Am ajuns la ultima parte a lucrării noastre laborioase prin care ne reamintim ce au realizat unii dintre cei mai mari cicliști ai tuturor timpurilor. O ierarhie întotdeauna e dificil de stabilit prin prisma istoriei și a evenimentelor în sine care au avut loc în spațiul respectiv. Și după cum aminteam și în părțile anterioare, scopul acestui proiect nu este acela de a conceptualiza și de a prezenta plastic activitatea unor atleți din epoci diferite, ci mai degrabă scoaterea în evidență a calităților pur-fizice, folosind un limbaj analitic cât mai succint.

Filosoful grec Aristotel, fondator al școlii peripatetice afirma cu justețe următorul aspect: „Este semnul unei minți educate capacitatea de a analiza o idee, fără a o și accepta.”  Așadar, partea esențială a acestei lucrări e aceea de a aduce un respect sportivilor care ne-au încântat pe cursieră de-a lungul timpului. Probabil, și suntem siguri de acest lucru, nu toți cicliștii prezentați intră sau fac parte din categoria „preferată” de dumneavoastră. Trebuie să mai spunem că noi am ales acei atleți care înfățișează prin purul talent estetica, modul de pedalaj și nu în ultimul rând finețea cu care izbutesc aceștia să abordeze o serie de curse cât mai variate.

Pentru rutierii deja trecuți în revistă, viața a fost ca o piesă de teatru, nu contează neapărat cât de mult a durat, ci mai degrabă cum s-a desfășurat, ca să-l parafrazăm pe gânditorul stoic roman Seneca. Vă invit să-i cunoaștem pe următorii 10 cavaleri.

Cortina virtuală s-a deschis!

10. Marco Pantani (13 ianuarie 1970 – 14 februarie 2004) 

image8

  • Când rostim cu voce tare, „Marco Pantani!” ne vin în gând o multitudine de amintiri frumoase. O mare parte dintre iubitorii sportului pe două roți s-au apropiat din ce în ce mai mult de acest fenomen, datorită spectacolului pe care îl făcea „Piratul” pe munți, fiind socotit cel mai mare cățărător al tuturor timpurilor. Ce o fi oare atât de interesant în mersul său pe bicicletă? De ce a fost plăcut și îndrăgit de atâta lume? Ei bine, răspunsul îl vom afla pe parcursul acestui material, în care vă propunem să cunoaștem mai bine latura lăuntrică a unui adevărat campion;
  • Pantani avea un stil aparte, în timp ce „escalada” o anumită ascensiune. Chiar de la început impunea un ritm puternic pe cățărare. Mersul său ridicat din șa era splendid. Italianul folosea ambianța perfectă, reușind să aibă un control absolut asupra ghidonului și asupra pedalelor, fără a mai fi necesar să se așeze într-o poziție normală. Acest stil nu îi conferea doar rapiditate în execuție, ci și spectaculozitate. Picioarele sale iuți l-au ajutat să capete secunde, ba chiar minute prețioase în marile tururi;
  • „Elefantino” așa cum mai era el poreclit, avea o tenacitate deosebită în a manevra bicicleta. Picioarele sale erau niște propulsoare, care abia așteptau „să decoleze” pe o cățărare lungă și agonizantă pentru ceilalți rutieri. Marco deținea calitățile necesare pentru a fi un ciclist de anduranță perfect, și pentru a simți când să dea tonul distracției pe munte;
  • „Cetățeanul” din Cesena (provincia Emilia-Romagna) e cunoscut pentru faptul că a realizat dubla istorică, Giro-Le Tour în anul 1998. O statistică interesantă a acelor vremuri ne dezvăluia faptul că Marco Pantani devenea al șaselea rutier italian din istorie care câștigă Turul Franței după un val al ciclismului romantic, care i-a avut ca reprezentanți pe Ottavio Bottecchia, Gino Bartali, Fausto Coppi, Felice Gimondi și Gastone Nencini. De asemenea, „Elefantino” rămâne ultimul rutier care a triumfat în două mari tururi, în perioada aceluiași an;
  • Putem face următoarea afirmație : „Bandana” a devenit un accesoriu (obiect cu valoare simbolistică) celebru de vestimentație în lumea sportului cu pedale, datorită lui Pantani. De aceea, italianul era poreclit de fani : „Il Piratta”. Marco a izbutit să facă pe anumiți oameni, să iubească ciclismul și din cauza acestor detalii, care probabil pentru mulți nu contează, sau nu sunt luate în seamă suficient;
  • Cu toate astea, în universul fiecărui sportiv există și controverse legate de evoluția și de performanțele pe care le-a obținut într-un câmp atletic. E des folosit acest raționament : „Îi parvin italianului cele două mari tururi”. Multe astfel de afirmații nu au la bază o documentare solidă, pentru că foarte puțini știu cu ce se mănâncă ciclismul. Anumite vorbe și declarații ar trebui spuse doar de cei aflați în pâine, deoarece ei ne pot oferi adevărul cu privire la situația unui ciclist. Dacă e un om cinstit sau nu !
  • Orice declarație se interpretează și se dau anumite concluzii pripite fără să judecăm „raționamentul respectiv”. Părerile vor fi întotdeauna împărțite și vor declanșa anumite polemici, existând două tabere. Ceea ce încercăm noi să facem în acest material sau eseu filozofic privind etica ciclismului romanțat, este să ne punem anumite probleme existențiale și să înțelegem mai bine anumite mecanisme, raportându-ne la epoca respectivă. Am putea afirma faptul că e vorba despre o anumită perioadă din acest sport, pe care o numim „paradigmă” (segmentul cuprins de la moartea lui Marco Pantani până în prezent, spre exemplu);
  • Italianul a decedat în locuința sa de la Rimini, după ce a folosit o supradoză de cocaină (14 februarie 2004). Ziarele din Franța scriau de Pantani că odată cu începerea unor acuzații despre dopaj, acesta s-a interiorizat din ce în ce mai mult, având o dispariție oarecum ciudată. „Pentru Marco Pantani bicicleta nu mai e de multă vreme un aliat de nădejde. Acesta a început să capete și câteva kilograme în plus. Un campion misterios căruia nu îi mai poate fi găsită urma”. Acestea sunt puținele rânduri din cotidianul francez „L’Hebdo”, care după moartea sa a făcut un documentar amplu în care s-a discutat și despre excluderea sa din Turul Italiei 1999, unde a obținut 4 victorii de etapă în munți, la Gran Sasso d’Italia (etapa a VIII-a), apoi la Santuario di Oropa în cea de a cinsprezecea rundă, urmând ca în etapele 19 și 20 să triumfe pe Alpe di Pampeago, respectiv pe Madonna di Campiglio;
  • Povestea de viață a lui Pantani e demnă de un roman polițist ca pe vremuri. În toamna anului trecut (2015), celebrul cotidian de marcă „Gazzetta dello Sport” a scos la iveală un caz inedit, oarecum puțin asemănător cu ce se întâmplă în romanul lui Franz Kafka, „Procesul”. Doar că aici, cazul în sine e mult mai voluptos, având totodată urmări tragice. Poliția din Napoli l-a înregistrat în secret pe un membru al temutei mafii Camorra, care ar fi confirmat faptul că Marco Pantani a fost exclus din Turul Italiei 1999 la ordinul organizației, pentru a evita plata unor sume imense de bani în pariuri ilegale;
  • Totul a pornit cu Renato Vallanzasca, unul dintre celebri mafioți ai sfârșitului de secol trecut. Renato a spus că a văzut și a auzit în închisoare cum alți trei mafioți discutau despre scoaterea lui Pantani în dimineața ultimei runde importante pentru clasamentul general. „Se paria foarte mult pe nereușita lui Pantani în a finaliza cursa și în a ajunge cu bine la Milano”. Mafia Camorra ar fi pierdut o groază de bani, în cazul în care „Il Elefantino” câștiga Giro d’Italia pentru a doua oară consecutiv. Cei trei mafioți au fost mereu interogați de poliție, dar aceștia nu au recunoscut niciodată purul adevăr, sau de multe ori deformau discuția, ocolind vizibil subiectul. „Gazzetta dello Sport” a scris faptul că o anchetă investigată de autoritățile italiene din Napoli ar conține mărturia unuia dintre acești trei mafioți;
  • În Giro 1999, Marco a fost descalificat din cursă, după ce nivelul hematocritelor a depășit pragul de 50%, un puternic semnal al folosirii eritropoetinei (EPO). Odată cu acest incident, Pantani a lăsat în urma sa un scandal imens, cinci ani mai târziu, după ce a fost găsit într-o stare critică pe patul său din reședința de la Rimini. Mama sa, Tonina Pantani continuă să fie un purtător demn de cuvânt al fostului erou. Cu bune și cu rele, Marco va avea în continuare mulți iubitori și pasionați care se vor gândi mereu la el, „oriunde” se află în momentul de față. Presiunea își face simțită prezența, iar investigațiile continuă pe bandă rulantă. Ultima victorie era obținută de italian în Turul Franței 2000, la Courchevel !

