Leaderboard


Popular Content

Showing content with the highest reputation on 07/31/2015 in all areas

  1. Dan64

    Si frantuzoaica mea :)
  2. intotheworld

    Din KANGDING, cu dragostePartea 1 S-au strans zile bune de cand batem Prefectura Autonoma Tibetana Garnze. Iata-ne asadar in capitala Prefecturii. Tibetanii ii spun Dartsendo དར་རྩེ་མདོ་, iar chinezii Han au rebotezat-o Kangding (nume devenit faimos datorita unui memorabil cantec de dragoste - "Kangding Love Song"). Planul ar fi sa rezolvam aici cu prelungirea vizelor. Cat strangem hartogaraia necesara, ne vom odihni oasele si recalibra burtile. Spre amiaza soarele cu dinti pierde pariul cu gerul. In hostelul nostru, care s-a umplut cu backpackeri chinezi, nu exista incalzire centrala si usa de la receptie e tot timpul deschisa. Clantanind din dinti, luam primele masuri: doua paturi electrice usa peste alta si termosul cu apa fierbinte in brate. In loc de prognoza meteo avem camioane de armata echipate cu lanturi care tranziteaza orasul si in plan secund muntele de pe care abia am coborat, acoperit peste noapte cu un strat de zapada. Kangding sta intr-o vale ingusta, la confluenta raurilor Zheduo si Ya La, ambele alimentate de ghetari, care curg in Yangtze si mai departe in mare. Suntem la peste 2300m altitudine, intre creste de circa 4000m, cu piscul Gong Ga Mountain (7556m) campion absolut. La ghiseul serviciului de Vize aflam un detaliu deranjant (care lipseste cu desavarsire din jurnalele altor calatori): prelungirea vizei turistice e conditionata de numarul de "inregistrari oficiale" pe care le-am fi logat in sistem. Sa explicam: teoretic, turistii sunt obligati sa-si inregistreze sederea pentru fiecare noapte petrecuta pe teritoriul Chinei. Unitatile de cazare oficiale detin un software special unde se introduc datele din pasaport ale turistului, al carui traseu poate fi astfel identificat si verificat de serviciul de Imigratie. Pentru noi aventura egal dormit la cort in papuris, egal zero unitati de cazare, egal zero dovezi de iregistrare. Cine ar fi stiut? Norocul nostru a fost ca iarna a venit mai devreme si gerul nocturn ne-a fortat sa tinem cortul in coburi si sa tragem pe la pensiuni. Astea fiind spuse, vestea ca exista un sistem de verificare a turistilor nu ne-a alarmat. Abia cand functionara din Kangding ne-a spus ca nu ne gaseste in baza de date am realizat ca avem o problema. Fara nicio inregistrare nu putem nici macars a aplicam la prelungirea de viza. 24 de ore mai tarziu am epuizat toate metodele amiabile: telefoane la hostelurile din Dan Ba si Chengdu (noroc ca am pastrat contactele), inregistrare in Kangding… Dar - eroare tehnica? noile pasapoarte biometrice nu sunt scanate corect de soft? - cert e ca nu aparem in sistem, deci nu existam. “Unde ati stat in Beijing", insista functionara si continua sa ameninte ca ne va raporta la ambasada. E momentul sa aruncam manusile si culmea, agresivitatea functioneaza mai bine decat politetea. Cand plecam din birou trantind usa, lasam in urma o functionara de culoarea sfeclei, care a fost intimidata sa ne proceseze aplicatia. Cu conditia sa asteptam 3 zile, timp in care inregistrarile noastre ar trebui sa fie validate de sistem. Intre timp norii s-au mai risipit si e vreme buna de biciclit prin orasul deasupra caruia cerul e iarasi limpede si albastru. Sunt nu mai putin de trei manastiri budiste in Kangding. Cel mai tare ne intereseaza Lhamo Tse (Nanwu Si), aflata la vreo 2km vest de zona centrala, la marginea unui modest cartier rezidential. Curtea manastirii e calma ca un lac de munte. In loc de usa, o tapiserie din lana de iac brodata cu simbolul tibetan pentru ciclul vietii si al mortii. In teologia hindusa si in Buddhism viata este un proces continuu, care nu a inceput niciodata. Nastere, batranetea, boala, moartea sunt doar forme de manifestare ale vietii intr-un univers in care toate sunt legate. Ne nimerim la ceas de ruga. Corul trompetelor este dirijat de un calugar fara varsta, ai carui clopotei ne tulbura maruntaiele. Decorul este tipic buddhist, extravagant si incarcat, greu de descifrat de ochiul nostru novice. Culorile dominante sunt acelasi ca pe steagurile de rugaciune si reprezinta cele cinci elemente de baza: pamant, cer, foc, soare si vant.
  3. intotheworld

    Si daca tot veni vorba de ceai, iata o poza de prin anii '40 in care se vede cum se transportau caramizile de frunze intre Ya'an şi Kangding. In lipsa animalelor de povara, carausii trebuiau sa duca pana la 135 kg fiecare. Nu e de mirare ca faceau cei 225 km dintre cele doua orase in mai bine de 3 saptamani.
  4. intotheworld

    Pentru manastirea Ngachu, cunoscuta ca An Jue Si (in Chineza Mandarina), facem cale intoarsa in centru. O gasim vizavi de Hotel Kangding, pe situl originar din 1654. Ceea ce s-a pastrat din vechiul tesut urban adiacent manastirii a fost restaurat si transformat. Ultimul racnet al modei se aude pana in Tibet. Hanurile si pravaliile de odinioara sunt acum cafenele hipsteresti, magazinase chic si saloane de coafura. Nu lipsesc desigur copiile la copie - la finalul plimbarii si sesiunii de shopping ma aleg cu o geaca Jack Wolfskin, pe cat de fake pe atat de ieftina. Ca sa ramanem in tema, alegem pentru ceaiul de dupa-amiaza o infuzie de crizanteme, cu zahar candel si fructe goji. Versiunea hip a traditiei seculare care a facut din acest oras o statie importanta pe legendarul Drum al Ceaiului si Cailor (retea similara cu mult mai cunoscutul Drum al Matasii). Chelnerita ne da o succinta lectie de istorie: demult, tibetanii, a caror alimentatie e bazata pe proteina animala, au descoperit ca ceaiul chinezesc le inlesnea digestia. Chinezii, pe de alta parte, ravneau la caii de rasa tibetani, grozavi pentru numeroasele incursiuni armata purtate de Imperiu. Ambele marfuri (ceai si cai) nu se gaseau fix acolo unde era mai mare nevoie de ele. Ideea i s-a aratat acum 1300 de ani unui imparat din Dinastia Tang, care a pus bazele sistemului comercial. In urmatoarele secole frunzele de Camellia Sinensis au circulat pe cei 2250 km ai Cha Ma Gu Dao (adica Drumul Ceaiului si Cailor), din orasul Ya ‘an situat in partea de vest a Provinciei Sichuan, de-a curmezisul Podisului Tibetan, pana la portile capitalei Lhasa. Acest negot stravechi este dealtfel motivul pentru care au fost ctitorite orase (cu hanurile aferente) in regiuni atat de indepartate, dar si atat de pitoresti ale Chinei. Sa zicem ca in epoca moderna caii nu mai sunt esentiali. Dar comertul cu ceai nu s-a oprit. In piata centrala din Kangding tarabele inca gem de lana, leacuri tibetane si caramizi de ceai din Ya’an, infasurate dupa traditie in piele de iac. La mare pret este si rarisima Yartsa gunbu, legendara Viagra Himalaiana. Ceea ce arata de la distanta ca niste ramurele galbui valoreaza mai mult decat greutatea lor in aur. Yartsa gunbu e o ciuperca parazita, care isi consuma gazda - un vierme - apoi o ucide prin decapitare. Un sacrifiu marunt pentru cat de potent se spune ca ar fi rezultatul. Se pare ca Yartsa gunbu vindeca mai multe forme de cancer si este si un puternic afrodisiac.
  5. Alexandru Mitache

    Bine v-am găsit. Căutam demult un site sau un forum de acest gen. O să postez și tura dobrogeană, dar și pe cele din zona Rupea-Viscri. Am făcut deja două: una în 2013, singur, pe traseul Rupea - Viscri - Jibert - Ticușu - Hălmeag - Șercaia - Ohaba - Vlădeni - Codlea - Ghimbav - Brașov și alta în 2014, cu soția, pe traseul Rupea - Viscri - Jibert - Șoarș - Rodbav - Cincu - Merghindeal - Dealu Frumos - Netuș - Brădeani - Apold - Sighișoara. Anul acesta, în 18 zile, am făcut tarseul Argelès sur Mer - Ventimiglia, pe coasta Mediteranei. O aventură!
  6. Axe

    De cateva luni ma gandesc la ceva identic actionat de o frana de bicicleta :D
  7. Hehe....cu ghidon MTB + shiftere + grup Shimano MTB si frane hidraulice nu era nimic deosebit. Practic un MTB cu roti pe 28. Provocarea a venit cand m-am decis sa-i pun ghidon de cursiera ca sa mai castig ceva viteza. Am vrut musai Campagnolo pentru ca nu au cablurile la vedere precum Shimano si am stat cam vreo luna la rasfoit internetul si am adunat informatii. Multe le gasesti cu google daca cauti denumirea "shimergo". Nu am vrut sa renunt la franele pe disc, insa cum ergopowere hidraulice sunt inca prohibitive, m-am decis sa fac un mic downgrade la frane cu etriere mecanice si Avid BB7 road par a fi ok. Ergopowere Campagnolo de 11v schimba perfect pe deraior si grup Shimano 9v, doar la foi a trebuit sa fac o mica ajustare intrucat Athena 11v sunt pe tehnologia Powershift si au microclicuri doar la urcare, nu si la coborare (au doar 2 clicuri). A trebui sa mai pilesc putin din suportii foilor si sa le mai apropii un pic sa fie mai grupate. Acum merge perfect. Am aproape 1000km in noua configuratie fara probleme. Multe informatii le-am gasit aici: http://workingoncycles.blogspot.ro/2012/03/is-shimergo-waste-of-time.html http://forums.thepaceline.net/showthread.php?t=106234 Insa cea mai buna informatie a fost acest tabel cu compatibilitati intre ergopowere Campagnolo si mecanica Shimano http://www.ctc.org.uk/cyclists-library/components/transmission-gears/derailleur-gears/shimergo Si daca cineva ma intreaba de ce am bagat atatia bani in acest proiect si nu mi-am luat o cursiera noua am sa-i raspund ca pot urca lejer pe Transfagarasan cu foaie de 30 si pinion 34 si destul de ok chiar si pe Transalpina, iar la vale pot pedala inclusiv la 60 km/h cu foaia de 50. Nu am conditie fizica de cursiera pur-sange fie ea si cu grup compact. O pot incarca cu multe bagaje si cel mai important, nu ma doare mijlocul/spatele ca la o cursiera deoarece am o pozitie mai ridicata. Daca vreau aerodinamicitate mai buna ma lungesc pe barile de contra-timp
  8. Profitand de vremea care se anunta excelenta, dar si de posibilitatea de a-mi prelungi weekendul cu inca doua zile, am decis sa ma inham la o noua tura "de weekend", de data asta de 4 zile, prin Alpii francezi. Zona aleasa a fost Oisans, inconjurata de varfuri precum Alpe d'Huez, Col de la Croix de Fer, Col du Lautaret, Col du Galibier, Col d'Ornon si multe alte varfuri care au scris istorie in Turul Frantei, precum si de alte sosele de munte relativ necunoscute dar cu nimic mai prejos decat suratele lor mai celebre. Acestea fiind spuse, mi-am facut rapid planul de atac, mi-am incarcat din nou strutocamila cu toate cele necesare (si mai putin necesare) pentru 4 zile de pedalat si am pornit la drum, la o ora foarte matinala. Dupa niste pedalat prin oras si un drum cu RERul (un fel de metrou-tren regional care circula prin zonele periferice ale Parisului), ajung la Gare de Lyon, gara din Paris de unde urma sa iau TGVul catre Grenoble. Ora plecarii trenului era 07:41, urmand sa ajung in Grenoble la ora 10:57. Ajung la gara, ma imbrac in tren si de data asta am surpriza placuta sa observ ca, spre deosebire de drumul meu anterior cu bicicleta pe TGV, trenul in care ma aflam avea 4 suporti adecvati pentru biciclete intr-unul dintre capete. Imi instalez bicicleta intr-unul dintre suporti si ma duc la locul meu. Dupa un somn cu intreruperi, ajung in Grenoble, de data asta cu mai bine de 10 minute mai repede decat ora prevazuta - o surpriza binevenita. De data asta, urma sa ma deplasez pe bicicleta pana la destinatia mea finala, Allemond, o comuna vecina cu Bourg d'Oisans, prin care mai trecusem si anul trecut. Locul este ideal ca "baza" de explorare pentru zona din jur, avand o serie de campinguri sau pensiuni mai tot timpul frecventate de biciclisti din toate tarile. Ca sa ajung acolo, am de pedalat 46 km intr-o usoara dar constanta urcare, pe drumuri departamentale dar si pe un drum national prevazut cu pista de biciclete (si destul de frecventat de biciclistii din zona). Imi incarc traseul pe GPS si plec la drum. O data iesit din oras, peisajul incepe sa fie marcat de munti - sterpi sau impaduriti, cu urme de zapada pe ei sau cu varfurile acoperite de nori, ei erau motivul pentru care ma trezisem cu noaptea in cap. Motivat de dorinta de a ajunge cat mai repede pe ei, dar si ajutat de vantul destul de puternic din spate care mai compensa din panta constanta, ma indrept intr-un ritm relativ alert catre Allemond. Soseaua trece des pe langa sau peste Romanche, raul care traverseaza regiunea, pornind din zona La Grave catre Grenoble, varsandu-se ulterior in alte rauri. Drumul e larg si mai-mereu prevazut cu piste de biciclete. As putea spune fara sa exagerez ca in cei 46-47 km de la gara din Grenoble pana in Allemond am mers in proportie de peste 90% pe piste de biciclete, in general situate pe marginea soselei, dar ocazional separate complet de ea. Pe drum trec pe langa unul dintre multele monumente din aceasta zona ridicate in cinstea eroilor rezistentei franceze din cel de-al Doilea Razboi Mondial - "Les Maquis de l'Oisans" sau "Macii din Oisans". Urma sa mai trec pe langa altele in zilele urmatoare, dar si pe langa altele similare ridicate in cinstea soldatilor cazuti in Primul Razboi Mondial. Dupa aproape 3 ore, in care am facut si mici pauze, dar m-am si pierdut pe alocuri in increngatura de drumuri de la intrarea/iesirea din comune, ajung in camping. Acelasi camping Le Plan in care fusesem si anul trecut, ales in principal datorita preturilor ceva mai scazute fata de celelalte campinguri din zona. Ajung la receptie si platesc (cu cardul) suma necesara pentru cele 3 nopti pe care urma sa le petrec acolo, moment in care doamna de la receptie ma avertizeaza cu privire la securitatea bicicletei mele. Aparent cu doua nopti in urma, 4 biciclete (scumpe si legate) fusesera furate in timpul noptii din camping fara ca nimeni sa nu observe nimic. Solutia recomandata de ea e sa dorm cu bicicleta in cort - lucru la care ma gandisem si eu ca e posibil sa recurg in momentul in care mi-am ales cortul ceva mai incapator decat ar fi fost nevoie. Fara sa-mi bat capul pentru moment cu problema asta, imi montez cortul, de data asta mai atent la detalii si pornesc la drum pe primul traseu al zilei, ceva "de incalzire" de 51 km si vreo 700-800m de ascensiune, pe un drum relativ necunoscut si neabordat de ciclisti care iese in drumul principal catre statiunea Les Deux Alpes. Gandul imi statea la planul meu maret pentru ziua urmatoare - catararea pe Col du Lautaret si Col du Galibier, catarare care pana la urma nu se va mai realiza din motive care nu tineau, din pacate, de vointa sau puterile mele. Va urma...
  9. Alexandru Mitache

