Leaderboard


Popular Content

Showing content with the highest reputation since 07/16/2013 in all areas

  1. Livanu

    Date: 437,4km, total ascent 6390m, timp efectiv pedalat 18h50'28", timp tura 20h20". Am fost insotit de un prieten, cu masina de asistenta, cu exceptia portiunii intre Horezu si Dobra, dat fiind faptul ca Transalpina este inchisa traficului, plus stirile aparute la televizor in saptamana trecuta despre acest lucru, ne-a determinat sa luam aceasta decizie ca sa nu riscam vreo amenda sau suspendarea permisului soferului. La ora 3 m-am trezit, am mancat un bol de cereale, m-am echipat si gata, start. Am plecat la ora 4 din Arefu sat Capatanenii. Afara era inca intuneric asa ca masina a mers in spatele meu cu farurile aprinse (pe faza lunga, faza scurta nu era de ajuns), iar eu am avut o frontala. Drumul pana in Curtea de Arges destul de valurit, lipit pe alocuri, dupa Curtea de Arges s-a luminat indeajuns, drumul este mai bun, asa ca am dat liber masinii care m-a asteptat aproape de drumul national langa Valcea, apoi ne-am mai intalnit la intrarea in Horezu, unde ne-am despartit.. Pana aici drumul liber, bun, fara vant, destul de valonat, in usoara urcare dupa Stoenesti. Din Horezu am continuat fara masina, luandu-mi cele necesare cu mine (baieu de schimb, pompa, etc) urmand sa ne intalnim in zona Obarsia Lotrului-Dobra. La primul indicator care semnaliza Transalpina, am facut dreapta, si am intrat in Polovragi, Baia de Fier - Novaci. Aici au fost cam 3 urcari cu pante spre 12%, nu foarte lungi. Ajuns in Novaci am facut dreapta si am inceput urcarea spre Ranca. Trecusera 5h, 135km si urcasem cam 1400m. Era prima oara cand intram pe Transalpina, nu stiam urcarea. La iesirea din Novaci am ceva probleme cu niste catei si sunt nevoit sa opresc sa ii linstesc. Pana la Ranca am mai oprit o singura data la un izvor. Aproape de Ranca am intrat intr-o ceata deasa si a inceput si o burnita dar nu mi-am pus foita de ploaie. In Ranca am realimentat cu apa, am baut o cola si am plecat. A urmat Pasul Urdele, coborare scurta, Pasul Muntinu si a apoi coborare. Urcarea destul de sustinuta, nu pot spune ca mi-a creat probleme dar nici nu am tras. La inceputul coborarii de pe Muntinu sunt cateva santuri neasfaltate, in rest sosea excelenta, trafic aproape lipsa. Dupa Obarsia Lotrului urmeaza o portiune neasfaltata si urcarea in Pasul Tartarau. Aici pot m-am chinuit cel mai mult, ramasesem fara apa, si nici de mancare nu prea mai aveam, iar masina nu era nicaieri, si nici semnal la telefon nu aveam. Dupa pas urmeaza o coborare cu asfalt bun in mare parte, dar si portiuni nesfaltate. Drumul in usoara coborare dar destul de prost cu portiuni dese, cam din 300m in 300m santuri de 1 m neasfalate, care te scot din ritm si din minti. Observ ca am pana pe spate. Se pare ca era mai de mult facuta, dar pe urcare nu am sesizat, pentru ca nici nu se lasase de tot, cred ca mai avea cam 4-5atm. Nu stau sa schimb, mai bag aer cu pompa si continui mai departe. La bifurcatia spre Sugag gasesc masina, beau apa, mananc si schimb baieul. Urmeaza urcarea de la Jina, frumoasa cu panta serioasa, dar unde ma simt bine. Poate si unde mancasem, ma odihnisem un pic, acum rulam din nou cu cauciucul umflat corespunzator, dar am urcat bine. Urmeaza cateva sate superbe pe un drum valonat si gata am ajuns in dumul national spre Sibiu. Aici ma ia vantul in primire, vant de fata care ma chinuie pana la sensul giratoriu unde fac stanga spre Brasov. Aici urmeaza o urcare usoara spre Bradu, unde aud un zgomot metalic. Initial am crezut ca mi s-a rupt un cablu, dar nu a fost asa. Aproape de Avrig am oprit si constat ca cedase o spita de la roata spate. O rup aproape de janta si mai departe. Mai aveam 15 km pana la Cartisoara, 322 km parcursi. Schimb garminul cu un altul de rezerva si mai departe. Fac dreapta spre Cartisoara si ma indrept spre ultimul hop: Trans-ul. Ambitia a fost sa nu ma opresc pana sus, si asa a fost, desi cand am iesit pe platou si pe ultimele serpentine m-am chinuit rau, si stiti vantul de sus cum este, intr-o parte te ajuta si in alta te incurca. La 21:37 am ajuns la Balea Lac. Aici m-am schimbat, si am pornit la vale. Pot spune ca au fost cei mai lungi 60km din viata mea, facuti pe intuneric, la lumina farurilor si a frontalei. Am crezut ca nu mai ajung la baraj. De aici au mai fost 4km pana la punctul de sosire.
  2. Bogdan_bike

    În urmă cu câteva zile, consilierii maghiari de la primăria Târgu-Mureş au propus să amplaseze statuia unei personalităţi de-a lor undeva în oraş.Consilieri români au fost de acord, cu două condiţii: 1.să amplaseze şi românii o statuie a unei personalităţi autohtone şi 2. cele două personalităţi reprezentative fiecărei etnii să aparţină aceleiaşi perioade istorice. Consilierii maghiari au fost total de acord.Consilierii români au spus, ca urmare, că vor sa amplaseze o statuie de-a lui Decebal...Şedinţa s-a suspendat... :))
  3. lbzk

    Lacul Vidraru, astazi
  4. Salutare prieteni! Suntem Ana si Ionut aka John, aka Into The World, adica doi arhitecti, doi oameni obisnuiti. La indemnul unui biciclist din comunitate vom spune aici o poveste cu biciclete. Sa aveti deci putintica rabdare, chiar daca primele poze ne arata in costume de motociclisti. Ca multi altii nascuti in Romania, adica la rascruce de drumuri, nu ducem lipsa de nomazi in familie. Poate ca de asta traim cu dorul de duca. Umblam de mult; Ana de prin liceu, cand a batut cu rucsacul in spate toata Europa. Mai tarziu am inceput sa calatorim impreuna, uitand intotdeauna de ghiduri turistice, rezervari si alte acareturi care credem noi ca nu sunt necesare decat in faza de, cum se spune la arhitectura, "schita de schita" a calatoriei. Dupa niste ture mai... sa le zicem aventuroase cu scutere sau 4x4 prin subcontinentul indian si Asia de Sud-Est, in 2010 am hotarat sa rupem latul. Pe 7 octombrie programasem sa plecam in Africa. In toata Africa. Si pentru ca Ionut e nascut in miros de benzina, pe bancheta din spate a masinii bunicului si pasionat de tot ce inseamna mecanica, rally-raid si vehicule cu multi cai si putine kilograme, urma sa facem asta pe o motocicleta. Planul nostru era simplu: aveam sa lasam traseul sa ne aleaga el pe noi, fara limita de timp. Noptile intentionam sa le petrecem la cort, sub cerul liber, departe de cacofonia oraselor sau chestiilor "organizate". Ceea ce am si facut, timp de 420 de zile. Dar nu din 2010, ci din 2011, caci in ziua plecarii un sofer inconstient l-a trimis pe Ionut pe masa de operatie a unui spital. In august 2012 ajungeam inapoi in Romania, dupa 55000 de km prin 22 de tari africane, 29 in total. Harta traseului a aratat la final cam asa: A fost frumos, o calatorie care ne-a schimbat din temelii. In cateva vorbe, am traversat Sahara, am urcat pe muntele Camerun, am muncit ca voluntari in Nigeria, am traversat de-a latul Republica Democrata Congo si ne-am largit familia de prieteni cu oameni din triburi Himba, Fulani, Dogon, Damara, Maasai, Samburu si tot asa. Dupa Africa nu ne gaseam locul. Noroi, sudoare & lacrimi… ingrediente pentru aventura. Ne hranisem cu asta destul cat sa ne fie foame de mai mult. In mai 2013 plecam iar la drum, pe doua motociclete, pe Drumul Matasii, catre Asia Centrala si Mongolia. Poza contine o aluzie fara perdea la intentiile noastre viitoare :) Urmatoarele 4 luni au insemnat aproape 25000 de km de noroi, nisip si munte, de agonie si extaz, pentru ca Ana plecase cu 600 de km la bord, complet incepatoare, langa un impatimit offroad. Cumva am scos-o la capat, cu juraminte ca ne vom intoarce, macar ca sa gustam inca o data din libertatea extrema a stepei mongole peste care cresc cele mai frumoase curcubee si ca sa retrasam ruta dintre dragul nostru Tadjikistan si Afganistan, adica asa-numitul Coridor Wakhan. Acest culoar este dealtfel mult iubit de biciclisti, chiar si de cei romani, ca de pilda @Diaconescu.Radu, care l-a traversat anul asta. Dupa o bucla mai crazy prin Siberia, unde chiar nu e de mers cu bicla, si o tura pe Baikal, lasam motoarele la iernat in garajul bucurestean si trisam miseleste cu un avion spre Beijing. Acesta este motovul pentru care postam aici si nu pe motociclismpunctro. Ne trasnise de la inceput sa facem partea a doua a Asiei pe biciclete, o dorinta mai veche care a incoltit in Africa. De ce nu am mers direct din Mongolia e o poveste prea alambicata pentru aici. Asadar, astia suntem si asta e intriga: o aventura low cost si low key, de-a curmezisul Chinei, de la nord la sud, catre Asia de Sud-Est, pe parcursul iernii 2013-2014. Calatoria incepe pe 25 septembrie 2013 in Beijing si se incheie niste luni mai tarziu, absolut din intamplare intr-o zona mai fierbinte ca iadul, de care ne-am indragostit nebuneste. Dar despre toate astea mai tarziu.
  5. ScorpionRider

    asa-i Raducule Baieul ''rules'' .A ''rules'' si va ''rules forever'' .Astia mici nu au mers pe asa ceva si-i mai greu de-nteles. Sa fiu si eu in ton cu topicul ,desi nu vroiam sa-mi etalez cainele de fuga p-aici, dar.... iata-l : 6.5 kg -Marime 58 -tunata la maxim
  6. gmarco16

