Parfumul istoriei ne poartă mai departe în cadrul acestui top spre cicliștii mult mai polivalenți, fără pendulări greoaie și cu un control de invidiat al cursierei. Pe mulți cititori dintre dumneavoastră vă va surprinde, în mod plăcut sperăm, continuarea acestui Hall of Fame. Pe măsură ce vom urca „Golgota”, vom observa că la fiecare pas se află un titan al sportului cu două pedale. Până în vârf mai avem mult de străbătut, e un deal imaginar, o scară ierarhică a valorilor construită riguros, cu justețe. Aceste personalități au adus un plus de savoare disciplinei în speță …îndeosebi datorită rafinamentului epocii respective.

29. Bernard Thévenet  (născut pe 10 ianuarie 1948 – în prezent: 68 de ani)

thevenet_b4

Ciclistul francez a fost câștigător de două ori a Turului Franței, fiind recunoscut drept ca cel care a pus capăt dictaturii monstruoase de cinci ani a „Canibalului” în Marea Buclădeși ambele fapte sunt pătate prin ultilizarea ulterioară de steroizi în timpul carierei sale. În sezoane consecutive  (1975, respectiv 1976) s-a impus în Criteriul Dauphiné Libéré. El a devenit profesionist cu Peugeot-BP-Michelin în 1970. Cu această ocazie, rutierul din Hexagon a rulat în Turul Franței pentru prima dată în același an, ca o soluție de ultim moment, declarând următorul aspect: „Eu nu am fost chiar o rezervă în 1970, dar, din cauza faptului că doi coechipieri de ai mei nu s-au simțit bine, fiind bolnavi, directorul sportiv de la Peugeot m-a luat cu două zile înainte de începerea marelui start.” Gaston Plaud a trebuit să cheme un vecin din sat, deoarece nici Thévenet alături de multe alte familii nu aveau telefoane. Thévenet s-a antrenat cu prietenul său Michel Rameau, iar mama lui Bernard a fost înștiințată chiar de acasă de la Rameau.

Într-un interviu acordat televiziunii naționale franceze, Thévenet și-a reamintit cum a decurs prima sa participare în cursa sa de casă: „Îmi amintesc perfect că am ajuns la Limoges, de unde trebuia să înceapă competiția. Eram neliniștit și speriat în același timp, dar plin de mândrie. Am primit o nouă valiză, în care erau șapte tricouri, șase perechi de pantaloni scurți, pulovere, cămăși și așa mai departe. Toți cicliștii au beneficiat de o bicicletă nouă, frumoasă, mulți încălecau șaua unui brand, dar nu și eu, pentru că nu am fost trecut pe lista de start a echipei. M-am descurcat cu ce am avut.”

Thévenet a câștigat o etapă de munte care s-a încheiat în stațiunea de schi La Mongie, o rundă în care a avut de traversat în cea mai mare parte Pirineii cu dificila ascensiune Col du Tourmalet. Bernard afirmase: „În acea zi totul a decurs cu bine. Mi-am salvat sezonul și am căpătat mai multă vizibilitate în contextul unei formații cu pretenții serioase, deoarece în acele vremuri nu existau contracte pentru neo-profesioniști pe o perioadă de 2-3 ani.” 

La ediția Turului Franței din 1972, Thévenet a suferit o căzătură urâtă pe coborâre. Acest incident a avut urmări destul de grave, regăsindu-l pe francez într-o stare temporar- amnezică. Apoi a început să-și recapete memoria și s-a uitat la propriul său tricou Peugeot, întrebându-se pe sine dacă ar putea fi un ciclist. Până la urmă, a recunoscut mașina echipei sale și a exclamat: „Rulez în Turul Franței!” Bernard a refuzat să abandoneze cursa și patru zile mai târziu, a câștigat etapa cu finiș pe Mont Ventoux. În Tour-ul din 1973, a terminat al doilea, în spatele spaniolului Luis Ocaña, dar în 1974 a fost forțat să abandoneze Marea Buclă în etapa a 11-a pe fondul unei răceli care s-a agravat.

