit de serviciile medicului Francesco Conconi, care este acuzat de utilizarea medicamentului interzis, EPO. Conconi a fost găsit „din punct de vedere moral” vinovat, dar nu a fost condamnat pentru că termenul de prescripție a expirat. Un judecător italian a analizat rapoartele medicale ale celor 33 de cicliști, în perioada 1993-1995, inclusiv a lui Chiappucci, și toate testele de sânge au înregistrat valori fluctuante ale hematocritului în mare măsură, ceea ce indică clar utilizarea Eritropoetinei. În 1997, Claudio Chiappucci a declarat procurorului Vincenzo Scolastico că a folosit EPO, începând cu 1993, dar mai târziu a negat această afirmație.

34. Lucien Petit-Breton (18 octombrie 1882 – 20 decembrie 1917)

Petit Breton 1

S-a născut în Plessé, Loire-Atlantique, o mică parte din Bretania, acum parte din Pays de la Loire. Numele său e Lucien Petit-Breton, iar când avea vârsta de șase ani, s-a mutat cu părinții în Buenos Aires, Argentina, unde și-a luat cetățenia. Cariera sa în ciclism a început când a câștigat o bicicletă în urma extragerilor norocoase de la loterie, la vârsta de șaisprezece ani. Tatăl său își dorea ca el să ruleze într-un mod cât mai profesionist și să reprezinte numele său cu demnitate. Astfel el și-a adaptat numele Lucien Breton pentru a-l înșela pe tatăl său, schimbându-l mai târziu în Lucien Petit-Breton, deoarece mai exista un rutier în pluton cu numele Lucien Breton.

Ciclistul francez s-a dovedit a fi un performer adevărat în Marile Tururi și în cursele de o zi. Francezul a intrat în istorie ca fiind primul dublu câștigător al Marii Bucle. În 1907 a câștigat ediția inaugurală a clasicii Milano-San Remo, înainte de a participa în Le Tour. Cu toate acestea, până la finele etapei a 5-a de la Lyon la Grenoble, șansa de victorie în ierarhia generală a rutierului din Hexagon a fost una destul de mică. Acesta a pierdut contactul cu cei mai importanți oameni pe Col de la Porte, gestionând cu greu, abia un loc zece, la douăzeci și opt de minute în spatele lui Emile Georget, care a acumulat a treia sa victorie în Tour.

În etapa a zecea, Georget a schimbat ilegal bicicletele, și a fost „retrogradat” la final pe ultimul loc de către comisarii cursei, lucru care l-a costat pe Georget 44 de puncte penalizare, potrivit regulamentului și sistemului de clasificare din acele vremuri. Deci, asta a însemnat că Petit-Breton a preluat conducerea, și cu două victorii de etapă, incluzând locurile al doilea și al treilea în alte opt etape, a câștigat întrecerea cu 47 de puncte, având 10 puncte în fața celui de al doilea clasat, Gustave Garrigou și 27 de puncte în fața lui Georget, ocupantul ultimei trepte a podiumului.

El a câștigat, de asemenea, Tour-ul în 1908, devenind primul ciclist care s-a impus în competiția sa de casă de două ori, chiar după ce a câștigat cursa Paris-Bruxelles. Aceasta a fost ultima lui victorie mare în ciclismmul profesionist. Primul Război Mondial i-a pus capăt carierei sale. El s-a alăturat armatei franceze și a murit în 1917.

33. Gianni Bugno  (născut pe 14 februarie 1964 – în prezent: 52 de ani)

bugnoarcoboleno

Bugno a fost un ciclist versatil, capabil să participe în curse cu profil cât mai variat, drept pentru care a câștigat numeroase etape în Turul Franței și clasica Milano-San Remo în 1990. Un an mai târziu, va exploda în clasica San Sebastian, urmând ca peste trei sezoane să-și adjudece Turul Flandrei, una dintre cele mai pretențioase curse de o zi. Cel mai mare succes al lui Bugno a fost dubla victorie în Campionatul Mondial pe șosea. În 1991 i-a bătut pe Steven Rooks din Olanda și pe masivul Miguel Indurain din Spania, iar în 1992 a terminat înaintea lui Laurent Jalabert (Franța) și Dmitri Konyshev din Rusia.