    Noi am făcut, anul trecut, un traseu de la Sulina la 2 Mai, pe drumuri pline de spini, și vă recomand benzile antipană ZEFAL. Pot fi procurate, probabil, din mai multe locuri, dar eu le-am luat de la Maros: http://www.marosbike.ro/accesorii-anvelope/banda-antipana-zefal-z-liner-26-34mm.html Există în două dimensiuni, pentru 26' și 29' și se vând la pereche. Se montează foarte ușor, între anevolpă și cameră. Nu sunt foarte ieftine, dar merită! Sunt, de fapt, niște benzi dintr-un plastic în care dacă vrei să înfigi ceva, chiar foarte ascuțit și cu forță, se deformează, dar nu se perforează. Atenție la FURTUL BICICLETELOR! Petrecere frumoasă.
  10. fanelul

    Combinatia e reusita, cateaua deja vine in dreapta cand ma vede langa bicicleta. Un mic upgrade au fost piulitele fluture la urechile de strangere a barii pt un asa-zis quick release
  11. Hypo

    Si asta e tura 3a :) :) :)
  12. Cu ghidon + shiftere de MTB: Asa cum arata in prezent cu ghidon de cursiera + ergopowere + cric:D
  13. otsdr

    BBB-urile au lock-on.
  14. Trevizes

    Intai a fost un Cilo de top, preluat de la nea Sica ("old bucharest mafia" school, pentru cunoscatori), mai mult de un an m-am rugat sa mi-l vanda, probabil pe vremuri a fost folosit la Steaua, Dinamo, etc. Acum, cu ajutorul unui mare suflet de artist (efharisto para poli, Horia) este OXI - bike. La Unirea Romaniei cu Moldova, sa te pregatesti de o alta comanda istorica, la fel de mareata precum aceasta!
  15. xemax

    Sa-i multumim lui Columb! Daca n-ar fi fost el, toti americanii ar fi trait in Europa! :)) Sursa (is inca cateva).
  16. midan

    - Bun, iar acum urmează ultima întrebare: presupunem că vă însuraţi cu o femeie superbă, dar care are o gemănă identică. Ce metodă aţi folosi pentru a vă deosebi soţia de sora ei? - Niciuna. Ce scrie pe piatra de mormânt a unui preot? „Studii încheiate, plecat la examen!” Soţul către soţie: - Draga mea, vrei să petrecem amândoi un week-end minunat? - Vai, iubitule, cum să nu? - Bine, atunci ne vedem luni. - Cum ai proceda dacă o femeie ţi-ar face avansuri? - M-aş feri, pentru că după avans întotdeauna vine şi lichidarea.
  17. Axe

    Westerdok, Amsterdam, Netherlands
  18. Te-au amendat 100% legal. Atâta e amenda pentru circulat pe trotuar cu bicicleta. Recomandarea mea: plăteşte şi învaţă minte. Nu ai ce căuta cu bicla pe trotuar.
  19. purix

    Ete acilea aventura:
  20. ciomby

    Salut ! Nu vreți să aflați cât a costat metrul liniar de "pistă" verde (culoarea inclusă în preț) !
  21. fanelul

    Ca sa nu deschid topic nou.... Am facut si eu o lesa pt caine, inspirata dupa cea din pozele de mai sus. Cu exceptia chingii elastice, materialele au fost "de pe langa casa omului".... Fara a fi montata arata asa> Fara caine> Cu caine> Deocamdata mai are nevoie de ceva antrenament fara bicicleta, nu prea e invatata cu lesa. Probabil ca peste 2 saptamani incepe si ea sa .....pedaleze....
  22. majikstone

    Si acum aspectele tehnice: Tren: TGV Paris-Grenoble, cu bilete schimbabile si rambursabile, dar si reducerea de 25% oferita cu cardul de reduceri pentru tineri sub 27 de ani, pret dus-intors 149€ (dintre care 2x10€ taxa pentru transportul bicicletei). In trenurile cu care am fost se gasea un compartiment cu 4 spatii pentru atarnat bicicleta intr-unul dintre capetele trenului, la intoarcere fiind ocupate toate cele 4 locuri (unul dintre ele de bicicleta mea, bineinteles). Bicicleta nu se poate lua nedemontata in tren decat cu rezervare prealabila (si cu plata celor 10€ per tren). Exista evident varianta transportarii ei demontata, intr-o husa, gratuit, lucru pe care l-am facut fara probleme si comentarii vara trecuta, chiar daca husa depasea dimensiunile maxime acceptate de ei (120x90 cm mai exact). Camping: Campingul Le Plan din Allemont, pret 8€ pe noapte (tarif special pentru biciclisti) + 3.5€ pe noapte pentru electricitate (in total deci 34.5€ pentru cele 3 nopti). Alte campinguri aveau preturi considerabil mai mari (chiar si de 20€ pe noapte). Tot legat de camping am cateva mici comentarii negative: toaletele nu aveau colac, apa la dusuri era putin cam rece la orele "de varf" (de exemplu seara). In campingul din Vosgi in care am fost in urma cu 2 saptamani, toaletele erau extrem de curate (cel putin la nivel macroscopic), iar temperatura apei la dusuri era potrivit de calda, dar si pretul a fost usor mai mare. In final sunt maruntisuri cu care se poate supravietui fara probleme daca singurul obiectiv e pretul redus. Preturi in mini-market (Spar in cazul asta): usor mai mari (undeva intre 10-20% in plus) decat intr-un magazin echivalent dintr-un oras mare. Cifre exacte nu mai am, bonurile nu le-am pastrat, dar ochiometric cam astea erau adaosurile la cam toate produsele. In magazine mai mici sau terase/cabane (precum cea de langa Col du Glandon) preturile pot fi considerabil mai mari, de genul 3€ pentru o doza de 330ml de suc sau o sticla de 500ml de apa plata (in contextul in care in supermarket pretul ei e uneori mult sub 1€). Pe langa mancare, se gasesc si alte produse utile in mini-market (hartie igienica, produse de igiena, butelii de gaz pentru arzatoare, bricege, baterii, etc.). Am reusit sa gasesc chiar si o unghera ca sa rezolv o mica problema aparuta in timpul turei. Terase/restaurante: nu am calcat in asa ceva de data asta, dar din ce retin de anul trecut si aici preturile erau cu in jur de 10-20% mai mari fata de un local echivalent ieftin din Paris. Depinde foarte mult si de loc, la fel ca si in cazul campingurilor. In Grenoble preturi "obisnuite" de terase frantuzesti - 10-20€ un meniu, 3-5€ o bere, in functie de loc si specialitatile oferite. Echipament: acelasi ca in tura facuta in Vosges, cu mentiunea ca am luat ceva mai multa mancare cu mine (puteam sa nu o fac, tinand cont de faptul ca am gasit ulterior in Spar tot ce-mi luasem cu mine, dar am preferat sa fiu sigur ca am ce manca) si un set de haine mai calduroase (polar) de care nu s-a pus problema sa am nevoie. De mentionat ca in ultima dimineata mi-a fost usor rece in sacul de dormit (nu frig cu adevarat) in contextul in care noaptea temperatura cobora undeva in jur de 7-10 grade. Nici nu m-am sinchisit sa il izolez la maximum (are niste elastice la nivelul umerilor care permit strangerea lui mai etansa). Teoretic temperatura lui minima de confort e de 5 grade. Greutatile gentilor au fost ceva mai mari (in jur de 7.5 kg per geanta la dus, cand aveam si mancare in ele, plus cele 3 kg ale sacului cu panza cortului si folia de pus sub cort). Am renuntat sa mai car dupa mine legatoarea Abus Ionus (foarte grea), multumindu-ma cu cea Abus Catena (tot cu lant, dar ceva mai subtire) pe care o am tot timpul la mine pentru pauze de scurta durata si cu o legatoare suplimentara ieftina, cu cablu spiralat, marca Michelin, pentru o eventuala asigurare suplimentara a gentilor/rotilor. Cum spuneam si mai sus, am ajuns sa dorm cu bicicleta in cort, lucru pe care il voi face oricum de acum incolo de fiecare data cand mai merg singur.
  23. majikstone

