Bernard Hinault

Păi, da, tocmai a fost ziua lui. Ziua unicului. Tipul care mă privea încruntat şi cu maxilarul încordat de pe pereţii, unde, prinse în piuneze şi lăbărţate de timp, atârnau afişele cu moaca lui sumbră, luminată doar de galbenul tricoului. Deşi cea mai frumoasă poză, pentru mine, rămâne cea în tricolorul de campion al Franţei. Avea ceva din Libertatea conducând poporul (biciclist). Pe vremea aceea mai erau şi şepcuţele distinctive, galbene pentru liderul clasamentului pe echipe. Aveam şi cu din ăstea. Aveam de toate cu el, eram un băftos. Hai că o mai zic o dată: Bernard Hinault mi-a fost un fel de tată spiritual. Mi-a vorbit mereu de pe pereţi despre viaţă, despre durere, despre concentrare şi voinţă, treburile ăstea pe care de obicei nu le rostim de ruşine. Dar ce naiba suntem fără ele?

Amicul Dragoş Zaharia m-a împins, practic ca pe un boxer fricos în ring, înspre acest articol. Îi mulţumesc, deşi ştiu că o să sun ca un bătrân melancolic. Nu vă fie teamă, n-o să zic că pe vremea aia era mai bine. Sincer, acum e cel mai bine, că acu’ trăim. Drept am trăit şi atunci. Cînd văd ce vârstă împlineşte distinsul, îmi dau seama că nu e o diferenţă prea mare între noi. De fapt, era imensă. Un sportiv în culmea succesului e ca un faraon, un ţar, e milenar, nesfârşit. Mai ales acei campioni care îşi sufocă sportul, cum a fost şi Hinaut. I s-a spus „Le Patron” pentru că exact asta era. La prima apariţie în Turul Franţei a condus o grevă a cicliştilor, la 21 de ani. A fost omul care în plină Buclă a plecat în altă parte a ţării ca să ajungă la căpătâiul unui mic fan, bolnav de leucemie, cu care a stat o vreme vorbind numai ei au ştiut ce şi căruia i-a lăsat tricoul lui galben, de care copilul s-a mai bucurat doar câteva zile. A fost omul care a plecat de la Renault-Gitane şi s-a dus la Tapie (da, asta a fost prima afacere în sport a personajului) pentru că nu voia să împartă puterea cu nimeni. Şi atunci când a trebuit să o facă, în favoarea lui LeMond, a dat din coate până când toată lumea a priceput că nu-l dă nimeni la o parte, e doar voinţa lui şi numai a lui să se eclipseze. Dar asta nu l-a ferit de rătăciri.

Deşi e o figură uriaşă, Bernard a rămas tot ţăran, tot simplu, incapabil să priceapă că un cvintuplu câştigător de Tur nu poate sta, zi de zi, să încheie la fermoarul de la spate câte un lider provizoriu pe podium la capătul etapelor. Nu se face. Eu plângeam de fiecare dată. Ne fais pas ca, ne fais pas ca, Blaireau, je t’en supplie! Degeaba, nu mă auzea. Pfff!… Acum că s-a retras, e un pic mai bine. Nu e un om chiar bogat, campionii de azi, mai mici ca el, au averi însutit mai mari. De aceea nu-l prea bagă nimeni în seamă. Zicea de curînd, cu un soi de zgură în glas, că nici unul dintre băieţii de azi nu a venit sa-i ceară vreodată un sfat. La fel au povestit şi Thevent, Poulidor sau Aimar, monumente încă vii, uitate acum, acoperite de praful istoriei. E firesc, da. Dar e parcă e prea crud. Hinault era un balaur biblic în vremea lui, şi ce? Ce bună lecţie îmi dă chiar şi acum! Ce contează ce ai fost? Ba chiar cu cât ai fost mai sus cu atât poate fi mai mare vacuumul interior spre final. Bine, Hinault nu arată că ar cădea grav angoase din ăstea. El e cu pământul lui, treburile casei, tractorul. Ca şi cum n-ar fi fost nimic. De fiecare dată când îi văd faţa plină de riduri şi ochii întorşi deja mai mult spre interior mă uit repede la Froome sau la Sagan. Şi râd sadic în sinea mea. Mult succes, băieţi!

LĂSAȚI UN MESAJ