Fără a avea nici cea mai mică intenție de a pângări capodoperă cinematografică a lui Emir Kusturica din anii ’90, subsemnatul, cu voia dumneavoastră, va începe o mică incursiune editorialistică asupra a ceea ce s-a întâmplat în primele două mari curse pe etape din 2018, Paris-Nice și Tirreno-Adriatico.

Dacă anul trecut, numele prezente la startul celor două competiții prezentau un interes aproximativ egal, în acest sezon, Tirreno-Adriatico a fost net peste Paris-Nice ca greutate. Mai toți oamenii cu pretenții de clasament general în marile tururi și cu veleități de sprinteri în același tip de competiții au ales să vină în Italia. Mai mult, mutarea de ultim moment a lui Marcel Kittel a fost elocventă în acest sens, el alegând să meargă în Tirreno în detrimentul cursei către soare.

Vom începe incursiunea cu celebra cursă către soare. În acest an, acest supranume a fost răzbit de un soare palid. Mai nici un mare nume nu s-a sinchisit să se prezinte, cele mai sonore entități fiind Wout Poels și Simon Yates. Cu toate acestea, spectacolul devenit întrucâtva tradițional a captivat atenția publicului.

Marele învingător a fost însă Marc Soler, cel care, după victoria la limită în Paris-Nice, a fost imediat comparat cu mai bătrânii săi conaționali, Alejandro Valverde și recent retrasul Alberto Contador. Sigur, la vârsta lui Soler de acum, Contador, dar mai ales Valverde erau deja nume de primă mână în lumea ciclismului. Cu toate acestea, nimeni și nimic nu-i poate abroga meritele tânărului iberic de la Movistar. Să fie acesta noul as din mâneca atât de largă și ofertantă a lui Eusebio Unzue? Prea devreme de răspuns la această dilemă.

De partea cealaltă a monedei, îl avem pe Wout Poels. Olandezul, venit ca un soi de saviour al unui imperiu aflat în continuă cădere, era pregătit să fie un soi de Chris Froome. Din păcate pentru el, Poels a cedat presiunii imense și o căzătură nefericită l-a scos din joc cu mult înainte de a-și etala potențialul.

Pentru a face trecerea între Paris-Nice și Tirreno-Adriatico, trebuie în mod necesar să vorbim despre frații gemeni, Adam și Simon Yates. Dacă Simon a rulat impecabil, dar a ratat la mustață victoria din Paris-Nice, despre Adam Yates nu putem spune chiar același lucru, cu toate că, a avut și el momentul său de glorie în Tirreno-Adriatico. Dincolo de aceste amănunte, întrucâtva timpurii pentru pregătirea sezonului, frații Yates ar putea fi marile revelații ale ciclismului mondial în 2017, asta desigur, dacă ciclismul britanic nu va fi lovit de un seism în masă de niște posibile noi descoperiri de tip Froome.

Și dacă tot am amintit de Froome și Tirreno-Adriatico, e de departe cea mai înșelătoare evoluție din cariera recentă a campionului din Le Tour și Vuelta. Cu toată presiunea imensă venită din cazul Salbutamol, Froome nu a părut în nici un moment liderul echipei Sky în Tirreno. Mai mult, el a jucat un rol de căruțaș pentru Geraint Thomas, dar, când doi se împotmolesc, câștigă al treilea.

Fără doar și poate, Michal Kwiatkowski devine încet, dar sigur, un nume de mare importanță pe linia moștenitoare a puterii în imperiul negru-alb. Polonezul e din ce în ce mai consistent, dar mai ales constant în evoluție, iar dacă Froome va fi scos din joc de o posibilă suspendare, el este fără îndoială principalul om de amplasat în fruntea unei echipe precum Team Sky.

Indubitabil, Mikel Landa este și el o revelație în sensul cel mai plăcut posibil. Totuși, inconstanța și lipsa unui contratimp solid, i-ar putea fi fatal în încercarea sa de a-și detrona fostul comandant de la Sky. Cu toate acestea, dacă în marile tururi din primăvară și vară, Landa va fi betonat de un Valverde și Quintana, va fi principalul adversar al lui Froome la victoria din Hexagon. Asta dacă nu cumva, Dumoulin va mai reînvia precum în Giro și va arunca din nou mănușa în ritm de contratimp.

Olandezul din păcate are un debut de sezon cu mult sub pretențiile și a unora recunoscuți pentru debuturile greoaie de sezon. Dacă ne gândim însă că în două luni Giro va începe, Dumoulin are încă timp să-și revină din pumnii grei luați în primele competiții din 2018.

Nici italienii nu au performat miraculos în Tirreno. Ce-i drept, Nibali rareori a fost la 50% înainte de prima competiție italiană a anului. Chiar el declara pentru ciclism.ro înaintea startului că nu e om de general aici. Onestitatea proverbială a lui Nibali este una de lăudat, dar oare rivalii săi vor da doi bani pe ea? Foarte puțin probabil.

Având în vedere că au existat și sprinteri de seamă în Tirreno, trebuie să recunoaștem că în Italia, Marcel Kittel a fost omul momentului, însă, victoriile sale au fost eclipsate de nebunia absolută a lui Peter Sagan, cel care, și-a mai demonstrat încă o dată, dacă mai era nevoie, măiestria sa nemărginită. Slovacul a ținut capul de afiș după etapa a șasea și rămâne dovadă că nu întotdeauna contează neapărat victoria, ci și modul în care poți produce entertainment.

Și dacă tot vorbim de divertisment, nu putem trece cu vedere o mare absență. Dacă e să fim onești, ciclismul fără Alberto Contador e precum nunțile și filmele lui Kusturica fără lăutari. Până la urmă, cine e pisica neagră și cine e pisica albă? Froome? Contador? Altcineva? Greu de spus.

LEAVE A REPLY

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.