    Ziua 4: Grenoble Ultima zi a fost relativ scurta. Am dormit pana tarziu, apoi mi-am adunat cortul si restul acareturilor si m-am pregatit de plecare. Chiar daca initial planul meu a fost sa pornesc spre Grenoble prin Chamrousse, pe o catarare cu o panta medie de 8% si pante maxime de peste 10% pe distante de cativa km. Daca nu eram cu bagajele dupa mine ar fi fost foarte tentanta, dar mi-am dat seama ca la cat am suferit zilele anterioare in contextul in care nu trebuia sa car peste 15 kg suplimentare dupa mine, nu e neaparat o idee buna. Pe langa asta aveam de gand sa vad totusi macar putin din Grenoble, asa ca am decis sa ma intorc in Grenoble pe unde am plecat - in coborare usoara si fara stres. Imi iau adio de la camping si de la Alpi si plec catre Grenoble. Ajung considerabil mai repede in Grenoble decat venisem, din cauza ca acum am mers preponderent la vale. Acolo ma intalnesc la gara cu doua foste colege de facultate, cu care ma indrept catre Café Leffe, unde am mancat prima masa consistenta din ultimele zile, alaturi de o bere rece. De aici incolo ne-am plimbat prin zona centrala a orasului, plina de scene ad-hoc montate cu ocazia "Fête de la Musique" (Sarbatoarea Muzicii), eveniment care are loc in fiecare an in ziua solstitiului de vara si care se intinde pana noaptea tarziu. Din vorba in vorba, am trecut pe langa cateva obiective din Grenoble, insa fara sa le acordam foarte multa atentie. Am reusit totusi sa imortalizez una-alta: Place Saint-André Telefericul care urca catre fortareata Bastille Bastille Turnul Perret (turn de observare, primul turn din beton armat construit in Europa) Vedere de ansamblu In final, dupa inca o escala la o cafenea, am plecat catre gara, de unde urma sa iau TGVul inapoi spre Paris. Aici, distractie maxima si un exemplu excelent de coordonare frantuzeasca. Trenul spre Paris trebuia sa soseasca in Grenoble dinspre Paris, iar apoi sa plece inapoi dupa cam jumatate de ora. Cand ajung in gara, surpriza - trenul dinspre Paris e anuntat intai cu 5 minute intarziere, apoi cu 15 si ulterior cu 20. Mai mult, pe panoul unde era afisat in mod normal peronul de la care pleaca trenul "cu 20 de minute inaintea plecarii", nu aparea nimic. Timpul trecea, lumea se aduna in holul principal al garii pana s-a umplut la refuz, iar informatiile incetau sa apara. Puteam presupune simplu ca peronul de la care va pleca trenul spre Paris e acelasi ca cel la care era anuntat ca soseste trenul dinspre Paris, dar nu aveam nici o certitudine ca cei de la SNCF nu vor decide sa trimita alt tren in locul celui asteptat din Paris. In concluzie, imbulzeala maxima in holul garii. Cu vreo 2 minute inainte sa soseasca trenul dinspre Paris, se sinchisesc si cei de la SNCF sa anunte peronul. Toata lumea porneste glont prin pasajul subteran catre peronul D, cam in acelasi moment in care lumea ajunsa in Grenoble pe peronul D incepe sa se indrepte catre iesirea din gara, prin pasajul subteran. O imagine vaga asupra rezultatului se poate vedea aici: Dupa ce intr-un final lumea incepe sa se miste si sa urce in tren, reusesc si eu sa ies pe peron, dar in capatul opus al trenului fata de cel in care trebuia sa-mi urc bicicleta. Alerg pe peron si reusesc sa urc in tren cu nici 2 minute inainte sa se inchida usile si sa se anunte plecarea, asta in timp ce alti pasageri ajungeau chiar in ultimele momente in tren. Nu stiu exact ce-au avut in cap cand au gestionat cei de la SNCF in modul asta situatia, dar cert e ca a fost un balamuc (sau cum ar spune francezii, un "bordel") total. Cam ca acasa, asa, doar ca mult mai neasteptat de la o companie care se vrea serioasa. Pleaca si trenul intr-un final si reuseste sa recupereze intarzierea pana la Paris, probabil pe sectoarele unde in mod normal nu se deplaseaza cu viteza maxima. Ajung in capitala in jurul orei 10 si jumatate seara, la aceeasi Gare de Lyon, de unde ma indrept pe bicicleta catre metrou, urmand sa parcurg din nou cei cativa kilometri la lumina farurilor pana acasa (vorba vine). Si astfel s-a incheiat scurta mea aventura, pe care as fi vrut s-o mai repet o data anul asta, dar pentru care nu voi mai avea timp, cel putin nu in Franta. In schimb e in plan una similara prin Romania... Sfarsit.
  24. majikstone

    Ziua 3: Villard-Reculas, Alpe d'Huez, La Garde, Auris (65 km, 1744 hm) (traseul aici) Ma trezesc dimineata cu o febra musculara destul de pronuntata, dar fiind ultima zi dedicata exclusiv pedalatului, decid sa o ignor. Planul pentru astazi e sa ajung in zona Auris, o zona similara celei parcurse in prima zi, cu un drum ingust construit pe marginea stancii, care ofera o panorama excelenta asupra zonei Bourg d'Oisans. Ca sa ajung acolo aveam mai multe variante, doua dintre ele implicand si parcurgerea a macar unei portiuni din legendarul Alpe d'Huez, pe care il urcasem si anul trecut pe traseul lui "clasic". De data asta ma gandesc ca ar fi o idee mai buna sa-l urc din partea cealalta, mai exact prin Villard-Reculas. Catararea pe aici era ceva mai lunga, dar si mai domoala decat traseul popular din Turul Frantei, avand ca avantaj faptul ca o buna parte din ea se facea prin padure, unde eram mai protejat de vant si soare. Drumul din Villard-Reculas ajunge in Huez, de unde mai erau cam 4 km pana in Alpe d'Huez si, in functie de cat de bine ma simteam, puteam ori sa cobor catre La Garde, ori sa urc pana in Alpe d'Huez si sa cobor ulterior. Pornesc in jurul orei 11:00, urcand din nou peste barajul Verney, de unde o iau pe prima sosea la dreapta, catre Villard-Reculas. Daca la primele pedale picioarele mele se impotriveau fantastic si ma gandeam ca va fi un chin absolut sa ajung sus, dupa cativa kilometri mi-am dat seama ca de fapt pot urca foarte linistit pana sus. Panta medie a catararii, cel putin pana in Villard-Reculas, e in jur de 7%, valorile maxime atingand cel mult 10-11% pe alocuri, deci ma simteam deja mult mai bine decat in ziua anterioara. Chiar daca majoritatea timpului eram la umbra copacilor, din loc in loc se ivesc brese in padure care-mi permit sa vad de sus zona din jurul comunei Allemond si lacul pe langa care tocmai trecusem. Pe masura ce ma apropiu de Villard-Reculas, panta se potoleste putin, iar panorama se deschide asupra zonei Bourg d'Oisans. Ajung relativ odihnit in Villard-Reculas, unde, o data iesit din padure, am o panorama perfecta asupra muntilor din jur. Din Villard-Reculas, drumul coboara initial pana la iesirea din sat, iar apoi incepe din nou sa urce catre Pas de la Confession. Din nou ma aflu intr-o zona destul de putin frecventata de ciclisti si cu atat mai putin de soferi sau motociclisti - daca cu o zi inainte am intalnit cateva zeci, poate chiar o suta de ciclisti pe urcarea catre Col de la Croix de Fer, pana acum abia daca am intalnit cinci. Ajung din nou intr-o zona cu peisaje magnifice, asa ca profit de asta pentru a mai face poze. Asta e avantajul cand nu te duci la tura cu unicul obiectiv de a posta un nou record pe Strava&co. Dupa scurt timp ajung si in Pas de la Confession, de unde se vad deja o parte din cele 21 de serpentine ale lui Alpe d'Huez "cel adevarat". De aici drumul coboara putin pana in Huez, unde se intersecteaza cu catararea catre Alpe d'Huez. Ajuns aici, decid ca mai am totusi destula energie cat sa urc din nou pana sus, urmand ca de data asta sa o iau pe "parcursul Turului Frantei". Pe ultimii km, drumul se bifurca si propune 2 urcari in statiune, cea parcursa in etapa de tur si inca o varianta. Cand am urcat anul trecut pe aici, am urcat pe cealalta varianta, deoarece ma ducea mai direct catre drumul spre Col de Sarenne, asa ca am decis sa variez putin peisajul si sa o iau pe partea cealalta. Ultima portiune de urcare pe Alpe d'Huez e ceva mai usoara decat primii ei kilometri (unde pantele medii se invart lejer in jurul valorii de 10%), asa ca fara prea multe pauze o iau catre varf. Ajuns sus, ma opresc la asa-numitul "finish turistic" - o linie de finish marcata ceva mai jos decat finalul de etapa din Turul Frantei, dar situata intr-o zona plina de magazine, terase si restaurante. Observ ca intr-o buna parte din magazine se gasesc de vanzare tricouri de ciclism si alte suveniruri cu tema Alpe d'Huez (manusi, sepcute, tricouri de bumbac, pantaloni cu bazon, etc.), asa ca decid sa "investesc" si eu in asa ceva. Preturile sunt maricele (in jur de 40 de euro pentru un tricou de ciclism Biemme dedicat legendarei catarari), dar nu chiar exagerate tinand cont de valoarea sentimentala a respectivelor produse. De aici o iau la vale, reusind astfel sa si cobor pe serpentinele pe care anul trecut doar urcasem. Dau drumul la GoPro si ma opresc in La Garde, de unde urma sa o iau pe ultimul sector al traseului meu: un drum sapat prin stanca pana in Auris, de unde urma sa cobor in Freney si apoi sa o iau catre Bourg d'Oisans si Allemond. Aici ma regasesc din nou singur, ajungand sa intalnesc primii biciclisti abia pe coborarea catre Freney. Drumul urca treptat, trece si prin cateva scurte tuneluri, vantul bate destul de puternic si haotic, dar peisajele sunt din nou la inaltime, si la propriu, si la figurat. Dupa o coborare presarata si de cateva cioturi de urcare, ajung in Freney d'Oisans, de unde cobor pe acelasi traseu ca in prima zi - Bourg d'Oisans, iar apoi Allemond. Dupa o escala la Spar, ajung in camping cu o oarecare parere de rau, stiind ca micul meu sejur prin Alpi e aproape incheiat. Mananc, beau o bere si ma pregatesc pentru ultima zi, in care ma voi intoarce in Grenoble si imi voi petrece dupamasa prin oras impreuna cu doua foste colege de facultate.
  25. majikstone

    Ziua 2: Col du Glandon, Col de la Croix de Fer (59 km, 1735 hm) (traseul aici) Decid cumva orbeste si fara o analiza "atenta" a situatiei ca astazi sa abordez catararile "din spatele curtii", mai exact sa urc pe barajul Verney al lacului cu acelasi nume si sa o iau catre Col de la Croix de Fer, facand o foarte scurta escala pe Col du Glandon. Astfel, dupa o trezire la o ora matinala si un mic dejun mancat pe fuga, pornesc la drum. Plecam cumva "in necunoscut", nestiind la ce sa ma astept ca distante sau profil al traseului. Stiam doar ca voi ajunge pe la 2000-2100 de metri altitudine si ca am de mers macar vreo 20-25 km pana in varf. Primele pante incep de la iesirea din camping - o urcare scurta, cu cateva serpentine, pana pe baraj. De aici drumul e relativ plat pret de cativa kilometri, pana la coada lacului Verney. De aici se intra intr-o zona impadurita de unde incepe chinul: pante constante de 10-11%, cu bucati chiar si de 13-14% pe alocuri, dar si cu mici momente de respiro de "doar" 8%. Catararea e, cum urma sa-mi spuna un domn ceva mai tarziu, "atroce", astfel ca ma simt nevoit sa fac scurte pauze cam la fiecare 150m de ascensiune verticala. Sunt depasit de o multime de ciclisti, majoritatea olandezi (in mod ciudat, am intalnit mult mai multi ciclisti olandezi decat francezi) si majoritatea cursieristi mult mai bine echipati (din perspectiva bicicletelor folosite) si considerabil mai bine antrenati ca mine. Nu ma las demoralizat de faptul ca eram cel mai lent om de pe catarare in ziua respectiva (si probabil unul dintre cei mai lenti din istoria ei) si imi vad de drum. Panta se domoleste in prima faza la intrarea in Le Rivier d'Allemont, un mic sat aflat la aproximativ 1250m altitudine. Remarc un nou monument dedicat eroilor locali din Primul Razboi Mondial. La iesirea din sat ajung pe o coborare foarte abrupta, dar relativ scurta, care aduce drumul inapoi la acelasi nivel cu raul Olle, care alimenteaza barajul Verney pe langa care trecusem deja. De aici incolo reincepe catararea, cu aceleasi pante chinuitoare de 10%, dar de data asta fara adapostul padurii. Din fericire cerul nu e chiar perfect senin si ma mai bucur de umbra din cand in cand. Pe de alta parte, vantul incepe sa sufle destul de puternic si aleator, ceea ce ma face sa alternez momentele de bucurie in care imi bate din spate si ma ajuta sa urc mai rapid cu cele in care rafalele venite din fata imi toarna plumb in picioare si ma fac sa-mi fie frig. Decid ca e timpul sa-mi iau o bluza mai groasa pe mine. Ajung incet-incet si la barajul Grand-Maison de pe lacul cu acelasi nume, alimentat de acelasi rau Olle. Pe drum ma opresc la o mica discutie cu un domn trecut de prima tinerete, care era foarte interesat cu ce pinion urc. Din vorba in vorba aflu ca si el era pasionat de ciclism in tinerete, ca "a incercat sa urce si el candva la Croix de Fer cu un pinion de 29, dar n-a reusit sa ajunga" si ca a lucrat la constructia barajului Grand-Maison in anii '80. Aflu de la el ca nu ar trebui sa fie mai mult de 8 km pana in varf, ceea ce ma linisteste putin. Incepea sa-mi fie cam frig, mai mult din cauza faptului ca eram ud leoarca si ca vantul batea destul de tare, si nu prea aveam de gand sa mai petrec multe ore asa. De la baraj, panta se mai domoleste putin, urmand ca la granita dintre departamentele Isère si Savoie sa se transforme din nou intr-o coborare nu tocmai de neglijat. De aici incolo scap de pantele de 10-11% si incep o urcare ceva mai lina si constanta, de 7-8%, care-mi permite sa ma mai relaxez si sa ma bucur de peisaj. Intr-un final ajung la un popas in care se gasea un mic restaurant, plin de biciclistii care urcau sau coborau dinspre Col de la Croix de Fer. Aici aflu ca prima mea destinatie, Col du Glandon, e la doar cateva sute de metri in spatele popasului, iar ca pana la Col de la Croix de Fer nu-mi mai raman decat 2.5 km. Imi parchez si eu bicicleta "la coada plutonului" format din multa fibra de carbon cu echipari nobile si intru inauntru, sa ma incalzesc putin si sa-mi refac stocurile de glucoza din sange cu niste suc. De aici o iau la stanga si urc cele cateva sute de metri ramase pana pe Col du Glandon, aflat la o altitudine de 1924m. Imortalizez prima mea victorie pe ziua de azi, dar si un nou monument dedicat rezistentei franceze. De aici cobor inapoi catre popas, iar apoi continui catre Col de la Croix de Fer. Deja simteam ca victoria e aproape si nu mai resimteam deloc oboseala acumulata pana atunci. Cu toate astea, ma mai opresc de cateva ori pana in varf, pentru ca peisajul era de vis si trebuia imortalizat. Si, intr-un final, ajung si in varf - Col de la Croix de Fer, aflat la 2067m. Aici, dupa ce-mi fac poza regulamentara din varful catararii si dupa ce stau de povesti cu un ciclist mai in varsta, bineinteles tot olandez, imi iau pe mine foita de ploaie si vant, dau drumul la GoPro si pornesc inapoi la vale. Coborarea e superba, placerea fiindu-mi stricata doar de cele doua cioturi de urcare pe care le coborasem la dus. Cel din urma - de dinainte de Le Rivier de l'Allemont - e foarte abrupt, cu pante si de 15%, dar trec si de el si ma bucur de restul coborarii pana in Allemond, facuta totusi cu o viteza relativ scazuta, de teama unor noi incidente similare cu cele din tura de acum 2 saptamani - mai exact dejantari. Drumul de intoarcere decurge fara incidente si fara pauze, astfel ca ajung intreg in Allemond. Aici imi vine ideea de a manca o pizza pentru a mai varia putin dieta Ortlieb (adica mancarea la conserva carata in genti). Ma duc la prima pizzerie - bar pe care o intalnesc in drum, unde chelnerul, in momentul in care ii cer meniul, imi pufneste in nas, imi spune ca "e abia ora 5, ei nu servesc mancare decat peste 2 ore cel putin". Satul pana peste cap de mentalitatea franceza cu privire la mancatul lor la ore fixe, ma indrept catre acelasi Spar, de unde ma aprovizionez cu materie prima pentru un picnic in fata cortului - mai bun, mai ieftin si la ce ora vreau eu comparativ cu oferta pizzeriei din sat. Poze cu mancarea n-am facut si nici nu voi face vreodata, dar cert e ca m-am culcat linistit si bine hranit. Si astfel s-a incheiat cea de-a doua zi, una foarte solicitanta, dar dupa care in ciuda renuntarii la planul de a urca pe Galibier, nu am ramas cu un gust amar, ci am descoperit o alta zona magnifica din Alpi.
  26. majikstone

