19. Fabian Cancellara (născut pe 18 martie 1981 – în prezent: 35 de ani)

RIOEC8A15UMB1_768x432

  • Partea a V-a a top-ului nostru începe cu un om surpriză, care a cucerit inimile multor fani ai sportului cu două roți. Cuvintele nu ne ajung în scris pentru a-l descrie pe elvețianul Fabian Cancellara !
  • De ce o fi atât de special „Fabi”? Rutierul originar din „Țara Cantoanelor” poartă titulatura de „Leu al Flandrei”, câștigând trei dintre cele cinci monumente cicliste;
  • Cancellara a avut ocazia de a sta pe podiumul Jocurilor Olimpice, precum și a Campionatelor Mondiale;
  • Cetățeanul elvețian și-a trecut pentru prima oară în palmares „Infernul Nordului” în 2006, când i-a întrecut pe belgianul Tom Boonen, cu care a purtat o rivalitate apetisantă, respectiv pe peninsularul Alessandro Ballan, un veritabil ruleur și mai ales contratimpist;
  • Patru ediții mai târziu, în 2010 Fabian va cuceri al doilea său Paris-Roubaix, având oportunitatea de a ridica deasupra capului acea piatră cubică, un „trofeu” interesant. Putem afirma că acea victorie a venit pe urma inteligenței sale, izbutind să-i devanseze pe puternicul norvegian Thor Hushovd, respectiv pe ibericul Juan Antonio Flecha;
  • Nu vor trece bine trei sezoane, și Leul Flandrei se va instala din nou (în 2013) pe prima treaptă a podiumului, în competiția sa dragă, Paris-Roubaix, pentru a treia oară în carieră. Masivul belgian Sep Vanmarcke și batavul Niki Terpstra nu i-au putut face față tenacității ciclistului născut în Țara Cantoanelor la Wohlen bei Bern, în partea vorbitoare de limbă germană;
  • Calitățile sale atletice de bun sprinter au dat roade și în Milano-San Remo în 2008;
  • Practic, supranumele acesta de „Leu al Flandrei” l-a căpătat în urma prestațiilor și câștigării competiției flamande de trei ori (2010; 2013; 2014);
  • Elvețianul a tras cortina peste cariera sa prodigioasă, după o medalie de aur obținută la proba de contratimp individual de la Jocurile Olimpice de la Rio, pe lângă cele patru medalii de aur obținute, de asemenea, la proba individuală contra-cronometru, respectiv cele trei medalii de bronz, toate acestea în cadrul Campionatelor Mondiale pe șosea. La Jocurile Olimpice din China de la Beijing, Cancellara va avea onoarea să poarte la gât medalia de argint, după terminarea cursei pe șosea, respectiv aurul la proba de contratimp individual. Un rutier uluitor, cu un stil specific în a aborda cursele, un monstru-model pentru toată lumea. Putem să-i spunem „regele pavatelor” pentru modul în care rula pe acestea, știa mereu când să găsească compresia necesară, rupându-le picioarele oponenților !
  • Sperăm să nu fi trecut cu vederea anumite rezultate înregistrate de „Fabi”, ținând cont de faptul că a fost un excelent ruleur în Marile Tururi, în special în Turul Franței, când apăreau la orizont etapele cu profil valonat, însă prologul era literă de lege pentru Cancellara, drept dovadă cele nu mai puțin de șapte runde adjudecate în Marea Buclă;
  • În ultima perioadă, după triumful obținut la Rio a urmat un vârtej de laude din partea fanilor săi. Dar, cineva a avut o reacție total neașteptată. Ostracizat din lumea ciclismului, americanul Lance Armstrong a ieșit la atac pe twitter. A așteptat până când Trek-Segafredo, echipa la care evoluează Cancellara, l-a felicitat pe elvețianul în vârstă de 35 de ani pentru succesul din Brazilia, după care a răspuns mesajului pe twitter, cu un singur cuvânt: „Luigi!”. Trimiterea americanului a fost una destul de clară. Mai mulți ani s-a speculat că Fabian Cancellara ar fi fost clientul doctorului Eufemiano Fuentes, acasă la care s-au găsit mai multe pungi de sânge însemnate „No. 24 Clasicómano Luigi”, adică omul de clasice Luigi, potrivit unei știri de pe site-ul Gazeta Sporturilor;

18. Costante Girardengo (18 martie 1893 – 9 februarie 1978)

 

