Ciclismul de șosea din România trece prin probabil cea mai favorabilă perioadă din istoria modernă. Rezultatele bune curg în ultima vreme, iar cursele încep să apăra din ce în ce mai des pe firmament.
Fără a lăuda în mod exagerat pe nimeni, FRC și-a făcut treaba mai bine decât multe alte federații sportive cu bugete mult mai mari. Sigur, întotdeauna există loc de mai bine în ciclismul autohton, dar, dacă preluăm moda acelui 10 years challenge, ciclismul românesc are progrese vizibile.
Chiar dacă nu ne putem măsura încă forțele cu țările cu o puternică tradiție înrădăcinată în ciclism ( a se vedea în special Belgia), rezultatele încep să apăra. Sigur, talente au existat și în perioadă de tristă amintire de dinainte de 1989, dar, tocmai datorită restrângerilor politice, numele unui Mircea Romașcanu este prea puțin cunoscut în rândul celor tineri, deși este în continuare poate cel mai valoros exponent al ciclismului românesc.
Generația tânără vine însă puternic din urmă. Eduard Grosu are în palmaresul deja impresionant clasări în top zece în etape din Turul Italiei. Serghei Tvetcov face curse minunate peste Ocean, iar tinerii de la Giotti Victoria Palomar, susținuți de ilustrul Stefano Giuliani, sunt o oază reconfortantă pentru ciclismul românesc.
Nici la celelalte discipline ale ciclismului nu stăm chiar rău, iar la mountain bike avem reprezentanți de seamă în cursele cele mai puternice din Europa. Astfel, viitorul nostru arată luminos, iar dacă frecvența curselor de anvergură internatională va crește, progresul va veni că o consecință absolut firească.
Asistăm oare la nașterea unei prime generații cu adevărat de aur pentru ciclismul românesc? Dacă sporturi precum gimnastica, canotajul, fotbalul sau tenisul au avut asemenea onoruri, subsemnatul crede cu tărie că ar fi cazul că și ciclismul să își merite asemenea onoruri. Poate că ar fi și cazul, nu-i așa?
