Bogdan Duca

Ultima zi, putem să savurăm traseul și să fie o cursă fun… sau nu! Chiar și cu cele 4 minute întârziere de ieri, suntem pe 12 în clasamentul general al cursei, iar gândul ca putem intra în top 10 nu prea ne da liniște.

Dimineața cursei e una ceva mai tensionată decât în celelalte zile pentru că voiam să scot un rezultat bun. În etapa precedentă, borseta de șa în care țin capsulele de CO2, levierele și un multitool, a intrat în roata spate și e cam avariată, așa că hotărăsc să iau cu mine doar o capsulă și camera. Suntem aproape de start așa că astăzi ne permitem o încălzire adevărată, după care ne așezșm la start.

Ultima zi. Tragem astăzi ca și cum mâine nu mai contează, cred că toată lumea prezentă la linia de start avea gândul acesta pentru că plecarea a fost din pușcă. Prima urcare am făcut-o într-un sprint continuu, iar coborârea a fost o combinație între a nu te urca pe cei care cădeau în față și jonglerii demne de circul Globus. Urmează o potecă mai virajată în care pierd ceva teren față de Marton pentru că nu pot depăși un adversar. Trag tare să îl ajung pe a doua urcare, iar când privesc vârful urcării văd primul grup. În momentul acela nu știu de unde, dar am mai găsit încă 2 viteze și mai depășim câteva echipe de parcă până acum aș fi mers la peisaj.

Etapa de astăzi are doar 40 de kilometri, este una mai scurtă, plină de pietre sparte atât pe urcare, cât și pe coborâre. Ne aruncăm pe coborârea a doua, iar eu mă țin aproape de roata partenerului meu „nebun”. După un drop prind o piatră destul de rău cu roata de față, iar piciorul stâng sare din pedală. Următorii metri spre zidul de piatră îi parcurg pe roata din față, dar nu știu cum reușesc să scot și piciorul drept și aterizez în picioare lângă bicicletă. Nu prea am timp să realizez ce s-a întâmplat pentru că în tot acest timp Marton deja dispăruse. Ne regrupăm în următorul punct de alimentare și continuăm. A, da, am uitat să vă spun, între timp îl depășisem și pe Tomaš Višňovský, câștigătorul de la Carpathian Epic din 2017 își pierduse partenerul pe a doua urcare.

„Suntem într-o poziție foarte bună”, spune Marton, dar eu îmi dădusem seama de asta din momentul în care am văzut grupul fruntaș. Astăzi zburăm din nou, iar pulsul nici nu mai conta, chiar dacă era undeva aproape de Lună.

Ajungem o echipă din Croația și aveam șanse mari să fim pe locul 8. Intrăm pe un asfalt în ușoară coborâre și încerc să închid distanța formată între mine și Blazso, dar într-o curbă roata față îmi fuge destul de rău, iar în încercarea de a mă redresa nu reușesc să trag roata spate care lovește fix în buza unei gropi. În maximum 100 de metri sunt pe jantă și Marton nu mă aude când strig la el. Bag repede capsula de CO2, tăietura e prea mare, cu greu scot valva de tubeless și bag camera, dar nu se umflă complet. În timp ce alergam spre punctul de alimentare mă întâlnesc și cu partenerul meu, iar acolo pierd încă câteva minute bune schimbând două camere și un cauciuc. Plecăm în mare viteză, dar deja fusesem depașiți chiar și de echipe de fete, pierdusem aproape 20 de minute!

Ultimii 10 km sunt un chin în încercarea de a recupera, iar moralul e la pământ, locul 31. De obicei, după final mă arunc pe tot ce e de mâncat și de băut, dar astăzi nu prea intra nimic, 4 zile am zburat peste toate stâncile și rădăcinile prezente pe cele 4 insule și am facut pană pe asfalt, destul de frustrant. Marton e relaxat și spune că a fost o cursă chiar foarte bună și că e multumit de performanțele echipei, iar astfel de evenimente fac parte din curse.

Cu siguranță anul viitor pe vremea asta voi fi tot in Croația. Au fost o săptămâna nebună, în care am avut de toate, am învățat multe lucruri noi și mi-am făcut prieteni noi.

LĂSAȚI UN MESAJ