Geraint Thomas Chris Froome

Scriu după etapa care, se zice, a decis Turul Franţei, cea terminată cu ineditul Col du Portet. Trăim un moment rar. Momentul în care nu un om – asta s-a mai văzut – ci o „maşinărie” sportivă pune stăpânire pe ciclism. Maşinăria se numeşte Sky. Unii i-ar putea spune Skynet, cu referire la seria Terminator. Ce bizar! Noi am crezut că Nenumitul e terminatorul acestui sport. Dar lumea de azi, în căutarea nebună de plusvaloare, nu încetează să ne uimească. Într-o singură etapă am putut vedea la lucru, concomitent, trecutul, prezentul şi viitorul ciclismului. Poate că aceste căsuţe nu sunt atât de stricte, precum cele de la startul etapei despre care vorbesc, cu grilă de plecare stil F1, de care nu s-a sinchisit nimeni (dovadă că nu orice trăznaie de marketing e şi de succes).

Froome e trecutul-prezent, Thomas e prezentul, iar Bernal e viitorul pur şi în acelaşi timp un mare salt înainte, de tip maoist, pe care îl instrumentează Brailsford, eminenţa cheală a acestei noi biserici a ciclismului. Gândiţi-vă. Wiggins, întâiul mare preot, a câştigat Turul la 32 de ani. Froome a dus la Paris primul său tricou galben la 28 de ani. Thomas primeşte binecuvântarea supremă la 32 de ani. Stop! Bernal poate fi, la anul, cel mai tânăr învingător al Buclei de la Laurent Fignon încoace. 22 de primăveri columbiene. Asta da evadare în viitor!

Ceea ce am aflat în Pirinei e următorul lucru: cerul s-a întunecat. Şi pentru multă vreme. Brailsford însuşi e surprins de ceea ce i se întâmplă, precum un cercetător îngropat ani la rând în laborator şi care descoperă într-o bună zi, total neaşteptat, dar nu şi nejustificat, o nouă formulă de succes. „Mi-a fost un pic frică de decizia de a-l aduce în Tur. Nu mi-era frică pentru el din punct de vedere fizic, dar la Sky trăieşti o existenţă foarte intensă, care poate fi câteodată negativă. Pentru un tânăr ciclist sud-american, fără mare experienţă în Europa, era un risc. Mi-a fost mai ales frică de prima săptămână. Până de curând nu eram încă sigur de mine, dar acum sunt bucuros că am luat această decizie”, a zis în ultima treime a Turului managerul englez despre Bernal. O, da, Bernal! Cine şi-ar fi putut totuşi imagina, dintre cei care l-au văzut făcând spectacol la Bâlea şi Păltiniş în Turul Sibiului de anul trecut, că va urca etajele acestui sport chiar aşa, în mare goană? „El este alesul”, a mai spus Brailsford. Ce bizar! În vreme cei noi ne delectam în Carpaţi cu acest micuţ grimpeur columbian, într-o cursă care nu adună mai mulţi oameni pe tot parcursul ei decât Turul Franţei într-un singur viraj între Urgons şi Samadet, marele zeu al ciclismului stătea cu ochii pe el. Îmi imaginez ţeasta lui lisă precum vârful Ventoux-ului privind de undeva din ceruri peste serpentinele dintre Cascadă şi Lac la mica lui viitoare bijuterie. Şi uite-aşa nu ştii niciodată când devii, chiar şi timp a o bătaie de pleoape, buricul pământului.

Bernal mi-a spus atunci, întrebat despre dopaj, că nu îi înţelege pe cei care fac asta. Şi-a imaginat cum ajung ei acasă la familie, la copii, trebuind să mintă. A fost destul de convingător. Aş vrea să-l cred. Într-un fel e şi „copilul” nostru, pământul românesc a fost o treaptă în fabuloasa lui ascensiune. Numai că povestea ciclismului nu e aşa. Povestea ciclismului e despre multă, multă minciună, camuflată sub fard real, precum cel care acoperea urmele de injecţii de pe braţele lui Armstrong, sau sub cel al vorbelor care înmoaie raţiunea. Bernal poate că nu are nici o vină. Dar Bernal şi ai lui sunt ca nemţii de după Al Doilea Război Mondial. E nevoie de un lung drum până la absolvirea păcatelor, fie şi ale altora. Şi, din păcate, eu nu îl văd, acest drum, nu îl simt. O fi mai bine, nu zic nu. Dar o minciună mai mică tot o minciună e. Aşa gândesc eu. Şi nu trebuie să fiţi de acord.

LĂSAȚI UN MESAJ