4 Islands Bogdan Duca

Nu am plecat singur din România. Suzi Hilbert a făcut echipă cu Veronika Cseh, tot din Ungaria, așa că am avut un pasager vorbăreț tot drumul. După etapa a doua, majoritatea riderilor au rămas fără placuțe, iar dacă noi am rezolvat problema rapid, modelul de pe bicicleta lui Suzi era mai greu de găsit, dar băieții de la bike depo ne-au asigurat că vor rezolva problema până dimineață. Bike depo este serviciul asigurat de organizatori prin care bicicleta este transportată la startul următoarei etape contra-cost, asigurând și service.

După ce te trezești la ora 5, schimbi două feriboturi, bicicletele vin cu 30 de minute înainte de start (în regulament este specificat faptul că trebuie să fii la start cu 15 minute înainte) și apoi observi că bicicleta ta nu are plăcuțe, cred că ai tot dreptul să intri puțin în panică, sau mai mult.

Ajungem la mașina parcată la 2 kilometri de start și începem să lucrăm la bicicleta lui Suzi. În momentele acelea mă gândeam cu drag la neamurile celor de la bike depo, dar și a celor de la SRAM. După ce am stat atâtea zile împreună, am socializat și mâncat împreună, nu prea poți să pleci fără să ajuți. Terminăm și blană la start, unde aflăm că tocmai am ratat startul echipelor UCI, dar și că vom primi o penalizare de 30 de minute. Minunat! Arbitrii înțeleg repede ce s-a întâmplat și putem pleca. Băieții nervoși plecaseră de 4 minute deja, așa că mă prind repede că va fi o zi grea pentru mine încercând să mă țin după Marton.

Prima urcare trece repede și deja depășisem câteva echipe, poate și din cauza valului de adrenalină, prima parte a coborârii este asfalt, dar chiar și așa ies în decor de câteva ori, ca mai apoi să mușc din câțiva bolovani. Încerc să îl ajung pe Marton, dar nu prea reușesc din cauza celor ce m-au depășit în timpul acrobațiilor mele. Știu că m-a întrebat dacă sunt ok când l-am ajuns pe următoarea urcare, dar nu am putut decât să dau din cap, vorbele ies mai greu când respiri ca un astmatic.

Marton e hotărât să mă „omoare” astăzi. Fiecare urcare e un sprint continu, iar pe coborâri, uneori, blochez și roata față doar să pot schimba direcția în „siguranță”. Acum înțeleg de ce îmi spunea ieri Marton „save energy”. Urcările sunt super abrupte și pline de pietre,dar chiar și așa ajungem echipe din urmă. Toată cursa am fost ca o jucărie yo-yo în spatele lui, iar cu 5 kilometri înainte de ultimul punct de alimentare îmi cade pianul cu tot cu pianist și cred că și toată orchestra. Merg cu avariile pornite până la punctul de alimentare, iar acolo mănânc și beau tot ce prind.

Ultimii 15 kilometri sunt foarte valonați, dar cu diferență mică de nivel, așa că putem menține un tempo bun. Cu 3 kilometri înainte de finish observăm încă o echipa în față. Raportul 34×10 de pe bicicletă mi se pare unul foarte bun pentru coborârile în viteză, dar atunci am cam rămas fără rapoarte. Ajuns la sosire, mă arunc pe jos ca ultimul amator și cred că minute bune nu am vorbit. Norocul meu a fost că după etapă organizatorii au pregătit un adevărat festin cu mâncăruri și deserturi de tot felul. Pentru că finish-ul a fost diferit față de start, organizatorii au asigurat transportul pentru participanții ce au lăsat mașina la start, așa că 2-3 ore cât am așteptat mi-am făcut recuperarea pe o bordură vorbind cu ceilalți români prezenți.

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.