În Turul Franței 1975, pe 14 iulie de Ziua Bastiliei, Thévenet l-a atacat Eddy Merckx pe urcarea Col d’Izoard, un Merckx care suferea în acele clipe de niște dureri îngrozitoare de spate, după ce un spectator l-a lovit violent cu pumnul. Astfel, belgianul a pierdut frâiele cursei, iar reputatul cronicar englez Graeme Fife a scris: „Thévenet l-a prins din urmă pe Merckx. Imaginile ne arată chipul rupt de neliniște al lui Merckx, ochii parcă din ce în ce mai mici, corpul său secătuit de puteri, brațele sale rigide, blocate pe ghidon, umerii săi formează o creastă încleștată care exprimă efort și suferință. În timp ce, Thévenet stătea cu gura deschisă ca să poată beneficia de mai mult oxigen. Arăta destul de bine francezul, dar cam la limită și el, de asemenea. Efortul său a meritat; s-a ridicat din șa, cu ochii fixați pe drum își continua aventura, având în spatele său un Merckx terminat și la propriu, și la figurat. Parcă nici cauciucurile belgianului nu mai voiau să înainteze odată cu căldura sufocantă, care își făcea simțită prezența.”  

Thévenet a câștigat al doilea și ultimul său Tour în 1977. În iarna aceea el a fost internat în spital din cauza unei boli la ficat. Cauza a fost reprezentată de utilizarea pe termen lung a steroizilor. Câteva luni mai târziu, Thévenet s-a aliniat pentru ediția din 1978 a Turului Franței, dar a trebuit să abandoneze în ce de-a doua etapă de munte, fiind transportat de o ambulanță. Francezul a plecat de la Peugeot după încheierea sezonului 1979 și a semnat cu gruparea spaniolă Teka, unde a câștigat două competiții și a mai capturat o cursă de șase zile în care a rulat cu cetățeanul australian, Danny Clark. Bernard a revenit la o echipă franceză în ultimul său an competițional, 1981, unde a câștigat o etapă în „Circuit de la Sarthe.”

Thévenet a susținut mereu cu vârf și îndesat că nu a luat substanțe interzise: „Eu nu am luat asfel de substanțe niciodată. Nu mi-ar fi de nici un folos.” Cu toate acestea, francezul a fost prins cu „minciunica” în cursa Paris-Nisa de la începutul sezonului 1977. În anul 1978 Bernard a fost umbra acelui ciclist care impresiona în Turul Franței. El a avut probleme în a termina curse minuscule. Atunci un jurnalist la postul de radio France Inter îl întreba dacă performanțele sale slabe din ultima perioadă ar putea fi din cauza dopajului. Thévenet alături de coechipierii săi au refuzat să vorbească la stație.

Thévenet a mers la spital, iar testele au arătat grave probleme cu glandele suprarenale. El a recunoscut că a luat steroizi și a cerut ca această poveste cu dopajul să ia sfârșit în sport. „Am fost dopat cu cortizon timp de trei ani și au fost mulți în această situație ca mine”, a declarat Pierre Chany în Vélo-Franța, un fost rutier și mai apoi cronicar francez. Steroizii au fost prescriși pentru Bernard de către François Bellocq, doctorul echipei Peugeot. Thévenet i-a spus lui Chany la un moment dat: „Am fost cu toții convinși că facem lucrul corect și eram siguri de faptul că am fost cu un pas înaintea celorlalți în competiție. Tânărului nostru doctor i-a luat timp pentru a ne explica modul în care organismul reacționează la efort. Cuvintele lui ne-au convins în a face cât mai multe, și poate că am fost prea încrezători în sine, dar am avut senzația că el are experiență, și că poate să ne ducă pe un drum mai metodic și științific. De atunci, tot ceea ce s-a spus despre noi părea să fie din ignoranță sau gelozie.”

Thévenet a devenit director sportiv în 1984 al echipei La Redoute, apoi în intervalul 1986-1987 a activat în acceași postură pentru formația RMO. Francezul va deveni, de asemenea, comentator de televiziune și își va deschide o firmă de haine de ciclism care va purta numele său. Thévenet a devenit director al Criteriului Dauphiné în 2010, după ce organizarea cursei a fost preluată de către ASO.