9. Alberto Contador  (6 decembrie 1982 – în prezent: 33 de ani)

Gran Canaria - Spain - wielrennen - cycling - radsport - cyclisme - Alberto Contador pictured during Trainingstage team Tinkoff - Saxo 2015 - Training Camp - Gran Canaria- photo IB/RB/Cor Vos © 2015

  • Fiecare sportiv emblematic are un istoric numai și numai al său. Numele spaniolului a capătat strălucire datorită talentului său indiscutabil, fiind socotit unul dintre cei mai mari cățărători din întreaga istorie a acestui sport. De asemenea, mulți specialiști susțin că Alberto este cu certitudine cel mai inteligent rutier din pluton alături de italianul Vincenzo Nibali;
  • Alberto Contador Velasco s-a născut în Comunitatea Autonomă Madrid, mai precis în localitatea Pinto. Înainte de a cunoaște tainele ciclismului, acesta a practicat și alte discipline cum ar fi fotbalul sau atletismul. Primul contact cu bicicleta a venit la vârsta de numai 14 ani pentru Alberto. E adevărat, datorită fratelui său mai mare Francisco Javier, cel care i-a transmis acest „microb” și l-a ajutat să capete motivație printr-o pregătire fizică constantă. „Micul Contador” începea deja să concureze în cursele de amatori la vârsta de 15 ani, pe întreg teritoriul din Peninsula Iberică. Velasco va purta culorile clubului intitulat „Real Velo Club Portillo”, originar din Madrid;
  • În acea perioadă, Alberto nu a înregistrat rezultate notabile, dar oamenii implicați în fenomen cu ochii deja formați, îl vedeau un mare talent cu un potențial uriaș. De atunci Velasco s-a ales și cu o noua poreclă, „Pantani”, datorită abilităților sale excepționale de cățărător pur, care pendulează gambele pe bicicletă într-un stil aparte fără să fie vizibil efortul depus, un stil care mai târziu va fi denumit „Danseusse”;
  • Trebuie să precizăm faptul că anumite rezultate la amatori din calendarul spaniol, i-au oferit încredere lui Contador pentru a continua pe același drum. Așadar, ibericul nu va mai susține examenul de Bacalaureat și va semna un contract cu echipa de tineret condusă de Manolo Saiz, Iberdrola-Loinaz. Dacă ne aducem puțin aminte, Saiz e fostul manager al formației din ciclismul profesionist, ONCE;
  • Timpul trecea iar Alberto își îmbunătățea tehnica și la contratimp, ajungând campion național U-23 în 2001. Primul an la profesioniști a fost în 2003, Velasco urmând să îmbrace echipamentul lui ONCE-Eroski, perioada fiind marcată de victoria sa în runda a VIII-a din Turul Poloniei la o proba individuală contra-cronometru;
  • Anul 2007 avea să fie unul cu adevărat fascinant pentru Velasco, deoarece alături de formația Discovery Channel înregistra succese notabile în Turul Castiliei și Leonului, în Paris-Nice a capturat tricoul galben, dar și tricoul alb în clasamentul tinerilor. „Marea Buclă” a fost un adevărat festin pentru fanii ciclismului, deoarece la antipozi aceștia au văzut o luptă pe cinste între Contador și Michael Rasmussen, legitimat la Rabobank în acele vremuri îndepărtate. „El Pistolero” se impunea cu ușurință și în clasamentul tinerilor din TdF. Astfel, tânarul iberic era la primul mare succes în carieră, în ceea ce privește o competiție de asemenea amploare;
  • Anul 2008 i-a adus lui Alberto mai multă faimă și glorie, deoarece Contador va face parte din curtea Astanei, o formație kazahă alături de care va obține probabil cele mai frumoase victorii ale carierei sale !  „Il Giro” nu e o cursă pentru oricine, condițiile de ploaie, vânt, frig și chiar precipitații solide testează la maximum capacitatea fiecarui atlet în parte. Spaniolul a demonstrat tuturor că e un „alpinist” în adevăratul sens al cuvântului. În 2008 Velasco folosea raportul de transmisie perfect, picioarele îl ajutau iar bicicleta aluneca pur și simplu într-un Tur al Italiei, care îi avea ca pretendenți pe ceilalți doi italieni Riccardo Ricco de la Saunier Duval-Scott precum și pe „micul prinț” de la Lampre, Marzio Bruseghin, ambii sosind pe locurile 2, 3 la final;
  • Contador a câștigat, de asemenea, Turul Italiei în 2015, devansându-i pe Fabio Aru (Italia) și pe Mikel Landa (Spania). În Vuelta 2008 Carlos Sastre și vulpoiul american Levi Lepheimer trebuiau să se închine în fața „Pistolarului”, cunoscut pentru semnul său original cu degetul arătător;
  • Contador este doar al treilea rutier care face dubla Giro – Vuelta într-un singur an. El se alătură lui Eddy Merckx, care realizat o astfel de performanță în 1973 și lui Giovanni Battaglin din Italia, care a izbutit să readucă în prim-plan reușita belgianului în 1981. Nimeni nu s-a mai înscris pe această listă deocamdată;
  • Contador este unul dintre cei șase rutieri, care a câștigat toate cele trei Mari Tururi și se alătură unei companii prestigioase care a făcut acest lucru. Ei sunt Jacques Anquetil, Felice Gimondi din Italia, Eddy Merckx din Belgia, Bernard Hinault (Franța) și Vincenzo Nibali din Italia. Atât Contador cât și Hinault au câștigat cel puțin două ediții ale fiecăruia dintre cele trei mari tururi;
  • Sezonul capital al lui Alberto a fost 2012 când a reușit să revină după acea suspendare binecunoscută de dumnevoastră, din cauza unei „mici” bucăți de vită. Un atac inspirat pe coborârea de pe Fuente De i-a asigurat victoria la general în Vuelta acelui an, un semn suficient că Alberto e un tactician deosebit care simte ciclismul, o reușită pe care a repetat-o în 2014, de asemenea, când i-a întrecut pe britanicul Chris Froome și pe Alejandro Valverde Belmonte. După cele cinci sezoane petrecute la Saxo-Bank (Saxo-Tinkoff), imediat la cei 34 de ani când îi va împlini pe 6 decembrie 2016, ibericul va apărea începând cu sezonul următor la Trek-Segafredo. Acesta ar fi ultimul său sezon în ciclismul profesionist, dar o persoană ca Velasco ne-a oferit mereu surprize. Cu siguranță după ce se va retrage va deveni un director sportiv excepțional, dacă va alege o asemenea carieră, la cât de bine știe să conducă o tactică de la un capăt la altul.

