Salut, Radu! Iată-ne ajunşi la probabil cel mai spectaculos tur al Franţei din ultimele trei decenii. Cum ai trăit, din postura de spectator detaşat, evenimentele din acest an?

 

Păi nu sunt niciodata detaşat, mereu ţin cu cineva. Ţin cu micul Bernal, cu atât mai mult acum, când a recăzut în rândul muritorilor, fragilitatea şi ratarea au un farmec inegalabil. Am crezut ca antrenamentul din pandemie, cu sprijinul autorităţilor columbiene, îi va servi mai bine. Dar n-am ţinut cont de “autorităţile” slovene… Am vrut ca unchiul Sam Bennett (mă simt apropiat de el pentru că e, şi el, un om plin de îndoieli) să reziste ursuleţului slovac în lupta pentru tricoul verde – aici am avut mai mult noroc. Şi am vrut ca partizanul Pogacar să deraieze trenul blindat al lui Roglic. Până când mi-am dat seama că era de fapt un Stalin în costum de partizan.

 

Tadej Pogacar este o figură care stârneşte atât valuri de simpatie, cât şi critice vehemente, ba chiar comparaţii cu nume infame din trecutul nu foarte îndepărtat al ciclismului. Sub ce lumină îl vezi pe proaspătul învingător din Turul Franţei?

 

Antrenorul naţionalei de tineret a Franţei spunea că dat fiind raportul foaie-pinion pe care îl împingea la contratimp se aştepta să-i pleznească picioruşele la fiecare pedală. Dar nu, el împingea şi mai tare! Se simte multă frustrare la multă lume. Pe francezi îi înţeleg… pe jumătate. Până la urmă, când era liber la dopaj, în anii ‘90-2000, tot ce au putut a fost un loc doi. Apoi au mai scos nişte podiumuri cu oameni care n-au făcut niciodată figură de posibili învingători. Deci, dincolo de subînţelesul “noi nu ne dedăm la practicile altora” e şi o parte obiectivă în faptul că n-au mai dus galbenul la Paris de 35 de ani. Poga are o doză mare de talent. După care e de citit textul din “Le Monde”, “Tour de France 2020 : un jeune vainqueur, Tadej Pogacar, et de vieux doutes”. În ultimii 10 ani, 8 dintre cei 19 ciclişti sloveni de World Tour au fost suspendaţi pentru dopaj. E mult. Prea mult. A existat şi o reţea a dopajului. Poga şi Roga nu sunt implicaţi, dar ceva nu sună bine. Tadej mi-e super simpatic. Cu toate astea mi-e greu să cred că în etapa decisivă a contat doar faptul că era destins. Destins sunt şi eu când urc o pantă. Şi când pun piciorul la pământ nu e din cauza presiunii, ci pentru că nu mai pot. O formulă deocamdată necunoscută lui Poga (a arătat ceva limite la Mondiale şi în Fleche, ok), care acum 7 ani era încă un băieţel grăsuţ, fără perspective, dar “plin de voinţă”, zice mama lui. Da, în viaţă e importantă voinţa. Voinţa de a o apuca pe o cărare sau alta. Ciclismul târăşte după el demoni adormiţi. De câteva săptămâmi pare că se agită în viziuna lor.

 

Primoz Roglic a fost marele învins din acest tur, cu toate că a avut o echipă stelară în jurul său. Este el principalul vinovat pentru eşec sau chiar acestea îi sunt limitele talentului său?

 

Cred că a dat peste unul “mai bine pregătit decât el”. Nimeni nu a văzut venind fantastica performanţă a puştiului la c.t., altfel îl aruncau în vreo prăpastie în Alpi. Au crezut că dacă a pierdut aproape două minute înr-o etapă pe plat nu-i mare primejdie. Nu s-au prins când a recuperat o bună parte din întârziere a doua zi. Iar apoi el a stat ca o pasăre vidanjeră pe spatele elefantului Jumbo şi l-a final s-a transformat în vulture. De Kafka. Roglic nu e Froome sau Contador. Normal, câştiga. Dar nu trăim vremuri normale. Poate că asta e vina lui, n-a crezut în miracole. Să mai vină pe la noi, că tot a ieşit pe 3 în Turul Sibiului acum 6 ani, să-i explicăm pe limba noastră cum aşteptăm noi zilnic câte o minune care să ne scoată din (orice) necaz.

 

Prietenul nostru, Egan Bernal, a abandonat cu câteva zile înainte de final. A fost inspirată decizia celor de la Ineos Grenadiers de a îi lăsa acasă pe Froome şi Thomas?