28. Firmin Lambot (14 martie 1886 – 19 ianuarie 1964) 

lambot_f3

  • Născut în micul oraș Florennes, Lambot a lucrat ca șelar, confecționând șei din piele pentru cai. Și-a cumpărat prima bicicletă la vârsta de 17 ani și a parcurs aproximativ 50km pe zi până la locul său de muncă. Prima sa cursă la care a participat a avut loc într-un sat învecinat. Lambot a câștigat cinci franci, ieșind pe primul loc. El reușit să-și cumpere apoi o bicicletă de curse;
  • Lambot a început să ruleze în rândul profesioniștilor, începând cu 1908. În acel an, el a câștigat Campionatele Naționale din Flandra și Belgia. Belgianul a concurat în Turul Franței, în intervalul 1911 – 1913, dar odată cu începerea Primului Război Mondial cursa a înghețat pentru următorii cinci ani;
  • În 1919, când Turul Franței se va relua, mulți cicliști vor avea de înfruntat drumurile mizerabile care au fost răvășite de război. Logistica Marii Bucle era la pământ. Cu toate acestea, Firmin Lambot a avut ambiții și mai mari, duelându-se de la egal la egal cu francezul Eugène Christophe, și adjudecându-și cu brio competiția. Această performanță i-a adus un contract de 300 de franci pe lună cu gruparea Peugeot. Belgianul a fost adus acolo ca să se pregătească numai pentru Turul Franței – principalul obiectiv;
  • În 1922 Lambot își va trece în cont pentru a doua oară Le Tour, devansându-i pe francezul Jean Alavoine și pe conaționalul său Felix Sellier. Un aspect interesant de pomenit e faptul că Lambot a avut 36 de ani când a câștigat Turul Franței în acel an, un record absolut în Marile Tururi, fiind cel mai vârstnic învingător într-o astfel de competiție. Recordul său a rezistat implacabil nouă decade. În 2013 americanul Chris Horner la cei 41 de ani ai săi i-a stricat calculele, capturând tricoul roșu în Vuelta. Horner rămâne, totuși, cel mai bătrân câștigător într-un Mare Tur până în momentul de față;
  • Până la sfârșitul carierei sale, a fost plătit cu 1.800 de franci pe lună de propria lui echipă. După ce s-a retras, Lambot a preferat să se întoarcă la munca sa de șelar. Va confecționa șei din piele și din lemn pentru exemplarele cabaline până la sfârșitul vieții, când la cei 77 de ani se va stinge, pe 19 ianuarie 1964.

27. Giovanni Brunero  (4 octombrie 1895 – 23 noiembrie 1934)

brunero_g3

  • Un soi de „macho man” sută la sută italian care avea o compresie fabuloasă în picioare. Gambele sale erau foarte tonice, musculatura sa era bine tonifiată și întreținută în vremurile precare ale ciclismului de atunci …
  • Giovanni Brunero s-a născut în San Maurizio Canavese. El a devenit profesionist în 1920, când a terminat pe locul al cincilea în Milano-San Remo. În același an, el a ieșit campion la juniori în Italia, clasându-se totodată al doilea în Giro di Lombardia. A mai câștigat, de asemenea, Giro Dell’Emilia, învingându-i pe cei doi compatrioți ai săi, Gaetano Belloni și Costante Girardengo – două embleme ale ciclismului din peninsulă!
  • În 1921, Brunero își va trece în propriul său CV primul Mare Tur, Giro d’Italia, surclasându-i fără drept de apel pe conaționalii săi Gaetano Belloni, respectiv Bartolomeo Aymo;
  • În 1922, va realiza dubla în fața publicului de casă, când îl va depăși pe același Bartolomeo Aymo și pe Giuseppe Enrici;
  • Patru sezoane mai târziu, în 1923, se va dovedi încă o dată triumfal, izbutind să realizeze tripla în Turul Italiei, dominându-i copios pe Alfredo Binda și pe Arturo Bresciani;
  • În cursele de o zi, Brunero și-a trecut semnătura asupra clasicii Milano-San Remo din sezonul 1922;
  • Giro di Lombardia, „clasica frunzelor moarte”, așa cum mai este denumită de italieni a părut a fi o formalitate pentru Brunero, câștigând-o în ani consecutivi, 1923-1924;
  • La vârsta timpurie de 39 de ani, se va stinge din viață pe 23 noiembrie 1934, la Cirié, după o frumoasă carieră petrecută în mare parte la gruparea Legnano. 