    Ziua 1: Bourg d'Oisans, Bons, Mont de Lans, Le Freney d'Oisans (51 km, 745 hm) (traseu aici) Plec in jurul orei 16:00 la tura "de incalzire" din aceasta expeditie. Obiectivele erau simple: pe de o parte sa vad cat de (putin) antrenat sunt si pe de alta parte sa trec printr-o zona care, cel putin daca era sa ma iau dupa imaginile de pe Google Street View, promitea niste peisaje exceptionale in ciuda altitudinii de doar 1300m la care urma sa ajung. Prima parte a traseului a fost relativ plata, trecand din Allemond catre Bourg d'Oisans si Le Clapier. Urcarea incepea in Le Clapier, destul de sustinut, pe drumul principal (D1091) catre Le Freney d'Oisans si barajul de pe lacul Chambon, de unde o ia catre La Garde, Col du Lautaret si Col du Galibier. Tot de la baraj se ramifica si drumul catre Col de Sarenne. Eu in schimb aveam sa parasesc relativ devreme acest drum si sa o iau la dreapta, pe D220 catre Mont de Lans. De aici incolo pantele incep sa devina destul de chinuitoare, avand constant 8-9% si ocazional 11-12%. Nu am nici un moment de respiro si abuzez din nou de raportul minim de 33/36. Drumul e ingust si incepe cu o serie de serpentine stranse, dar traficul e aproape inexistent, asa ca ma pot bucura in liniste de ele. Dupa cativa kilometri buni de chin, ma apropiu de varf, unde panta devine ceva mai domoala, iar drumul iese din padure si se deschide asupra muntilor din jur si vaii de sub. Peisajele erau, intr-adevar, pe masura asteptarilor. Imi continui drumul pe creasta pana ajung la intersectia cu D213, drumul care urca spre statiunea Les Deux Alpes. As fi putut sa urc cei cativa km pana in statiune, dar decid sa ma pastrez pentru a doua zi, cand aveam in plan Col du Galibier. O iau astfel la vale, prin Mont de Lans, catre Le Freney d'Oisans. In departare se vede Mizoën, comuna de la baza catararii catre Col de Sarenne. Cobor pana la barajul de pe lacul Chambon, unde observ un lucru care ma pune pe ganduri: toate indicatoarele catre La Grave, Col du Lautaret sau Galibier sunt acoperite cu folie neagra. Ma gandesc ca poate drumul catre Galibier nu a fost inca deschis oficial pentru traficul auto si ca asta e procedura standard in acest caz, asa ca nu imi fac foarte multe griji. Aveam de gand sa ma duc oricum acolo si sa urc cat timp conditiile meteo imi permiteau asta. Reintru pe D1091, de unde o iau inapoi catre Bourg d'Oisans, respectiv Allemond. Seara se lasa treptat, asa ca pedalez destul de alert catre camping. Pe drum am parte de o noua surpriza neplacuta: unul dintre afisajele de informare rutiera de pe drum anunta ca D1091 este inchis incepand de la barajul Chambon si ca, pentru a ajunge in La Grave, trebuie ocolit prin Briançon - adica un ocol urias. Ceva nu mi se pare deloc in regula, astfel incat, o data intors in camping, incerc sa ma informez cu privire la situatie. Iar ceea ce aflu nu e deloc placut. Se pare ca in primavara anului acesta, tunelul de langa lacul Chambon, construit in 1935, s-a fisurat in mod periculos si a fost inchis. Daca initial se discuta de lucrari de consolidare care n-ar fi trebuit sa dureze foarte mult, studiile geologice au aratat faptul ca o intreaga bucata din versant se surpa, cu tunel cu tot, si ca singura solutie viabila pe termen lung e construirea unei noi sosele pe partea cealalta a lacului. In concluzie, tunelul a fost inchis pe o perioada nedeterminata, iar singura solutie viabila de a ajunge pe Galibier era un ocol enorm prin Briançon. In concluzie, seara ma prinde relativ dezamagit in camping, din cauza ca planurile mele de a urca pe Galibier aveau sa fie ruinate. Cu toate astea zona e suficient de populata de alte catarari fantastice incat sa nu fie o problema sa imi gasesc altceva de facut in ziua urmatoare. Mananc, imi refac proviziile de la un magazin Spar din apropiere, urmand sa ma apropiu de momentul adevarului: pot dormi cu bicicleta in cort? Si raspunsul e ca da. Cu roata fata data jos si pusa ulterior peste roata spate si cu tija de sa scoasa din cadru, bicicleta culcata pe o parte ocupa cam jumatate din latimea cortului, ceea ce-mi lasa loc berechet si pentru bagaje, si pentru dormit. O pun la locul ei, imi aranjez putin lucrurile prin cort, iar apoi ma culc cu gandul la ziua de maine si la traseul pe care sa-l abordez.
  27. Episodul II - Ziua intoarcerii din Olanesti la Otopeni. Am promis sa fiu mai scurt de aceasta data si o sa detaliez doar doua episoade din acea zi, pe care le voi denumi simbolic OBOSEALA SI COPACUL. Ceasul suna la 4:30. Buimac, ma uit spre geam, intuneric bezna. Realizez ca trebuie sa plec si zvacnesc din pat. Aprind lumina, deschid fereastra si la fel de brusc ma intristez. Afara era foarte rece si ploua torential. Cam fara chef, fac bagaje pe indelete, aranjez camera de hotel de parca trebuia sa primeasca oaspeti si usor usor privesc printre ropote de ploaie cum incepe sa se lumineze. Deja imi faceam planul de abandon daca ploaia nu inceta intr-o ora - doua, sa ma intorc spre casa dupa pranz impreuna cu echipa de sahisti cu bicicleta la bagaje sau trimisa la Bucuresti prin curier rapid. Aproape de ora 6 apar primele raze calde de soare si ploaia inceteaza subit. Adrenalina si bucuria ma cuprind, cobor in fuga la receptie, salut, fac cateva mici pregatiri, ma urc pe bicicleta si ma napustesc la vale. Ajung fara oprire in Ramnicu Valcea, singurul oras pe care il cunosc cu piste de biciclete pe carosabil, in primul metru de la bordura. Pacat ca nivelul de trai al locuitorilor pare modest, probabil in urma falimentului industriilor locale. Orasul este animat de la primele ore, totusi il strabat in 10-15 minute si ajung in europeanul spre Pitesti. Parcurg urmatorii 8 km inca indecis daca sa merg pana in Pitesti pe E81 (calitatea asfaltului excelenta) sau sa merg prin Curtea de Arges, drum care ma atragea mai mult dar era mai lung si mai prost si eu inca resimteam parca efortul de la venire. Treptat traficul se indesea deranjant, trec si de intersectia spre Curtea de Arges si tin europeanul. In urmatorii cateva sute de metri ma depasesc peste 10 tiruri, de fiecare data fiind nevoit sa parasesc carosabilul acestia atentionandu-ma cu cate un claxon scurt ca nu ma pot ocoli prea mult datorita traficului de pe contrasens si ca vor trece foarte aproape de mine. Daca un tir nu atinge axul drumului, pe E81 mai ramane doar jumatate de metru pana la margime in care trebuia sa incap si eu pe bicicleta pe langa ele si in acele momente preferam sa parasesc carosabilul cu vreo 10 cm mai inalt fata de pietrisul de pe margine. Brusc nu-mi mai place deloc ideea sa parcurg urmatorii 52 km pana in Pitesti pe european si verific in prima parcare harta: ochiometric pareau doar vreo 10% mai multi km pana in Pitesti prin Curtea de Arges. Fac cale intoarsa si un semn imi indica Curtea de Arges, 28km. OBOSEALA Traversez prima localitate, drumul incepe sa urce, urmatorii 10-15km ii cunosc de la venire. Picioarele nu ma ajutau deloc, obosesc repede si fac mai multe pauze scurte sau push bike. Continui urcusul problema se agraveaza treptat, obosesc foarte repede, uneori la numai cateva sute de metri de la pornire. Panta pare semnificativa, totusi abordabila, eu chiar si in viteza intai pe foaia mica dupa doar 2-3 minute de la o pauza preferam sa cobor din sa si sa urc pe langa bicicleta, chiar sa alerg, numai nu in sa, pedalatul ma sfarsea de forte. Trag concluzia ca am luat-o prea repede cu urcusul fiind neincalzit suficient, pana acolo avand majoritatea drumului pe coborare. La fiecare oprire verific bicicleta. Ridic pe rand cate o roata, le rotesc, acestea se invart extrem de usor si mult timp, nici un zgomot suspect, nici o frecare pe discuri, ovalizare, etc. Fac in repetate randuri mici ajustari de sa si ghidon, mai pompez jumatate de atmosfera presiune in roti, in final concluzionez ca refacerea mea nu a fost tocmai totala si efortul de la venire inca se resimte. Resemnat, dupa vreo ora de urcus ajung in varful dealului si o iau in goana la vale. Trebuia sa limitez des viteza din frane, datorita curbelor stranse. Intr-o astfel de curba vad un caine voinic care ma intampina latrand, alaturi de alti 2 mai mici. Am franat in acea curba destul de mult, suficient cat sa ma ajunga din cateva salturi. Grupul asta de caini mi-l aminteam de la venire ma abordasera cu vreo 100 de metri mai la vale dar abandonasera curand cursa, eu impingand atunci hotarat la pedale cu vreo 20-22 km pe ora la deal (in viteza a 6-a :) ) Vazand acel caine voinic atat de repede langa mine un val de adrenalina navali in sange si incep a pedala in forta la vale. Cursa, cu dulaul voinic fix langa mine, a continuat vreo 400 de metri, eu fiind incapabil sa accelerez suficient din pedale si totusi eram pe coborare accentuata. Cand a abandonat el urmarirea mea, eram si eu la fel de obosit. Nu intelegeam ce se intampla, de ce nu pot pedala mai bine, bicicleta continua sa prinda usor viteza la vale, eu tinand acum franele apasate la jumatate. Am concluzionat din nou ca nu am accelerat suficient din prima cat sa-l descurajez rapid si datorita gropilor si crapaturilor din asfalt, care ma zdruncinau puternic si ma faceau sa fiu mai prudent. Coborarea s-a sfarsit in zona localitatii Ciofrangeni urmand o portiune de cativa km pe plat in care admiram dealurile inalte pe care le traversasem cu 3 zile inainte si pedalam in ritm lejer incalzit de razele inca blande ale soarelui care aparea rar dintre nori. M-am oprit si m-am dat generos pe maini si picioare cu o solutie de soare cu factor de protectie maxim luata de la farmacie impreuna cu plicurile de anticarcel cu o seara inainte. Anticarcelul ala sa fi fost expirat? Pentru talpi mai adaugasem in adidasi un set de branturi speram eu sa ajute cat de putin pentru usturimile din talpi. Urmeaza urmatorul deal, un urcus parca mai lung decat primul si mai epuizant pe alocuri. Fac cu placere pushbike si urasc de fiecare data momentul cand la doar cateva minute dupa urcarea in sa sunt incapabil sa mai pedalez chiar pe vitezele 1-2 si pe foaia mica. Ajung dupa aproape o ora de urcus in varful celui de-al doilea deal, pornesc pe curbe lente vijelios la vale cu aproape 50km pe ora. Curand intru in Curtea de Arges. In centru opresc pentru o cafea si 2 felii de placinta cu branza si mere. Ceasul era trecut de 11 si eu parcursesem abia primii 50km. Dupa ce le consum cu placere pe un colt de tejghea de ziare din apropiere, felicit calduros placintarul pentru cele mai delicioase 2 bucati de placinta pe care mi le aminteam in acel moment ca le-am consumat vreodata. Aveau cate o foaie subtire de coca de 2-3mm atat sus cat si jos si intre ele o compozitie de branza dulce cu stafide si aroma de vanilie, iar in a doua o umplutura de mere rase cu zahar caramelizat, ambele felii de cate 3 cm grosime. Costasera 1,8 si 2 lei, un pret foarte rezonabil pentru o portie cat marimea unei palme si mai ales, atat de gustoase. Primisem la achizitionare rest complet si bon fiscal. Cred ca aveau peste 20 de tipuri de alte produse, gen prajituri, covrigi si gogosi. Placintarul intinzand niste foi pe o masa di inox, ma intreba de unde sunt si unde merg si imi destainui ca el a plecat din Bucuresti cu cativa ani in urma si ca se simte mai bine aici. I-am dat in gandul meu dreptate, spunandu-mi ca asa ar trebui sa fac si eu odata si mi-am luat ramas bun. Ma simteam pe deplin satul si eram convins ca nu voi mai avea nevoie de mancare cel putin pana in Pitesti. Pornesc prin oras, asteptand sa intalnesc indicatoare cu iesirea spre Pitesti. Pe drum forfota si aglomeratie, multe lucrari stradale, intr-un loc un excavator cu picamer in varf sfarma de zor atat asfaltul cat si trotuarul incat nici masinile nici pietonii nu mai stiau pe unde sa o ia. Ies din Curtea de Arges, drumul cu o panta usor descendenta, eu prinsesem forte din nou, apas puternic pe pedale. In 4-5 Km ma muiasem iar, opresc brusc, inca eram tentat sa caut o problema la bicicleta. Lovesc fiecare pedala cu putere, ambele se invart ca tititirezu, nici o frecare suspecta aici. Ridic roata din spate, invart 2-3 rotatii pedalele, mergeau destul de greu. Verific viteza: 3. Dau pe 1, rotesc iar, tot greu. Se pare ca problema e din butuc, e cumva franat! Plec mai departe si ma gandesc. Cum as putea sa-mi dau seama unde e problema in butuc, cum as putea sa o rezolv prin mijloace proprii. Excludeam oricum sa ma intorc in Curtea de Arges, intuiam ca m-ar fi intarziat multe ore sa rezolv problema daca reuseam totusi sa gasesc pe cineva priceput, planul era sa ajung acasa pe lumina, pana la apus. Am zis ca mai bine in drum spre Pitesti caut o solutie. Motivat ca am gasit cauza epuizarii mele, m-am focusat pe problema. Am rememorat in minte zecile de rotite si piese din butuc, forma si ordinea la montare, incercam sa ghicesc rolul precis al fiecareia, ce problema ar fi putut apare, care ar fi cauza frecarii, poate o pietricica, gunoi ceva a ajuns accidental in interior. In mod cert trebuia desfacut butucul si vazut ce e de gasit acolo. Se profila in mintea mea ca operatiunea de desfacere a butucului facuta cu 2-3 zile inainte trebuia repetata, dar durase ore bune. Ma gandeam ce sanse as avea sa o fac singur cu sculele avute la mine. Am revazut in minte rapid cheia de 18-19 subtire ca o tabla ce desfacea o contrapiulita, cheie pe care nu o avusese nici baiatul din Valcea initial si a trebuit sa coboram din Olanesti la atelierul lui. De aia nu aveam si trebuia musai subtire de 2-3mm, oricum nici un fel de cheie de 18-19 nu aveam la mine ca sa incerc s-o subtiez. Am incercat sa refac minutios in minte ordinea precisa a cat mai multor piese din butuc, fiind pregatit in orice moment ca daca nu reusesc sa fac reconstituirea exacta in memorie, sa opresc si caut cu telefonul ceva tutoriale pe Youtube. Fusesem atent si la demontare curatare si montaj, rememorand inclusiv micile incidente cu fiecare piesa pentru a intari unele presupuneri despre forma ordinea si scopul lor. Brusc, am realizat ceva! Picioarele care invarteau mecanic pedalele s-au oprit si ele. Era o mare descoperire, imi dadusem seama de la ce piesa ar putea fi problema, dar nu stiam cum as putea rezolva. Rotitele in capul meu se invarteau infernal, ca pinioanele in saracul butuc gripat. Faceam zoom in minte pe piesa care credeam ca poate cauza toata sfarseala mea de forte. Mi-a venit brusc alta idee! Stiam si cum puteam rezolva! Era singura sansa cu sculele care le aveam. De fapt scula necesara nu o aveam dar stiam ce imi trebuie. In secunda urmatoare apasam cu forta ambele frane, in timp ce privirea scana imprejurimile pe jos. Vazusem si instrumentul salvator, chiar pe marginea drumului. In timp ce il ridicam de jos, mai calculez o data toata operatiunea, totul parea corect, nu dadea nimic cu virgula, trebuia sa incerc. Ridic pietroiul de jos, calculez din zbor forta si traiectoria si aplic o lovitura puternica. Trosc! Pietroiul se sparge in doua in pumnul meu. Socat de impact si grabit sa aflu rezultatul ma reped pe bicicleta sa vad efectul doctoriei mele. Terapia cam dura, dar FUNCTIONASE!!! Bicicleta mergea ca unsa, in sfarsit!!! Pedalam cu aproape 30 km la ora si totul mi se parea acum atat de usor, chiar cu a 6ea pe foaia mare, am incercat si a 7ea! Chiuiam in gand de bucurie! Cum nu imi dadusem seama de problema pana acum si carasem parca pietre de moara ultimii vreo 60 de km de la plecare, imi aminteam ce chin a fost la deal! Cum de nu imi dadusem seama pana acum!! Cauza fusese urmatoarea: butucul meu, cu vitezele in el, are la exterior printre alte cateva piese si un fel de saiba care se fixeaza prin presare pe ax. Nu imi atrasese cu nimic atentia cand a montat-o baiatul, imi dadusem seama de rolul ei doar fiindca o impingea cu o teava prin bataie usoara cand asambla butucul. Rememorand ordinea pieselor, imi venise ideea ca acea saiba a ajuns cumva sa faca presiune prea mare pe un ansamblu de componente din butuc, presiune care genera mai multa frecare decat in mod obisnuit. Daca cu o teava bagata pe axul butucului presezi acea saiba, cu lovituri in ax (socuri de sens contrar) ar fi trebuit macar microscopic dar speram cu efect sesizabil, sa slabesc presiunea ei pe acele piese. Chiar asta s-a intamplat in urma loviturii de pietroi, in mod cert a avut efect. Am pedalat fara pauza aproape o ora si jumatate, in voie buna si impacat ca acum totul era in ordine, voiam chiar sa opresc si sa mai repet o lovitura in axul butucului dar totul era acum normal si mi se parea o brutalitate inutila. Intreaga zi fusesera multi nori pe cer (fara nici un strop de ploaie), soarele statuse mai tot timpul ascuns dupa ei, totusi baltile mari de pe marginea drumului tradau ca o ploaie abundenta trecuse de curand prin zona. Temperatura era foarte placuta, numai buna de pedalat, traficul decent si fara multe tiruri sau camioane. Aproape de Pitesti opresc si consum un corn si un iaurt de la un magazin local. In Pitesti aproape de iesire mai iau o sticla de ceai verde si o banana. Bag bidonul gol in gentuta de pe prtbagaj si beau din cand in cand din mers din bidonul de ceai acum ocupand locul in suportul de bidon de pe cadru. COPACUL Dupa Pitesti continui in forta pe asfaltul bun dar cu trafic neasteptat de intens de masini mari si tiruri. Opresc la intrarea intr-un sat inainte de Titu. Pe partea mea nu erau inca case, incepeau 150 de metri mai in fata. Deci opresc, in dreptul unui nuc batran aflat la vreo 10m de sosea, las bicicleta langa drum, iau cu mine pelerina de ploaie pe care obisnuiam sa stau la opririle mai lungi. Ma simteam obosit, soarele incepuse sa iasa mai des dintre nori, dar lungit la umbra nucului era racoare si ma relaxam asa bine pe iarba si pamantul racoros. Mi-am sprijinit casca sub cap si parca pozitia devenise perfecta si eu urmaream doar cum fiecare muschiulet incins de efort se relaxeaza si se bucura de acest moment de pauza si racoare. Corpul parca adormea dar eu ramaneam traz, cu ochii deschisi, detasat si atent la ce se intampla in jur. Cat am stat acolo nu a trecut nici un tir sau masina mare. La casele de peste drum 3 copii pe biciclete se plimbau in stanga si in dreapta pe trotuar. La 3-400 metri in fata se profilau niste dealuri minunate ce isi schimbau permanent culorile sub jocurile de umbre si lumini ale razelor de soare printre nori. Mai multe gaze si furnici se urcasera si se tot plimbau pe mine, le urmaream cu privirea si eram incapabil sa am vreo reactie impotriva lor. Corpul se relaxa, urmaream cu atentia fiecare muschi, unul deasupra genunchiului drept avea un fel de spasm usor, insesizabil dar constant. In acea stare, brusc am simtit o pace si o liniste cum nu imi amintesc vreodata. Eram foarte treaz foarte atent, auzeam si gandurile care imi treceau prin minte dar parca nu mai erau ale mele, le urmaream tacut de la o oarecare distanta. Miscam usor mana stanga prin iarba racoroasa si matasoasa si cu dreapta mai duceam rar sticla de ceai verde la gura si luam cate o inghititura mica. Ce mi se intampla era extraordinar de diferit de starea normala, eram intr-adevar fericit, simteam fiecare particica din corpul meu si eram parca proiectat brusc in realitate. Atat de relaxat, dar atat de viu, atat de conectat cu natura si prezentul. Imi dadeam seama ca pana acum ma identificasem prea mult cu gandurile mele. Constientizam ca gandurile imi creeaza propria realitate eronata, diferita de realitatea pura din jur, si ca ma tin departe prezent. Sunt un produs al propriilor iluzii si nimeni nu m-a avertizeazat, nu mi-a dat o palma sa ma trezeasca. Sau poate a facut-o, in repetate randuri dar eu dormeam continuu, asurzit de zumzetul continuu al gandurilor mele si ratam conectarea la prezent, la acea clipa infinita de liniste. Nu pot sa-mi dau seama cat a durat acea stare, poate doar cateva momente oricum s-a intamplat ceva remarcabil, as vrea sa o mai traiesc, dar nu stiu cum. Starea aceea de liniste si pace, contopirea in simtire cu natura si prezentul nu o mai traisem. Era mai mult decat o motaiala la umbra, dupa efortul unui drum lung. Eram ca o picatura care se dizolva in ocean si nu era nici o problema ca eu dispaream fiindca deveneam ceva mult mai mare. Sunt de formatie inginer, nu merg la biserica, nu rostesc rugaciuni dar starea aceea a mea era cumva religioasa. Realizam cumva ca Intregul, Mama Natura e peste tot, numai eu avem iluzia ca sunt separat. Nu stiu cum sa ma fac mai bine inteles, imi este foarte greu sa folosesc comparatii, e ca si cum nu gasesc cuvinte relevante sa explic unui orb cum arata culoarea rosie. Inchei aici, neputincios in exprimare sa mai comentez acest episod. Ma ridic, imi iau lucrurile si plec mai departe. Ceva din acea traire se pastreaza inca, am devenit mult mai atent, observ o multime de lucruri noi pe drum. Multe locuri nu mi le aminteam deloc, de parca nu mai trecusem pe acolo cu cateva zile inainte. In Gaesti opresc la acelasi bar de la venire, in fata Arctic si consum o cafea si un corn in locul bucatii de pizza care nu mai era pe stoc. Observ amuzat pe cei din jur cu totii preocupati la maxim de evolutia unor cifre pe vreo 6 monitoare cu tot felul de numere care se schimbau. Din cand in cand se ridica cate unul de la masa si mai investea cate 2 lei intr-un bilet de loterie bazat pesemne pe observarea evolutiei cifrelor de pe monitoare. Se intorceau la berea de la masa si la schimbarea cifrelor de pe monitoare mai studiau si ceva de pe biletul lor, cu totii de fiecare data vadit nemultumiti. Dupa Gaesti au inceput din nou crapaturile si gropile in asfalt. Majoritatea timpului calculam o traiectorie optima printre ele pe urmatorii cativa metri si apoi ridicam privirea in jur. Ca si la venire, forfota maxima era in Lunguletul unde parca intreaga comunitate era iesita pe strada si pe campuri sa recolteze cartofi. Peste tot se miscau tractoare cu remorci pline cu saci umpluti ochi cu cartofi galbeni, noi, incredibil de mari, maxim 2-3 la kilogram. Din Tartasesti se termina in sfarsit asfaltul prost dar aceasta localitate are pe ambele parti un trotuar lat de 2 metri din dale in forma de "H", cu rol si de pista de biciclete, fiindca toti biciclistii locali circulau pe acolo. Am incercat si eu, dar posteriorul meu obosit de mii de alte zdruncinaturi, refuza sa mai suporte vibratiile din aceste dale, fiecare in plan usor