Leaderboard


Popular Content

Showing content with the highest reputation on 12/06/2015 in all areas

  1. 5 points
    Din experiența mea eu zic ca testul de prag lactat (sau prag functional sau cine stie fiecare cum ii zice) e simplu de facut , problema e ca in practica competițională e greu sa te ții în limite când ești încolțit din toate directiile. Altfel zis degeaba știu eu la la 88% sunt la limita ,când, ca să fac față stau la 96% ... De aceea teoretic trebuie actionat : 1 pentru a creste eficiența in limitele pragului lactat ,si 2 pentru a creste pragul psihic la care cedezi . Practic apar intrebarile :când fac testul ,ce fac între teste ,ce fac daca nu vad castiguri in performantă etc etc.Și de cele mai multe ori ori cazi intr-o stare de relaxare permanentă,ori intr-o stare de chiauneală permanentă. Vreau sa repet că antrenamentele de inaltă intensitate nu mai au nimic de a face cu ''mesul pe bicicleta e sanatate curata''.In primul rând tre sa fii sănătos tun aș zice.Un ficat care nu face fata la avalanșa de acid lactic te lasa in pană când ti-e lumea mai dragă.Iar durerea e atat de intensa incat oric ai fi de bine antrenat psihic in 2-3 minute esti gata. Pentru început am sa citez pe Dante : "Lasati orice speranță, voi care intrati!" Apoi mai in gluma mai in serios tre sa-l citez si pe glumețul Topârceanu : ‘’Pe-aici se intra-n bratele durerii, /Pe-aici se intra-n bezna subterana,/Precum afirma Dante Alighieri. ... Zadarnica e orice protestare./Voi, cei ce-n lume ati comis pacate, Lasati-va naravul la intrare.“ Fiecare cu ''Infernul'' lui. Acu cine ochi de citit e bine ,insa cine are minte de inteles e și mai bine. :) Nu e placere mai mare ca plimbarile lungi prin padurile si sosele patriei fara limita de timpi intermediari si zone de puls cum ar zice nenea Gigi ,insă dacă vrei mai mult ,și ai ciocănit la poarta competiției, apoi "Lasati orice speranță...
  2. 4 points
  3. 3 points
    Sâmbătă am pornit în căutarea lui Moş Nicolae şi am dat doar peste badea Nicolae în cătunul Arsuri. Câte ceva despre tură: traseu: capăt Mănăştur-Gilău-Uzina-valea Bârlogului-Arsuri-valea Bârlogului-Uzina şi retur cca 56 km în vreo 5 ore, cu pauze şi împins bicicleta nu m-am uitat după izvoare fiindcă pădurea era suficient de umedă iar pe jos la fel înaintea primului ac de păr de pe drumul spre cariera Corabia (pe valea Bârlogului) am luat-o pe podeţul din dreapta şi pe drumul forestier ce urcă abrupt se împinge zdravăn pe drumul respectiv (cel puţin io aşa am făcut ); prin comparaţie, urcarea de vis-a-vis spre Pape mi s-a părut relaxantă vederi splendide din cătunul Arsuri coborâre faină şi tare pe drumul impecabil de pe valea Bârlogului alte imagini AICI:
  4. 3 points
  5. 3 points
  6. 2 points
  7. 2 points
    Eu sunt mai practic si le am clasificate in 5 categorii raportate la un procent din puls. E mai simplu asa pentru ca poate fi aplicat de oricine care stie pulsul maxim si limita aeroba. Baza 1 si 2 75% si 82% , Specific 1 si 2 86% si 90 % si maxim restul... Bineinteles ca aste sunt cifre seci si reci .E bine sa le stii ,dar nu tre să devii sclavul lor, ptr ca e posibil sa pierzi esentialul- placerea pedalatului in natura. Insa o luna sau 2 inainte de sezon e bine să le dai atentie... nu de alta dar sa vii macar in prima suta la prima evadare sa nu fii chiar găină...
  8. 2 points
    Pe scurt: poza de la tura de ieri (lipsesc pozarul si igabi, ambii in misiune); mai jos, poza de la antrenamentul de duminica trecuta, unde magia turei fonice a fost asigurata de Jedy1937.
  9. 2 points