Performanțele lui Bugno în „Marile Tururi” au fost eclipsate oarecum de Miguel Indurain, italianul aflându-se într-o ușoară umbră. Victoria lui Bugno în Turul Ciclist al Italiei din 1990 este considerată una dintre cele mari performanțe din punctul de vedere al dominării – peninsularul a condus de la un capăt la celălalt cursa. Într-o bătălie secătuitoare care a avut loc în ediția din 1992 a Tour-ului, Indurain și-a păstrat calmul în ciuda atacului purtat de Chiappucci în Alpi. Prin urmare, Bugno a trebuit să ducă o luptă intensă de urmărire. Indurain a și spus de fapt că Bugno a fost cea mai mare amenințare a lui în acel tur.

După ce s-a retras în 1998, Bugno a rămas implicat în Giro prin pilotarea unui elicopter, în cadrul transmisiilor TV, pentru postul național RAI.

32. Ottavio Bottecchia (1 august 1894 – 15 iunie 1927) 

bottecchia-in-1925

  • Bottecchia a intrat în istoria Turului Franței, fiind primul câștigător italian al acestei competiții;
  • El, de asemenea, a fost primul cetățean originar din Peninsula Italică, care a realizat dubla în Marea Buclă;
  • Nu în ultimul rând, Bottecchia a ieșit tot primul italian ocupant al unei poziții pe podium în prodigioasa cursă din Hexagon;
  • Ottavio a câștigat ediția Turului Franței din 1924, în fața lui Nicolas Frantz din Luxemburg și Lucien Buysse din Belgia;
  • Bottecchia, de asemenea, s-a impus în 1925 în aceeași competiție, surclasându-i pe Lucien Buysse din Belgia și pe Bartolomeo Aymo, conaționalul său;
  • În plus de asta, Bottecchia a fost al doilea în ediția din 1923 a Turului Franței în spatele francezului Henri Pelissier;
  • La 3 iunie 1927 fermierii din afara satului Peonis, aflat în apropiere de casa lui Bottecchia, l-au găsit pe marginea drumului. Craniul său a fost fisurat, având îndeosebi clavicula și celelalte oase rupte. Nu au existat urme care să sugereze faptul că l-ar fi lovit o mașină sau că a ar fi pierdut controlul cursierei;
  • După incident, Bottecchia a fost dus la un bar și pus pe o masă. Un preot i-a dat ultima împărtășanie. De acolo a fost dus cu trăsura la spitalul din Gemona. Decesul său a fost confirmat pe 14 iunie, douăsprezece zile mai târziu, fără să-și recapete cunoștința;
  • Moartea sa rămâne până la urmă un mister. În presa franceză cotidianul L’Humanite a deschis o investigație. Potrivit anchetei, Bottecchia ar fi fost asasinat, ținând cont de regimul lui Mussolini din acea perioadă, sau o altă variantă ar putea fi decesul din cauza insolației.

31. Giuseppe Saronni  (născut pe 22 septembrie 1957 – în prezent: 58 de ani)

Giuseppe-Saronni-pink

  • Născut în Novara, Piemont, Saronni a devenit ciclist profesionist în 1977. Pe parcursul carierei sale, care a durat până în 1989, a câștigat 193 de curse. În Italia, a dat naștere la o rivalitate celebră cu Francesco Moser, cum ar fi cele ale lui Alfredo Binda cu Learco Guerra sau Fausto Coppi cu Gino Bartali;
  • În 1978, Saronni a câștigat trei etape în Turul Italiei. În total, el va captura 24 de etape în această cursă, câștigând generalul de două ori (în 1979, respectiv 1983);
  • În 1982 s-a încoronat cu tricoul curcubeu în cadrul Campionatelor Mondiale de la Goodwood din Anglia, învingându-l pe americanul Greg LeMond. Sprintul său final a fost atât de impresionant încât presa britanică i-a atribuit porecla “Goodwood rifle-shot”. În același an se va impune și în Giro di Lombardia;
  • La începutul sezonului 1983, a avut parte de un alt sprint furibund adjudecat cu fast. Aceasta a fost ultima mare victorie în clasice pentru Saronni;
  • În prezent, Saronni e managerul echipei Lampre.