diferit de vecinele sale. Am trecut cu greu aceasta localitate, intinsa pe mai multi kilometri, incercand in cateva randuri sa opresc tipetele disperate ale fundului meu ca nu mai suporta atata zdruncin si ieseam pe asfalt. Pe banda 2 circulau cu peste 100 la ora automobile, iar multitudinea de camioane si tiruri ce veneau dinspre Targoviste se multumeau cu banda 1 la o viteza de minim 80 km pe ora. Intotdeauna treceau foarte aproape de mine si eram nevoit sa parasesc asfaltul, si asa jupuit adanc 20 cm pe langa bordura de un utilaj care il zgariase intentionat producand urme ca a unor cauciucuri cramponate intr-un noroi moale, mie producandu-mi vibratii asemanatoare cu cele ale dalelor de pe trotuar. Dupa Tartasesti, intampin in camp un nor de gaze, ce iesisera previzibil la plimbare inainte de apus. Imi intrau o multime in ochi, nas si gura chiar daca respiram printre dinti. Invazia gazelor s-a sfarsit rapid, o data cu intrarea in padurea Raioasa. In preajma copacilor batrani era mai racoare. Chiar daca stiam ca nu era o idee buna la acea ora, urmaream sa apara un drum care sa intre in padure. Ma simteam atras sa intru pe o poteca si sa parcurg printre copaci o bucata de drum. Am vazut in sfarsit o intrare, am incetinit. Am ajuns in dreptul ei si m-a cuprins o repulsie, am renuntat la idee. Intrarea era intr-un loc de parcare, probabil ducea spre un paradis al gratarelor, se putea intra cu masina, dar erau la intrare, pe acel drum si peste tot in jur, munti de gunoaie. Am continuat calatoria in ritm tot mai alert spre casa. Simteam ca se va sfarsi curand si picioarele prindeau aripi. Am mai oprit in Chitila pentru o scurta pauza si din lipsa altui loc m-am intins sa ma relaxez pe un plan inclinat de beton care cobora spre poarta unui localnic. M-am trezit curand cu 2 copii care ma priveau din fata altei porti ale aceleiasi curti. M-am ridicat si am plecat mai departe. Alti 2 copii pe biciclete, opresc isi abandoneaza pe trotuar bicicletele si se aliniaza la marginea soselei cu mana dreapta intinsa orizontal. Intuiesc ce doreau si le ating in trecere usor degetele cu ale mele. Aud in spate chiote de bucurie din partea fiecaruia. Nu stiu ce reprezinta acest gest, probabil un salut, dar pe ei raspunsul meu prin atingerea degetelor lor i-a facut foarte fericiti. O tai pe o scurtatura prin padurea Mogosoaia. Cativa caini se reped la mine in valuri dar nu au nici o sansa zburam deja cu 30 la ora la intalnirea cu ei. Dupa sensul giratoriu din intrarea in centura sunt singurul care merge regulamentar prin zonele cu restrictii de 30 de km la ora, restul participantilor la trafic in jur de 120. O tai pe la o trecere de pietoni peste centura, traversez calea ferata si scurtez pe o straduta prin Otopeni ce iese in dreptul Mc Donalds. Traversez cu bicicleta in brate pasarela peste DN1 si intarzii un minut sa privesc de sus traficul. Urmez si eu DN1 1 km pana acasa unde ma intampina cu pupaturi si mare bucurie membrii familiei care de ore intregi stateau cu ochii pe harta online de pe Facebook, urmarind biluta care se apropia continuu dar aproape imperceptibil, de casa. Bicicleta s-a comportat bine la drum si incidentul cu ierburile la butuc il consider doar un hazard si nu o slabiciune, la fel si intamplarea cu saiba epuizatoare. Poate ar fi bine sa caut in continuare o bicileta solida dar mai usoara, careia sa-i pot pune portbagaj pentru bagaje. Ma roade gandul sa planuiesc curand un circuit de mai multe zile. Sunt decis la urmatoarea iesire sa incalt niste pantofi scunzi de munte, cu talpa groasa si mult mai rigida pentru a evita usturimile din talpi de la pedalat. Erau pregatiti, dar i-am abandonat la plecare in ultimul moment, fiind mai grei. Posteriorul nu stiu cum as putea sa-l ajut mai mult decat saua mea spatioasa si noul pantalon cu bazon de buna calitate testat cu succes in aceste zile. Poate prin alegerea unor drumuri mai scurte si mai bune, impreuna cu pauze mai lungi si dese. Cred ca de la solutia de soare, pe vesta reflectorizanta si pe tricou au aparut mai multe pete care nu au iesit la spalat. Manusile erau murdare de spuma cu care mecanicul din Valcea a gresat lantul dar dupa spalare arata impecabile, ceea ce nu s-a intamplat si cu tricoul meu cel nou de ciclism. Voi mai incerca o data scoaterea petelor cu ceva mai puternic, poate imi recomandati un produs eficient. Mansoanele noi cu cornite s-au dovedit foarte comode, oferind o suprafata mare de sprijin pentru palme. La fel si pozitia cu ghidonul ridicat la maxim a prevenit durerile incheiturilor de la maini. Ma uit in urma cat am scris si realizez ca nu m-am tinut deloc de promisiunea cu postul mai scurt pentru calatoria din ziua de intoarcere. Nu mi-am mai scris niciodata memoriile, se pare ca nu stiu sa fiu concis in povestire. Opresc aici analiza, si concluzionez ca totul s-a terminat cu bine, a fost o experienta fantastic de bogata, mult mai mult decat am reusit sa va povestesc in niste zeci de randuri, pentru mine o adevarata inititiere in scurta mea cariera ciclistica cu vechime deja de o luna si jumatate si probabil abia vreo 1000 de km parcursi pe 2 roti. Mi-a placut sa pedalez singur, in ritmul meu, totusi as prefera compania unui tovaras mai experimentat in urmatoarele calatorii. Drumuri bune tuturor!
  28. Asa cum v-am promis o sa va spun povestea calatoriei cu bicicleta la Olanesti, tur-retur. Weekendul l-am petrecut la mare, la cort pe plaja la Vadu (am intrat doar o data in cort) cu o gasca vesela. Acum ma bucucr ca nu am fost cu bicicletele, fiindca m-am simtit in forma pentru maratonul de golit cutii de bere, sticle si pahare care a urmat. Prima noapte a fost cu adevarat frenetica rasaritul prinzandu-ne pe plaja cu muzica la maxim. Tabara baietilor era mai tot timpul instalata la jumatate de metru in apa, cu masa si scaune. O briza placuta a batut dinspre mare si a tinut departe de noi insectele care ar fi putut veni dinspre camp la orele cand soarele se afla la orizont. Ne-am intors duminica seara in Otopeni si chiar daca eram hotarat ca in cursul diminetii de luni sa plec la Olanesti cu bicicleta, m-am ocupat mai mult de despachetarea bagajelor. Dimineata m-am trezit la 4:30 si o ora m-am pregatit pe indelete de plecare. Cand a inceput sa se lumineze (5:40), am pornit. Pe teava orizontala de pe cadrul bicicletei am fixat o borseta in care am avut un power bank care a incarcat permanent telefonul fixat pe ghidon cu un cleste special. Ca sa evit pe drum multiple telefoane cu intrebari de genul "Ce faci, unde esti?" am pornit Runtastic care oferea pe Facebook permanenet informatii despre pozitia mea pe harta, viteza de deplasare si tot felul de statistici. In primele ore temperatura a fost ideala, viteza de deplasare optima. Prima oprire am facut-o in padurea Raioasa mai mult pentru rehidratare, a doua in Lunguletu unde am cumparat si consumat cateva legume proaspete, ca pentru o salata. Dupa Tartasesti pana la Gaesti calitatea asfaltului este proasta, cu multe crapaturi, carpituri si gropi, cel putin pe margine unde ruleaza biciclistii. A treia oprire am avut-o la intrarea in Gaesti unde am servit o cafea si o felie de pizza la un bar in fata uzinei Arctic. Pana in Pitesti calitatea asfaltului a fost buna iar vremea schimbatoare: cand soare arzator, cand innorari accentuate si rafale puternice de vant, insotite de ploaie torentiala sau doar cativa stropi. M-am oprit des sa scot sau sa pun pe mine pelerina de ploaie. In Pitesti am avut un mic incident cand intr-un sens giratoriu, cu ochii la traficul din jur nu am observat o groapa in care am intrat cu viteza. Telefonul a zburat vreo 5-6 metri printre rotile masinilor. A scapat intreg ca prin minune, totusi bumperul de aluminiu era distrus (balamaua rupta, o indoitura accentuata, in zona de impact cu asfaltul). L-am remodelat cum am putut si am bagat telefonul tot in bumper sperand ca daca un incident asemanator va urma sa mai supravietuiasca inca o data. Era trecut de ora 13, soarele ardea ingrozitor pe brate si genunchi. Mersesem pana aici intr-un ritm lejer, fiindca nu stiam corpul meu cum se va comporta la drum lung. In Pitesti ma simteam inca in forma maxima, incalzit bine si am decis sa nu o iau pe cel mai scurt si aglomerat drum (E81) spre Ramnicu Valcea, ci spre Curtea de Arges si apoi stanga pe langa lacul de acumulare Valcele. Mai departe imi modelasem din timp un traseu alternativ prin cateva localitati si peste un munte, prin Ciofrangeni. Stiam ca nu voi mai avea timp urmatoarele zile sa urc pe varful Cozia si tare imi doream acest drum sa-l fac mai interesant cu o portiune de traseu offroad si urcus prin padure, de negasit in jurul Otopeniului. Zis si facut, la Merisani am facut stanga, am parcurs cativa km pe langa lacul Valcele apoi cateva localitati cu teren destul de denivelat dar asfalt bun. In Tutana m-am racorit la o fantana de pe marginea drumului si m-am interesat de starea durmului pana in Ciofringeni. Un batran mi-a spus ca asfaltul se va termina curand dupa care drumul e foarte prost. Alt localnic mi-a spus ca e drum de tara bun, ca se poate merge cu masina. Din Tutana pana in Alunis este numai urcus, drumul greu pentru bicicleta (acoperit cu pietris cu nisip de rau) sau pamant. Pe multe portiuni, cam un sfert din urcus, panta e abrupta sau obosisem eu prea tare la pedalat si am mers pe langa bicicleta, totusi fara opriri. Cam 2 ore a durat urcusul, destul de greu, cu o singura pauza de 10-15 min alaturi de un batran de 76 de ani care urca si el cu o bicicleta incarcata cu multe bagaje. Telefonul se inchidea singur incins de soare si viteza prea mica pentru o ventilatie satisfacatoare. Aproape de varf, in Alunis mi s-a spus doar ca spre Ciofrangeni ar trebui sa o iau prin padure si mai bine sa ma intorc. Am mai urcat circa jumatate de ora cand drumul figurat pe harta mea (704F) disparea, fiind imposibila (prea abrupta) o coborare spre directia indicata pe harta. Sus de tot, m-am tot invartit prin zona pe portiuni mari inca jumatate de ora cautand drumul, ba cu bicicleta ba pe jos. Ma simteam obosit, cei 2 litri de apa de la fantana din Tutana se terminasera, soarele ardea infiorator. Voiam sa ma intind cateva secunde pe iarba dar simteam ca voi lesina imediat, nu atat de la oboseala cat de insolatie. Imi era teama ca ma voi trezi tarziu si ma va prinde noaptea prin padure. Am mancat in graba din picioare cateva seminte si fructe uscate, am imbracat pelerina de ploaie ca sa ma mai apere de soare pe maini si fara sa mai fac pauza si am mers mai departe. Peisajul era foarte frumos, am oprit cateva momente si am fotografiat un palc de ferigi de circa 2 metri inaltime. Am gasit si un corcodus si mi-am umplut un buzunar de la spatele tricoului, consumand apoi constant din ele ca sa evit deshidratarea si senzatia de lesin de la caldura. Drumul pe care il urmam era diferit decat cel de pe harta (al meu inconjura muntele, cel de pe harta o taia prin padure). Curand am inceput sa cobor si am intrat in padure. Efortul mic de la coborare, umbra si temperatura mai scazuta m-au revigorat rapid. Drumul adesea disparea, eu urmam intuitiv un traseu printre copaci, evitam ramificatiile spre directii gresite, urmaream cu atentie niste urme vechi de masina pe care crescuse iarba, sau se asternusera frunzele uscate si care dispareau adesea drumul urmat fiind adesea si pe albia unui torent ce aparea in urma ploilor. Intr-un luminis, am strabatut o poiana cu ierburi inalte si aici se parea ca se pierd toate urmele. Am mers intuitiv inaite, GPS-ul incepea sa indice o directie de deplasare buna, spre Ciofrangeni. Coborarea era foarte abrupta prin unele locuri, cu ambele frane blocate alunecam la vale pe frunze si pamantul umed. Aici a cedat ceva in frana fata, nemaitinand la fel de bine ca inainte si scotand un zgomot sfasietor la franare. In 2 randuri, am coborat de pe bicicleta cativa zeci de metri. Mergeam pe langa ea cu franele apasate la maxim ca sa nu o scap la vale. Auzeam o drujba in vale si drumul tinea directia spre acel zgomot. Dupa mai bine de jumatate de ora de coborare am intalnit 3 cai liberi si dupa cateva sute de metri primul drum forestier. Dupa alta jumatate de ora eram in Ciofrangeni cu o pauza intermediara de cateva minute. Ultimii 20 de km ii parcursesem in 4 ore, cu mai mult de o ora intarziere decat estimasem initial, doar cu harta in fata cu diferentele de nivel. De mai multe ore telefonul nu mai gasise nici o retea. Am reintrodus cartela in telefon si s-a conectat imediat, pesemne ca de la vibratii se miscase cartela si tot cauta reteaua. Aveam vreo 5 ore de cand disparusem de pe radar (Facebook), i-am sunat si pe cei de acasa care erau ingrijorati si pregatiti deja sa plece dupa mine. De la un magazin local am cumparat o sticla de apa din care am baut aproape un litru, restul am stocat in bidonul de pe cadru. Afara se mai racorise, ma bucuram din nou de pedalat cu viteza. Am oprit sa curat mai bine toate urmele de vegetatie de pe roti si lant. Niste ierburi pe care nu le mai puteam indeparta se infasurasera la roata din spate in milimetrul distanta dintre pinionul de la lant si butuc (in care eu am vitezele) impiedicand schimbatorul din butuc sa-si mai faca treaba. Nu mai puteam schimba decat vitezele 6-8, potrivite pentru deplasare cu minim 30 de km pe ora la cadenta mea obisnuita (70) pe foaia mare. Am intersectat curand pe la jumatate segmentul de drumul Curtea de Arges Ramnicu Valcea, unde am luat in piept primul deal, cu urcus accentuat pe mai multi km pe raza localitatii Blidari. Am comutat pe foaia mica dar si asa, in viteza a 6-a trebuia sa mentin o viteza de minim 20 de km la ora la urcare. Oboseam repede, dupa fiecare 1-2km alternand cu mers pe langa bicicleta in momentele cand de efort simteam ca e gata-gata sa-mi pocneasca ceva de durere in stomac in partea dreapta. Am ajuns in Ramnicu Valcea pe apus si m-am plimbat si relaxat prin centru vreo jumatate de ora inainte de runda finala, 20 km de urcus aproape continuu spre Baile Olanesti. Odihnit, pe racoare (era deja intuneric), am pedalat in forta vreo 12km. Terminasem apa si de frica sa nu ratez si ultima carciuma deschisa, am oprit la o terasa unde patronul s-a oferit sa-mi tina companie 15 minute cat am consumat o bere cu suc de lamaie. Ultimii 8 km de urcus i-am facut intr-un ritm ceva mai lent, bucurandu-ma de racoarea serii si deruland in memorie o analiza a zilei. Ma simteam excelent, doar o usoara oboseala placuta in muschii inca ascultatori. Singurul disconfort fizic major fusese usturimea din talpi (incaltasem ca la ultima tura de antrenament de 90km, aceeasi adidasi usori din plasa si cu talpa moale). In rest nu ma durea nimic, doar posteriorul se simtea obosit dupa 17 ore si jumatate de stat in sa, iar bratele si genunchii erau arsi de soare dar se calmasera pe racoare. Nici o durere de spate, de maini, de ceafa incheieturi sau alti muschi. Am ajuns la Hotel Parang dupa ora 23, receptionera m-a lasat sa parchez bicicleta in zona receptiei, langa niste ghivece mari cu flori si canapele. Am avut parte de o primire calda din partea antrenorilor si a pustilor din echipa de sahisti juniori a Otopeniului, fiind indrumat spre camera unde dupa un dus rapid m-am bagat la somn. A doua zi ne-am trezit de dimineata si l-am insotit pe fiul meu la meciurile de sah, alternand in pauze cu plimbari in parc si pe aleea spre izvoare. El prefera impreuna cu ceilalti copii sa inchirieze niste biciclete cu 4 roti pentru cate jumatate de ora, cu care parcurgeau in viteza si multa galagie aleile din parc. Eu simteam nevoia de plimbari usoare, nu facusem febra musculara, dar aveam o stare generala de oboseala. Dupa amiaza a inceput sa ploua si am gasit timp sa caut pe internet un service pentru biciclete in Ramanicu Valcea. Am luat legatura telefonic cu un baiat foarte amabil, care s-a oferit sa vina cu masina si scule in Olanesti, sa-mi rezolve problema de la butuc. Ii lipseau cateva chei pe care nu reusea sa le improvizeze si a trebuit sa ne mutam la atelierul lui langa Valcea. Am stat in apropiere atent la operatiunile pe care le facea. Mi-a explicat ce problema aparuse, de la ierburi si fortarea schimbatorului pe urcusuri, un arculet actionat de o tija care comunica cu exteriorul butucului se comprimase si pierduse din cursa cativa milimetri, nemaiputand sa actioneza niste inele cu vitezele 1-5. Baiatul a desfact intregul butuc l-a degresat si curatat complet apoi gresat si pus totul la loc. Butucul este incredibil de complex, parca e o cutie de viteze totul intr-un volum cat pumnul. Mi-a inlocuit si o spita rupta probabil in groapa din Pitesti si mi-a schimbat placutele de frana pe fata. In final baiatul i-a facut o revizie completa, degresand stergand murdaria si gresand cu atentie lantul si alte elemente in miscare, regland verificand strangand aproape fiecare surub din sa si ghidon, verificand si completand inclusiv presiunea in cauciucuri. Dupa o cursa scurta in jur, bucurandu-ma din nou de schimbarea cu usurinta si precizie a vitezelor, baiatul mi-a cerut o suma modica(100 lei) pentru toate serviciile oferite si multe ore de munca (suma ce includea costul placutelor de frana pe ambalajul carora scria: 54lei). Am mai adaugat 40 de lei la suma pe care mi-o ceruse, pe care abia l-am convins sa-i accepte, rememorandu-i ca a venit pana in Olanesti si ca a consumat si un intreg spray degresant pentru mine si o buna parte din cel cu spuma de ungere. La urcare spre Olanesti picioarele parca nu ma mai ascultau, am parcurs drumul cu viteze foarte mici 1-5, cu o pauza de rigoare la o carciuma in apropierea unei vile superbe in constructie, mai mare decat multe hoteluri, se pare a unui baron local care intretinea drumuri. A doua zi, printre meciurile de sah, am vizitat cateva ore salina de la Ocnele Mari unde am mai pus in miscare muschii la tenis de masa, badminton, fotbal, mers prin salina. Seara am bagat 2 ore de innot la o piscina acoperita cu apa termala sulfuroasa. Pentru cei cu buget redus, Olanesti este o buna destinatie pentru un concediu de odihna de cateva zile. In zona costurile sunt mai mult decat rezonabile, chiar foarte mici. Intrarea la piscina termala costa 5 lei pe zi, iar o masa la restaurant la alegere din 6 meniuri cu ciorba, felul doi, paine, salata si desert, costa 10 lei. Pe mine m-a costat 50 de lei pe zi cu 3 mese incluse si cazarea la hotel Parang (2 stele, dar curat, baie in camera, asternuturi si prosoape imaculate, holuri si camere aerisite, apa fierbinte si presiune mare). Pretul produselor in magazinele locale sunt mai mici decat in supermarketuri, oamenii amabili si primitori. Avand bicicleta reparata, revigorat destul de bine dupa piscina si racoarea din salina, am mai cumparat pentru drumul de a doua zi o punga cu fructe si legume, iar de la o farmacie 2 plicuri de anticarcel, dintre care unul l-am consumat de seara pentru un aport suplimentar de minerale si m-am culcat devreme, in jurul orei 22:30. Va multumesc tututror pentru rabdarea cu care ati citit lectura destul de voluminoasa. Va asigur ca am omis intentionat foarte multe detalii, incercand sa-l scurtez pe cat posibil. Am mai multe poze de pe drum dar nu stiu sa le inserez in post. Voi incerca sa fiu mai succint in povestea drumului de intoarcere care, -= VA URMA=-
  29. Salutari tuturor, Conform planului, dupa plimbarea cu masina in weekend 2 zile cu cortul pe plaja la Vadu, cam fript de soare si obosit, luni la rasarit am plecat din Otopeni pe bicicleta mea si am ajuns dupa mai mult de 17 ore (pe la 23) dupa ceva peripetii la Baile Olanesti. Ieri (joi) m-am intors tot pe bicicleta Olanesti - Otopeni si am ajuns pe la ora 21 pe apus. Total 210 km dus cam tot asa la intors dar trasee diferite. Se pare ca aceasta e limita mea de km de mers zi lumina in conditiile din Romania (asfalt prost, trafic greu), bicicleta nespecializata, conditia mea fizica. Voi incerca sa-mi fac timp saptamana viitoare sa va scriu toata povestea calatoriei care pentru mine a fost incantatoare si cu siguranta am descoperit un nou mod in care imi place sa petrec timpul.
  30. Dupa ce rove-ul si-a gasit un nou stapan :) am tot cautat inlocuitor. Am trecut prin ceva ciclocrosuri de aluminiu, cu sau fara furca din carbon, care nu mi-au satisfacut poftele :). Pur si simplu printr-o intamplare am gasit o bicicleta chiar interesanta. Kona Sutra, model 2006 Bicicleta a fost muncita, fostul posesor o folosea doar pe timpul iernii pentru naveta, astfel incat am inceput sa ii aduc modificari, ideea fiind de a o echipa decent, fara excese financiare :). Drept pentru care i-am schimbat angrenajul (avea un truvativ Rolleour sau ceva de genul, antic si de demult, care pocnea si facea ca toate visele) cu un FSA Gossamer (momentan are 46/36 dar ii caut niste placi de 48/ 34), schimbatorul spate (era un LX vechi, care insa mergea bine) cu un XT care statea prin debara, pinioane (11-34, sa urc si eu mai vitejeste), lant. Am avut ocazia sa cumpar niste roti decente si chiar ieftine (niste alexrims cu butuci SLX pe fata si XT pe spate) care au inlocuit vechile roti (no name, nici macar pereche) pe care am montat cauciucurile mele favorite - Maxxis Overdrive Elite de 35. Un amic tinea la cutie un ghidon On One Midge care mie-mi place nespus... a aterizat si asta pe ea :). Plus o tija de sa din carbon, pedalele si saua pe care le mut pe fiecare bicicleta :) pe care le folosesc pentru ca m-am obisnuit cu ele foarte tare. E imperativ necesara o curatare completa pentru eliminarea ruginii (nu e mare lucru dar mai bine o fac acum) si o vopsire intr-o culoare mai omeneasca (nu-mi place deloc culoarea asta, e mult prea terna, ma tenteaza un portocaliu ceva : :)). Plus ca franele (Avid BB7 Road) necesita si ele un overhaul, merg foarte bine dar reglajele sunt nitel cam intepenite. Am pinioane si lant 11-34 pentru 10 viteze, cred ca am sa mai cumpar, ca si ultima investitie, o pereche de 105 5700 pentru a schimba manetele (sunt tot 105, dar 5500) si s-o trec pe 10 plus ca as vrea sa scap de cablurile care atarna. Evident, schimbat si cabluri si camasi, astea sunt ok dar nu le mai dau viata lunga. Ceva sugestii pentru un vopsit decent si reonabil la pret pentru Bucuresti? PS: nu luati in seama benzile de culori diferite la ghidolina, s-a rezolvat intre timp :))
  31. MaC®