GIRARDENGO

  • Italianul a fost considerat de mulți cel mai rafinat ciclist din istoria sportului, pentru felul în care se comporta pe bicicletă;
  • Girardengo va fi nevoit să se obișnuiască cu noua sa poreclă, „Campionissimo”, în traducere „campionul tuturor campionilor”. Spre exemplu în 1920 când se afla în apogeul carierei, peninsularul a fost considerat mai popular decât Mussolini. Cetățenii îl priveau ca pe un mare conducător de stat;
  • Născut în Novi Ligure (provincia Alessandria, Piemont), Costante Girardengo a devenit profesionist în 1913, la vârsta de 20 ani pentru echipa Maino-Dunlop după ce a impresionat cu un an în urmă în Turul Toscanei. El a avut parte de un succes imediat câștigând o etapă în Giro d’Italia (primul triumf din totalul celor 30 de runde adjudecate în Giro) și a devenit îndeosebi campion național în cursa pe șosea. El a repetat aceste succese în 1914 și a capturat primul său titlu din totalul celor cinci victorii din Milano-Torino. Tot în 1914 Girardengo câștiga cea mai lungă etapă vreodată în Turul Italiei, care măsura 430km între Lucca și Roma;
  • Ceva mai târziu va participa pentru singura oară de-a lungul carierei sale în Marea Buclă unde se va lovi de numeroase incidente, și nu va izbuti să încheie cursa cu brio;
  • O mare parte din competițiile cicliste au fost oprite în 1915 din cauza drumurilor de proastă calitate. Primul Război Mondial a făcut ravagii, iar cursele au intrat în vigoare din nou în 1918, când a luat sfârșit prima conflagrație mondială;
  • În 1918 Girardengo a obținut primul dintre cele șase succese în Milano-San Remo, un record care a durat 50 de ani până ce a venit la șefie „canibalul” Eddy Merckx, care l-a eclipsat pe italian;
  • Girardengo s-a impus pentru prima oară în Giro d’Italia în 1919, capturând inclusiv șapte victorii de etapă. Cu toate acestea, forma sa din Giro nu a fost întotdeauna bună, abandonând cursa în stadii incipiente în 1920, 1921 și 1922 înainte de a domina cu autoritate în 1923. 1923 a fost, fără îndoială, cel mai bun an al lui Girardengo cu 16 victorii înregistrate, luând a doua sa victorie la general în Giro. În ciuda participării la cursele din Italia, în cea mai mare parte a carierei sale, Girardengo a avut o dorință arzătoare de a câștiga Paris-Roubaix, el a concurat acolo mai întâi în 1921, dar a avut ghinion în mai multe rânduri, problemele mecanice de la cursieră spunându-și cuvântul. În 1924 Girardengo a câștigat Marele Premiu Wolber din Franța;
  • La Campionatele Mondiale de la Nürburgring din Germania (1927), peninsularul a încheiat pe poziția secundă în spatele conaționalului său, Alfredo Binda. Cerul s-a deschis asupra rutierilor în acea zi, dar echipa de patru a Italiei, care i-a mai inclus pe Gaetano Belloni și Domenico Piemontesi, a ocupat primele patru poziții;
  • A mai trecut un sezon, iar în 1928 Girardengo a obținut cea de-a șasea victorie în cursa de casă Milano-San Remo, acesta fiind ultimul său succes de mare anvergură. Italianul va mai rula până în 1936 când va agăța bicicleta în cui la 43 de ani;
  • După retragere, Costante a devenit antrenor al echipei profesioniste Maino. În perioada sa de antrenorat, a pregătit și lotul național al Italiei pentru un timp, fiind „consilier” al lui Gino Bartali, când a câștigat ediția din 1938 a Turului Franței. Ulterior, un brand de motociclete fabricate în intervalul 1951-1954 a purtat numele său „Girardengo”, sediul fiind cantonat în provincia Alessandria, situată în partea de nord a Peninsulei Italice;
  • S-a stins din viață în 1978, la Cassano Spinola, chiar lângă Novi Ligure, la vârsta de 84 de ani.

