„Ground Control to Major Tom”. Aşa cânta extraterestrul David B. în Space Oddity. Şi, da, Tom al nostru a fost mai mult decât major şi vaccinat. A fost din altă lume. Nu aceea din care veneau oamenii biomecanici, ăia care câştigau fluierând în ceea ce nu mai era demult o biserică. Nu. Tom Dumoulin, probabil cu rădacini franceze, strămoşi emigraţi în ţări mai tolerante pe vremea prigoanei hughenoţilor, apare dintr-o lume care mie mi se pare mai bună. Pe Dumoulin îl ştiu de mic. Era branduit deja ca o viitoare senzaţie la contratimp. Mulţi credeau, după nume, că e din ţara lui Hinault. A fost aruncat devreme în curse mari, de aceea e şi impresia că îl ştim de o viaţă. În Turul Spaniei a ajuns la 21 de ani. A urcat treptat, molcolm, după firea lui, e tipul de persoană care pare că nu se enervează niciodată, iar când râde, iese soarele. E parcă din altă lume, ziceam, după ce l-am auzit cu declaraţii la capătul celor două etape care au marcat Giro, când a frânat cursa pentru că tocmai căzuse Quintana şi atunci când l-a apucat burta şi nimeni n-a stat după fundul lui. Prima oară a explicat calm că aşa i se pare normal. Reporterul a avut inspiraţia să-l întrebe dacă se aşteaptă ca şi ceilalţi să procedeze la fel în caz că are el un necaz. „Nu ştiu, a zis, depinde de situaţia din cursă”. Ceea ce s-a întâmplat fix a doua zi. Şmecherii au dat tare din pedale în timp ce Tom stătea pe vine într-un lan la marginea drumului. A pierdut timp şi, ziceau mulţi, chiar şi cursa. La finiş a arătat a om supărat, dar cu măsură. La fel i-au fost şi vorbele. Nu i-a căzut bine faza, dar nici n-a răsturnat totul în cale. Ciclismul e un sport greu, puţini sunt cei care dau din gură mai tare ca din pedale. Aici, însă, e vorba de altceva. Tom e zen, e genul pe care nu poţi să nu-l îndrăgeşti pentru că în jurul lui atmosfera e senină, viaţa un pic mai bună. Lumea nu se termină după primul colţ sau primul stomac moale. Mai apoi a arătat şi inteligenţă solidă în felul în care a dus cursa până la victorie. Tom e o vedetă de un fel rar. E un tip simpatic. Unde aţi mai văzut aşa ceva?

Ciclismului îi trebuie astfel de campioni, mai mult decât un Quintana care, după cum zicea Thibaut Pinot, nu transpiră, nu se deschide la tricou, nu bea apă şi vorbeşte printre picături. Sau decât Kwiatkowski, care, după ce ca are un nume imposibil, e mai scump la vorbă decât un călugăr budhist. Şi în general spune numai banalităţi. Tom spune şi când nu spune. Vorbeşte cu ochii, cu zâmbetul larg. E o bună propagandă pentru un sport care, atunci când mă uit la el, provoacă luări la mişto: „Iar cu dopaţii?…”. Degeaba zic că în fotbal probabil sunt mai mulţi dar că nu îi caută nimeni. Adevărul e că, încă şi azi, ciclismul e calamitat, cu imaginea ţăndări. De aceea un Dumoulin e un bun important. În aceeaşi măsură cu unul, două, trei, o sută de sprinturi avortate pe munte ale lui Quintana. Aşa mai venim printre oameni. Care, dacă au şi o aură bună, vor lăsa copiii să vină la ei.


Warning: A non-numeric value encountered in /home/ciclism/public_html/wp-content/themes/Newspaper/includes/wp_booster/td_block.php on line 353

1 COMENTARIU

  1. S-a vazut inca din Vuelta 2015 ca Tom Dumoulin are stofa de campion. Daca ar fi avut echipa, probabil ar fi castigat-o. Acum a castigat mult mai prestigiosul Giro in stil de mare campion chiar si fara echipa. Daca se mentine pe aceiasi traiectorie, acesta va fi doar inceputul unei cariere prodigioase. Unii deja il compara ca profil ciclistic cu legendarul Miguel Indurain. Eu as spune ca are chiar ceva in plus, iar aici ma refer la abilitatile de catarator si simpatia pe care o genereaza.

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.