Se spune că literatura are nevoie de eroi cu destin dramatic pentru a putea arăta lumii că nu tot ceea ce trăim este întotdeauna optimist. Asemeni beletristicii, sportul, în cazul nostru ciclismul, a oferit de-a lungul timpului eroi tragici. Nume precum Raymond Poulidor sau Tommy Simpson, eroi tragici, care au ratat la mustață întâlnirea cu gloria sau chiar au murit încercând să ajungă pe cele mai glorioase piscuri ale istoriei, au scris și ei la rândul lor istoria din postura de cavaleri ai tristei figuri.

Un nou reprezentant în această galerie selectă pare a fi Primoz Roglic. Anul trecut, a ratat, fără voia lui, victoria în Turul Italiei, în timp ce, anul acesta, deși condus de mai mulți Sancho Panza, infinit mai competenți decât figura literară a lui Cervantes, slovenul a ratat o victorie aproape sigură. Dar cum a fost posibil acest lucru? Ce anume din angrenajul aproape perfect al taciturnului sloven s-a stricat?

Aparent, în afară de etapa a 20-a, cea a remontadei lui Pogacar, nimic nu a indicat o înfrângere pentru Primoz Roglic în Turul Franței. Tom Dumoulin l-a condus perfect, arătându-i drumul spre tricoul galben zi după zi, sacrificându-și propriul rezultat pentru gloria lui Roglic. Wout van Aert a fost genial pe toate suprafețele posibile și dacă totul continuă așa, tânărul belgian va deveni într-o bună zi următoarea mare referință a ciclismului belgian. Nici Sepp Kuss nu a gafat, americanul fiind un domestic neașteptat de solid pe parcursul etapelor montan.

Dar, totuși, unde a greșit Roglic? Ei bine, Roglic a fost mult prea defensiv, în special în etapele în care ceilalți favoriți au fost fragili. Slovenul a jucat totul mult prea tactic de foarte multe ori, fix în momentele când situația nu o cerea. În afară de victoria din etapa a patra, liderul de la Jumbo-Visma nu a încercat mai deloc să rupă ritmul, mergând mai mult la siguranță și așteptând eventual o zi proastă de-a lui Pogacar și a celorlalți rivali.

Ei bine, acea zi nu a venit niciodată, cel puțin pentru mai tânărul său compatriot, iar adunându-și toată nebunia specifică fragedei sale vârste, Pogacar a rulat dumnezeiește în ultimul contratimp, cel cu final pe ascensiunea de la La Planche des Belles Filles. De la ceea ce părea a fi echivalentul a vreo cinci mingi de titlu într-un tie-break la Wimbledon, situația s-a răsturnat în cel mai dramatic mod cu putință de la LeMond și Fignon încoace în 1989.

Roglic a ratat o victorie sigură, un triumf istoric și ocazia de a deveni primul sloven din istorie care degustă din cupa infernului gloriei în Turul Franței. Toate aceste onoruri și nu numai au mers în tabăra lui Tadej Pogacar, cel care, pe lângă tricoul galben și-a mai amanetat și tricoul alb, dar și tricoul alb cu buline roșii destinat cățărătorului suprem. Un triumf a la Merckx în 1969.

Primoz Roglic rămâne cu consolarea palidă a unui loc secund, a unui prim podium în Turul Franței. Cu toate acestea, acum, dacă totul era ideal pentru sloven, puteam vorbi de un nou nume în scurta, dar selecta listă a cicliștilor care s-au impus în toate cele trei mari tururi, alături de Anquetil, Gimondi, Merckx, Hinault, Contador, Nibali și Froome.

Asemeni lui Don Quixote în literatură, Roglic pare să fie noul erou tragic al ciclismului, căci oricât ar încerca, totul se destramă la urmă în luptele cu morile de vânt. Atât de aproape de glorie, dar totuși atât de departe de ea. Un nou cavaler al tristei figuri, într-o lume a sportului în care avem nenumărătate astfel de exemple, precum Olanda și Atletico Madrid la fotbal, sau Raymond Poulidor și Tommy Simpson la ciclism. Totuși, spre deosebire de aceste nume, Primoz Roglic a avut aripile frânte, la propriu, și a avut curajul să o ia de la capăt, pornind din nou de la zero de fiecare dată când cuibul său de cuci a zburat necontrolat.

Foto – Marco Bertorello

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.