17. Laurent Jalabert  (30 noiembrie 1968 – în prezent: 47 de ani)

000_apw2001011060960_670

  • Top-ul nostru continuă dragi cititori cu un ciclist cunoscut după porecla „Jaja”, care a câștigat o mulțime de curse de o zi, și care s-a clasat pe prima poziție în ierarhia UCI din timpul anilor ’90;
  • Chiar dacă nu a izbutit să cucerească Turul Franței în fața publicului de casă, Jalabert și-a trecut în cont Vuelta a España în 1995, luând acasă cu el pe lângă trcoul de lider și acela de cel mai bun cățărător și de cel mai bun sprinter – alăturându-se companiei selecte formată din Alessandro Petacchi, Eddy Merckx, Djamolidine Abdoujaparov, respectiv Mark Cavendish. Francezul Laurent Jalabert e unul dintre cei cinci rutieri care a câștigat tricoul pe puncte în toate cele trei Mari Tururi cicliste;
  • Jalabert a intrat în ciclismul de primă mână în sezonul 1989, când a figurat cu formația franceză Toshiba, acolo unde s-a remarcat ca un sprinter îndrăzneț. O nouă aventură îl va aduce sub mantia lui ONCE. Manager-ul Manolo Saiz l-a reinventat să spunem, transformându-l într-un atlet polivalent, all-rounder, capabil în a aborda cursele de o zi cu profil variat, dar și Marile Tururi;
  • În toate cele trei Mari Tururi, Jalabert și-a trecut în cont nu mai puțin de șapte tricouri pe puncte, aflându-se pe locul III într-un top All-Time după germanul Erik Zabel cu nouă tricouri distinctive, respectiv în spatele irlandezului Sean Kelly cu opt astfel de tricouri;
  • În prima rundă din ediția 1994 a Marii Bucle, Jalabert a suferit o căzătură înfricoșătoare la Armantieres. Un cetățean pe numele său Nelissen a intrat în coliziune cu un polițist, provocând acest dezastru, în care a fost implicat și Jalabert ! Francezul și-a distrus pomeții și dinții frontali, pe traseu s-a configurat un tablou tragic !
  • După accident, Jalabert a luat lucrurile pas cu pas, iar victoriile sale au continuat pe bandă rulantă în cursele de o zi, și chiar în Turul Spaniei. Spre apusul carierei, în 2001, respectiv 2002 a cucerit tricoul cu buline în Turul Franței. Laurent a fost un ciclist monument, care a avut parte de un respect enorm din partea fanilor și din partea altor cicliști;
  • Pentru că nu e suficient, Jalabert a câștigat două din cele cinci monumente cicliste, Milano-San Remo în 1995 și Turul Lombardiei în 1997. În plus, el a câștigat Fleche Wallone de două ori, în 1995 și 1997, iar Clasica San Sebastian tot în două rânduri, în 2001 și 2002. Jalabert a fost de asemenea al doilea în Campionatul Mondial pe șosea din 1992, în coasta lui Gianni Bugno din Italia. De-a lungul carierei sale, rutierul din Hexagon s-a impus în 165 de curse !

16. Lucien Van Impe  (născut pe 20 octombrie 1946 – în prezent: 69 de ani)

Van Impe_L7

  • Rutierul belgian a excelat în principal în postura de alpinist. Numele său e Lucien Van Impe, omul care a iubit Turul Franței, și pe care l-a câștigat la general în 1976, fiind totodată de șase ori câștigător al tricoului cu buline în aceeași competiție, un record prin care l-a egalat pe Federico Bahamontes, ,vulturul din Toledo” despre care am discutat în episodul precedent al top-ului nostru;
  • Van Impe a dispus de un fizic bine tonifiat, slăbuț, care se cățăra ușor, la nesfârșit pe munți, belgianul având o rezistență fantastică;
  • Un cățărător pur care a rulat în Turul Franței de 15 ori, aflându-se la o singură participare distanță de Joop Zoetemelk, care înregistrează un record de participări, luând parte în nu mai puțin de 16 ediții ale „Marii Bucle”!
  • După cum aminteam în incipit, belgianul s-a dovedit triumfal în Turul Franței 1976, când i-a surclasat pe olandezul Joop Zoetemelk și pe francezul Raymond Poulidor;
  • În apogeul carierei, Van Impe le-a putut rezista fără probleme mult mai titraților Eddy Merckx sau Bernard Hinault. Însă când a câștigat Tour-ul în 1976 a dus o luptă atroce cu Cyrille Guimard. Într-o etapă decisivă de munte, Van Impe i-a așteptat pe ceilalți să pornească artificiile, iar pe final a dat un atac fulgerător prin care i-a luat trei minute și lui Zoetemelk, suficient în a-și asigura victoria la general în acel an. Au fost mulți cetățeni care n-au izbutit să încheie runda …
  • De-a lungul timpului, belgianul nu a fost testat pozitiv cu o substanță interzisă, refuzând orice fel de test și contestând îndeosebi utilizarea unui medicament interzis.