8. Alfredo Binda  (născut pe 11 august 1902 – 19 iulie 1986)

binda_a12

Istoria ne poartă în anii 1920-1930, iar un cetățean pe numele său Alfredo Binda, născut la Cittiglio în Italia aducea un plus de savoare epocii, devenind primul cvintuplu învingător al Turului Italiei, respectiv triplu campion mondial pe șosea. În plus de asta, el a mai câștigat Milano-San Remo de două ori precum și Turul Lombardiei în patru rânduri. Mai târziu va fi capabil să gestioneze echipa națională a Italiei, urmând ca sub bagheta sa magică rutieri ca de exemplu Fausto Coppi, Gino Bartali sau Gastone Nencini să triumfe în Marea Buclă.

Binda s-a născut în Cittiglio aproape de Varese, dar s-a mutat timpuriu la Nisa, în sudul Franței, în timpul perioadei sale adolescentine. El îl va ajuta pe unchiul său în construcții ca ucenic la tencuitul caselor, dar el împreună cu fratele lui Primo își petreceau majoritatea timpului liber pe bicicletă. Alfredo a început să ruleze în curse la vârsta de 19 ani. El a câștigat prima sa competiție (deși a fost descalificat ulterior) și a fost cât se poate de clar, încă de la început, faptul că este un contratimpist și un alpinist foarte talentat.

Binda a mai ascuns câteva pasiuni neștiute, cântatul la trompetă. Italianul era un cântăreț instruit, fiind poreclit la un moment dat „Trombettiere di Cittiglio”, într-o traducere aproximativă, „trompetistul din Cittiglio”. Atras de cele 500 de lire, italianul s-a încoronat rege al munților pe urcarea de la Ghisallo. Binda a mers de la Nisa la Milano, în scopul de a concura în ediția din 1924 a Turului Lombardiei. El a câștigat premiul pentru cel mai bun alpinist, a terminat al patrulea în cursă, fapt ce i-a adus imediat un contract cu echipa profesionistă Legnano.

Anul 1929 a fost influențat de bătălia prodigioasă care avea să se contureze între Alfredo Binda și Learco Guerra. Ca stil Guerra îi semăna destul de mult legendarului Costante Girardengo, reușind chiar să câștige aceeași popularitate, încrederea tuturor fanilor. Ba mai mult, Guerra s-a bucurat și de sprijinul Partidului Fascist, a presei și a publicului larg de pretutindeni, ceea ce i-a conferit să spunem o statură de semizeu. Pe de altă parte, Binda nu a fost interesat să producă spectacol mediatic, era un tip mult mai retras, fiind preocupat să iasă învingător în curse. Totuși, această proprie alegere de a fi puțin cam introverit a stârnit o antipatie din partea publicului, nesuportându-l pe Alfredo Binda, numai pe Guerra, mai ales în momentele în care Alfredo se impunea în cursele de amploare. Binda a fost perceput ca fiind rece și detașat, chiar pompos pe alocuri.

Italianul a dominat cu atât de multă autoritate sportul cu pedale, încât Gazzetta dello Sport l-a mituit cu 22.500 de lire pentru a nu participa în ediția Turului Italiei din 1930. În schimb, el a luat parte în acel an în Turul Franței, adjudecându-și fără drept de apel două etape. În 1932 s-a încoronat pentru a treia oară campion mondial pe șosea, după titlurile cucerite în 1927 și 1930, realizări deosebite care l-au apropiat cu mai multă căldură de întreaga suflare ciclistă din Peninsulă. Din acel moment el a redefinit atât metodologia fitness-ului cât și a pregătirii în curse, fiind unul dintre cei mai versați cicliști, incontestabili, care au trăit vreodată. Binda a devenit primul cvintuplu învingător din istoria Turului Italiei (1925, 1927, 1928, 1929, respectiv 1933). În 1933 a ieșit cel mai bun cățărător în Giro pentru a doua oară după o pauză de opt ani, în 1925 câștigând primul său tricou distinctiv. Pe lângă victoriile adjudecate în ierarhia generală, Alfredo a înregistrat un număr impresionant de 41 de etape (un record absolut căruia i-a pus capăt Mario Cipollini în 2003). În 1927 Binda a câștigat 12 din 15 runde, urmând ca mai apoi în 1929 să se impună pe bandă rulantă în 8 etape, toate capturate consecutiv.