30. Gustave Garrigou  (24 septembrie 1884 – 23 ianuarie 1963)

220px-27-7-13_Tour_de_France_Garrigou

  • Gustave Garrigou a fost unul dintre cei mai versatili cicliști ai epocii sale. Francezul a participat de opt ori în Turul Franței, câștigându-l o singură dată. Dintr-un total de 117 etape și-a adjudecat opt, a sosit în Top 10 de 96 de ori și a terminat în primii cinci de 65 de ori;
  • Garrigou s-a născut în Vabres și a locuit la Paris. El iubea competiția și obișnuia să câștige cu lejeritate acel avantaj în munți. A mai avut calități remarcabile de a recupera ecartul pierdut pe traseu, revenind ca un „yoyo” de nicăieri, mai ales în etapele grele, ploioase care puneau la încercare fizicul atleților;
  • Ca ciclist amator a câștigat Paris-Amiens și Paris-Dieppe. El a devenit profesionist în 1907 și în acel an a câștigat campionatul național, Giro di Lombardia, Paris-Bruxelles și a sosit al doilea în „Marea Buclă” cu 19 puncte în spatele coechipierului său, Lucien Petit-Breton;
  • Rutierul din Hexagon se va impune, de asemenea, în ediția din 1911 a Tour-ului, supraviețuind nu numai competiției în sine, dar mai ales unui incident periculos. Dat fiind faptul că a rămas puțin în urmă în etapa muntoasă din Pirinei, un alt ciclist francez, Paul Duboc, a crezut că și Gustave Garrigou a băut dintr-o sticlă otrăvită. Garrigou și-a construit un avans de 16 puncte, la finele etapei a 6-a, dar până în momentul în care a ajuns în Pirinei, Duboc l-a redus la 10 puncte;
  • În orașul natal Rouen, unde locuia Duboc au fost postate diferite anunțuri cu numele său. Pe afișe scria faptul că el ar fi fost liderul în Le Tour dacă nu ar fi fost otrăvit. Duboc nu avea nimic de-a face cu anunțurile, în schimb organizatorului Marii Bucle, Henri Desgrange nu i-a convenit acest aspect;
  • Gustave și-a adjudecat până la urmă acea ediție cu un număr avantajos de puncte, iar ca lider al echipei franceze Alcyon, Garrigou trebuia să-și păstreze titlul în 1912, însă belgianul Odile Defraye a fost inclus în echipă și l-a devansat la sprint pe Garrigou în etapa a 2-a și a 3-a. Astfel, Garrigou a terminat al treilea în spatele lui Eugene Christophe;
  • Odată cu introducerea noului sistem de clasificare, în 1913, Garrigou a terminat pe locul al doilea la 8 minute și 37 secunde în spatele unui alt belgian, Philippe Thys;
  • Ce am mai putea spune despre Garrigou în afară de faptul că a fost un all-rounder, trecându-și în palmares Paris–Brussels (1907), Milan–San Remo (1911), respectiv Giro di Lombardia. Francezul a fost dublu campion național în ani consecutivi, 1907, respectiv 1908. Cariera sa a luat sfârșit odată cu izbucnirea Primului Război Mondial în 1914. Rutierul se va retrage în suburbiile Parisului la Esby, unde va demara noi afaceri până ce se va stinge din viață la 23 ianuarie 1963.

Sursa foto: Le Figaro 

 

 

 

LEAVE A REPLY

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.