15. Charly Gaul  (8 decembrie 1932 – 6 decembrie 2005)

lacharlygaul.lu

  • De la un erou la altul, a sosit momentul să-i acordăm atenție și luxemburghezului Charly Gaul, un alpinist uimitor și un contratimpist aparte;
  • Supranumit „Îngerul munților”, Gaul a fost primul rutier non-italian care a realizat dubla în Turul Italiei. În 1956 i-a întrecut pe cei doi italieni Florenzo Magni, respectiv Agostino Coletto, urmând ca trei sezoane mai târziu, în 1959 să urce pe prima treaptă a podiumului, devansându-i pe francezul Jacques Anquetil, respectiv pe italianul Diego Ronchini;
  • Vremea din Giro îi convenea de minune lui Charly, călcâiul său Ahilian fiind reprezentat de căldură. În condiții de vreme uscată, sufocantă, Gaul era de nerecunoscut – un rutier care pur și simplu nu putea face față soarelui dogoritor, fiind întrecut de alți cicliști mai slab cotați. Luxemburghezul își decima oponenții direcți pe vreme umedă și ploioasă !
  • În Le Tour 1958, Gaul a câștigat ambele etape contra-cronometru, incluzând prologul unde a înregistrat o performanță cu 7s mai bună comparativ cu Jacques Anquetil ! În același an se va impune și în etapa de gală cu finiș pe Mont-Ventoux, acolo unde a reușit miraculos să depășească acest complex al căldurii;
  • La începutul anilor ’60 nu va mai avea un succes extraordinar în curse, fiind nevoit să se retragă în 1962;
  • În urma unei infecții pulmonare, Charly Gaul a căzut în propria locuință cu puțin înainte de aniversarea sa de 73 de ani. Mai apoi la spital, decesul său a fost confirmat imediat de medici. El a părăsit-o pe soția sa, Josée, dar și pe fiica sa Fabienne. La acea vreme, VeloNews scria: „Gaul a rulat într-o eră diferită, și nu va putea fi niciodată revăzut cu stilul său autentic pe bicicletă.”
  • Fostul său prieten contemporan, Raphaël Géminiani afirma: „Gaul a fost un alpinist ucigaș, susținea mereu același ritm pe ascensiune, și mai mult decât atât avea o cadență uriașă în pedalare prin care putea să-ți distrugă inima, rămâneai fără suflu în spatele său”. Jurnalistul Pierre About a scris: „Charly s-a remarcat prin acea voință irezistibilă pe care nu o au toți cicliștii. Luxemburghezul a avut <<aerul unui înger>> prin care dădea impresia că nimic nu este dificil.” Cronicar și fost rutier, Pierre Chany l-a numit fără modestie unul dintre cei mai buni trei sau patru alpiniști din întreaga lume a sportului cu două roți.

14. Philippe Thys  (8 octombrie 1889 – 16 ianuarie 1971)

thys_p3

  • Primul triplu învingător al Turului Franței – acesta a fost belgianul Philippe Thys;
  • Belgia e țara ciclismului, iar povestea acestui cetățean a început în 1910 când și-a trecut în CV primul titlu de campion național la ciclo-cross. În anul următor s-a impus în „Circuit Francais Peugeot”, urmat de cele două curse pe etapă, de la Paris în Toulouse, respectiv din Paris în Torino. Pasul mare a însemnat pentru Thyss participarea în Marea Buclă.
  • Thys a câștigat Tour-ul în 1913, în ciuda faptului că și-a rupt furca-spate a cursierei. Pe drum a fost nevoit să găsească un magazin de biciclete și să o repare. Reparația l-a costat o penalizare de 10 minute. Cu toate acestea, Thys a găsit acea putere de revenire și s-a instalat confortabil la conducere în cursă, exact în momentul când Eugene Christophe a întâmpinat o problemă asemănătoare, în drumul spre Luchon. Cursiera belgianului a fost una fragilă, iar la Nisa aceasta a cedat din nou. În penultima etapă, Philippe a suferit și o căzătură, e adevărat nu de mare amploare, dar 1913 a fost o ediție plină de evenimente, pe care și-a adjudecat-o la 8 minute și 37 secunde în fața lui Gustave Garrigou, cu un Buysse situat pe ultima treaptă a podiumului;
  • Un anișor mai târziu, în 1914 Thys a revenit puternic în cursa din Hexagon, câștigând prima etapă cu final la Le Havre, o ediție pe care a controlat-o în mare parte de la un capăt la celălalt. Însă ciclistul francez, Henri Pélissier a știut să-i dea destule emoții chiar pe ultima sută de metri, astfel că în mod ironic, în etapa finală de la Dunkirk la Paris, suporterii francezi își susțineau favoritul. Era prea târziu, totuși, cu toate că Henri a câștigat etapa, iar Thys a terminat imediat în roata lui, câștigând Tour-ul;
  • În 1917, Thys a cucerit Paris-Tours și Giro di Lombardia. În anul următor (1918), el a câștigat, de asemenea, al doilea și ultimul său Paris-Tour. După Primul Război Mondial, belgianul a dat lovitura de grație în Le Tour pentru a treia oară, chiar în sezonul 1920, când și-a trecut în palmaresul său inclusiv patru victorii de etapă. Philippe a făcut și un tur de onoare cu coronița de flori la gât, deoarece a devenit primul om care a triumfat de trei ori în Turul Franței. În ultimele două ediții în care a participat, Thys a adunat șapte victorii de etapă. Însă trebuie să precizăm cu justețe faptul că belgianul a fost unul dintre acei rutieri, a cărui carieră a fost perturbată de prima conflagrație mondială. Pe 16 ianuarie în 1971, la vârsta de 81 de ani se va stinge din viață.