    Salut, Eu impreuna cu un prieten din copilarie ne-am gandit sa plecam spre Asia pe biciclete, urmand in mare vechiul Drum al Matasii. Deoarece suntem pe ultima suta de metri, timpul ne preseaza cu pregatirile, astfel ca nu voi plictisi lumea cu prea multe cuvinte. Traseul: Traversam partea de est a Bulgariei, vom parcurge centrul Turciei si Cappadocia, apoi autostrada Tabriz, Teheran, desertul din Tukmenistan si Uzbekistan, vom intra in tinutul muntos al Tadjikistanului, urmand apoi sa parcurgem autostrada Pamir (al doilea cel mai inalt drum international din lume) catre Kirghistan. Mai departe speram sa completam Drumul Matasii spre China. Bugetul la care ne-am gandit, excluzand costul vizelor, va fi de 7-10 euro/zi. Plecarea va fi din Bucuresti, undeva intre 23-26 martie, functie de vreme. Bicicletele: - bicicleta mea: construita din piese comandate pe net pe un cadru+furca Surly-Troll. - bicicleta lui Petru: construita manual de Oxford Bike Works (Anglia) (Daca cineva vrea detalii despre biciclete, revenin cu un post detaliat.) Durata turei: Nu avem limita de timp, ci doar de bani. Speram ca vom pedala peste 6-9 luni. Vize: le vom procura pe drum (din tara vecina). Echipament: In mare parte echipamentul folosit va fi acelasi cu cel luat pentru un tur prin Europa. Daca cineva vrea detalii, pot raspunde. Cazarea: Low cost, preponderent la cort. Pentru capitole suplimentare legate de tura, va raspund cu placere.
  7. a_mic

    Preotul: "Ce-mi băgași, fiule, în buzunar?" Enoriașul: "O bancnotă de 50, părinte..." Preotul: "Apăi, de ce crezi tu fiule că-i zice sutană?"
  8. nrvant

    Bianchi MegaPro circa 2001 Cadru si furca otel Greutate 9.78 kg.
  9. mQ1

    daca voi tot sunteti asa mari scule si nu folositi markerplace ul si piata sh de ce dracu mai cititi topicul asta? eu am semnalat un caz in care vanzatorul nu a fost cinstit. acum deodata toti cocosi s-au trezit sa comenteze ca ei nu cumpara sh. pai atunci de ce va intereseaza subiectul ?
  10. radu_vadan

    Ultima variantă a cursierei mele, după multă muncă de recondiţionare (în principal revopsire, curăţat de rugină, piese noi). Configuraţie actuală: Cadru P. Del Po, reynolds 531, an aprox. 1977, restaurat complet. Roţi custom, pe jante Ambrosio Crono F20, spiţe Revolution şi butuci ultralight asiatici. Baieuri Michelin service course. Manete Ultegra 2x10, schimbătoare 105 5700, pinioane ultegra 12-27, angrenaj Truvativ Elita 48-34 GXP. Pedale Ritchey Micro Road. Tija de origine necunoscută - am luat ce am găsit pe diametrul ăsta ciudat (26.8). Ghidolină de piele cu capace de coniac (stânga vechea mea dragoste, Jidvei, dreapta Hennesey). Frâne 105. Şaua este o bijuterie de Tune Komm-Vor de 80 de grame de la CycleMaster. Greutate cum se vede în poze 9.1kg. Ce m-a surprins foarte tare a fost că am putut pune o transmisie 2x10, angrenaj cu rulmenţi exteriori şi roţi moderne pe un cadru din 77, fără nicio modificare. (pentru cunoscători :P )
  11. Dorinw6

    Continuare ziua a 8-a In urcare admir stancariile si satul. In fata mea cetatea Crivadiei, acum vizibila din cauza lipsei frunzelor. Ajung pe viaduct si parchez. Trec drumul sa vad cheile Crivadiei. Impresionante. Revin la bicicleta si continui urcarea, ca apoi printr-o scurta coborare ajung in dreptul caii ferate langa o gura de tunel. Tunel, ce face legatura feroviara intre Petrosani si Simeria. De-aici o coborare ma scoate in Merisor. Inspectez harta si cel mai bine ar fi sa traversez muntii spre orasul Vulcan prin pasul Dealul Babii. Intru pe drumul ce duce spre sat si pedalez incet pe drumul in usoara urcare. Casele rasfirate si mai degraba abandonate strajuiesc drumul de-o parte si de alta. Incep serpentinele, si de-aici spun pas pedalatului si trag cateva reprize de push bike. Drumul urca bine, dar macar bine ca e asfalt. Drumul urca in serpentine tot mai abrupte, dar in sfarsit vad si pasul. Printr-un efort sustinut, ajung si in pasul Dealul Babii, unde vantul bate cu putere, iar norii se joaca deasupra mea. Pasul Dealul Babii. Din pas, trag polartecul pe mine si ma las in coborarea abrupte. Inca am asfalt, dar stiu din citite, ca nu este tot drumul asfaltat...si da, iata ca se termina si asfaltul. Oricum, drumul nu este chiar asa rau. Cale de vreo 5 km drumul strabate poieni, apoi intra in zone mai aglomerate de rromi, in apropiere de mina Vulcan. Zona devastata nu ma atrage cu nimic, si pedalez in continuare. Ajung si in Vulcan. Traversez calea ferata, si continui urcarea pana in sensul giratoriu ce da in drumul spre Lupeni-Vulcan si cu acces la Pasul Valcan. Cotesc dreapta la sens, si pedalez pe langa Uzina Paroseni, apoi in cateva momente intru si in orasul minier Lupeni. De-aici mai am foarte putin si ajung acasa, unde ma asteapta mama cu mancare buna si o cada fierbinte! Trec si de Palatul Cultural Minerul Lupeni, acum refacut dupa multi ani in care a stat in paragina. Ajuns acasa! Cateva concluzii dupa tura care a incheiat sezonul de bicicleta, cel putin pentru mine. A fost o tura bine gandita, si am analizat cu grija traseul. Am fost supus la vreme urata si vreme superba, frig, si caldura. Am vazut sate daramate si multa lume necajita si lipsita de orice confort. Am vazut scoli prabusite, iar peste drum biserici poleite. Mi-a fost greu sa ma trezesc la ore matinale, dar si mai greu a fost sa ma opresc din pedalat la ora 15;30-16. Noptile sunt lungi, chiar lungi, dar ai timp suficient sa vorbesti cu tine. Mi-am dorit o tura in care sa dorm numai la cort...dar am ajuns si prin colibe, care mi-au prins bine intr-un final. Consider ca mi-am facut pe plac si sper sa mai am parte si in viitor de ture de genul, doar ca vara. In anotimpul asta, e foarte greu cu spalatul, cu uscatul de haine, cu cortul si sacul de dormit ud...cu toate, e o provocare care te solicita, dar care cel putin pe mine m-a invatat multe. Nu in ultimul rand, multumesc celor care si-au gasit timpul si nervii necesari sa citeasca zilele mele. Iarna usoara!
  12. purix

    Cine a zis ca 26-le a murit ? Un nou membru a intrat in familie :) Cadru Scapin Vyrus, roti American Classic Race (1380gr) echipata full XT 2x10, angrenaj X0 brate carbon, furca DT Swiss, frane Magura MT2 Carbon Greutate 8.9 kg :D
  13. Mr Pit

    Cand m-am trezit eram la spital. Medicii mi-au spus ca am fost agresat de o femeie. Atunci mi-am adus aminte. Eram in lift si ma uitam cu coada ochiului la sanii unei doamne cand deodata mi-a zis: “Apasa 1″
  14. purix