26. Federico Bahamontes  (născut pe 9 iulie 1928 – în prezent: 88 de ani)

bahamontes_f19

  • Bahamontes a fost unul dintre cei mai consistenți alpiniști din istoria Marilor Tururi;
  • Ibericul a fost primul rutier care a câștigat de șase ori ierarhia celui mai bun cățărător în Turul Franței (în 1954, 1958, 1959, 1962, 1963, respectiv 1964);
  • El a fost, de asemenea, primul rutier spaniol care a ieșit pe prima treaptă a podiumului în „Marea Buclă”;
  • Foarte rar ne este dat să vedem un asemenea ciclist, un talent pur pe cățărări, fiind cunoscut după porecla „Vulturul din Toledo”;
  • Cetățeanul din peninsulă e printre singurii, dacă nu e singurul, care a izbutit să îmbrace tricoul de cel mai bun cățărător în toate cele patru mari curse;
  • În 1959 Bahamontes va câștiga Turul Franței împotriva periculosului Jacques Anquetil, francezul care se ținea ca un scai de ibericul originar din Toledo;
  • Bahamontes a fost un cățărător maiestuos cu o construcție atletică impresionantă, dar spaniolul își arăta limitele pe coborârile dificile, având un comportament timid. Avantajul considerabil pe care îl lua pe ascensiune adversarilor, îl putea pierde la fel de ușor pe coborâre;
  • În turul Italiei din 1956, tricoul de cel mai bun alpinist a fost o afacere încheiată între Bahamontes, Charly Gaul (Luxemburg) și italianul M. Del Rio, cei trei împărțindu-și punctele și ajungând totodată la coexistență pașnică, după o bătălie atroce în munți;
  • La prima sa apariție din Tour, în 1954 i-a distrus pe concurenții săi pe una dintre cele mai grele ascensiuni. După ce a traversat vârful cățărării, Bahamontes s-a oprit, gustând dintr-o înghețată, într-un mod puțin cam arogant, dar spaniolul își cunoștea potența și adevărata lui valoare;
  • La sfârșitul anilor ’50 cel mai important rival al lui Federico Bahamontes a fost nimeni altul decât luxemburghezul Charly Gaul, însă lui Charly îi lipsea acea anduranță mai ales pe ascensiunile lungi;
  • În 1964 la 36 de ani, Bahamontes s-a clasat al treilea în Turul Franței;
  • În prezent, Federico locuiește în Toledo și primește scrisori în magazinul său de biciclete și de motociclete. Unele persoane i se adresează cu „domnul F. Bahamontes”, în timp ce alții îi trimit scrisori cu poza unui vultur.

25. Gastone Nencini (1 martie 1930 – 1 februarie 1980)

Gastone_Nencini_1960

  • Supranumit „Leul din Mugello” (de la locul său natal Barberino del Mugello, lângă Florența), Gastone Nencini a fost un all-rounder puternic, deosebit de inteligent în munți și de abil pe finișurile în lungă coborâre;
  • Nencini și-a trecut în palmares două mari tururi, Turul Franței în 1960, respectiv Turul Italiei în sezonul 1957;
  • Printre pasiunile sale se număra și pictura. Din păcate, Nencini a avut patima fumatului. Italianul a fost îndeosebi un coborâtor talentat, drept dovadă și declarația marelui rutier Raphaël Geminiani: „Cei care vor să se apropie la un pas de moarte, îl vor urma pe Nencini pe coborâre”;
  • Ciclistul francez, Roger Rivière a fost în încercarea de a se ține lipit de italian pe o coborâre. Rutierul din Hexagon va rata o curbă și se va prăbuși peste un zid, rupându-și coloana vertebrală;
  • În Turul Italiei, mai exact într-o etapă care s-a desfășurat în Dolomiți, ciclistul cunoscut după supranumele „Napoleon”, Henry Anglade a făcut o cursă legendară cu Nencini pe coborâre. Vremea le-a jucat feste multor rutieri, iar cerul s-a deschis năprasnic asupra plutonului, fiind nevoiți nu mai puțin de 57 de cicliști să abandoneze. La un moment dat, Henry Anglade a declarat pentru cotidianul L’Equipe: „Nu m-am putut obișnui cu ideea că Nencini a fost cel mai bun coborâtor al plutonului. Am avut o discuție cu el înainte de etapă, că vom da o întrecere pe coborâre, iar cel care va sosi pe locul al doilea va plăti aperitivul celuilalt la hotel. Drumul din pământ comprimat se prezenta într-o stare deplorabilă. L-am lăsat pe Nencini să preia conducerea, astfel încât i-am ghicit simțul tactic cu care aborda virajele. Am izbutit să-l întrec până la urmă și să-i iau 32 de secunde avans. Nu-mi venea să cred, l-am bătut pe Nencini. Apoi, în acea seară ne-am întâlnit la hotel, și el tocmai m-a servit cu un aperitiv!”
  • Pe Passo della Futa există un monument în cinstea sa, un portret de bronz sculptat în basorelief, care are o plăcuță, iar pe aceasta este scris: „În memoria lui Gastone Nencini: Administrația din Barberino, sportivii și camarazii săi care au fost martori la o mare parte din bătăliile cicliste pe care acesta le-a disputat, îl vor pomeni mereu pe campionul născut în Mugello.”   

