Bogdan Duca

Nu puteam să mă apuc de alt sport? Serios, uite ce puls am, toți mușchii țipă de durere, iar pe potecile astea nu cred că poți să mergi nici pe jos, dapăi cu bicicleta. Sunt gânduri pe care orice rider le are măcar o dată.

Eu unul nu am avut acest gând de ceva timp, dar astăzi, în prima etapă din cadrul cursei 4 Islands, m-a lovit rau.

Totul a început acum 4 luni când am primit un mail de la Marton Blazso care mă întreaba dacă nu vreau să facem echipă pentru 4 Islands. Nu cred că am analizat prea mult situația pentru că în 10 secunde deja îi trimisesem un mail de confirmare. A fost o motivație destul de bună pentru antrenamentele „însorite” din timpul iernii.

Am plecat din România a doua zi de Paște, deci am scăpat de kilogramele în plus pregătite cu atenție sub diferite forme. Am ajuns seara la Marton acasă, urmând ca a doua zi să plecăm spre insula Krk unde are loc prima etapă. Chiar dacă am ajuns cu câteva minute înainte de închiderea înscrierilor, oamenii au fost super de treabă și fiind echipă UCI am cam intrat în față. Cu numărul în mână și puțin cam obosit după 2 zile de stat în mașină, mâncat covrigi și cozonac, că doar „I’m from Moldova”, am mers la cazare.

Nu prea știam la ce să mă aștept pentru ziua cursei, a doua oară la o cursă pe etape, dar prima oară în echipă cu cineva. Bine, acum dacă era vorba de un rider oarecare era ceva, dar dacă cunoști cât de cât scena de Mountain Bike din România, cu siguranță știi că Marton nu e un rider oarecare. E de ajuns sa dai un search și îți dai seama rapid despre ce vorbesc.

În dimineata cursei totul decurge conform planului, ieșim din casă cu 45 de minute înainte de start, ne încălzim cam jumătate de oră și ne așezăm lângă start, așteptând să fim strigați. Avem numărul 8, așa că suntem în rândul 3. După start, toată lumea merge full gaz, mă gândesc pentru un moment că baieții aștia nu știu că mai au încă 3 zile de tras, dar nu pun prea multe întrebări și apăs pedala la maximum și eu. Urcarea e super abruptă, iar pietrele ascuțite deja fac primele victime. Mă simt bine, reușim să ne menținem destul de bine față de primii, pulsul e în cer, dar mă simt bine. Dacă până acum mi s-a parut stâncos, ei bine, în vârful primei urcări ne așteaptă un platou cu stânci imense. Dacă nu reușeai să menții un ritm bun, nu prea înaintai. Aici au început să se vadă diferențele între hardtail și full-suspension, în momentul acela clar nu știam ce mă așteaptă.

Pe a doua urcare, grupul din față se tot ducea iar noi, sau mai bine spus eu, nu puteam ține pasul; era una din acele zile în care picioarele erau în vacanță, iar eu trebuia să mă descurc. A doua coborâre a fost una foarte dură, plină de stânci, iar atunci cand prindeai o porțiune de pământ parcă era sarbatoare. Am intrat primul pe coborâre, așa că nu prea apăsam frâna pentru că Marton e pe full și prefer să nu îl încurc.

Pe următoarea urcare ne apropiem de 2 echipe rupte din grupul fruntaș, dar imediat începe o porțiune cu bolovani în care iar nu pot ține un ritm decent. Urmează ultimul punct de alimentare, oprim și mă arunc pe paharele de Cola. De aici lucrurile au mers mult mai bine, reușind să mergem maxim pe urcări și pe coborâri. Într-o intersecție, lui Marton îi fuge roata față și în următoarea secundă e jos. Ne oprim să îndreptăm ghidonul și îi dăm pedală, mai avem 20 de kilometri.

Chiar dacă marcajele nu sunt din metru în metru și pe unele porțiuni destul de lungi nu vezi nici unul, pot spune sincer că nu am avut nici un moment în care să am dubii că nu sunt pe drumul corect. Marcajele sunt fix acolo unde este nevoie.

Ultimii kilometri facem schimb de trenă și reușim un timp bun. Trecem linia de finish pe locul 18, dar ziua nu s-a terminat. Restul povestesc mâine, mai trebuie să și dorm.

LĂSAȚI UN MESAJ