    Intrecerea de canoe O societate romana si una japoneza decid sa se intreaca in fiecare an intr-o cursa de canoe cu opt oameni. Cele doua echipe se antreneaza dur, astfel incat in ziua cursei erau in cea mai buna forma. Totusi japonezii castiga cu un avans de un Kilometru. Dupa infrangere moralul echipei romanesti era foarte scazut. Conducerea decide ca anul urmator trebuie sa castige si incepe un studiu pentru a examina problema. Grupul de studiu a descoperit dupa numeroase analize ca japonezii aveau sapte vaslasi si un capitan. Iar echipa romana nu avea decat un vaslas si sapte capitani. Datorita acestei situatii de criza Management-ul da dovada de o mare inteligenta: angajeaza imediat o societate de consiliere pentru a analiza structura echipei romanesti. Dupa luni lungi de munca, expertii ajung la concluzia ca echipa romana are prea multi capitani si nu de ajuns vaslasi. Pe baza acestui raport s-a decis schimbarea imediata a structurii echipei. Ca urmare vor fi patru comandanti, doi supervizori, un sef supervizor si un vaslas. In plus s-au introdus o serie de masuri pentru a motiva vaslasul: "Trebuie sa amelioram conditiile de lucru si sa ii dam avantajele responsabilitatii". Anul ce urmeaza japonezii castiga cu un avans de doi Kilometri. Firma romaneasca il concediaza imediat pe vaslas din cauza rezultatelor proaste obtinute in munca. In acelasi timp da cate un bonus comandantilor ca recompensa pentru motivatia de care echipa a facut dovada. Societatea de consiliere va pregati o noua analiza in care va demonstra ca tactica aleasa a fost buna, ca motivatia a fost buna, dar ca materialul folosit trebuie imbunatatit. In prezent firma romaneasca pregateste un nou model de canoe.
  15. mQ1

    ti-as putea raspunde la acelasi nivel, dar probabil as aparea si eu pe o lista de administrare.
  16. epuru

    Col du Galibier, Franta, 17.09.2013 2642m, zapada, 6°C, vant criminal.
  17. RaduB

    Ba da, are doua carti de colorat.
  18. MariusTrek

    Si asta e jucaria mea....am mai postat'o de ceva vreme , dar acum i-am schimbat incaltamintea 8->
  19. MaC®

    How to hide your important files from people without making Hidden folders 1. Go to Desktop and create a New Folder 2. Name the folder Internet Explorer 3. Change the folder icon to Internet Explorer 4. Keep it in a corner of the desktop. Now no one will open Internet Explorer
  20. paulrad

    Starea națiunii.
  21. Cateva poze de la tura pana la mare : Sinaia - Buzau - Braila - Macin - Cerna - Cataloi - Tulcea - Mahmudia - Sfantu Gheorghe - Tulcea - Isaccea - Macin - Braila [( 18-24 05 2015 ) - din Braila ne-am intors cu trenul ] Pentru restul pozelor aici .
  22. Traveller

    După cum am spus pe topicul vecin din categorie, primul obiectiv pe anul în curs a fost participarea la brevetul de 200 km organizat de Randonneurs România şi Craiova Cycling Team sub titlul de Cupa Băniei. Am să povestesc aici toate cele trăite şi simţite cu această ocazie, foarte specială pentru mine. Vineri seara m-am îmbarcat la bordul trenului privat Softrans, Hyperion, care a plecat la 17.20 din Gara de Nord. Era plin, iar loc mai mare pentru depozitat biciclete se află doar în vagonul 3. Cum rezervarea mea era pentru vagonul 1, am lăsat locul respectiv acolo şi m-am aşezat pe un scaun pliant de lemn, cu care era prevăzut spaţiul respectiv. În vagon au mai ajuns 2 biciclişti, ambii pe cursiere. Trenul s-a pus în mişcare şi am fost întrebat bineînţeles "cum am de gînd să merg mîine". Cumpătat, zic, pentru că în cazul meu nu se punea problema de viteze 30 plus, ar fi fost sinucidere curată. Cum însă 200 km e o distanţă pe care nişte cursierişti antrenaţi o pot parcurge "light and fast", i-am lăsat să-şi vadă de planurile lor şi, în mersul legănat al trenului, te-duc-te-aduc, am început să le coc pe-ale mele. Mai făcusem o dată 200, acum un an cu @@SorinKiss, însă în condiţii lejere, era o zi splendidă, fără vînt. Acum se anunţa vînt dinspre vest cu 25-40 kmh... iată deci provocarea. Veneam după un început de an cu doar 350 km bicicliţi, din care 3 ture peste 50, culmea toate cu vînt de faţă la întoarcere. În rest, bilanţ compus din lipsuri în gestiune. La Craiova m-am cazat la vila Flale, cu 85 de lei pe noapte. E pe lângă gară, am auzit trenurile noaptea. Me happy . Are şi restaurant, mai mult dedicat evenimentelor, dar dacă anunţaţi proprietara o să vă gătească. Bine! Dimineaţă pe 18 m-am prezentat la apelul nominal în faţa Sălii Polivalente, la 6.30. Mîncasem o casoletă de humus cu ardei copţi, mă simţeam binişor. Mi-am luat brevetul în primire, numere de telefon si indicaţii despre traseu. Am uitat să-i fac poză brevetului, pe care la sfîrşit l-am predat organizatorului, cu ştampilele de la punctele de control. Toată lumea pe cursiere, cu cîteva excepţii. Am avut impresia că se înscrisese şi @@purix, dar nu a ajuns. În fine, se face 7, se mai aşteaptă pentru cîţiva întîrziaţi sfertul academic şi plecăm. De la bun început strategiile sunt clare, se formează un pluton al "evadaţilor" şi unul al (ne)urmăritorilor, adică eu. Ba nu, mai era o domnişoară călare pe un DHS Silver încălţat cu cramponate . Cu mult curaj, a supravieţuit pînă la primul punct de control, la km 73. Trecem Jiul la Podari: Se urcă dealul, prima şi cam singura căţărare mai serioasă de pe traseu, şi se ajunge pe o zonă de plat. Aici începe "distracţia", nenică, sub forma unor rafale puternice de vînt, care aveau să mă canonească pînă la primul punct de control. Singura mea şansă de a rezista pe termen lung - raportul 36 cu 14 sau 16. Mai sunt şi 2 păduri pe drum, prima e Radovanu, care mă conduce pe vîrful dealului de deasupra localităţii omonime. Cei iniţiaţi vor şti cum mi-am dat seama imediat că sunt pe vîrf de deal : Cobor dealul, vîntul... turbat nu alta!, pedalez pe foaia mare ca sa pot coborî o pantă de 7%. Casa-muzeu Henri Coandă, în comuna Perișor. Am uitat să spun că tactica includea alimentaţie la ore fixe şi beutură izotonică "ad libitum". Ca să nu cumva să dau cu capul de zid. Drumul european 79 e în stare mixtă, cînd cîrpit, cînd în lucru pentru lărgire, cînd complet refăcut. Cea mai bună porţiune e între Perişor şi Galicea Mare, unde am rulat cel mai bine. Nu singur. Cu vîntul în meclă, bineînţeles. După Galicea Mare vremea, care precum vedeţi era senină, se burzuluieşte niţel, vîntul ia proporţii. Evident îmi trec prin cap toate scenariile posibile, înjur conform canonului precizat de @@a_mic, de morţi, rahat, acte de perpetuare a speciei şi alte onomatopee fără valoare literară. Vîntul nu stă, neam. Se opresc însă stropii de ploaie şi ajung la PC 1 Maglavit. De aici, după ştampilarea brevetului şi pauza de-o banană, pornesc CU VÎNT DIN SPATE, către Poiana Mare. După secţiunea de european cu vînt am rămas cu oarece oboseală în muşchii membrelor superioare, de altfel singura problemă fizică care a persistat pînă spre final. Spitalul de Psihiatrie (fost pentru Măsuri de Siguranţă) de la intrarea din Poiana Mare: Fosta gară din Poiana Mare, în părăsire de cînd traficul pe linia secundară Golenţi-Poiana Mare a fost oprit. Dezolare mare... Trecere la nivel complet asfaltată, cu eliminarea şinelor. Capitol feroviar încheiat. Se face cald, drumul începe să nu mai fie prea neted, apar gropi şi crăpături, dar ce contează!, avem vînt din pupa . Orele 13.00, pauză la o troiţă din Piscul Vechi: Bateria de la mobil moare subit şi pierd înregistrarea GPS. Pun telefonul de rezervă, fără GPS, că traseul e cam clar şi trebuie să păstrez mobilul în caz de ceva. A început sezonul rapiţei: DN55A, pe care merg acum, mă poartă prin sate uitate de lume, multietnice, ca să zic aşa, în care copiii mă întîmpină cu Ola, Hello şi Ciao. Le răspund şi eu, bat cuba cu ei, spun sărumîna la doamnele de la porţi. O fi ăsta EuroVelo 6 românesc? Se pare că da. Pauză pe o bancă în Negoi, sub un pom fructifer: Imediat ce o iau din loc, lîngă primăria Negoi, trec pe lîngă ruinele conacului Gabroveanu, pe care nu le-am pozat şi mi-a părut rău. Astfel, le prezint de la Google Street View citire, pentru că mi s-au părut interesante, mai ales clădirea cu "donjon" din stînga. Apare şi lacul Bistreţ. După cum vedeţi, bucata asta de drum a fost cea mai fertila din punct de vedere "turistic". Aproape uitasem că sunt obosit ;;). Gura de vărsare a rîului Desnăţui în lacul sus-amintit: După asta ajung în Cîrna, la al doilea PC, şi cotesc către Nord. Nasol! Că dau din nou piept cu vîntul. Se cam lasă răcoarea, trec prin diverse sate în care îmi piere şi cheful de poze. Care-i treaba cu creierul în momentele astea - păi se apucă neîntrebat de nimeni să livreze diverse scenarii pesimiste. Dacă mai eşti şi singur la drum, salata-i gata! În fine, am dat la manivelă pe rapoarte mai mici şi am căzut la pace. Mai trec 30 km şi ajung în Segarcea. Răsfăţ! Urc o rampă, pe la mijloc opresc la un chioşc aşaaa... din senin, şi îmi iau o Coca Cola şi-o cafea. Mi se oferă cafea de 1 leu sau Tchibo la 2 lei. Boierie! La 2 lei să fie! Revergorat, după minutele de pauză, reiau urcarea şi intru pe un drum DJ561, de data asta foarte bine asfaltat, către Craiova. Dreapta la Calopăr, unde cobor printr-o pădure în lunca Jiului. O bucată foarte relaxantă, în care mi-am refăcut proviziile de încredere: Ieşit din pădure, mai urmează cîteva sate şi trecerea la nivel cu calea ferată din Podari mă anunţă că nu mai e mult pînă departe: Am ajuns la final, într-o stare fizică destul de bună dar asupra căreia vîntul îşi pusese amprenta serios. Totuşi, picioarele m-au ţinut tot timpul în joc. Şi inima şi plămînii. Şi creierul, cînd nu complota împotriva mea cu vîntul ăla mizerabil Am predat brevetul, am făcut 12 ore şi 15 minute (aşa, rotund, că aştept rezultatele oficiale). Mai bine decît anul trecut, însă acum în condiţii mai grele. E de bine. Şi e loc de şi mai bine. La pensiune m-a ospătat găzdoaia cu o supă de pui şi o tocană de purcel. Probabil se gîndea că după un drum de 200 km sunt tocană. Ea era convinsă că venisem pentru o tură de 20. Cu noaptea în cap am luat trenul de 5.45, care m-a depus azi dimineaţă în gară: La bună (re)vedere!
  23. intotheworld