24. Vincenzo Nibali  (născut pe 14 noiembrie 1984 – în prezent: 31 de ani)

bettiniphoto_0216134_1_full_670

În ultima perioadă, Italia nu a mai lansat un ciclist cu fler, care să facă legea în Marile Tururi. Vincenzo Nibali la cei 31 de ani ai săi continuă să fie salvatorul ciclismului italian. De fapt, Nibali e al șaselea rutier în istorie, care a izbutit să câștige toate cele trei Mari Tururi. Născut în insula Sicilia lângă strâmtoarea Messina, sicilianul dobândește reale calități de coborâtor. Un ciclist complet care a fost croit pentru competițiile puternice de trei săptămâni. Maniera sa de abordare a ascensiunilor e desprinsă dintr-un soi de Ivan Basso, cei doi fiind colegi la Liquigas de-a lungul carierei. „Rechinul” are un mers fluent, fără cadențe mari, încearcă să-și zguduie adversarii pe munte prin evoluția sa constantă, un motoraș diesel care se încălzește tot mai tare, care își elimină oponenții dintr-o înghițitură, doar nu degeaba i se spune „rechin” lui Nibali 🙂

Cetățeanul din Peninsulă a demonstrat că se descurcă foarte bine și la proba de contratimp, picioarele sale având o compresie regulată, ajutat bineințeles și de propulsia liniară a gambelor. În 2010 peninsularul și-a trecut semnătura asupra primului Mare Tur, întrecându-i fără drept de apel pe Ezequiel Mosquera din Spania, respectiv pe slovacul Peter Velits, un alpinist redutabil care se ținea bine pe munte și mai ales la proba contra-cronometru, fiind campion al țării sale. Trei sezoane mai târziu, în 2013 italianul va captura maglia rosa în fața publicului de casă, după un Tur al Italiei gestionat ca la carte, unde îi va devansa pe columbianul Rigoberto Uran și pe australianul Cadel Evans, rutierul lui BMC aflându-se la ultima participare într-un Mare Tur la cei 36 de ani ai săi.

2014 s-a dovedit a fi un sezon complicat în Turul Franței pentru Nibali (Astana) prin prisma celor trei granzi care se aflau în lumina reflectoarelor, Nairo Quintana (Movistar), Christopher Froome (Sky) și spaniolul Alberto Contador (Saxo-Tinkoff). Quintana venea după un Tur al Italiei câștigat exact cu un an în urmă, așteptările erau foarte mari din partea tânărului sud-american. Britanicul cu origini kenyene s-a impus în ediția jubiliară a Marii Bucle din 2013, acesta dorindu-și să realizeze dubla, în timp ce „pistolarul” născut lângă Madrid (Pinto) deținea deja două titluri în competiția din Hexagon (2007, respectiv 2009). Dar, calculele s-au dat radical peste cap, ciclistul celor de la Saxo-Tinkoff fiind nevoit să abandoneze în etapa a 10-a, după ce a suferit o căzătură incomodă. Soarele nu a strălucit prea mult nici în grădina lui Chris Froome, „Erasmusul” britanic fiind șocat de abandonul său. Veți tinde să spuneți în mare parte că acea ediție dificilă din Le Tour a fost una de triere, care i-a deschis până la urmă orizontul lui Nibali. Probabil că un sfert de adevăr există, dar nicidecum în întregime. „Rechinul din Messina” a făcut o cursă senzațională, dovedindu-se imbatabil pe toate fronturile …o evoluție strălucită pe pavate, un ciclist care aluneca pe piatra cubică ca în vremurile romantice ale ciclismului. Nu mai spunem că rutierul lui Vinokourov a mai capturat și patru etape, un „rechin” cu adevărat înfometat care a făcut ravagii!

Noile speranțe ale ciclismului din Hexagon încercau să-l intimideze pe sicilian. E vorba despre Thibaut Pinot (FDJ), respectiv Romain Bardet (Ag2R). Pinot a fost singurul care a izbutit să se țină în coasta lui Vincenzo până pe final, încheind pe ultima treaptă a podiumului, în timp ce Bardet pleca acasă cu un loc șase, după ce a cedat în munți pe fondul oboselii și a presiunii acumulate. Astfel, pe podiumul superb amenajat din Paris se vorbea limba italiană la locul de onoare. Galbenul intens al tricoului distinctiv sclipea pe chipul emoționat al lui Nibali …în timp ce câțiva suporteri cu sânge latin cântau imnul lui Gofredo Mameli, Fratelli d’Italia.  