13. Sean Kelly  (născut pe 24 mai 1956 – în prezent: 60 de ani)

Sean Kelly en Paul Verschuren in de Hel van het Noorden, Parijs-Roubaix. foto Cor Vos©1998

  • Născut pe 24 mai 1956 în Waterford, irlandezul Sean Kelly a dominat cursele clasice din anii ’80. Fizicul său avea o musculatură frumos definită, un ciclist complex care putea face față cu brio vremii capricioase. Kelly era un luptător atroce, mai ales în cursele pe pavate;
  • Irlandezul și-a făcut debutul la profesioniști în 1977. Kelly nu a avut un complex în a câștiga orice cursă importantă din calendar, excepție făcând la Turul Franței, Giro, respectiv Campionatele Mondiale pe șosea;
  • Singurul Mare Tur asupra căruia și-a trecut amprenta Sean Kelly a fost ediția Turului Spaniei din 1988, când i-a învins pe Raimond Dietzen din Spania, respectiv pe Anselmo Fuente, rutierul care rula în fața publicului de casă;
  • Un rutier pur și simplu fără splină cu o rezistență miraculoasă ! Irlandezul a câștigat de patru ori tricoul pe puncte în Marea Buclă (1982, 1983, 1985 și 1989). În Vuelta va realiza o performanță asemănătoare în edițiile 1980, 1985, 1986, respectiv 1988, dovedindu-se a fi un sprinter excepțional;
  • Același Sean Kelly a triumfat la mare artă în patru dintre cele cinci monumente cicliste pentru un total de nouă succese în astfel de curse. 1984 a fost anul în care a câștigat primul său Paris-Roubaix, cea mai complicată cursă de o zi din lume. Irlandezul era un ciclist masiv, foarte puternic care știa să „cumințească” bicicleta pe piatra cubică. Astfel în 1986 va veni al doilea său succes, surclasându-i pe belgianul Rudy Dhaenens și pe batavul Adri Van Der Poel. Tot în 1986 Kelly a câștigat cursa rafinată Milano-San Remo, urmând ca în 1992 să realizeze dubla în cursa din Peninsulă;
  • O altă clasică importantă peste care nu a trecut cu vederea a fost Liege-Bastogne-Liege, unde a făcut o nouă dublă, de această dată în sezoanele 1984~1989. Avem senzația că palmaresul irlandezului nu se mai termină, luând în calcul tripla din Turul Lombardiei, „clasica frunzelor moarte” așa cum s-au obișnuit italienii să-i mai spună. Acolo, Kelly a câștigat în 1983, 1985, dar și în 1991;
  • Kelly e o legendă vie, un ciclist extrem de complex, care a putut sprinta, s-a descurcat la contratimp, în timp ce pe cățărare a dat tot ce-i mai bun. Slăbiciunea sa însă a fost căldura, ascensiunile greaoie din Turul Franței îi dădeau de furcă lui Sean. Totuși, în Le Tour a înregistrat nu mai puțin de 15 participări, dintre care 12 ediții le-a încheiat cu fast !
  • Irlandezul pur și simplu nu avea splină pe parcursul unui sezon. Kelly concura din greu, astfel a stabilit un record în „cursa către soare”, Paris-Nisa, pe care a câștigat-o de șapte ori. Să nu uităm și de Turul Elveției, unde de asemenea a realizat o dublă importantă, o competiție care a devenit din ce în ce mai muntoasă și mai greu accesibilă. „Grand Prix de Nations” a fost cea mai prestigioasă cursă contra-cronometru din plutonul profesionist. Cum putea lipsi și o astfel de victorie din palmaresul irlandezului ?
  • Kelly s-a mai impus îndeosebi în clasica Paris-Tour din 1984, respectiv în cealaltă cursă de o zi Ghent-Wevelgem în 1988. În 1994 irlandezul va trage cortina peste cariera sa profesionistă după ce a acumulat un total fabulos de 188 de succese;
  • În momentul de față, Sean Kelly este comentator în cadrul programului British Eurosport, ocupându-se în timpul liber de academia sa de ciclism din Belgia. În 2006 a lansat prima echipa de profesioniști din Irlanda, Sean Kelly Team, compusă din rutieri tineri irlandezi și belgieni, academia fiind cantonată în Merchtem, Belgia. Astfel, s-au organizat diferite curse pe distanțe lungi în scopuri caritabile pentru oamenii orbi din naștere sau pentru cei parțial nevăzători;