 

Cred ca a fost o decizie raţională, bazată pe date obiective şi pe ego-ul celor în cauză. Thomas a spus că nu vrea să tragă pentru altul. Inacceptabil în filozofia Ineos şi a ciclismului de azi. Dumoulin, învingător de Giro, s-a făcut luntre şi punte pentru victoria lui Roglic, care avea doar o Vuelta.

 

Nairo Quintana. Un nume ce promitea enorm acum câţiva ani, dezamăgeşte din nou. Crezi că va putea columbianul să-şi adjudece vreodată victoria în Turul Franţei sau chiar în vreun alt mare tur?

 

Nu, nu cred. Să vedem cum se termină ancheta legată de produsele descoprite în camera medicului său. Nairo trage şi el de un salariu bun. Ca mulţi pe lumea asta. Când mergi la o echipă de divizia a doua după ce ai câştigat Giro şi Vuelta e ca şi cum te-ai transfera din La Liga în China.

 

Că tot pomeneam adineaori de Primoz Roglic, doi dintre coechipierii săi, Tom Dumoulin şi Wout van Aert, au fost mai mult sau mai puţin circumspecţi asupra triumfului lui Pogacar. Cum comentezi declaraţiile celor doi de după ziua de sâmbătă?

 

“Nu ştiu cum mi-a luat Pogacar un minut”, a spus Dumoulin, un specialist al c.t.-ului. Putem auzi pe fundal zumzetul unei acuzaţii. Sau al unei frustrări. Sau al ambelor. Şocul tuturor de la Jumbo trebuie să fi fost aproape de cel al lui Bayern când a pierdut în ultimele două minute finala cu United într-un un meci pe care îl condusese de la început. E complicat de digerat, performanţa “lu’ ăla micu’” le-a stat în gât. Şi prin cap trec tot felul de idei. Când trupul se predă, mintea preia ştafeta. Cicliştii de nivelul asta ştiu ce stă în orizontul normalităţii, incluzând nişa excelenţei, şi ce vine din Zona Crepusculară. Poga nu a părut din lumea cunoscută.

 

Cu voia ta, aş dori să facem un scurt popas şi în ciclismul autohton. Turul României a fost aspru criticat de oameni din lumea ciclismului. În contextul nefericitei pandemii cu care ne confruntăm cu toţii, consideri că se putea organiza mai bine Mica Buclă? Sau au dreptate cei care au criticat voalat organizarea competiţiei?

 

Din exterior văzută situaţia, cursa pare să fi fost făcută pe repede înainte, informaţiile sunt că din motive de sponsor trebuia repede încropit ceva. Sumele vehiculate, foarte mari, nu îşi arată decontul pe şosea. Participare slabă. Transmisiuni dezastruoase în puncte esenţiale (sosirea unei etape a fost filmată din spatele plutonului (!!!) iar o alta nu s-a mai văzut pentru că ieşea din grila TVR!). Obiectiv trebuie spus că perioada nu a avantajat deloc organizatorul, cu noile restricţii de circulaţie internaţională cauzate de COVID. Mi s-a părut totuşi cel puţin nefericit răspunsul pe care Eduard Novak, altfel ciclist admirabil pentru demersul paralimpic, i l-a dat lui Emanuel Terzian după observaţiile acestuia din comentariul Turului Franţei. Ca şi în trecut, această federaţie arată a fief-ul unui singur om, culmea!, exact motivul pentru care Novak a fost susţinut de mulţi cu ani în urmă împotriva fostului şef al ciclismului românesc. În continuare mi-e greu să pricep cum un om poate fi conducător de federaţie, sportiv al acelei federaţii şi patron de club. Sunt convins ca e doar vina mea pentru această barieră de înţelegere. Dar am şi eu, cum are şi Roglic, limite evidente…

 

Anul acesta, Sibiul a avut onoarea să ne bucure cu prezenţa unor nume foarte puternice din World Tour, dar şi a eternului Davide Rebellin. Cum comentezi, la rece, ediţia din acest an din Turul Ciclist al Sibiului?