    Am vrut și eu să-i recomand asta. TTS2 nu prea e în zona dorită, iar TTS1 are doar primele 2 zile suprapuse oarecum peste traseul dorit. În schimb tocmai am primit o invitatie pe FB la un eveniment care o s-o bălăureasca exact prin zona aia. Și traseul este absolut perfect pt @@Odden (are suprapuneri și cu TTS1 și 2, dar "intră" cumva ceva mai bine spre interiorul zonei faine) Rămâne doar să "spargă" traseul respectiv în tranșe mai mici a.î. să poată fi accesibile și soției. (Oricum o dai, traseul are diferență de nivel destul de mare și n-are rost s-o chinuie... mai ales că sunt destul de multe zile la dispoziție) Iată traseul: http://ridewithgps.com/events/EBR-Transilvania-2#routes/7953845/preview Precum se vede, traseul are foarte puține porțiuni de DN (Rupea Gară- Rupea și Sighișoara-Daneș) Pentru cazări, îți pot da datele de contact de la Șoarș și din cetate de la Sighișoara. În ambele locuri e superb și proprietarii sunt niște oameni deosebiți. În plus, mai am un contact de la o pensiune din Criț unde am adăstat și tareee bine ne-o fó :) Asta dacă plănuiești cumva traseul și cu trecere pe acolo.
  32. După ce îi vezi cum iau la „lins” caietele alea mizerabile, cum completează cu pixul în trei locuri aceeași informație fără să știe de ce, cum caută printre colete de-a valma, îți dai seama cât de înapoiate și ineficiente sunt procedurile acestei companii de stat. E de-a dreptul uimitor faptul că reușesc să facă treaba. Încă n-am întâlnit pe cineva mulțumit de serviciile acestei companii, dar existența ei subvenționată mascat de noi toți este în continuare tolerată cu un ridicat din umeri și „așa e la poștă”.
  33. MBZ

