Pe 9 august, anul aceasta, se împlinesc exact 47 de ani de la celebrul scandal Watergate, care avea să-l determine pe Richard Nixon să demisioneze din funcția de preşedinte al Statelor Unite. În aceeaşi zi, cu doar 3 ani înainte, se naşte în San Bonifacio, micul oraş din provincia Verona, regiunea Veneto, Davide Rebellin, cunoscut printre prietenii apropiați ca Tintin.

Nu-i nici un secret pentru nimeni că, o carieră de sportiv de performanță în ciclism cuprinde, cu puțin noroc, în cei câțiva ani de activitate intensă, după ce sportivul se remarcă în business şi semneazã un contract gras cu o echipă importantă, mai multe eşecuri, decât succese răsunătoare. Ei bine, Rebellin a intrat în branşă, asigurându-se între timp, că iubitorii acestui sport, indiferent de evoluţia sa, îl vor urmări pentru muuult timp de atunci înainte.

Nu mult după finalizarea Jocurilor Olimpice de la Barcelona din 1992, Tintin se decide că nu mai are ce căuta în plutonul amator şi ştiindu-se ambițios din cale-afară, sub atenta oblăduire a celebrilor Roger de Vlaeminck and Patrick Lefevere, semnează încrezător in forțele proprii, cu MG Maglificio, la care cei doi activau în calitate de manageri.

Abia la Polti avea să se remarce cu adevărat, în etapa a şaptea din Turul Italiei smulgându-i lui Pascal Hervé tricoul roz după o cursă infernală prin Apenini pe câteva cățărări de categorie specială. Nu avea să păstreze mult timp la maglia rosa, dar scopul fusese atins, ba chiar „placat”, ca să ne folosim de un termen uzitat în rugby. Calea spre faimă se conturase deja. Şi tânărul de doar 26 de ani, avea să demonstreze un an mai târziu că victoria din Giro, nu avea să fie doar o întâmplare. În 1997, Davide Rebellin a continuat să triumfe în competiții precum Clásica de San Sebastián sau Züri-Metzgete, iar în 2001 chiar să-şi adjudece Tirenno-Adriatico.

Clasicele din Ardeni, mai precis cam… toate trei, au aparținut italianului, care a scris o trilogie a succesului în 2004 prin câştigarea celor trei Amstel Gold, Flèche Wallonne şi Liège–Bastogne–Liège, performanță egalată doar în 2011 de către Philippe Gilbert. A urmat o serie de curse în 2005 la care nu a excelat, dar la care urcat pe podium sau a muncit ca un domestique de încredere pentru echipa la care se afla atunci, Gerolsteiner. Apoi, în 2007 s-a clasat pe locul 2 in spatele mai tânărului Alberto Contador în Paris-Nisa, tot al doilea a fost în acelaşi an în Amstel Gold, dar i-a suflat clasica Flèche Wallonne lui Alejandro Valverde la doar 6 secunde diferență în clasamentul general şi asta i-a adus o distincție importantă care urma să-i prefigureze anduranța în plutonul profesionist, a celui mai în vârstă câştigător al unei curse UCI de Pro Tour. Ironic sau nu, nici el, nici Valverde n-au ieşit încă din cărți…

Medalia de argint, câştigată în 2008 la Jocurile Olimpice de la Beijing, n-a rămas în posesia lui pentru prea mult timp, căci în urma testării probelor de sânge la care au fost suspuşi sportivii care au participat la JO, Rebellin a fost depistat pozitiv cu EPO şi a fost ulterior, descalificat. Din 2011 când s-a întors în cursele profesioniste, a mai învins în Tre Valli Varesine, iar în 2015, etapa regină în Turul Turciei unde şi-a spulberat adversarii cu 20 de ani mai tineri!

Şi dacă ne obişnuisem cu gândul că experimentatul ciclist va agăța definitv casca în cui la finalul Campionatelor Naționale de Ciclism pe Şosea din Italia de anul trecut la cei 48 de ani, iată că după înfrângerea amară din cursa mai sus amintită, unde a terminat nici mai mult nici mai puțin decât pe locul 18, la 5 minute distanță de liderul clasamentului general, ei bine, acesta a hotărât să continue!

Am avut ocazia să-l revedem, parcă neobosit, marşând imperturbabil pe Transfăgărăşan în etapa regină a Turului Ciclist al Sibiului anul acesta, terminând cursa pe un loc 5 respectabil în fața altor sportivi mult mai tineri. Ca şi cum bătrânul leu nu este încă dispus să-şi cedeze complet teritoriul în favoarea leilor tineri însetați de victorii, el declara mândru în 2017 în cadrul unui interviu pentru Gazzetta dello Sport, că a lăsat mai degrabă plăcerile vieții să-l conducă în viață, decât vârsta: „Îmi trăiesc viața an după an, zi după zi. Nu mi-am stabilit nicio limită sau linie de sosire. Dacă m-aş chinui să termin competiții sau n-aş fi suficient de bun, m-aş opri. Încă nu e cazul.” Să poți spune asta cu atâta uşurință la aproape 50 de ani aflându-te într-un pluton profesionist care îşi replică atleții precum capetele himerei într-un sport dominat de interese financiare şi pariuri pentru curse ca la loterie, denotă, păstrând limitele, aceeaşi mare încredere cu care Alexandru cel Mare a pornit să cucerească Imperiul Persan.

Photo credit: Wonge Bergmann

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.