În luna octombrie 2015, în „clasica frunzelor moarte”, cetățeanul originar de lângă strâmtoarea Messina va triumfa în Turul Lombardiei, o victorie obținută după un atac inspirat dat pe coborâre ca în cărțile de istorie ale ciclismului. Încă o dată, „rechinul” ne-a demonstrat că are o intuiție fantastică și că știe cum să-și conducă cursiera, instinctual, având acel tact în abordarea virajelor cu care foarte puțini se pot lăuda. Lumea îl mai denumește omul ultimei săptămâni în Marile Tururi. Până la urmă, această afirmație s-a consemnat și în acest an, când a câștigat Giro pentru a doua oară în fața micuțului columbian Esteban Chaves și a „vulpii bătrâne”, Alejandro Valverde. Comportamentul lui Vincenzo în penultimele două etape a fost unul exemplar, acesta auzindu-și pentru a patra oară într-o competiție de trei săptămâni, imnul țării sale, și nu în fața oricui, ci a propiului său public care-l îndrăgește.

Nibali e un ciclist introvertit și simplist, cu modestia sa ajungând departe. La finele acestui an contractul cu gruparea kazahă Astana va lua sfârșit, iar potrivit cotidianului Gazzetta dello Sport, începând cu 2016 acesta se apropie cel mai mult de un contract cu noua echipă înființată în Golf, Bahrain Cycling Team.