Performanța sa din cadrul Campionatelor Monidale pe șosea (acea triplă) va fi egalată de-a lungul istoriei de nume mari ale sportului cu două roți precum Rik Van Steenbergen, Eddy Merckx sau Óscar Freire. În 1929 se va clasa și pe ultima treaptă a podiumului. CV-ul său cuprinde o cifră uluitoare de 120 de curse câștigate, mai ales în acea epocă, inclusiv 4 ediții ale Campionatelor Naționale pe șosea (1926, 1927, 1928, respectiv 1929) precum și Giro del Piemonte în 1926 și 1927.

7. Louison Bobet  (12 martie 1925 – 13 martie 1983)

bobet_l9

  • Originar din Bretania, Louison Bobet a fost o specie rară prin polivalența de care dădea dovadă, un sportiv complex, absolut impecabil;
  • Bobet a fost primul ciclist care a câștigat Turul Franței de trei ori consecutiv în 1953, 1954 și 1955. În 1950 s-a clasat al treilea, urmând ca la sfârșitul acelei ediții din Marea Buclă să plece pe umeri cu tricoul de cel mai bun alpinist;
  • Scenariul s-a schimbat puțin în Giro când „Leul din Mugello”, Gastone Nencini l-a surclasat la limită pe francez în 1957 la doar 19s distanță. Bobet va captura, de asemenea, tricoul de cel mai bun cățărător în 1951;
  • Bobet s-a încoronat campion mondial pe șosea în 1954, performanță urmată de câștigarea celor două medalii de argint în 1957 și 1958;
  • Francezul a știut să pedaleze galant și în cursele clasice, adjudecându-și cea mai complicată întrecere de o zi, Paris-Roubaix în 1956. Stilul său competitiv l-a propulsat la locul de onoare și în Milano-San Remo (1951), o competiție clar dedicată sprinterilor. Rutierul din Hexagon a câștigat patru dintre cele cinci monumente cicliste, pe lângă cele două amintite și-a mai trecut în CV un Tur al Flandrei în 1955 sau un Tur al Lombardiei în 1951;
  • Bobet a fost înzestrat cu o capacitate naturală, pedalajul său reprezentând un nucleu de energie. Francezului îi plăcea să fie autodidact când se implica la sprint, acesta dorindu-și să-și perfecționeze stilul, pe principiul că ori sosea pe primul loc, ori termina pe locul 40. În toate cursele, Bobet avea un plan bine pus la punct, iar astfel datorită perseverenței și antrenamentului continuu susținut, francezul era capabil să se bată de la egal la egal cu cei mai râvniți sprinteri ai epocii sale;
  • Lucrul remarcabil consta în tranziția pe care era capabil să o facă, de la un profil la altul. Bobet se putea bate fără prea mari discuții cu monștrii sacrii pe cățărări, și tocmai asta e problema că cetățeanul din Hexagon a fost încadrat de două nume profane ale acestui sport, Fausto Coppi și Jacques Anquetil;
  • ‘Il Grande Fausto’ admitea la un moment dat că Bobet știa ca nimeni altcineva cum să sufere pe ascensiuni și că metodele prin care reușeșete să își revină când se află în dificultate sunt de neegalat: „Bicicleta înseamnă totul pentru el. Cursiera parcă ar fi o parte din sângele său, iar abilitatea cu care reușește să o îmblânzească e de admirat. Se vede că are aspirații de campion. „
  • A venit și rândul lui Anquetil să-l aprecieze pe compatriotul său la justa lui valoare, spunând: „Văzută și înțeleasă problema de la nivelul lui Bobet, în ochii săi nu exista noțiunea de curse mici sau victorii neimportante. Fiecare cursă avea o miză și toate au contat enorm pentru acesta. De fapt, el a vrut să ofere tot ce-i mai bun publicului său. Bobet a săvârșit un act de sacrificiu pe bicicletă; el s-a făcut cunoscut printr-o singură cale, și anume aceea de a câștiga, indiferent de obstacolele care apăreau pe parcurs.”
  • Cariera profesionistă a lui Bobet s-a încheiat într-o zi de 15 decembrie, mai precis în anul 1961 când mașina sa a derapat pe drum din cauza zăpezii și a intrat într-un bolovan. Francezul și-a rupt femurul, iar procesul său de recuperare a fost unul lung și anevoios;
  • Ambiția și „neliniștea” l-au făcut să urce din nou pe bicicletă, dar se va retrage un an mai târziu pe 10 august 1962. La vârsta de 37 ani s-a stins din viață, la o singură zi după ce și-a sărbătorit aniversarea de 58 de ani.