    NU l-a sters dl. Admin, l-a sters regulamentul. Nu avem intr-o comunitatea nici un temei sa tratam egal pe oricine vine din univers. Fiecare isi castiga respectul, reputatia, credibilitatea in timp. Unii o castiga prin discretie spre deosebire de altii care solicita liniste, tribuna, atentie la discursul lor. Momentan membrul ursamajor nu a castigat nimic notabil. Si ma tem nici dreptul de a contesta valabilitatea sau importanta unor topice, gasite in functiune. De asta am si scris ca sper sa fim in buna intelegere. Topicul tau ca initiator trebuie sa fie necesar sau acceptabil, in rest nimic nu este al tau sau al meu, este al publicului. Dialogul surzilor se va opri aici @@ursamajor
  34. majikstone

    Pentru asta exista mesageria privata. In momentul in care postezi pe forum, practic obligi fiecare cititor al forumului sa ajunga sa citeasca discutiile dintre tine si amicii tai. Posturile pe forum se adreseaza intregii comunitati sau unei parti relevante a ei, nu doar amicului X cu care ai ceva de discutat despre un subiect care nu priveste pe nimeni altcineva. LE: Si ca sa fiu in ton cu @@Muttley , daca ai ceva de discutat despre aripi, discuti pe topicul despre aripi. Daca ai de discutat ceva despre borsete, discuti pe topicul despre borsete. Si asa mai departe.
  35. intotheworld