    Misiune China E 25 septembrie si suntem intr-un avion cu directia Beijing. Dupa ce am mers pe rotile noastre in Africa si Asia Centrala, nu ne inchipuiam sa ajungem prima oara in China stand pe un scaun suspendat in vazduh. Dar asta e inceputul calatoriei si al acestui jurnal. De vreo 10 ani ne batea gandul sa o exploram si ni s-a parut o idee buna sa alegem pentru tara care se grabeste cel mai tare cel mai lent mijloc de transport. Planul e simplu: cumparam doua biciclete second hand in Beijing si pedalam spre sud catre Vietnam sau Laos, dupa care mai vedem… Nu am avut timp sa ne pregatim in nici un fel. Din discutiile cu alti biciclisti, am decis sa vizitam superficial zona urbana din nord si sa ne focusam pe provinciile Sichuan si Yunnan din sud-vest. Pe avion ma lupt zadarnic sa atipesc. Ma holbez intr-un monitor situat la o palma de fata mea, hipnotizata de un punct sub care scrie Ulaanbaatar. Nu stiu cum sa explic cat de ciudat mi se pare ca ne-a luat cateva ore sa ne intoarcem deasupra locului catre care am condus luni de zile la rand. In trecut mi se parea convenabil, dar acum cred ca transportul aerian e brutal. Ma face sa ma simt vinovata ca trisez si sa ma oftic ca m-am lasat inselata. La stanga mea e Ionut, care nu isi etaleaza ca de obicei anxietatea. Ma amuz sa il observ cum isi impinge usurel vecinul, un mustacios care ii sforaie duios pe umar. La dreapta am versiunea asiatica a lui Johnny Depp. Un barbat cu plete si degetele incarcate de bijuterii vintage. Intamplarea face ca si el e arhitect, deci avem ce vorbi. Dar pe masura ce orele trec, conversatia degenereaza in gesturi amortite si onomatopee. Asa ca la ora cand aterizam in Beijing, mai mult zombie decat oameni, aeroportul lui Foster, cel mai mare si mai sofisticat la ora asta din lume, nu ne impresioneaza pe cat de mult am fi crezut. Avem intalnire cu prietena unei prietene a unui prieten care are sa ne dea o cheie de la biroul unde vom dormi in urmatoarele zile. O gasim la iesirea din metrou in dreptul scarii, silueta ei despicand multimile in doua. Ceva mai tarziu ne suna si Killva: Sunteti OK, v-ati instalat cum trebuie? Ii spunem ca suntem impresionati de numarul de oameni care fac naveta zilnic. Ea chicoteste: Asta nu e nimic. Stati sa vedeti cum va fi saptamana viitoare. Va sfatuiesc sa parasiti orasul pana pe intai octombrie, sau sa stati in casa pana la sfarsitul Saptamanii de Aur. Sa nu spuneti ca nu v-am prevenit! Pentru cateva zile ii urmam sfatul, dar nu de voie, ci rapusi de jet lag. Reusim sa ne urnim din casa abia noaptea, cand ce altceva ar fi amuzant de facut in Asia decat sa mananci. Incepem antrenamentul lejer, cu o plimbare pe faimoasa strada Wangfujing – unde gasim mai mult circus si mai putina panem. Dupa care preiau operatiunea prietenii nostri foodie – Killva si Bridge. Suntem introdusi in universul pofticiosilor, asa-numita Strada a fantomelor (Gu Jie). Candva aici erau aliniate tarabele si buticurile negustorilor, ale caror lampi cu kerosen ramaneau aprinse de la apus pana la rasarit, facand strada sa para o naluca iar siluetele targovetilor niste stafii. Seara mii de lampadare din hartie de orez alunga intunericul si tinerii gurmanzi formeaza cozi consistente, fiecare in fata localului preferat. Pentru ca asteptarea poate sa fie lunga, patronii ofera musteriilor tabureti de plastic unde se sta la o bere si o samanta, in timp ce in bucatarie ti se sacrifica si perpeleste in usturoi cel mai delicios homar. E lesne de banuit ca noaptea nu am rezolvat nimic legat de biciclete. In fine, cand izbutim sa ne miscam inainte de pranz, trecem la treaba. In oras exista cateva pravalii cu biciclete uzate si piese, dar nu reusim sa incropim doua toagle complete. Inca si mai problematica se arata misiunea achizitionarii ultimelor piese de echipament care ne mai trebuie: un alt arzator in locul celui care s-a stricat in Rusia, niste geci de ploaie, tenisi si papuci pentru Ionut si alte maruntisuri. Ne dumirim incet incet ca in China se prefera produsele de firma cumparate direct din mall si bicicletele de ultima generatie. Chestiile ieftine si copiile articolelor din goretex (“chinezariile”) se gasesc numai online. Eu imi gasesc o pelerina de ploaie intr-un butic cu stocuri millitare. Pentru restul e limpede ca va trebui sa cautam in alta parte. Deocamdata este imposibil sa gasim bilete de tren spre sud, asa ca ne intoarcem la activitatile turistice. Capitala-mamut este sideranta. La nivelul strazii peisajul urban ne face adesea sa ne intrebam daca suntem pe stanga sau pe dreapta. Bulevarde cu cate sase sau opt benzi sunt decupate printre fronturi compacte de cladiri rezidentiale care sfideaza norii. Iar deasupra acestei distopii, smogul abia lasa sa se distinga soarele care se prajeste ca un ou intr-o tigaie fierbinte. Mega-orasul pare pe alocuri facut de roboti, nu de oameni. Sunt zgarie-nori proiectati de designeri celebri dar care esueaza intr-un context oarecum mort. Exista un Soho pe jumatate gol. Sunt blocuri care asteapta sa fie ocupate de locatari dependenti de autoturisme care pretuiesc dotarile high-tech si mai deloc mediul inconjurator. Sunt forme geometrice necrozate anapoda in tesutul urban. China insa nu poate fi redusa la urbanizare galopanta si consumerism. In cartiere traditionale, asa-numitele Hu Tong, respira un alt Beijing. Guo Zi Jian Street este poate cel mai incantator dintre toate. Unii vizitatori mustacesc pentru ca rezidentii impart toalete rudimentare si pentru ca problema deseurilor e inca nerezolvata. Dar o plimbare pe aleile pietruite ingaduie o intruziune interesanta in viata celor care traiesc intre zidurile gri. Locuintele sunt in genere de tip vagon, separate de curti inguste care reunesc activitatile mundane ale familiilor nucleare. Daca in Africa cresterea copiilor cadea in sarcina intregii comunitati, aici politica de control al populatiei si o speranta de viata foarte ridicata permit copiilor sa isi faca primii pasi cu sprijinul stra sau stra-strabunicilor. Chiar daca zona este usor-usor cucerita de hipsteri, batranii sunt inca o prezenta consistenta in hutonguri, fie ca stau la taclale cu prietenii, fie ca isi fac piata sau plimbarea de dimineata. In ciuda asaltului globalizarii, e cert ca hutongurile nu si-au dat ultima suflare. Deocamdata chilotii mamaielor pot sa atarne linistiti la geam. Stradutele converg spre intrarea in tempul Yong He Gong LaMa. Cele mai placute ore pentru plimbare sunt cele ale diminetii, cand hutongul Wu Dao Ying este pustiu si nu sunt cozi la ceainaria Wu Yu Tai, unde se gaseste inghetata de iasomie, cea mai populara din Beijing. Candva erau mult mai multe hutonguri in Beijing, dar au fost demolate pentru a face loc marilor dezvoltari imobiliare si pentru infrastructura. Familiile expropriate au fost despagubite cu pana la cate zece apartamente in blocuri noi, care au fost imediat inchiriate expatriatilor. O noua patura sociala s-a inchegat aproape peste noapte: rentierii. Ne intrebam ce sa va intampla cu hutongurile peste cateva generatii. Sa fie fantoma viitorului ceea ce vedem in fundalul cartierelor traditionale?
  24. intotheworld