23. Henri Pélissier  (22 ianuarie 1889 – 1 mai 1935)

pelissier_h3

  • Pélissier a fost unul dintre cei patru frați născut la părinți, el fiind al treilea care a început să concureze în cursele de primă mână în 1911. De asemenea, a strâns victorii importante înainte de izbucnirea primei conflagrații mondiale, inclusiv în 1912 când s-a impus în Milano-San Remo și a mai câștigat trei etape în ediția Turului Franței din 1914;
  • După război, francezul se va întoarce câștigând Paris-Roubaix în 1919, respectiv cea de-a doua (și ultima) ediție a Circuitului Champs de Bataille în 1920;
  • Henri Pélissier a avut un corp extrem de subțire, tras parcă prin inel. Astfel, prietenii l-au poreclit „Ficelle”, după numele celei mai subțiri bucate de pâine din Franța. Fiind unul dintre cei patru frați, care au devenit cicliști profesioniști, el a fost de departe cel mai puternic. De asemenea, Pélissier s-a făcut cunoscut și prin comportamentul său încăpățânat, mai greu de gestionat, iar acest aspect l-a determinat pe tatăl său să-l alunge de acasă când a avut frageda vârstă de 16 ani. Pélissier locuia singur la Paris, iar la 20 de ani a devenit ciclist semi-profesionist, concurând individual în cursele de o mai mică anvergură din Franța;
  • Pe 15 august 1911, plimbându-se pe lângă Porte Maillot, la marginea Parisului îl va întâlni pe unul dintre eroii ciclismului din acea perioadă, Lucien Petit-Breton. Cu Breton va lega o prietenie frumoasă, iar pe urma acestei colaborări va avea ocazia să intre în ciclismul de primă mână. Lucien l-a întrebat pe Henri dacă nu vrea să i se alăture, și prima lor cursă a fost Turul celor două ținuturi, Romagna și Toscana. Pélissier a căzut și nu a izbutit să termine competiția cu brio. El va reveni în Turul Lombardiei anul următor, de asemenea, suportând o căzătură la intrarea pe hipodromul din Milano cu Costante Girardengo în coastă! Au mai rămas 400m până la finiș, Pélissier a recuperat din nou și a trecut linia de sosire înaintea celorlalți, pe fondul nemulțumirilor arătate de fanii prezenți, care și-au dorit să asiste pe viu la o victorie din partea lui Girardengo. De nu mai puțin de 80 de polițiști au fost nevoie pentru a calma situația în „tribunele” special amenajate;
  • La prima sa participare în Turul Franței 1914, Pélissier a sosit pe locul secund în spatele belgianului Philippe Thys. În acel Tour și-a mai trecut în cont trei etape, a 10-a, a 12-a, respectiv a 15-a;
  • În 1923 la 34 de ani, va da lovitura în competiția sa de casă, devansându-i pe peninsularul Ottavio Botecchia și pe compatriotul său Romain Bellenger, după ce a dat un atac fulgerător pe Col de l’Izoard, când deja belgienii l-au văzut clar câștigător. Trebuie să mai amintim că s-a impus în Milano-San Remo (1912), Paris-Bruxelles, Paris-Roubaix (1919) de două ori, în trei ediții din Turul Lombardiei (1911, 1913, respectiv 1920), precum și în Bordeaux-Paris sau Paris-Tours în 1922;
  • Pélissier a rulat în ultimul său Tur al Franței în 1925, din nefericire pentru el, nu a izbutit să-l ducă la bun sfârșit. Va agăța bicicleta în cui în 1927. În 1932, în calitate de specialist și-a scris impresiile despre Turul Franței în cotidianul Paris-Soir. Francezul nu a fost tocmai fericit de-a lungul vieții, certându-se mai mereu cu organizatorii Marii Bucle, precum și cu diverși oameni din lumea presei. Henri nu l-a putut înghiți nicicum pe Henry Desgrange, patronul Turului Franței;
  • Prima soție a lui Pélissier, Leonie, a fugit disperată și s-a împușcat în 1933. Trei ani mai târziu, Pélissier o va cunoaște pe Camille Tharault. Se spune că fostul ciclist ar fi amenințat-o cu un cuțit cel puțin o singură dată. Henri avea 46 de ani și nu mai concurase timp de opt ani. La 1 mai 1935, el și Camille se vor afla în vila din Fourcherolles, în apropiere de Dampierre, în afara Parisului. Pélissier s-a repezit la ea cu un cuțit, din nou. Apoi a alergat la dormitor, a deschis un sertar și a scos pistolul cu care prima sa iubită, Leonie, s-a împușcat. Camille a fugit înapoi la bucătărie și l-a găsit pe Pélissier așteptând cu cuțitul.În cel moment, pieptul lui Camille bătea cu putere ca un pumnal, simțind amenințarea a apăsat pe trăgaci de cinci ori. Pélissier a căzut la podea. Un glonț l-a nimerit chiar în artera carotidă. Trupul său a fost dus în camera în care Leonie s-a sinucis.
  • Un an mai târziu, Camille va deschide un proces, aceasta pledând pentru auto-apărare, însă instanța a decis ca pe 26 mai 1936 să primească închisoare cu suspendare pe durata unui singur an. Fanii săi au cumpărat un bust cu Pélissier, sculptat în basorelief, în cinstea și onoarea sa. Dar, cei doi frați ai lui care au mai rămas în viață, Francis și Charles l-au mutat pe Pista Municipală, după ce a fost demolată prima dată arena Parc de Princes din Paris. Pentru cei care vor să-l viziteze, acesta se află pe partea dreaptă, dincolo de poarta interiaoră din metal.

22. Fiorenzo Magni  (7 decembrie 1920 – 19 octombrie 2012)

Magni2

  • Fiorenzo Magni a fost mult timp cunoscut sub titulatura de al treilea erou al ciclismului italian după Fausto Coppi și Gino Bartali;
  • Magni e fiul lui Giuseppe Magni si al Giuliei Caciolli, și a avut o soră mai mare pe nume Fiorenza. A început să concureze în 1936, păstrând acest secret față de părinți. Succesele sale timpurii au devenit apreciate și cunoscute de localnici, inclusiv de părinții săi, care i-au permis să continue pe acest drum. După moartea tatălui său, în decembrie 1937, Magni a părăsit școala pentru a prelua afacerea familiei și pentru a-i oferi venituri consistente acesteia. În ciuda acestui fapt, Florenzo a continuat să se pregătească riguros în ciclismul pe șosea;
  • Magni a fost „al treilea om” din epoca de aur a ciclismului italian, la momentul rivalității dintre Fausto Coppi și Gino Bartali. Cele mai importante rezultate ale carierei sale au fost cele trei victorii din clasamentul general în Turul Italiei (1948, 1951 și 1955), precum și cele trei succese consecutive înregistrate în Turul Flandrei (1949, 1950 și 1951);
  • Co o alură atletică de fier, Fiorenzo a excelat în condiții meteorologice extreme, mai ales în zilele răcoroase, cu vânt, ploaie sau cu zăpadă. Toate cele trei victorii ale sale în Turul Flandrei au fost în condiții dure, dar modul în care manevra bicicleta nu lăsa să se observe acest lucru;
  • Peninsularul a fost un mentor important pentru cel puțin doi fabricanți de cadre celebre. Ernesto Colnago a colaborat cu Magni la primul său Giro, în 1954. Primul mecanic a fost Faliero Masi, pe care Magni l-a descris într-un interviu ca fiind „cel mai bun mecanic al tuturor timpurilor.” Masi a avut o idee sclipitoare în folosul lui Magni, de a utiliza bucata de tub interior, atașată la ghidon, când și-a rupt clavicula în Giro 1956 pentru a mai alterna din șocuri;
  • Întrebat într-un interviu pentru Gazzetta dello Sport de rivalitatea pe care a avut-o cu Coppi și Bartali, Magni a afirmat: „În viață, înfrângerile sunt mult mai probabil să se întâmple decât victoriile împotriva celor doi granzi. I-am admirat mereu pentru ceea ce puteau să facă și i-am stimat pentru ceea ce au reprezentat ei ca oameni. Nu numai că erau campioni, au fost, de asemenea, oameni mari la suflet. De ce credeți că încă persistă aventurile lor printre noi? Pentru că au făcut istorie, iar eu mă consider norocos, deoarece am avut oportunitatea de a face parte din această ligă selectă. E adevărat, aș fi putut câștiga mai multe curse, dar cu siguranță nu ar mai fi fost la fel, fără acea epocă de aur a ciclismului.”