 

Analiza mea e subiectivă, de mulţi ani sunt aproape de această competiţie. Rămâne cea mai importantă din România, asta nu e o părere, e un fapt. Anul acesta putea avea o participare mai bună, dar a tot mutat datele, plus că, la fel ca Turul României, angoasa COVID şi-a făcut treaba. Apoi oricât de bine văzută a fost prezenţa Bora (cu Israel Strat-Up Nation era cea dintâi participare a unor formaţii de World Tour în România; dar Israel a avut o prezenţă modestă, de echipă continentală), superioritatea ei a sufocat cursa. Bătăliile importante au fost “ei cu ai lor”. Partea bună e că presa din multe locuri, cu precădere cea germană, importantă în Europa, a vorbit despre ceva românesc şi, minune!, n-a fost de rău. Rămâne aceeaşi problemă a calendarului care situează şi la anul T.S. în timpul Turului Franţei. Nu poţi certa oamenii că fac comparaţii între cele două şi e clar care iese în avantaj la distanţă de ani lumină. Avantajul oraşului Sibiu, deschis la evenimente, e şi limita acestei competiţii pentru că trebuie să-şi facă loc printre festivaluri, concerte, tot felul de evenimente care se înghesuie vara acolo.

 

În ultimul an, ciclismul românesc a avut două referinţe Eduard Grosu la şosea şi Vlad Dascălu la mountain bike. Crezi că expunerea mediatică a celor doi va aduce popularitatea mult visată în rândul publicului larg din România?

 

Nu, nici măcar dacă unul va lua câştiga o etapă de mare tur iar celălalt va lua o medalie olimpică. Suntem o ţară înapoiată din punct de vedere al interesului constant al publicului pentru mai multe sporturi. Îţi trebuie o vedetă mondială într-un sport popular pe planetă (cazul Halep) pentru ca marea majoritate a publicului să scoată nasul din fotbal. Handbalul reuşeşte să supravieţuiască graţie specificului său competiţional şi de fibră naţională. În rest, linişte. Grosu și Dascălu vor fi mai cunoscuţi dacă fac lucruri excepţionale, dar vor capta doar un moment din atenţia generală.

 

Că tot aminteam de Edi Grosu mai sus, acesta a câştigat Turul României şi a făcut o figură frumoasă şi în Turul Luxemburgului. Oare acesta să fie apogeul evoluţiilor sale sau vom vedea şi mai multe de la Edi în viitor?

 

Eu sper să nu fie apogeul. Că nici nu e vreun apogeu demn de ambiţiile lui. Edi e un tip cu un ego enorm, de campion, un om care nu suportă înfrângerea şi, mai important ca orice, un om inteligent. L-am auzit descriind tactica de aplicat într-o etapă a Turului Sibiului cu o precizie şi o claritate uluitoare. Apoi, că nu a ieşit chiar aşa, e altă poveste… Cred că punctul de maxim ar trebui să fie o victorie de etapă (sau mai multe) într-un mare tur şi o clasică, fie şi una care să nu fie clasată între monumente. Cine crede că e imposibil pentru el nu îl cunoaşte.

 

Revenind la Turul Franţei, crezi că am asistat anul acesta la sfârşitul hegemoniei echipei Ineos? Dar a lui Peter Sagan?

 

Ineos depinde de buna dispoziţie a lui Jim Ratcliffe. Dacă va susţine în continuare echipa, Ineos va rămâne o putere, are prea multe atuuri, ciclişti tineri de valoare. Bernal a eclozat prea repede şi acum a venit reculul. În mod normal îl vom vedea din nou la vârf. Cu Sagan, chiar nu ştiu. Tipul e o enigmă, un rock star în mal d’amour, un clovn când vesel, când trist. Mai mult trist, asta simt sub zâmbetul lui comercial. Are atât de mulţi bani şi o viaţă atât de complicată că îi va fi necesară o voinţă „pogacariană” ca să mai obţină mari victorii.

 

Blestemul francezilor continuă în Turul Franţei. De la Bernard Hinault încoace, nimeni nu a reuşit să păstreze tricoul galben în Franşa. Cum comentezi evoluţia rutierilor francezi la această ediţie din Marea Buclă?

 

Am să răspund scărpinând urechea cealaltă: cu asupra măsură francezii cu performanţe evoluează în echipe ne-franţuzeşti. Alaphilippe, Barguil (cel mai bun căţărător la Sunweb, dezamăgitor la Arkea), o lungă tradiţie care îl include şi pe Jalabert. Invers, când oameni grei aterizează în echipe franţuzeşti performanţele lor se dau la fund – Quintana, Viviani. Ori echipele franţuzeşti sunt slabe de tot, ori ceilalţi au furat de Obelix poţiunea magică (hai căp o luăm de la capăt…). Încă o dată e posibil să fie câte ceva din amândouă. Mai e o problemă, ridicată tocmai de Bernard Hinault. Prea multe ghinioane, prea multe căzături, prea multe vaiete. Un campion depăşeşte toate aceste momente negre cumva. Pinot, Bardet, Gaudu par cam răsfăţaţi. Sunt nişte „băieţi de balcon”, Hinault ştie ce spune, el care a trebuit să rânească la greu ca să-şi facă loc sub soare provenind dintr-o familie de cultivatori de ceapă. Bardet cultivă mai degrabă gustul pentru vinurile de colecţie…

 

Guillaume Martin stârneşte deja comparaţii cu Laurent Fignon, prin prisma preocupărilor intelectuale. Este el următorul mare nume de referinţă al ciclismului din Hexagon?