    Multam fain! @@gibonu: cartea e minunata, am gasit o in Romania de curand, dar noi o aveam deja din Mongolia. Asta e intotdeauna o chestie pe drum, dai peste carti care parca te asteapta sa ti dea "directia". Colin Thubron face drumul invers decat l-am facut noi, deci a fost un pic ciudat de citit. Pe langa ca scrie foarte bine, face o analiza interesanta felului in care istoria a modelat Drumul Matasii si are o sensibilitate aparte pentru oameni. Legat de threadul nostru, ne-am adunat mai incet gandurile si jurnalul, acum avem destula carne sa ca postam si aici. Daca o sa urmariti acest thread va puteti astepta la: tirade despre un oras al viitorului versus un oras interzis feluri de mancare care iti lasa gura apa, printre care cea mai faimoasa pho din lume si omizi mai scumpe decat aurul iures citadin versus zen rural lapovita in pasuri alpine la peste 5000 de metri in Tibet si furtuni tropicale in Yunnan actiune pe piste care cer tone de carbohidrati
  25. MaC®

    Pe o stradă, o ţigancă bătrână vindea seminţe cu 5 lei cornetul. Un tânăr care trecea în fiecare zi pe acolo îi lăsa cei 5 lei, dar nu-şi lua niciodată cornetul. Într-o dimineaţă, ţiganca îl opreşte, încercând să-i spună ceva, dar tânărul merge grăbit mai departe, zicând din mers: - Vrei să mă intrebi de ce nu iau niciodată seminţele? - Nuu, nuu... Vreau să-ţi spun că s-au scumpit la 7 lei!
  26. Vali-THX

    Sa va prezint una din clasicele mele : Rossin Racing Team-columbus SLX,echipare completa C-record,Delta brakes,ergopowere,Campagnolo Vento 16hpw
  27. MBZ

    Un șmecher de Dorobanți cu ultimul răcnet de Lamborghini este oprit de poliția rutieră. Bineînțeles acesta se folosește de tupeul specific si începe conversația cu un ton amenintător : - Ce faci frate ? Pe mine te-ai găsit să mă opresti ? Tu știi cine este taică-meu ? Politistul în timp ce completează procesul verbal, îi raspunde smecherului : - De ce ? Maică-ta nu ti-a spus ?
  28. Terceira este o micuta insula vulcanica de 20 pe 30 kilometri, pierduta undeva in mijlocul Atlanticului. Face parte din arhipelagul Azore si se afla la aproximativ 1550 kilometri de capitala tarii, Lisabona. Anul acesta mi-am petrecut vacanta de vara acolo si am profitat de ocazie pentru a face o plimbare cu bicicleta pe cel mai inalt vulcan, Santa Barbara (1021m). http://www.bikemap.net/ro/route/2219933-cinco-ribeiras-serra-de-santa-barbara Cum hotelul oferea gratuit biciclete pentru plimbare, intr-o seara am rezervat una pentru a doua zi. Amuzant e ca aveau doar biciclete de dama, insa si alea aveau doar dimensiune medie/mica. Ei, macar au compensat dimensiunea mica prin greutatea sporita, 18 kile de fier mort. Adaugand la asta grupul de 7 pinioane, cu cel mare de 28 dinti si rampa medie de aproape 10% pe distanta de 12 kilometri, promiteau o "plimbare" interesanta... Punctul de plecare l-am ales intr-un mic sat pescaresc Cinco Ribeiras, pe o terasa la cativa metri deasupra nivelului marii. Faleza poarta urmele revarsarilor succesive de lava, care de altfel au si facut ca insula sa se ridice din ocean. De altfel peste tot nisipul plajelor ale culoarea neagra. Ca o paranteza interesanta, intregul grup de noua insule principale apartine Portugaliei, insa la inceputul secolului trecut a avut loc o eruptie, care a ridicat a noua insulita deasupra apelor. Si cine s-a grabit sa o ia in stapanire? Britanicii... S-au bulucit sa puna primii stetagul pe ea si erau tare mandri de noua cucerire. Insa dupa doar cateva luni o noua eruptie le-a ras de pe fata pamantului mandretea de proprietate. Revenind la plimbare, fac o scurta inspectie bicicletei si constat ca nu prea am ce regla la ea, e nou nouta. Ridic saua cu cativa centimtri peste maximul recomandat, insa pozitia de pedalat ramane destul de ghemuita, n-am ce-i face. Ma bucur de cerul acoperit, cum e mai tot timpul in Azore, care ma va proteja de soare. Dupa doar cativa metri de pedalat sunt nevoit sa folosesc raportul minim, ca sa pot urca soseaua cu asfalt peticit. Ma strecor printre garduri facute din pietrele scuipate de vulcan. Se pare ca acestea sunt un material de constructie excelent, gasit din abundenta si care e folosit la orice, de la garduri la grajduri si chiar case. Densitatea pietrelor e foarte mica, te simti un Hercule cand poti ridica ditai bolovanul deasupra capului. Incorporand mult aer, devin un excelent izolator, ca sa tina de racoare, ca zapada nu au vazut niciodata pe acolo. Casele au un stil specific, majoritatea fiind acoperite cu tigla si vopsite in alb. Din cauza brizei incarcate cu vapori marini locuitorii isi fac o ocupatie permanenta din a revopsi exteriorul locuintelor, oriunde mergi pe insula gasesti cativa care se ocupa cu asa ceva. Ies intr-un drum mai important, bine ingrijit, care inconjoara insula de-a lungul tarmului si merg cativa kilometri pe acesta pana in localitatea Santa Barbara. Ca am amintit de drumuri, nu pot sa trec cu vederea infrastructura impresionanta ce a fost construita aici. Desi e mai mica decat Bucurestiul, un drum expres traverseaza insula. Iar acesta e de fapt construit la profil de autostrada, cu viaducte, sensuri de mers separate, banda de urgenta. Singurul lucru care nu-l face autostrada adevarata e ca atunci cand intalneste localitatile din drum, are sensuri giratorii, pentru acces. Jos palaria! In Santa Barbara fac stanga si de aici incepe distractia. Drumul e inclinat rau si nu mai am nicio sansa sa mai pedalez din sa. Ma ridic in pedale si apas cu toata forta pe ele, mi-am propus sa nu imping deloc bicicleta pana sus. In acelasi timp ma gandesc ca n-ar fi deloc indicat sa rup lantul. Componentele bicicletei sunt de nivel destul de scazut si nu stiu cand pot ceda. Am urcat pana acum vreo 200 de metri si ma opresc sa-mi trag putin sufletul. Ma simt supravegheat. Cum "de unde"? De aici... Cred ca e singurul catel dragut vazut pe insula, in rest cam toti au un fel de ciobanesti de-ai lor, da' urati rau. Seamana cu niste hiene si sunt purtati de stapani in bena camionetelor. Acestea sunt foarte populare aici si sunt folosite in special la caratul laptelui. Cel de mai jos nu e chiar printre cei mai fiorosi vazuti de mine, insa m-a speriat putin cand a sarit pe gard la doar un metru de mine.
  29. BodoC

    Un cuplu se uita seara la televizor. Soţul tot schimba canalele între ciclism si filme porno. Exasperată, soţia izbucneşte: – Lasă-l, dracului, la porno, că cu bicicleta ştii să mergi!
  30. hayvelo

    Salutare! Pe lîngă alte scene rustice, am o serie foto cu "bicicliști rurali", suprinși în decursul anilor. Uite o poză din 2008, făcută în Bărăgan, între Brăila și Rîmnicu Sărat (fermecător Bărăganul ăsta cel hulit, mie mi-a oferit plimbări minunate). Film Ilford XP2 ISO 400. Dacă vă place, mai scormon prin arhivă și mai scot cîteva.
  31. intotheworld