21. André Leducq  (27 februarie 1904 – 18 iunie 1980)

leducq_a4

  • Leducq s-a născut la Saint-Ouen. Rutierul din Hexagon a fost un adevărat performer în cursele de trei săptămâni, dar și în cele de o zi. Leducq a ieșit campion mondial în 1924, pe când activa ca ciclist amator, înainte de a deveni rutier profesionist în 1927;
  • În anul următor, a câștigat Paris-Roubaix, surclasându-i pe Georges Ronsse și pe Charles Meunier din Belgia. A terminat, de asemenea, al doilea în Turul Franței, devenind popular pentru umorul său din timpul întrecerilor;
  • Pe lângă rezultatele amintite, mai trebuie să includem și cele două ediții ale Turului Franței (1930; 1932), în care a ieșit învingător (Observație! S-a impus în 25 de etape, în nouă participări) precum și nelipsitul Paris-Tours 1931 pe care și l-a adjudecat. Francezul se află pe locul al patrulea într-o Ierarhie All Time cu cel mai mare număr de victorii de etape în Turul Franței (în spatele lui Eddy Merckx, Bernard Hinault și Mark Cavendish);
  • Pe 18 iunie 1980 se va stinge din viață în orașul de la Marea Mediterană, Marsilia … la vârsta de 76 de ani.

20. Gaetano Belloni  (26 august 1892 – 9 ianuarie 1980)

belloni_g3

Pe foarte mulți specialiști îi mira evoluțiile constante ale acestui cetățean peninsular născut în Pizzighettone, lângă Cremona. Cu o robustețe ieșită din comun, bibeloul italian putea rezista în orice condiții de cursă. Și-a făcut debutul în ciclism, avându-l ca mentor pe fratele său mai mare, Amleto. Ca ciclist amator, în 1914, el a câștigat „mica cursă” de atunci Giro di Lombardia, Coppa del Re, precum și Campionatele Italiei pe șosea. Belloni a câștigat în mod surprinzător Giro di Lombardia în 1915, repetând această performanță în 1918 și 1928. În 1917 a sprintat furibund în Milano-San Remo, dovedindu-se a fi triumfal.

În 1920 a obținut cea mai mare victorie a carierei, Turul Italiei. În 1920 Belloni a avut parte de o rivalitate simpatică cu „prietenul său”, Costante Girardengo, un monument viu în ciclismul romantic din acele vremuri, fiind aproape întotdeauna învins și din acest motiv și-a câștigat porecla de „Eterno secondo” (= eternul loc 2). A capturat un total de 43 de curse ca rutier profesionist, și un număr de 12 runde în Giro. În plus, el s-a mai clasat în bătaia podiumului, pe locul 4, în ediția inaugurală a Campionatului Mondial pe șosea desfășurat în 1927, sosind în spatele marelui trio italian, Alfredo Binda, Costante Girardengo, respectiv Domenico Piemontesi.

Surse foto: L’Equipe Gazzetta dello Sport 

 

 

 

LEAVE A REPLY

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.