6. Miguel Indurain  (născut pe 16 iulie 1964 – în prezent: 52 de ani)

miguel_indurain_cropped

  • Ibericul în vârstă de 52 de ani, Miguel Indurain a fost un rutier dominant al anilor ’90 în marile tururi;
  • Indurain e una dintre acele embleme ale ciclismului care și-a trecut în dreptul său cinci victorii în Turul Franței, în compania unor alți cavaleri precum Eddy Merckx, Bernard Hinault sau Jacques Anquetil;
  • Supranumit „Big Mig”, acesta a capturat două ediții consecutive ale Turului Italiei în 1992 și 1993;
  • Strategia spaniolului a fost similară cu cea a francezului Jacques Anquetil, și anume aceea de a evolua ca un metronom la contratimp, pentru ca mai apoi în etapele de munte să joace un rol defensiv, apărându-și de fapt cu inteligență avansul cucerit la proba contra-cronometru. Totuși, să nu aveți impresia că Indurain se putea „ține” doar pe munte, ba dimpotrivă peninsularul putea să facă mai mult decât atât. Afinitățile sale de cățărător se observau, astfel încât era capabil să pună presiune pe adversari. În ciuda cadrului său mare pe care îl avea la bicicletă, el a fost o forță a naturii și în etapele cu profil plat ca în palmă;
  • În anii săi de apogeu, Miguel era de neîntrecut la contratimp. Nimeni nu avea curajul de a se bate cu acest monstru care spărgea pur și simplu cronometrul. Indurain a fost primul câștigător al probei, proaspătă introdusă în 1996 la Jocurile Olimpice. Dovada unui atlet rarisim stă în curajul și determinarea de a se impune în Campionatul Mondial de Contratimp în 1995;
  • Cu toate că, Indurain nu a câștigat niciunul dintre cele cinci monumente în ciclism, el a capturat Clasica San Sebastian, una dintre cursele clasice majore în calendarul profesionist. Probabil nu o să vă vină să credeți faptul că spaniolul nu s-a impus niciodată în Campionatul Mondial pe șosea, dar acesta a sosit la muchie de cuțit, să prindă locul de onoare, în trei rânduri;
  • În ediția din 1993 a Campionatului Mondial pe șosea, Indurain se clasa al doilea în spatele mai tânărului american de atunci Lance Armstrong, în vârstă de 21 ani, un an mirific pentru Indurain deoarece câștigase Giro și Le Tour. O victorie în Campionatul Mondial pe șosea în acel an i-ar fi asigurat ibericului în palmares „Tripla Coroană”, o reușită totuși stelară pe care au atins-o doar doi rutieri, Eddy Merckx în 1974 și Stephen Roche în 1987;
  • Miguel a sosit pe poziția a doua la Campionatele Mondiale din 1995, o ediție specială în care a colaborat perfect cu Abraham Olano, fiind primii doi în frunte. Circuitul din acel sezon a fost cu adevărat unul năucitor, în care Indurain a demonstrat cu vârf și îndesat că este cel mai puternic ciclist. Pe ultima treaptă a podiumului s-a clasat super-alpinistul Marco Pantani, aspect ce ne arată încă o dată cât de selectă a fost întrecerea în sine. Un fapt uimitor din cursă este că Abraham Olano, învingătorul din acel an, a trecut linia de sosire cu o pană. A fost nevoit să traverseze ultimul kilometru pe suprafață plană;
  • Indurain nu a avut un interes atât de mare pentru competiția sa de casă, Turul Spaniei, în care a sosit pe un loc 2 în 1991 în spatele lui Gianni Bugno din Italia și Steven Rooks din Olanda. Corpul său masiv și tonifiat l-a ajutat enorm pe pavate, adjudecându-și Paris-Roubaix de două ori în 1989, 1990 inclusiv Criteriul Dauphine în 1995, 1996 precum și Turul Cataluniei, acolo unde a realizat tripla;
  • Înfrângerea din ediția 1996 a Marii Bucle în fața danezului Bjarne Riis i-a pus practic capăt carierei, totuși nu înainte de a-și lua rămas-bun de pe scena mare într-un stil de adevărat campion cu triumful la contratimp de la Jocurile Olimpice, care s-au ținut în același an. Stilul său era din ce în ce mai greoi pe ascensiuni, fiind lăsat ușor în urmă de lupii tineri înfometați cu dorință lăuntrică de afirmare.

5. Jacques Anquetil  (9 ianuarie 1934 – 18 noiembrie 1987)

tdf12st05gc-anquetil1Francezul a fost croit pentru cursele pe etape, dar acesta reușea să dea un randament deosebit și la probele contra-cronometru. Jaccques Anquetil a fost primul ciclist care a ieșit cvintuplu învingător în Le Tour ! 

  • Rutierul din Hexagon a intrat, de asemenea, în paginile de istorie ale ciclismului ca primul om care se impune în toate cele trei mari competiții de Mare Tur (cinci Tururi ale Franței, două Tururi ale Italiei, respectiv un singur Tur al Spaniei), astfel că într-o ierarhie All Time cu cele opt victorii în întrecerile de trei săptămâni, Anquetil se clasează pe locul al treilea în urma canibalului belgian cu 11 succese și a conaționalului său Bernard Hinault cu 10 titluri adjudecate;
  • În 1963 Anquetil va deveni unicul rutier care se încumetă să realizeze dubla Le Tour / Vuelta și bineînțeles cealaltă faimoasă dublă Giro / Le Tour adjudecată în 1964, de această dată devenind al doilea cetățean după Fausto Coppi care are curajul să-i calce pe urme;
  • Anquetil e cunoscut pentru faptul că a câștigat unul dintre cele cinci monumente în ciclism, Liege-Bastogne-Liege, un succes urmat de ocuparea primei poziții în Ghent-Wevelgem, în timp ce la Campionatul Mondial pe șosea a încheiat pe cea de-a doua treaptă a podiumului și pe locul cinci;
  • Francezul și-a construit un nume puternic în prima ligă a sportului cu două pedale și la proba de contratimp, stabilind un record în prodigioasa competiție „Marele Premiu al Națiunilor”, pe care și-a trecut-o în cont de nouă ori, prima dată la vârsta de 19 ani în 1953 și ultima oară în 1966 la 32 de ani;
  • Setea pentru victorie și pentru a demonstra cât mai multă competivitate l-a ajutat pe Anquetil să facă legea în „cursa către Soare”, Paris-Nice, unde a capturat tricoul galben de cinci ori. De-a lungul propriei sale cariere, rutierul din Hexagon a adunat un total de 200 de curse câștigate, un număr absolut impresionant. Pentru Anquetil nu contau doar succesele, ci și partea financiară. Credea doar că printr-o etică bine structurată a muncii se poate ajunge la rezultate maxime;
  • Pe parcursul carierei, publicul francez îl descria adesea ca pe o „mașinărie de emoții pozitive”, un „vulcan energetic” pe care îl priveai cu mare atenție și interes. Rivalul său de moarte a fost Raymond Poulidor, „eternul loc secund”;
  • La un moment dat, popularitatea sa a început să fie una controversată din pricina faptului că publicul de casă îl găsea puțin cam distant, suferea pe alocuri la capitolul PR. Anquetil era un consumator de diverse mâncăruri și vinuri fine. Se spune că în timpul Turului Franței din 1964, la finele unei etape cu profil plat, Jacques s-a delectat cu o friptură de miel. Ceilalți cicliști s-au aflat într-o „plimbare ușoară”, aceea fiind o zi de odihnă practic pentru tot plutonul. A doua zi, Anquetil a cedat pe prima ascensiune, aflându-se la o întârziere de peste patru minute în raport cu oamenii de general. Numai după ce a băut dintr-o sticlă de apă umplută cu șampanie a izbutit să revină alături de grupul din frunte. Ceva mai târziu, în 1964 Anquetil și Poulidor aveau să se confrunte din nou pe viață și pe moarte în munți, dar fără eroarea de a greși „Pou-Pou” a fost un cățărător cu o clasă peste compatriotul său Jacques. Bătălia a fost legendară pentru că cei doi nu s-au putut desprinde unul de celălalt, mergând umăr-la-umăr metri buni pe acel urcuș;
  • În cele din urmă, Anquetil a spart roata și a trebuit să-și recunoască înfrângerea de 40s în fața lui Poulidor, cel care avea să piardă acest ecart la proba contra-cronometru, sosind cu întârzierea finală de 55s față de „prietenul său Anquetil”. Jacques va agăța bicicleta în cui în 1969 la vârsta de 35 de ani. În urma unui cancer urât depistat la stomac, pe 18 noiembrie 1987 la cei 53 de ani se va stinge din viață;