    Ne ia cativa kilometri sa intram intr-un peisaj de cosmar. La cinci ani dupa seism nu s-a intrat deloc in normal. Asfaltul s-a terminat; rulam pe un mix de bolovani taiosi, pietris si mal. Chiar daca anvelopele Schwalbe nu ar fi infundate, aderenta e mizerabila. Drumul, asa sfaramicios cum e, a fost framantat de cutremur intr-o succesiune de cocoase. De parca pamantul s-ar fi canibalizat singur. Cum sa spun mai bine? Senzatia e ca rulam pe cicatricile unui trup ranit. Ne bucuram de fiecare portiune plata, care pare asternuta cu pietris, dar se simte sub roti ca sapunul ud. La stanga si la dreapta muntii imi dau claustrofobie. Intre culmi zac sedimente masive aduse de alunecarile de teren. Totul e cenusiu. Dar nu suntem singuri in locul asta al nimanui. Teoretic, se lucreaza la sistematizarea drumului. Unele utilaje sunt parcate in cate un morman de deseuri; pe alte sectiuni se sapa si se cilindreaza. Ceea ce rezulta nu e facut pentru MTB-uri si picioare de om, e pentru senile. Pedalam si blestemam, impingem si ne muscam buzele de ciuda. Uite cum arata singurele cladiri intregi pe care le-am intalnit. Cand credeam ca nu poate fi mai sisific, incepe sa ploua. Apoi norii incep sa improaste cu ace de gheata. Am incurcat-o. Punem pe noi cele mai calduroase haine si pelerina de ploaie. Mai rezistam vreun kilometru si ceva. In fine ne dam seama ca daca nu vrem sa innoptam pe o movila de pamant, va trebui sa facem autostopul. Ne postam la intrarea in tunelul Huayanzi. Este singurul reper intr-o zi in care toate satele care ne apar pe harta au fost imposibil de depistat. Nici macar nu avem pe cine sa intrebam daca au fost maturate de cutremur, sau ce s-a intamplat? Oprim un pickup unde nu e loc pentru noi. 30 de minute mai incolo se apropie o dubita. Soferul e prietenos, desi nu vorbeste pic de engleza. Se invoieste sa ne duca dincolo de pasul Balangshan, care e la peste 4500m si poate ca si mai departe, in satul Rilong, adica la 3160m altitudine. Cel putin noi cu ideea asta ne-am suit in masina. Cum trantim portierele, incepe sa ninga cu fulgi mari si grosi. Tunelul e lung, inundat si partial blocat cu balast. Pe bezna ar fi fost infiorator sa-l traversam. Pe partea cealalta drumul urca si urca. La un moment dat regasim asfaltul, ca prin farmec, Privelistea din pas trebuie sa fie fabuloasa pe vreme buna. Pe la jumatea drumului soferul nostru trage la o bojdeuca unde un nene fierbe ceai pe carbunii intinsi direct pe jos. E atat de mult fum inauntru ca abia putem respira, daramite sa ne vedem intre noi. Dar ciudatul locatar ne da cate o cutie cu supa instant si apa fierbinte. Si ne mai revenim. Pe la miezul noptii ajungem in Rilong. Suntem debarcati in fata unui soi de hotel. Portarul imi cheama un responsabil care imi propune un pret demn de statiunile din Alpi. Ii multumesc si ii intorc spatele, caci il aud pe Ionut ratoindu-se la sofer. Pe “prietenos” l-a trasnit lacomia; acum vrea 400 de kwai (adica 50 de euro) pentru ca ne-a carat aici. Situatia e albastra. Reusim sa-l facem sa accepte bancnota de 100. Dar ne despartim dusmani. Dupa un timp gasim si o usa la care sa batem si sa intrebam de o cazare, ceva. Ni se ofera un pat ok la un pret decent. A durat ceva sa facem acesti doar 220km din Chengdu si pare ca intre timp ne-a prins si iarna din urma. Spre surpriza noastra, ne trezim pe un soare nebun. Cerul e limpede si albastru. Muntii, amenintatori ieri, sunt acoperiti de paduri dese intr-o explozie de culori. E rost de o plimbare prin localitate. Rilong e o asezare Tibetana si baza pentru cei care vor sa viziteze muntele Siguniang, un varf de 6250m din masivul celor Patru Surori. Pe creasta zapada nu se topeste niciodata. Cum ruta mai scurta din Chegdu – pe care am venit noi – e inca impracticabila, si turistii s-au mai rarit, ca trebuie sa faca un ocol consistent. Pe strada principala sunt cateva buticuri cu prostioare, aprozare si mici restaurante. Unul ii apartine chiar gazdei noastre, care si-a tranformat casa batraneasca in pensiune. Carnea de iac e de baza pe aici. Bucati deshidratate si tavalite prin piper atarna chiar si la intrarea in magazine. Ce e proaspat se perpeleste la foc si se foloseste cu parcimonie, pentru a da gust multor alte feluri. Pranzul nostru e simplu si delicios: ciuperci salbatice sotate in grasime de iac, niste verzaturi care seamana la gust cu spanacul, plutind intr-o supa cu bucati mari de tofu si nelipsitul orez pe care troneaza pretioase bucatele de carne macra. Gazda e o dulceata de fata. Ne lasa sa ne spalam cu furtunul bicicletele pline de jeg si sa il giugiulim pe micutul ei, pe care il cheama Rinchen (adica cel preaiubit). Sa fim cu totii shuang! Cu ocazia asta hotaram sa mai stam aici inca o zi. Urmatorul mic dejun e Tibetan: lapte de iac cu o dodoloata de unt inauntru si o idee de ceai. Langa alune prajite si paine tibetana umpluta cu carne tocata si untura. Ceea ce ne aminteste de “deliciile” din Mongolia. Cat ne facem plimbarea, auzim ca maine vremea s-ar strica din nou. Cica ar fi un microbuz pana in urmatorul orasel, zic oamenii, dar vrem sa pedalam. Asa ca ii lasam lui Rinchen jucaria pe care ne-au daruit-o fetele in Beijing (scuze draga Killva, nu puteam sa-l lasam sa planga!) si parasim simpaticul Rilong.
  32. intotheworld

    Imediat cum gasim bilete, ne suim intr-un tren spre sud, unde am dibuit niste contacte bune pentru biciclete second-hand. Cu ocazia asta avem o recomandare pentru masochisti: Trans-Siberianul e minciuna. Daca te dai erou, lupta-te pentru bilete intr-un tren de noapte in China, cu locuri pe scaun (sau in picioare!), in Saptamana de Aur. Killva ne conduce la gara cu un aer care nu stiu daca este ingrijorat sau compatimitor. Inainte sa imbratisam de final aceasta minune de fata, o rog sa imi scrie in caiet traducerea in Mandarina a unui mic text de introducere cu care intentionam sa ne negociem accesul in intimitatea caselor taranesti. Nici macar nu ne imaginam ce rezultate hilare o sa aiba acest gest! Trenul care ne duce in Xi’an incheie cumva simbolic calatoria pe care am inceput-o in mai, cand ne gandeam sa facem cat mai mult din Drumul Matasii pe roti: -Pentru ca Drumul asta transformat istoria Asiei centrale, conectand Estul indepartat cu Timbuktu – acum avem amandoi harta asta tatuata in bataturile din palmele cu care am strans de ghidon. - Pentru ca marfurile si obiceiurile continua sa circule pe urmele caravanelor, dar cu motorete cu atas, autobuze rapciugoase, magarusi si aici cu trenuri ultra-moderne de mare viteza. - Pentru ca dupa ce am savurat potecile alpine, vaile fertile si pasurile cu zapezi vesnice, dupa ce am dormit in castele abandonate desertului, in orase cu caravanseraiuri glorioase si in cele mai modeste iurte de nomazi, in ambitioasa China e logic sa facem economie la odihna si sa ciulim urechile la povestile poporului din tren. Si chiar daca trenul pare desprins din Star Trek 2077, metodele de transport si jovialitatea drumetilor este la la fel ca in 1477. Daca pe strazile capitalei chinezii erau teribil de timizi, inghesuiala le dezleaga limbile: ne pun in poale copiii, ne cotrobaie prin jurnal, ne pipaie mie coditele si lui Ionut parul valvoi si barba de nomad si nu contenesc sa ne indoape cu tot soiul de chestii. Fiecare mica interactiune reverbereaza pana in fundul vagonului care duduie de hohote si barfe, asa ca pe la ora cand isi face aparitia si controloarea de tren, am devenit niste mici celebritati. Xi’an este unul dintre cele mai vechi si cele mai frumoase orase ale Chinei, dar noi am venit pentru doua motive mari si late: potol si Armata de Teracota. Penibilul parcului de shopping pe care grandomania ministerului de turism l-a pus intre vizitatori si obiectul vizitei chiar nu conteaza. Ceea ce gasim in pantecele halei merita tot efortul: Fiecare chip e unic, de parca niste soldati adevarati au fost trasformati in piatra de un mag nebun. Cu lasarea serii, tot Xi’anul se muta pe o singura straduta al carui caldaram a fost tocit de rotile calestilor de acum aproape doua milenii. Aici e cartierul musulman cu fabuloasa piata de noapte, unde avem rendez-vous cu Alan, un localnic la fel de gurmand ca si noi. Sunt aici toate nebuniile: alei laterale care ascund adresa celor mai bune galuste din China, pe care nu o poti primi niciodata in scris… sunt unghere in care se piseaza orez glutinos intr-o pasta aromata in lapte de cocos, pe care un nene burtos o indeasa in recipiente de bambus si o caramelizeaza atat cat trebuie, pentru a o perpeli la final in fistic. E standul cu cel mai delicios sandwich cu pastrama, cu chifle delicate ca aerul si paine tadjica; e carciuma cu zeci de feluri de galuste si dim-sum-uri care plutesc in sos de peste, sunt castronele cu congee si goji, sunt gogosi cat o moneda de cincizeci de bani umplute cu persimon si scortisoara, sunt… dar mai bine le descoperi singur, pentru ca un articol pe blog si o singura noapte pe strada asta nu sunt de ajuns. Urmatorul tren de noapte ne duce in Chengdu. Ciclistul chinez cu care ne-am intalnit in August in Mongolia ne-a pus in legatura cu cel mai faimos aventurier pe bicicleta din tara, care la randul lui ne-a dat adresa unui cartier specializat pe ceea ce cautam (Nota: in timp ce faceam stepa mongola cu mobrele, ne-am gasit cu un scriitor din China care se afla intr-un tur de cateva luni, pe piste extrem de dificile de pamant si piatra, pe el mai modest set-up cu putinta: o bicicleta de supermarket, haine de strada si saci din rafie impermeabila pe post de genti. Asta asa, ca idee de ce se poate face cu bani putini, fie ca nu-i ai, fie ca vrei sa vezi cum e cand cand te expui la maxim cu investitie minima). Pe tren circula animatoare care nu intretin atmosfera cu rochite decoltate, ci cu demonstratii despre periajul corect la dintilor, care se termina aruncand in public un bax de periute. In zori Chengdu e o incarnare bizara a cartierelor sufocate de smog din Beijing. Ne oprim o singura noapte la host, dupa care lasam gazda in plata bongurilor si beat-urilor si ne retragem intr-un hostel, unde da buzna peste noi un roman. Andrei este cetatean Canadian dar la fel ca si Killva din Beijing si Alan din Xi’an, este topit dupa mancare. Chengdu este cel mai grozav loc pentru asta, pentru ca am uitat sa mentionez ca ne aflam in faimoasa provincie Si Chuan. Orasul e mult mai usor de explorat la pas decat capitala; cu fiecare zi descoperim motive in plus sa ne indragostim de locul asta cu clima blanda, cu piete animate si ceainarii in care se vine de multe generatii. Aproape fiecare straduta contine macar un restaurant sau o toneta cu ceva bun. Si chiar daca Drumul Matasii a ramas undeva in nord, nu lipsesc din peisajlipiile si kebapurile arabesti. Zilnic ne sorbim ceaiul in compania lui Andrei. Cand vrem sa ni se umple la loc cescuta cu apa fierbinte, dam capacul de portelan la o parte si un strabunic cu doua fante in loc de ochi isi face aparitia cu un ceainic aburind. Andrei studiaza de un an chineza, prilej sa luam niste lectii. Nu vom reusi pana la plecarea din oras decat sa numaram scolareste pana la zece… Aproape fiecare provincie a Chinei a creat cate un curent gastronomic care continua sa influenteze toate marile bucatarii ale lumii. Daca ai impresia ca nu iti place sau ca nu ai mancat chinezeste, da-mi voie sa te contrazic: de la paste la umpluturi, de la dulciuri complicate la tehnici de marinare si preparare a proteinelor, aproape tot ce facem in bucatarie isi are originea in China. Si Chuan este una dintre cele mai faimoase provincii cu traditie culinara. Si chiar daca nu iti place iute, in Si Chuan e musai sa gusti celebrul sau piper care explodeaza in tample si iti pune la incercare glandele lacrimale. Felul de mancare ubicuu este asa-numitul hot pot: mesenii se aseaza in jurul unui cazan cu supa iute care se pune pe foc. Alaturi primesti un asortiment de ingrediente crude – vita, zarzavaturi, ciuperci, maruntaie, chiftele de peste si felurite dracovenii din soia – pe care ti le fierbi in supa dupa cum crezi ca te tin puterile. Rareori primesti orez sau taitei pentru a mai potoli focul si de obicei asta iti poate atrage priviri dezaprobatoare din partea bucatarului. Daca pietele diurne sunt fabuloase, ca de obicei cele de noapte sunt si mai si. Cand se aprind lampioanele, se stinge rusinea: fiecare lopateaza cat poate, iar oferta e pe masura lui Gargantua si Pantagruel. Intre timp am dibuit straduta cu biciclete uzate si nu mai stam pe ganduri. Ne-am saturat de transportul in comun si nu ne dorim decat sa ne recapatam libertatea. Batem palma pentru un Giant si o Merida, iar Ionut glumeste ca bicicleta mea are un nume predestinat. Am venit de acasa cu anvelope, genti si cu sei, iar Ionut va transporta in continuare bagajele soft de la motocicleta. Tranzitia merge usor, pentru ca ne-a intrat in reflex sa impachetam minimalist. E dragut sa calatoresti ca un backpacker, dar e complet altceva sa ai rotile tale si o idee pe post de plan. Pregatiti si nerabdatori.
  33. lbzk