12. Raymond Poulidor  (născut pe 15 aprilie 1936 – în prezent: 80 de ani)

Poulidor resized

  • Născut pe 15 aprilie 1956 la Limousin, Raymond Poulidor a izbucnit pe scena ciclismului de mare anvergură în 1961. Poulidor a fost un ciclist de clasă mondială, dar și ghinionist în același timp, luând o singură victorie în toate cele trei Mari Tururi precum și două curse clasice, pe care de asemenea și le-a adjudecat;
  • În 1964, sub mantia grupării Mercier-BP-Hutchinson, Poulidor a triumfat în Turul Spaniei împotriva ibericilor Luis Olano, respectiv Jose Perez Frances. Un an mai târziu, când se va întoarce să-și apere titlul se va clasa pe poziția a doua în spatele unui nume total necunoscut, germanul Rolf Wolfshohl. Poulidor a avut o doză de măiestrie în a aborda cursele clasice, iar victoria din Milano-San Remo din 1961 și cea din Fleche Wallone din 1963 spun totul despre potențialul și talentul uriaș a acestui atlet;
  • Istorioara cetățeanului francez în speță e mult mai complicată decât ne-am închipui. Poreclit „Pou Pou” de fanii din Hexagon, Raymond a fost iubit de francezi nu pentru că a câștigat curse mari, ci mai degrabă că nu a făcut-o și mereu era foarte aproape de locul de onoare;
  • Rivalitatea pe care a purtat-o devreme cu Jacques Anquetil e una legendară, greu de uitat în istoria sportului. Poulidor a terminat pe locul secund în Marea Buclă câteva ediții la rând, stând mereu în coasta lui Anquetil. După dictatura lui Jacques, în 1967 micile probleme de sănătate l-au împiedicat pe Poulidor să câștige Le Tour, în timp ce în 1968 francezul a suferit o căzătură ghinionistă într-o ediție pe care și-ar fi adjudecat-o fără probleme. Turul Franței parcă era o competiție de neatins ! Excepțional ! Mai târziu, pe scenă și-a făcut apariția devoratorul Eddy Merckx. Ce șanse putea să mai aibă „Pou Pou” în aceste condiții ? 🙂
  • Celălalt „nickname” al lui Poulidor este „Eternul loc secund”. Francezul a participat de 14 ori în Turul Franței, terminând 12 ediții ale Marii Bucle. S-a clasat pe treapta a doua a podiumului în trei rânduri, în timp ce pe poziția a treia a sosit nu mai puțin de cinci ori. Marea chestiune comico-tragică este că nu a purtat niciodată tricoul galben de lider în Tour;
  • Totuși, Poulidor a adus cinste steagului țării sale o mulțime de ani, în competiția sa de casă. Franța, practic trăia prin acest unic rutier. La 40 de ani Poulidor se va clasa pe locul trei în Le Tour 1976. Diverși analiști ai cotidianului L’Equipe au spus că Raymond Poulidor a fost un gentleman mult prea mare pe bicicletă pentru a câștiga titlul cel mare și că nu ar fi avut acea „răutate pozitivă” specifică epocii;
  • După acele dueluri cu scântei, Anquetil și Poulidor au devenit prieteni apropiați. La un moment dat, Raymond a aflat de faptul că amicul său Jacques întâmpină probleme de sănătate și s-a gândit să-l viziteze. Anquetil ar fi presimțit faptul că moartea se apropie, spunându-i ironic lui Poulidor că va sosi din nou al doilea. În ziua următoare, decesul lui Anquetil a fost confirmat !
  • Raymond Poulidor a fost primul rutier testat pozitiv cu substanțe interzise în Turul Franței. În ediția din 1966 a Tour-ului când cicliștii au ajuns la Bordeaux, în acea noapte au fost scoși toți rutierii din camerele de hotel. Iar cel prins cu pisicuța în sac a fost nimeni altul decât Poulidor. Ziua următoare plutonul și-a croit drum înspre Pirinei, iar rutierii continuau să vocifereze în pluton, acuzându-l pe Poulidor că a acceptat să fie testat. Criticat a fost și Pierre Dumas, doctorul cursei, cum că ar fi trebuit să solicite teste amănunțite pentru a depista rutierii care au servit băuturi alcoolice sau au folosit alte substanțe care să le facă viața mai ușoară în Tour. Poulidor nici măcar nu a băgat în seamă ce s-a discutat în jurul său, compensând cu o singură replică: „După așa ceva, ei nu mi-au făcut nici un favor în pluton”.
  • În ultima perioadă, Poulidor a scris mai multe biografii, prima dintre ele intitulându-se „Gloria tricoului galben”, scrisă în 1964. „Poulidor Intime” a fost publicată în 2007 de Jacob Duvernet. În 2004 fostul ciclist a fost ajutat să scrie o altă biografie interesantă pe care a denumit-o „Poulidor par Poulidor”, colaborând cu reporterul de radio Jean-Paul Brouchon. Prefața este de Eddy Merckx. O altă serie de cărți au apărut despre cariera sa. În prezent, „Pou Pou” se bucură de frumoasa vârstă de 80 de ani, o aniversare minunată de care a avut parte în luna aprilie a acestui an.