 

Nu cred că tipul, personaj aparte, dramaturg jucat la Festivalul de la Avignon cu spectacolul „Socrate pe bicicletă”, va câştiga vreodată Turul Franţei. De fapt nu văd vreun francez câştigându-l, din motivele expuse mai sus. Există chiar un soi de studiou care arată că, spre desebire de trecut, „proletariatul” din care provin campionii a virat dinspre ciclism spre fotbal, căci câmpiile s-au depopulat umplându-se în schimb suburbiile cu imigranţi şi copii lor. De acolo vin campionii mondiali ai lui Deschamps. În ciclism francezii s-au cam îmburghezit, au devenit intelectuali (nimic peiorativ, Martin chiar e), departe de generaţia rock a unui Van Aert, Van der Poel sau Kuss, băieţi flămânzi de cuceriri în toate direcţiile. Lui Guillaume i se pregăteşte o bună echipă la Cofidis, dar scopul sponsorului e deja atins – unul dintre directorii de acolo a declarat că investiţia a fost depăşită de veniturile realizate din imaginea lui Martin. Care n-a fost decât 11 în T.F. Deci e bine, înţelegeţi? Cred că rutierilor francezi li s-a inoculat ideea că dacă sunt „curaţi”, bine crescuţi şi dau o fracţiune de secundă impresia că ar putea câştiga ceva important şi-au îndeplinit misiunea. Poate sunt dur sau nedrept, dar asta cred. Altfel nu se explică prestaţia modestă din epoca modernă a unui mari naţiuni a ciclismului. Succesul lui Alaphilippe poate fi văzut şi prin destinului familial, e un băiat crescut într-o suburbie plină de blocuri şi destine gri. Şi, în plus, a fost preluat încă de la început de belgieni. Voila!

 

Anul acesta s-au împlinit 15 ani de la cea de-a şaptea victorie a lui Lance Armstrong, succes retras ulterior. A învăţat ciclismul vreo lecţie cu adevărat importantă de la acel moment sau stagnează în vechile metehne prin metode nou-nouţe?

 

Nimeni nu învaţă nimic decât cu forţa. Şi forţa a fost aplicată în ciclism. Apropo, în fotbal, vezi la noi cazul Hlistei, e de ajuns să spui că foloseai nişte picături de nas după un control pozitiv ca să ţi se dea dreptul să joci în continuare. Aşa o fi legea, dar, comparat cu ciclismul, pare o glumă. Dar şi în ciclism e în continuare despre negustorul neprins. Nu-l fac hoţ, că nu mai e cazul, mai ales raportat la alte discipline. Şi dacă aţi mai văzut vreun negustor 100% cinstit să mă anunţaţi. Nu exclud, de altfel, ca unii să apese pedala dopajului mai tare decât majoritatea.

 

Urmează campionatele mondiale, clasicele şi celelalte două mari tururi, Giro şi Vuelta. Ca să folosesc titlul unei cărţi scrise de tatăl tău, Hristache Naum, cine crezi că va degusta din infernul gloriei în marile curse rămase din acest sezon comprimat?

 

Nu cred că pot răspunde foarte clar, e un an bizar şi sunt nişte oameni care stau să explodeze dar nu ştim dacă au focos. Dar Alaph, VA, VdP, Hirschi ar trebui să aibă nişte rezultate în clasice (uite, Hirschi a luat Fleche Wallone până să apuc să termin de răspuns). O să vedem. O să vedem ce fac Nibali, Bernal, Froome, Thomas, Carapaz, Landa, Lopez, Kruijswijk în Giro şi Vuelta. O să fie distracţie peste alta. Nu-i nici un an ca ăsta! În fine, să sperăm…

1 COMENTARIU

  1. Ce păcat Radule ca ai părăsit ciclismul și nu numai, pentru fotbal. Un profesionist talentat ca tine ar trebui sa rămână lângă adevărații iubitori ai sportului. În fotbalul romanesc 90% din „iubitori” sau spectatori nu au nimic comun cu cu notiunile: sport, competiție, performanta.
    Avem nevoie de o gazeta a sportului și o emisiune sportiva (măcar în fiecare Luni-săptămânal.
    Cu mulțumiri, Panache.

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.