    Eagle Road, Norvegia
  34. puterfixer

    @@DragosG : mă bag și eu „puțin” în discuție cu perspectiva mea. Ia-ți niște popcorn și ceva de băut, că va dura să citești polologhia asta :) Taică-meu a fost/este suspectat de Lyme - boala cu 1000 de fețe - în urma unei posibile mușcături de căpușă, deși nu avem certitudinea că acest lucru s-a întâmplat. Acest fapt, însă, ne-a băgat destul de adânc în problematica cercetării Lyme de mai bine de un an de zile încoace. Am făcut teste pentru toți membrii familiei (la Lyme Diagnostic) în valoare de 1000 lei de căciulă, iar pentru taică-meu umblătură la niște specialiști în Budapesta (al doilea centru european) și Augsburg (cel mai bun centru european, unde se mai duce acum în martie), dar și la cel mai bun specialist din țară, în Tg. Mureș, cu multă cheltuială și timp consumat. Eu, din fire, sunt destul de sceptic privind toate bullshit-urile, și mă informez cât pot înainte de a trage o concluzie. În lumea medicală, bullshit există cât casa, fiindcă oamenii dau mai ușor niște bani când li se spune că e pentru sănătatea lor. Orice dobitoc își poate face în zi de azi un blog pe care să abereze cu nesaț, și niște necunoscători să pună botu' la ce scrie ăla. De aceea am săpat după jurnale medicale, după teste clinice, după orice informație în care a fost aplicată metoda științifică, filtrând TONE de gunoi digital pe tema Lyme, nesubstanțiat științific. Am toată încrederea în profesionalismul oamenilor cu care am intrat eu și taică-meu în contact pe această temă, însă eu cel puțin am avantajul de a putea judeca mai la rece situația și ceea ce am aflat. Ca punct de referință, consider că Center for Disease Control face o treabă foarte bună în a documenta fiecare boală, riscuri și tratamente la un nivel universal acceptat de comunitatea medicală. Iar CDC zice că, în cazul mușcăturii de căpușă, se face tratament cu antibiotice timp de câteva săptămâni, și gata. Europenii au dus problema ceva mai departe, împărțind tratamentul în două faze: cel imediat după o mușcătură, și cel pentru cineva care a fost mușcat, nu s-a tratat, și acum are infecția în organism. Din acest punct de vedere, americanii sunt niște ignoranți - n-ar fi prima oară ;) Sunt unele voci în cercetarea medicală care încep să atribuie anumite boli, a căror cauză nu este pe deplin elucidată, unei infecții vechi cu spirochetele bolii Lyme și care, netratată, sfârșește sub formă de Alzheimer și altele. O fi sau n-o fi; nu știu, nu s-a demonstrat clar, dar să zicem că ținem minte riscul. De asemenea, se consideră că o persoană infectată cu Lyme poate infecta, de-a lungul anilor, membrii familiei cu care conviețuiește, prin contactul fizic frecvent sau chiar și prin înțepătura de țânțar. E și asta o teorie care nu strică să o iei în considerare când ai un suspect de Lyme în casă. Pe de altă parte, însă, în tratamentul unei infecții mai vechi intrăm în domeniul de cercetare medicală, unde discutăm mai mult de observații pe baza unor cazuri punctuale și mai puțin pe niște proceduri bine documentate și fundamentate științific. Prin urmare, nu există nici metodă universal acceptată de diagnostic clinic, nici procedură de tratament, nici implicații cunoscute. Orice recomandare vine cu o notă de subsol că are o doză mai mică sau mai mare de aproximație a acurateței și a rezultatelor. Diagnosticul în câmp întunecat este o metodă pentru identificarea spirochetelor în sânge la bovine, însă neacceptată ca diagnostic uman. De-aia ce scrie pe foaia de la Lyme spune clar că e doar informativ, dar nu te baza pe ea. Medicii din Germania au zâmbit politicos când li s-a prezentat acest diagnostic; identificarea vizuală a unor spirochete nu spune nimic, fiindcă „știți cât de multe spirochete cunoscute există?” Deci asta ai făcut-o cam degeaba. Apoi, testele unor markeri de sânge sunt de fapt analiza indirectă a prezenței spirochetelor bolii Lyme; măsoară răspunsul sistemului imunitar la prezența respectivelor spirochete. Însă ce faci dacă sistemul imunitar nu răspunde, din diverse motive, sau răspunde la altceva? Testul este în esență cam degeaba, chiar și coroborat cu alte simptome. De exemplu, eu am proteina P41, whatever that means, activă. Dar sistemul imunitar poate produce acea proteină pentru o grămadă de situații, nu doar pentru Lyme. Prin urmare, testul a fost neconcludent, chiar și dacă l-aș repeta o dată la 3-6-12 luni. Ultima chestie care m-a pus să suspectez testele Lyme Diagnostic de inutilitate a fost rezultatul pentru mine și Vera, niciunul din noi neștiind să fi fost vreodată mușcați de căpușe, fără a fi manifestat vreodată acel „eritem migrator” și simptome ale unei mușcături, zicând că ne-ar fi scăpat cumva căpușa de dimensiuni foarte mici înfiptă în piele după vreo tură cu bicicleta. Ei bine, diagnosticul Lyme a fost că testele mele sunt pozitive pentru cele două spirochete europene, pe când Vera ar fi pozitivă pentru unul european și cel nord-american. Lucru imposibil, dat fiind că ea n-a umblat vreodată în State, și spirocheta transmisă de căpușa americană nu se regăsește niciunde în Europa. Iar asta sub niște analize de laborator cu factor de încredere de 60% și 90%, parcă. După mine, am aruncat pe fereastră chiria pe o lună pe testele amândurora. Mi-a plăcut abordarea germană, care urmează niște principii ale scepticismului și prudenței. Sunt multe lucruri care nu le știm, dar hai să nu ne hazardăm să tragem cu tunul în stânga și-n dreapta, că poate era vreun țânțar acolo. Principiul după care se ghidează este că medicina trebuie să intervină doar acolo când sistemul imunitar nu mai face față singur, și și în acest caz doar punctual, ținând cont de toate riscurile pe care acea procedură le implică. De exemplu, de ce să-ți distrugi ficatul și sistemul imunitar printr-o cură de antibiotice extrem de puternice, administrate timp de o lună, când acest lucru nu îți garantează cumva că spirochetele respective nu vor reveni, însă cu siguranță ficatul și sistemul imunitar au fost deteriorate accelerat și-ți sporesc riscul de a face o grămadă de alte chestii nasoale? Ce fac nemții este să observe cu mare atenție toate simptomele, și în primul rând să le clasifice corect: ce sunt probabil legate de Lyme, și ce sunt probabil legate de o altă boală nedescoperită încă. Da, dacă te duci pe net să vezi „simptome Lyme”, te vei îngrozi că probabil le ai și tu pe aproape toate, mai ales când îți spune că unele pot să apară și altele nu. Dar nu cumva de fapt tu ai un cumul de alte chestii pe care le ignori, și le atribui incorect la o boală Lyme inexistentă? Taică-meu, de exemplu, a avut o serie întreagă de simptome tăiate de pe lista lui, fiindcă de fapt au apărut imediat după ce a schimbat medicația pentru problemele de inimă, iar simptomele respective erau chiar simptome cunoscute și tipărite în prospect ca posibile efecte adverse ale noului medicament. Altele au fost legate de o afecțiune hepatică incipientă, care nu a fost niciodată investigată, pe principiul (greșit) că „dacă nu mă doare, nu mă caut”. Iar simptomele care au rămas au fost mult mai strâns corelate cu stress-ul foarte ridicat, modul de viață haotic, odihnă și mese complet neregulate, și lipsa de sport, decât de simptome clare de Lyme. Chiar și dacă există o suspiciune de Lyme, nemții preferă să nu intervină cu medicație în echilibrul între sistemul imunitar și boală, fiindcă asta poate bulversa apărarea organismului. De altfel, este și logic: sistemul imunitar lucrează în continuu de când ne naștem, deși avem în permanență agenți patogeni în organism, de aceea o persoană „sănătoasă” nu este una care este complet lipsită de germeni și afecțiuni, ci una în care, în lupta continuă între sistemul imunitar și agenții externi, organismul este învingător. Este stupid să încerci să eradichezi prin antibiotice prezența unor spirochete în organism cât timp sistemul imunitar le ține în șah, mai ales când se estimează că 80% din populația globului are spirochetele în sânge și totuși nu sunt considerate bolnave. Nu ca americanii care dau în cap oricărei răceli banale cu niște antibiotice care, în Europa, ar fi doze pentru cai, și să ajungă să-și dezvolte niște super-rezistențe la medicamente și, deopotrivă, să existe niște super-patogeni care rezistă la acel tip și grad de medicație. Cel mai bun lucru care poate fi făcut este să monitorizeze starea de sănătate (faptul că sistemul imunitar face față) și să-l ajute prin imunostimulatoare prescrise exact pentru fiecare persoană, dar și printr-un regim de viață, alimentar și sportiv care să faciliteze îmbunătățirea forțelor proprii. Cel mai important lucru: să se odihnească suficient, fără nopți albe, și cu o disciplină de fier a orei de culcare. Apoi, să evite stresul, să mănânce regulat, să facă mișcare, etc. Sper ca acest post să-ți dea o altă perspectivă asupra problemei, fără să trebuiască să treci prin atâția specialiști și momente de îndoială și cheltuială uriașă. Cel mai bun sfat ce ți-l pot da este să judeci pentru tine, cu obiectivitate și circumspecție, fără să te duci pe mâna unora sau altora care te sperie cu niște diagnostice și tratamente experimentale riscante.
  35. purix