11. Laurent Fignon  (12 august 1960 – 31 august 2010)

Ciclismo-Campioni-Laurent-Fignon

  • Laurent Fignon a fost „intelectualul” plutonului profesionist. Ochelaristul din Turul Franței purta supranumele de „Le Professeur”, adjudecându-și de două ori „Marea Buclă”, și de asemenea Turul Italiei, unde a realizat dubla;
  • Laurent s-a născut la Montmartre (Paris). Apoi familia Fignon s-a mutat la Tournan-en-Brie în 1963, acolo unde viitorul ciclist va locui o perioadă până ce îi va fi dor de aerul parizian și se va întoarce la vârsta de 23 de ani în capitală;
  • Primul sport cu care a început Fignon a fost fotbalul, evoluând la nivel zonal pentru formația din departamentul său. Prietenii l-au încurajat să aleagă ciclismul, însă părinții nu au fost de acord cu o asemenea decizie. Prima cursă a lui Laurent a fost în 1976 pe care a și câștigat-o de altfel, fără ca părinții lui să știe ! Fignon s-a impus în mai mult de patru curse în primul său an. În al treilea său sezon ca amator a capturat 18 victorii dintr-un total de 36 de curse pe care le-a bifat. Performanțele sale bune i-au mai calmat pe părinți, dar ei tot erau de părere că ar trebui să continue studiile mai departe;
  • La scurtă vreme Fignon a intrat la Universitatea Villetaneuse la Facultatea de Structura și Știința Materialelor. Francezul nu a fost interesat să studieze în facultate, astfel colegii îl catalogau indiferent. Dorința sa arzătoare era să facă ciclism, să-l mănânce efectiv pe pâine. Nu a trecut mult și le-a spus imediat părinților că va părăsi facultatea pentru a presta serviciul militar. Fignon va fi repartizat la Bataillon de Joinville, asta și datorită faptului că era cunoscut pentru reputația sa sportivă. După această experiență, Fignon era cât se poate de sigur că vrea să înceapă o carieră profesionistă în sportul cu două pedale;
  • În 1981 Laurent a concurat în Turul Corsicii, o competiție care era destinată preponderent amatorilor, dar la un moment dat era atât de puternică încât veneau toți profesioniștii să-și testeze forțele. În fază incipientă, Fignon a încercat să-i țină roata ciclistului de top Bernard Hinault, și chiar a izbutit într-o mare parte a cursei. Fostul ciclist, manager la acea vreme, Cyrille Guimard l-a studiat câteva luni mai târziu în cadrul unei probe de contratimp la echipa națională, unde a rulat frumos de-a lungul celor 100 de kilometri. După acea evoluție, în luna mai 1981, Guimard i-a oferit un loc în echipa sa profesionistă, Renault-Elf-Gitane, pentru a debuta în anul următor. Fignon s-a alăturat acestei grupări în 1982, împreună cu vechiul său amic din timpul junioratului, Pascal Jules. Fignon avea atunci 21 de ani;
  • În 1982, la primul său sezon în ciclismul mare, Fignon a participat în Turul Italiei, unde a inițiat o evadare ca la carte și s-a instalat în șefia clasamentului, purtând tricoul roz timpuriu în cea de-a doua etapă. Rutierul din Hexagon i-a creat o pârtie favorabilă coechipierului său Bernard Hinault, în munți dovedindu-se a fi un adevărat locotenent cu cel care concura anul precedent în postură de amator, în Turul Corsicii. Pe parcursul acestui an ca profesionsit, Fignon a câștigat Criteriul Internațional;