4. Gino Bartali  (18 iulie 1914 – 5 mai 2000)

bartali_g6

Originar din Florența, Bartali a fost un ciclist muncitor, profund religios. Peninsularul avea un comportament nemilos pe șosea, penalizându-și adversarii fără să stea prea mult la discuție. Pe la începutul carierei sale, într-o cursă din Italia a fost provocat la fugă de doi sprinteri puternici, aceștia încercând să-i întindă o capcană lui Gino. Cei doi voiau de fapt să-l închidă la mantinelă, dar Bartali, inspirat, a profitat de o mică crevasă și a trecut miraculos la sprint printre aceștia, și în cele din urmă ambii s-au ciocnit și s-au făcut prăpăd în urma sa, fiind angrenați într-o căzătură sângeroasă. De atunci, nimeni nu a mai avut curajul să-l păcălească pe Bartali la finișurile din cadrul sprinturilor.

Cu toții ni-l amintim pe peninsular în ceea ce privește lupta sa îndelungată cu Fausto Coppi, probabil cea mai frumoasă rivalitate din istoria ciclismului, care a prins rădăcini și s-a perindat în „manualele sportului” practicat în speță. Luptele dintre cei doi italieni au fost epice în Turul Franței, Turul Italiei, Milano-San Remo și Turul Lombardiei. Bartali era cu cinci ani mai în vârstă decât compatriotul său și deja era recunoscut ca o stea a ciclismului italian. În egală măsură cu cea a lui Coppi, dacă nu poate chiar mai mult, cariera lui Gino a fost una frământată de cea de-a doua conflagrație mondială, exact în momentul când acesta a atins zenitul formei sale. Primul său tricou distinctiv de cel mai bun cățărător și l-a adjudecat în ediția din Giro 1935 la vârsta de 20 de ani. Și-a luat la revedere de pe prima scenă cu obținerea succesului în Milano-San Remo în 1950 la 35 de ani. Longevitatea sa l-a recomandat în cursele majore inclusiv după vârsta de 40 de ani.

Gino Bartali a fost un cățărător special, capturând de șapte ori tricoul de cel mai bun alpinist în Turul Italiei, un record absolut. În cadrul evenimentelor de Mare Tur, italianul a cucerit cinci astfel de întreceri uriașe precum Le Tour de două ori, respectiv Giro de trei ori. Trebuie să spunem că Bartali a ieșit primul rutier din istoria Marii Bucle care s-a impus la general și a luat tricoul de cel mai bun cățărător în același an, 1938. Aceeași performanță avea să fie repetată zece ani mai târziu în 1948, anul în care câștigase șapte runde. De altfel, acestea fiind singurele sezoane în care triumfase în Le Tour.  Ediția din 1950 a fost probabil una dintre cele mai atipice din întreaga poveste a Turului Franței, o instituție care pare atât de frumoasă și e pe atât de complicată. În munți, Bartali și-a condus cu măiestrie gruparea sa italiană, însă în cea de-a doua zi coordonatele s-au schimbat radical din pricina unei mulțimi de fani care consumaseră alcool și care l-au amenințat cu un cuțit. Următoarea zi, nimeni nu a mai stat pe gânduri, și întreaga echipă își va semna retragerea din cursă.

Priceperea sa în marile tururi a fost greu de combătut, de aceea Bartali rămâne un monstru sacru și în ceea ce privește cursele de o zi. De patru ori și-a trecut Gino în CV Milano-San Remo și de trei ori Turul Lombardiei. Vremurile din acea epocă erau cu totul altele, viziunea era una diferită, de aceea Bartali a preferat să nu concureze în curse din afara Italiei pentru că nu însemnau la fel de mult pentru fanii italieni. Totodată, mai ales cicliștii nu le ofereau o importanță deosebită. Cu peste 170 de succese în ciclismul de primă mână, peninsularul a demonstrat că e un exemplar rarisim, „dintr-o croitură fină” care va spune adio curselor profesioniste în 1954 la vârsta de 40 de ani. Pe 5 mai 2000 la 85 de ani va trece în lumea de dincolo, „un rutier care va rămâne pentru posteritate” spunea un jurnalist francez.