    Un italian angajeaza 3 romani sa-i vopseasca gardul care imprejmuia casa. Dis-de-dimineata, inainte de a pleca la serviciu, italianul le da celor 3 instructiunile: - Aveti aici 3 galeti de vopsea care va vor ajunge sa vopsiti tot gardul. In bucatarie e mancare, cand o sa vi se faca foame, va puteti servi. Aaa, era sa uit. Ati vazut calul pe care il tin inchis in spatele curtii? Sa nu cumva sa lasati poarta deschisa sa scape de acolo ca nu stiu ce fac cu voi. S-a inteles? - Am inteles, sefu, raspund romanii intr-un glas. Pleaca italianul, iar romanii se apuca de treaba. Nu dupa mult timp, unul din ei zice: - Ma, mie mi s-a facut foame, hai sa vedem ce are asta de mancare! Bucataria italianului, plina de bunatati. Dupa un ospat pe cinste, romanii cauta si ceva de baut, dar nu gasesc decat apa si suc. Atunci, unul dintre ei zice: - Ma, stiu eu cum sa facem rost de bautura. Mergem si vindem o galeata de vopsea, cumparam bautura, iar vopseaua ce ramane o mai diluam, o mai "lungim" si terminam noi gardul. Dupa ce au baut s-au apucat de vopsit, dar cand mai aveau vreo 3 m din gard se termina vopseaua. - Acum ce facem? De unde luam vopsea? Italianul o sa-si dea seama ca noi am luat-o... - Ma fratilor, las' pe mine, zice unul mai istet, ca stiu eu cum facem. Mai strangem putina vopsea pe pensula si dam pe botul calului, iar cand va veni italianul ii vom spune ca acesta a scapat si a mancat-o. Zis si facut. Pe seara, ajunge si italianul acasa. - Ma, ce-ati facut cu vopseaua? Eu am calculat la fix si trebuia sa va ajunga. - Sefu', ne pare tare rau, dar a scapat calul si a mancat-o. La auzul acestor vorbe, italianul intra in casa, ia pusca si nici una nici doua, impusca bietul cal. - - Dom'le, ce ai facut, pentru o galeata de vopsea ai omorat saracul animal? Iti cumparam noi alta... - Ba fratilor, vedeti voi casa asta? Tot cu romani am facut-o. Da-l in mă-sa de cal, ca mi-a mai mancat 30 de saci de ciment, 800 de caramizi si 4 grinzi....
  36. akebono

    MLADEN, tu ai tu ton foarte ofensiv ca sa nu spun batjocoritor, cand postezi in calitate de user, cum spui tu (atunci cand scrii cu negru). Arunci vorba si apoi spui ca orice offtopic va fi sanctionat si incepi sa postezi cu rosu, folosind cealalta personalitate a caracterului tau dual, cu font rosu. Probabil nu realizezi acest aspect, insa cand ataci pe cineva, acorda-i sansa sa-ti replice. In calitate de user postezi rauri de meme-uri si desene animate pe care probabil le consideri on-topic, ocupand spatii vaste pe ecran si consumand banda colegilor (unii intra de pe mobil). In acelasi timp ii sanctionezi promt si dur cand posteaza o intrebare. Am aflat cu totii ca esti moderator si ca esti atent si depui efort pentru asta, nu este necesar sa te afirmi in toate cazurile. Politica ta de PM nu este una potrivita pentru forum, astfel ne intoarcem la blog si la email. Probabil ca si acest post va fi sters sau voi primi avertisment din nou pentru comportament abuziv ca de fiecare data cand am avut sa rapotez ceva in legatura cu atitudinea pe care o ai. Daca esti sigur pe tine, te rog lasa un alt moderator sa modereze o discutie in care tu esti luat in vizor. Multumesc!
  37. catalin74

    Din Nemira Mare a început coborârea. Vor mai fi câteva urcări dar scurte și plăcute. Andrei în armonie cu natura și "prietena" Rock Shox Revelation: Zona vârfurilor Nemira Mare / Mică Lacul Poiana Uzului văzut de pe Farcul Mare: Ultimul vârf din culmea Nemira, vf. Farcu Mic... ...cu o ultimă urcare ușoară și plăcută prin pădure: Din zona vf. Farcu Mic coborâm șeile la minim posibil și uităm să mai pedalăm pt cca 6 km. Poteca nu este umblată și necesită atenție la orientare. Se distinge totuși ca potecă, atenția sporită ne-a ținut frânele mai tare decât am fi vrut noi. După ce părăsește culmea luând-o la vale pe abruptul estic poteca devine tehnică. Multe lemne mari și mici și bolovani asemenea se ascund sub frunzele necălcate de turiști. Pentru noi a fost o provocare, un adevărat exercițiu de frânare eficientă, mult drifting și totuși mult zâmbet pe fețele noastre. Abruptul ia o pauză lângă un foișor și apoi continuă încă câteva sute de metri terminându-se pe un drum forestier care ne scoate în câtiva km cu mare viteză la coada lacului Poiana Uzului. Ne simțim de parcă am coborât dintr-o altă lume... Căldura ne învăluie pedalând de-a lungul lacului. Minunate locuri! Culmea Nemira în zare, acum câteva ore eram acolo... Ajungem și la baraj: După ce am coborât de la lac am putut opta pentru asfalt via Dărmănești – Comănești – Tg. Ocna dar am ales să tragem o linie dreaptă până în Dofteana, peste un “deal” de 700m alt. Of…ce push a mai fost... Culmea dealului însă și coborârea în Dofteana au fost absolut superbe: Seara ne-a prins pedalând fericiți spre Tg. Ocna, 80 km total, +2000m. :-)
This leaderboard is set to Bucharest/GMT+03:00
  • Newsletter

    Want to keep up to date with all our latest news and information?

    Sign Up