  • În 1983, Fignon va căpăta gradual acea maturitate și va trebui să-l sprijine pe compatriotul său Bernard Hinault. O accidentare la genunchi în Vuelta l-a împiedicat pe Hinault să ia startul în cea mai prodigioasă cursă a planetei, Turul Franței. Prin urmare, Laurent și-a asumat rolul de lider în Marea Buclă, în care a triumfat pentru prima oară, când i-a invins pe spaniolul Angel Arroyo și pe belgianul Peter Winnen;
  • Anul următor, în 1984 profesorul și-a apărat titlul în fața unui Bernard Hinault sau a unui Greg LeMond. Dintr-un fost coleg, Bernard s-a transformat într-un rival de echipă, după ce Fignon s-a impus în 1983. Tot în 1984, Fignon a capturat tricoul de cel mai bun alpinist în Giro. În cele două sezoane care au urmat (’85 și ’86), francezul a avut ghinion prin prisma deselor accidentări;
  • Cu toate acestea, sezonul ’86 nu a fost unul lipsit de victorii, luând în calcul succesul din Fleche-Wallonne. În Turul Franței va fi nevoit să se retragă în etapa a 12-a cu finiș la Pau. Chiar în momentul când se simțea în deplinătatea forțelor, genunchiul său îl trăda amarnic;
  • În ’87 Laurent Fignon a revenit în top, cucerind un loc 3 în Vuelta, unde s-a clasat în spatele columbianului Luis Herrera și a neamțului Raimund Dietzen. În 1988 francezul a câștigat clasica Milano-San Remo, apoi s-a clasat pe treapta a treia a podiumului în „Infernul Nordului”, sosind în spatele belgianului Dirk Demol și a elvețianului Thomas Wegmuller;
  • Momentul adevărului avea să vină în 1989, un sezon plin de evenimente. Până la Marea Buclă ciclistul din Hexagon și-a făcut treptat încălzirea, realizând dubla în Milano-San Remo. Fignon era efectiv un metronom atât pe munte cât mai ales la proba de contratimp. Francezul a pus mâinile și pe maglia rosa în Giro, ducând acest tricou distinctiv acasă. Peninsularul Flavio Giupponi și americanul Andy Hampsten nu l-au putut opri pe intelectualul plutonului; 
  • Cei mai mulți dintre noi și-l amintesc pe Fignon cum a pierdut dramatic ediția Turului Franței din 1989, atențiune, la doar 8-9 secunde în raport cu americanul Greg LeMond, după ultima rundă contra-cronometru disputată pe Avenue des Champs-Élysées. A fost o ediție rarisimă, care s-a decis în ultima etapă. Nimeni nu a mai văzut o bătălie atât de strânsă la Antipozi. Dacă munții nu i-au despărțit, atunci cea mai importantă arteră a Parisului a reprezentat teatrul propice de luptă ! Etapa finală a Turului Franței din acel an a oferit în mod cert un punct de cotitură în cariera lui Fignon. Laurent a continuat să concureze, dar strălucirea îi lipsea cu desăvârșire. S-a retras din sportul cu două roți în 1993;
  • Ca orice mare ciclist, cariera sa a fost „puțin” cam pătată de utilizarea substanțelor interzise, amfetamină și cortizon, medicamente care i-au provocat un cancer urât, o luptă continuă pe care nu a mai câștigat-o. La 50 de ani, Fignon se va stinge din viață, mormântul său fiind depus pe 3 septembrie 2010 la Père Lachaise Cemetery (Paris), unde ulterior a fost incinerat;
  • Chiar în ziua decesului, Greg LeMond afirma: „Este o zi foarte tristă. El a dat dovadă de un talent uriaș. Noi am fost colegi de echipă, concurenți, dar, de asemenea, prieteni. L-am admirat întotdeauna pentru onestitatea și franchețea de care dispunea. Era foarte manierat. Am vorbit despre o mulțime de lucruri diferite în afara ciclismului și am fost norocos că am avut oportunitatea să-l cunosc la finele carierei mele.”

Sursa foto: Le Figaro; L’Equipe 

 

LEAVE A REPLY

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.