 3. Fausto Coppi  (15 septembrie 1919 – 2 ianuarie 1960)

coppi_f-color

  • Născut pe 15 septembrie 1919,  „Campionissimo”, „Campionul Campionilor” a fost omul care a transcedentalizat sportul, ca să folosim un termen din filosofia lui Kant; una dintre emblemele ciclismului romantic, nuanțat. Având în vedere epoca respectivă, sportul cu bicicleta era aproape impracticabil, mai ales după perioada celui de al doilea Război Mondial;
  • Această țară peninsulară a fost traumatizată de război, aflându-se în căutarea unor eroi care să iasă din nou la orizont după înfrângerile militare suportate pe „teatrul de luptă”. Coppi se bătea cu un cetățean pe numele său Gino Bartali, probabil cea mai frumoasă rivalitate din istoria sportului cu două roți, de neînlocuit. Cei doi s-au întâlnit de nenumărate ori în Turul Italiei, Turul Franței, respectiv în clasicele de o zi, fiind angrenați într-o luptă epică pentru superioritate atletică și pentru câștigarea afectivă a tuturor susținătorilor din Italia;
  • Chiar dacă nu a fost capabil să participe la toate cursele din cauza problemelor de război, Coppi și-a trecut în propriul său palmares 7 Mari Tururi. Coppi împarte recordul de 5 victorii în Turul Italiei cu Alfredo Binda și Eddy Merckx;
  • `Il Grande Fausto`a dominat cu mare ușurință de două ori „Marea Buclă” în 1949 și 1952, reușind totodată să plece acasă cu tricourile de cel mai bun cățărător;
  • Coppi a ieșit primul ciclist care a realizat duba Giro-Le Tour în 1949 și 1952. În 1953 Fausto va cuceri cele două competiții legate, Turul Italiei – Campionatul Mondial pe șosea. Fausto a capturat trei din cinci monumente pentru un total de nouă victorii în acest format de curse. Italianul e al treilea într-un Top All-Time în spatele lui Eddy Merckx și Roger De Vlaeminck. Tot Coppi deține recordul celor cinci titluri câștigate în Turul Lombardiei;
  • Triumfurile sale din 1950 în Paris-Roubaix și la Campionatul Mondial pe șosea în 1953 i-au conferit o carieră strălucitoare, care ar fi fost încoronată de și mai multe succese, fără izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, pe prodigiosul Fausto nu l-a împiedicat nimic să-și atingă țelurile, un înger nemuritor al bicicletei !
  • Una dintre cele mai mari victorii obținute de Coppi a fost în cursa Milano-San Remo, ediția 1946. Coppi a atacat alături de alți nouă camarazi cu doar 5km rămași din competiția care a măsurat 292 km. Pe urcarea de pe Passo Turchino, Coppi i-a lăsat în urmă pe cei nouă rutieri, urmând ca Bartali să sosească ceva mai târziu cu un alt grupuleț temerar din spate. În Turul Franței din 1949 cei doi au demolat competiția cu Fausto care a inițiat un atac devastator pe Col d’Izoard, oferindu-i victoria din acea zi rivalului său de poveste, Gino Bartali, cu ocazia aniversării sale de 35 de ani;
  • De-a lungul carierei sale s-a confruntat și cu momente dificile de o însemnătate profund-emoțională. În 1951, el a fost învins de durere la moartea fratelui său Serse cu doar cinci zile înainte de marele start în Turul Franței. Fausto a fost într-o stare de doliu în timpul întrecerii. În ciuda durerii și frământării a terminat cursa pe locul zece, până la urmă;
  • Cu toate că peninsularul a fost un mare atlet, el era fragil din punct de vedere fizic. Coppi avea o cutie toracică masivă și o inimă rezistentă, de excepție, dar construcția scheletică era una delicată, în contrast cu coapsele bine dezvoltate. Oasele sale fragile au fost rezultatul malnutriției în timpul junioratului. A avut peste douăzeci de fracturi osoase grave, inclusiv oase de guler, pelvis, femur și vertebre deplasate. Tot Coppi a avut, de asemenea, un stomac sensibil și a luat numeroase boli în timpul carierei sale;
  • Fausto și-a făcut intrarea pe scena majoră a ciclismului în 1940 la vârsta de 20 de ani, iar ultima sa apariție o va înregistra la 35 de ani în 1954. În stilul său de muncitor, de cărăuș al șoselelor a continuat să fie competitiv până la ultima picătură de transpirație. Ghinonul a dat peste Coppi ! În urma unei drumeții safari din Africa, acesta se va îmbolnăvi urât de malarie și va închide ochii definitiv pe 2 ianuarie 1960 la 40 de ani. Un monstru sacru pentru italieni, cei care continuă să afirme următorul aspect: „Il ciclismo e’ iniziato con Coppi e finito con Pantani!”

2. Bernard Hinault  (născut pe 14 noiembrie 1954 – în prezent: 61 de ani)

20150721-1-hinault

  • Numit „bursucul” din cauza stilului său de luptă pe cursieră, atunci când era încolțit efectiv pe munte de aversari, Hinault se putea bate de la egal la egal fără nici un fel de probleme cu „Le Cannibal”, Eddy Merckx. Francezul a dat dovadă de prestanță în probele contra-cronometru. Recordul său de 10 victorii în marile tururi e a doua performanță după cea deținută de Merckx cu 11 succese în competițiile de trei săptămâni;
  • Rutierul din Hexagon se alătură belgianului în ceea ce privește câștigarea tuturor tricourilor distinctive în „Marea Buclă”, cu toate că Hinault nu le-a capturat într-un singur sezon, așa cum a făcut-o Merckx spre exemplu;
  • Numărul impresionant de 250 de victorii în ciclismul de primă mână îi conferă francezului un statut de semizeu, iar aici includem și cele 52 de victorii la contratimp. Un ciclist care a fost extrem de versat în cursele de o zi, impunându-se în cadrul Campionatelor Mondiale pe șosea, adjudecându-și, de asemenea, victorii în cele cinci curse Monument (singurele asupra cărora nu și-a lăsat semnătura fiind Turul Flandrei sau Milano-San Remo);
  • Una dintre cele mai memorabile victorii obținute de Hinault a fost cea din 1980 Liege-Bastogne-Liege în Belgia. Cursa respectivă din luna aprilie a fost una legendară prin prisma condițiilor meteo deplorabile, o ninsoare generoasă ca în poveștile lui Hans Christian Andersen. 174 de rutieri au luat startul, în timp ce doar 21 au reușit să termine într-un final, cu mari dificultăți. Hinault a preferat să ducă această presiune de Sisif într-o manieră solitară în ultimii 80 km rămași din totalul celor 244 km cât a măsurat acea agonizantă ediție L-B-L;
  • La Campionatele Mondiale pe șosea din 1980, care s-au ținut în Sallanches, Franța, nu cred că mai are rost să spunem, faptul că Bernard Hinault a dat de pământ cu toți adversarii săi. Rezultatele francezului din marile tururi puteau să fie chiar mai strălucitoare dacă nu ar fi întâmpinat probleme la genunchi;
  • Hinault a fost forțat să renunțe la Tour în 1980 din pricina unei dureri de nedescris la genunchi, întrucât va fi nevoit să rateze inclusiv ediția din Le Tour 1983 pe fondul unei operații la genunchi de această dată;
  • Rivalitatea istorică pe care a purtat-o acesta cu Greg LeMond la mijlocul anilor ’80 a rămas și în prezent pe retina iubitorilor de modă veche; americanul triplu învingător în Turul Franței, cel care a rămas cel mai prolific atlet american. Hinault continua să-l atace la nesfârșit în ediția din 1986 pe LeMond, dar Greg izbutea să contracareze fiecare amenințare (venită) din partea principalului său adversar, păstrând tricoul galben de lider până la sfârșit;
  • „Bursucul” a plecat din ciclism chiar în apogeul carierei sale. El s-a retras în noiembrie 1986. Ultima sa competiție a fost o cursă cyclocross cu cinci zile înainte de a împlini 32 de ani;
  • Să recapitulăm ! CV-ul lui Bernard cuprinde : 5 Tururi ale Franței, două locuri 2, tricoul de cel mai bun alpinist și clasamentul pe puncte în aceeași întrecere; 3 ediții ale Turului Italiei, Turul Spaniei de două ori,  un loc 1, 3 și un loc 5 în Campionatul Mondial pe șosea, un titlu în Paris-Roubaix, două victorii în Liege-Bastogne-Liege, două Tururi ale Lombardiei, plus victorii în cursa Amstel Gold Race, Ghent-Wevelgem, și două succese în Fleche Wallone. A realizat dubla Le Tour-Giro în 1982 și în 1985. A făcut cealaltă dublă Turul Franței – Turul Spaniei în anul 1978. El este singurul rutier care s-a impus în toate cele trei Mari Tururi de cel puțin două ori !