    (aproape) Singuri pe munte Destinatia de azi e Ba Mei, un orasel de pe asa-numita Autostrada Sichuan-Tibet, adica drumul national Nr.317. Ma astept ca peisajele sa fie si mai faine in partea de sus a canionului. Suntem amandoi constienti ca ar fi fost mai intelept sa biciclim in sensul celalalt, adica de la Ba Mai incoace, pentru ca urmeaza o urcare-mamut pe drumul S303: de la 1893m la 3420m altitudine. Despre asta vorbesc: La iesirea din Dan Ba Ionut imi semnaleaza sa ma duc inainte, ca are ceva de rezolvat la anvelope. Ma simt in forma si ii dau bice. Cand realizez ca m-am dus prea tare si ca am pus poate si mai bine de 10km intre noi, trag pe dreapta si deschid mobilul de Romania. Bummer! Aici nu am semnal. Mai merg un pic in ideea ca o sa dau de o zona cu acoperire si imediat cum pot, ii trimit un mesaj mamei lui Ionut, rugand-o sa il informeze unde sunt. Pentru ca oricat de caraghios suna, nu mi-am notat nicaieri numarul “nostru” de China, care e de gasit numai pe net. Treaba asta genereaza, sunt sigura, ceva griji. Daca as fi fost in Bucuresti, m-as fi lasat prinsa in jocul asta, as fi absorbit ingrijorarea mamei lui Ionut, agravata de propria paranoia ca prietenul meu ar fi fost inghitit de un sarpe boa (ok, de un panda, sa zicem) sau rapit de Securitatea chineza. Dar biciclitul m-a invatat ceva interesant: lucrurile nu sunt niciodata atat de nasoale pe cat par a fi. De pilda, oricine poate sa pedaleze pana pe munte, chiar daca nu a mai dat pe la sala de la bac. Si chiar daca pare ca drobul de sare sta sa cada, de cele multe ori nu se intampla nimic. Asa ca la naiba cu grijile. Stau aici cuminte si-l astept. Nici nu e un loc urat, basca am o sacosa plina cu biscuti de casa. Ionut ma prinde din urma si cat recupereaza diferenta de carbohidrati, se bucura de proaspata lui imigrare in universul smartphone-urilor. Made in China Singura masina pe care o vedem toata ziua contine membrii clubului Canon din Chengdu, care zoresc spre Xinduqiao (poreclit Paradisul Fotografilor), sa prinda efemerul frunzis stacojiu de sfarsit de toamna. Ne pomenim cu “tunurile” lor atintite asupra noastra taman cand trecem un pod. La capat ne inconjoara cumva… vibrand de… admiratie? Nu suntem destul de fotogenici pentru a provoca asa rumoare si nu inteleg nici cum de poza asta, pe care ne-a-o trimis mai tarziu, a putut fi facuta cu stabilizator de imagine. In fine, asta et: Podul pe care tocmai am trecut. Si muntii invaluiti in ceata, aratand foarte “chinezeste”. Urcarea devine mai abrupta si ne oprim des, ca sa ne tragem sufletul si sa cascam gura la casele tibetane care uneori par ca sfideaza gravitatia, agatate de muchii de granit sau balansate deasupra cascadelor. Cui a proiectat drumul asta ii plac curbele foarte, dar foarte lungi. In numai 15 km castigam 1500m in altitudine! Suntem acum (aproape) singuri pe munte. Cu exceptia vulturilor pe care ii vedem din cand in cand impotrivindu-se vantului. Ne plac drumurile golase, fireste, doar ne-am hranit dragostea pentru calatorii pe off-road si pe la tara. Dar e ceva care ma face sa ma simt mai acut singuratatea pe bicicleta decat pe motocicleta. Linistea. Imi aud respiratia si vantul cum rascoleste frunzele cazute. Si cum pe pantele astea urc ca melcul, e atat de liniste ca ma aud gandind. Zgomotul mintii trece in prim-plan, arzand decibelii in auditoriumul neutru al muntelui. E o magma de dorinte latente, de cifre care ma sperie, de dezamagiri pe care nu vreau sa le recunosc. Sunt acolo intrebari care ma intimideaza, ba chiar si tic-tacul ceasului biologic, poate prematur. N-am ce face. Trebuie sa ma confrunt cu demonii astia in singuratate si sa incerc sa ma descotorosesc de reflexul de a-i amuti. De pe cand am inceput sa vagabondam asa, fara termen, cu motorul, ne-am intrebat cum o fi pe bicicleta la drum lung. Na, ca avem ocazia sa ne raspundem la intrebare. Stii, sunt multe argumente pentru care deocamdata alegem sa fim pe doua roti si nu pe patru. Ca ne permit sa ne lasam sufletul sa umble descult, cum spunea pe undeva Liiceanu, si (parafrazez) pasii lui sa culeaga spinii zilelor. Ca n-or fi pasi, ci rotatii de janta, in fine, ai prins ideea. Ca doua roti ne tin aproape de oameni si de animale si sub stihii. Ca e faina senzatia de echilibru, chiar si atunci cand esti in pericol sa il pierzi. Si tot asa. Acum, e clar ca daca mergi mai incet vezi mai multe detalii si ceea ce observi are ragaz sa se aseze. Sincer, pe motocicleta nu-ti prea vine sa mergi mai incet. Mobra mi se pare un animal care vrea sa-si atinga potentialul si pentru asta e nevoie ca riderul sa devina si el mai bun. Mobra te atata sa te duci la limita, asa ca in tripurile cu motoare am ajuns in astfel de coclauri: Tura asta in schimb e mai pasnica, mai blanda cu adrenalina. E clar ca bicicleta e aliniata mai bine la ritmul natural al corpului. As indrazni sa postulez ca bicla ne invata sa fim mai ingaduitori cu propriile limitari in loc sa incercam sa le incalcam. Uite, sunt 82km din Dan Ba in Ba Mei si nu avem cum sa ii facem pe toti astazi. Daca aveam motocicletele, nu am fi pus punct zilei fara sa cotrobaim muntele dupa un loc senzational de bivuac. Asa, ne crutam fortele pentru pantele de maine. La apus Ionut vede niste steaguri tibetane si in fata lor un loc convenabil de plat. Asa ca nu mai stam pe ganduri si in doi pasi si trei miscari ne-am instalat. Vine ploaia. E nemaipomenit de placut sa stai intins pe pamant si sa o asculti ciocanind in foaia de cort. Sper numai sa nu ne fi culcat pe un mormant.
  36. intotheworld

    Dragul nostru, nu ne putem abtine. Suntem gurmanzi, pofticiosi, bulimici si catastrofal de curiosi. In toate tripurile mancarea a devenit un mijloc sa socializam, mai ales in locuri ca astea unde nu putem purta conversatii mai complexe. Am descoperit ca in fata unui blid cu supa limbile oamenilor se dezleaga si ridurile se netezesc si parca nu mai stam printre straini. O sa ne cerem iertare daca vom continua sa te trimitem la frigider. Apropo de ce spuneam mai sus legat de comunicarea cu oamenii, si legand asta cu mancarea. Ne-a fost destul de greu de fapt in primele zile sa comandam ceva in restaurante. La tara un restaurant consta intr-o incapere, un punct de foc, o tanti (eventual cu sotul aferent) si o vitrina frigorifica. Pe rafturile de sus sunt legumele, ciupercile si tot ce exista proaspat in ziua respectiva. Mai jos sunt variatiuni de tofu, proteina cea mai ieftina. Jos de tot, sub sticla, sunt carnurile taiate deja fasii si daca e cazul peste sau seafood. La inceput incercam sa intrebam ce au de mancare, si tantile se uitau la noi aiurite. Asta nu ducea nicaieri, asa ca am schimbat tactica si am tres cu ochiul la cum se procedeaza. Se comanda asa: 1. alegi zarzavatul 2. alegi proteina 3. spui cum vrei sa fie gatite; adica 3.1 fierte 3.2 calite la foc iute (stir fry) 3.3 inabusite 3.4 alte tehnici necunoscute noua 4. mai spui ceva de accesorii (sosuri, alune, cat de iute sau alte nebunii) Adica inca un aspect care indica rapid ca tara asta are o vasta si veche cultura culinara, in fata careia ne inclinam umili. Chinezul de rand, care a crescut cu bucataria asta, stie sa comande, adica ce merge cu ce si cum sa fie preparate fiecare ca sa le scoata in evidenta aroma pe care o prefera. Asta ne-a invatat deja prietena noastra Killva, mare maniaca foodie in Beijing. Ca misiunea sa fie si mai grea si mai frumoasa, cica felurile de mancare (unele cel putin) au nume poetice, gen "briza de primavara care adie usor" sau o chestie de genul asta. Noi am invatat cum se spune la "orez", "taitei", "ou", "supa", "fiert", "prajit" si "galuste" si aratam spre leguma, spre ciuperca si spre carne, apoi ziceam "fiert" sau "prajit" si dupa aia "orez" si a mers ok. :) Dupa fetele bucatareselor insa de multe ori parea ca sunt dezamagite de barbaria noastra si de neputinta de a discuta un sfert de ceas despre nu-stiu-ce ciuperca care e in sezon si cum ar fi minunat sa o caleasca usor cu alta bazaconie delicioasa si tot asa... Deh, si noi, niste "tarani"... Hahahaha :)
This leaderboard is set to Bucharest/GMT+03:00
  • Newsletter

    Want to keep up to date with all our latest news and information?
    Sign Up