1. Eddy Merckx  (născut pe 17 iunie 1945 – în prezent: 71 de ani)

eddy_merckx_1966

  • După ce am colindat prin căsuțele celor mai versatili cicliști ai tuturor timpurilor, acum am ajuns la cel mai galonat fără margini. E cunoscut pentru supranumele său „Canibalul” datorită apetitului pe care îl avea de a câștiga cât mai multe curse. De-a lungul carierei, Eddy Merckx, căci despre el este vorba, a dominat copios sportul cu pedale mai mult de o decadă, cum nu a izbutit să o facă absolut nimeni. Belgianul a ieșit pentru început campion mondial la amatori (1964), pentru ca în 1965 să facă pasul cel mare spre profesioniști;
  • Prima sa victorie majoră a venit în 1966, Milano-San Remo, la vârsta de 20 de ani. Ultima sa victorie majoră a fost în aceeași cursă, zece ani mai târziu. În zenitul carierei, din 1969 până în 1975, Merckx a câștigat un uluitor procent de 35% din cursele introduse în calendarul profesionist;
  • Lăsăm ca rezultatele să vorbească de la sine, dragi prieteni. Eddy s-a impus în Turul Franței de cinci ori, în Turul Italiei a realizat de asemenea „manita”, iar în Vuelta a ocupat locul de onoare o singură dată pentru un total de 11 victorii în competițiile de trei săptămâni;
  • El a câștigat toate cele cinci monumente (Milano-San Remo, Turul Flandrei, Paris-Roubaix, Liege-Bastogne-Liege, Turul Lombardiei), fiecare dintre acestea mai mult de două ori, pentru un record de nouăsprezece victorii în aceste curse;
  • În ceea ce privește cursele de o zi, „canibalul” a câștigat Liege-Bastogne-Liege de cinci ori, un alt record, iar Milano-San Remo neîncetat de șapte ori. Cele 525 de victorii ale sale, inclusiv 445 ca profesionist sunt de neatins, performanțe astrologice;
  • În intervalul 1968 – 1974 a cucerit un număr total de 11 victorii în marile tururi. El este singurul ciclist care a câștigat toate clasamentele (generale, munți – de cel mai bun cățărător și pe puncte de cel mai bun sprinter), în Turul Franței 1969, respectiv în Turul Italiei 1968;
  • A făcut această dublă Giro-Le Tour în 1970, 1972 și 1974, în timp ce dubla Le Tour-Vuelta o va face în 1973. În Turul Franței a înregistrat 34 de victorii de etapă, inclusiv câte șase runde în 1969 și 1972, precum și opt etape, în 1970 și 1974;
  • În anul 1974, el a câștigat Turul Italiei, Turul Franței și Campionatul Mondial pe șosea pentru a realiza „Tripla Coroană” în ciclism. O mare izbândă pe care și-a trecut-o în cont și irlandezul Stephen Roche în 1987;
  • În ciuda succeselor sale infinite, acea foame lăuntrică, Merckx nu a fost imun și ferit de accidentări. Sezonul 1969 a fost unul puțin mai dificil cu multe probleme de sănătate. De-a lungul carierei Merckx a suferit accidentări urâte, contuzii care au necesitat copci pentru a închide rana deschisă. Cel mai grav moment a fost acea fisură de vertebră, când și-a răsucit pelvisul. Acest lucru l-a făcut să strângă din dinți în cursele montane și, în ciuda recordului său uimitor de victorii, e posibil ca aceste incidente să-l fi limitat „un pic” într-o oarecare măsură, așa cum susțin anumiți specialiști;
  • Spre exemplu, Merckx a fost incomodat și de alte leziuni, dar determinarea aceasta atroce, care nu se pliază pe oricine l-a ajutat enorm să continue pe căile sale câștigătoare. În ediția din 1975 a Turului Franței pe urcușul Puy-de-Dome, un spectator francez l-a lovit puternic pe Merckx în stomac. Câteva zile mai târziu, Merckx a căzut, fracturându-și osul din zona obrazului, dar încă nu-și dorea să abandoneze cursa. În cele din urmă, el a pierdut Tour-ul în fața lui Bernard Thevenet, sosind la 3 minute distanță în ierarhia generală;
  • Belgianul participa la toate cursele cicliste din calendar, dacă putea, atingând forma maximă peste tot. Un rutier care pur și simplu nu a avut splină, dar uzura și-a lăsat amprenta asupra fizicului său, câștigând ultimul mare tur în 1974 la vârsta de 29 de ani și ultima sa clasică majoră de primăvară în 1976 la 30 de ani. Se va retrage doi ani mai târziu pe 17 mai 1978, la 32 de ani. Trebuie să mai spunem că belgianul a cochetat cu substanța interzisă numită amfetamină, fiind descoperit pozitiv în 1969 la primul său test antidoping. Belgianul a continuat să spună în timpul acelei „luni de pauză” următorul aspect: „Sunt un ciclist curat. Nu trebuie să iau ceva ca să fiu cel mai bun. Pur și simplu merit această titulatură.” 
  • În prezent „Canibalul” duce o viață liniștită, retrasă la cei 71 de ani ai săi. Aparițiile sale din ultima perioadă în cadrul presei sunt extrem de rarisime. În fiecare an se duce în Franța pentru a mai schimba câteva cuvinte cu singurul om care a izbutit să-i țină piept în adevăratul sens al cuvântului, Bernard Hinault, cetățeanul pe care îl vedem pe podiumul Tour-ului în fiecare vară. „Cicliștii trăiesc cu durere, sunt învățați cu suferința. Dacă nu se pot descurca nu vor câștiga nimic / nu se vor alege cu nimic”, spunea cel care avea să devină „the greatest of All Time” la un moment dat.

Sursa foto ~ bibliografie: L’Equipe; Le Figaro; Gazzetta dello Sport; Corriere dello Sport; RaiTV.it; TV5Monde.fr 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.