    Desi cu pagini in urma am combatut ideea, am apucat-o si eu pe calea aceasta. Conversia este doar pe jumatate, caci in final am decis a montez si o furca de 27.5", o Reba din Luxemburg :). In continuare sustin ca Suntour Axon este o furca mai buna decat RS Reba. Cu SID si alte nebunii nu am mers, insa Axonul lucreaza mai bine si este mai simplu de intretinut. Am ales totusi o furca de 27.5" pentru ca vreau un cauciuc mai sanatos pe fata decat ce apare in poza. In urma conversiei am pierdut cca 1grad la geometrie, fiind acum aproape de 69.5. ATC-ul Rebei de 27.5 este cu doar 4mm mai mare decat al Axon-ului de 26, iar cuveta exterioara ridica cu 9mm (in cazul meu) bicicleta. BB-ul s-a ridicat cu 13mm, ceea ce in cazul cadrului meu este benefic, pe 26" am avut 315mm, stabil evident dar loveam des radacini si bolovani. Dupa conversie sunt la un normal 328mm. Ma voi rezuma doar la diferentele care cred ca provin strict din diferenta de raze, intrucat in urma schimbarii furcii am trecut si la gat tappered si ax de 15mm, totusi nu as putea spune ca simt ca s-a ridigizat semnificativ partea din fata a bicicletei. In bine, evident trecerea peste obstacole si stabilitatea marita. Aceste lucruri chiar se simt, credeam ca sunt placebo in perioada cand calculam diferente de raze. In mai putin bine (pentru ca nu pot spune in rau), manevrabilitatea nu este la fel de precisa ca la 26, dar este normal. Comparativ insa cu un 29 este insa mai buna. Am simtit diferenta la primele pedale, dar dupa cca 10km m-am obisnuit cu noul feeling. Inca sunt in faza de intelegere a noului comportament, dar per global sunt foarte multumit de rezultat.
  10. 2 points
  11. 2 points
    Da stai asa. Asta nici macar nu are frane pe saboti. Aveau bicicletele rusesti, alea vechi, frane de-astea. Si nici macar nu se toceau - schimbai caucicul pana sa schimbi frana. Si mergea pusa o bucata de camera. Cum se numesc franele astea? Vezi ce a facut marketingul din noi. Franele astea tineau o viata - chiar 2 daca ma gandesc bine - aveau forta de blocai roata..deci de ce s-a trecut la saboti? Propun un topic..istoria franei. Avantaje, dezavantaje, tendintele mode..pardon marketingului.
  12. 2 points
    Ce placere morbida as avea sa strang menghina aia :D
  13. 2 points
    Upgrade la XX1 + XTR M9000. Mai usor ca XX1 si rapid in draci. Plus release-ul de 2 pozitii care este foarte avantajos la acceleratii si sprinturi. 9.8kg estimat, am nevoie sa fac rost de un cantar. Urmeaza montaj de Rotor QX1 30T + KMC X11EL care stau in dulap. Plus ceva investii in tija si pedale, pentru un minus de 200g. Si inca 100g din maruntisuri. Target-ul este de 9,5Kg . In cinstea celor 12 curse UCI XCO de anul asta din calendar :)
  14. 2 points
    Radu este la Ruse si se pregateste sa intre in RO. Informatiile de mai jos sub obtinute de la @Mihaela Diaconescu (sotia lui Radu) careia ii multumesc si pe acesta cale. "Ruta APROXIMATIVA va fi: Giurgiu- Daia- dreapta spre Oltenita- Frasinu-Baneasa- DJ413- Mihai Bravu- Comana- Colibasi- Campurelu- Dobreni- Berceni- Tineretului http://www.bikemap.net/en/route/3345529-giugiu-bucuresti/ In seara asta se va opri la Comana. LOCUL DE CORT: http://www.bikemap.net/en/route/3345792-ivanovo-comana/ (trackul e trasat exact pana la locul de cort). Duminica, ora 10.00-11.00- Plecare de la Comana Duminica, ora 14.00- Sosire Bucuresti, parcul Tineretului, intrarea dinspre Gheoghe Sincai." Voi incerca sa ajung maine in Tineretului.
  15. 2 points
    ...pe care alții le editează cu Photoshop-ul...
  16. 1 point
    Cateva poze din tura de Sambata ( Sinaia - Cuibul Dorului - Dichiu ) : Album.
  17. 1 point
    Nu are aceeasi lungime a axului. Si nu vad cum s-ar putea prinde caseta / pinionul pe butucul cu dinam. Nu cred ca se potriveste nimic cu nimic.
  18. 1 point
    Ziua 8 - Sambata, 12 septembrie Turda - Geamana, 79km, ~1135m de urcare, ~735m de coborare, alt. max. 740m Trenul-fantoma de pe Aries Trezirea e usoara, si putin deranjanta. A doua dimineata la rand in acelasi loc. M-am lenevit? As fi putut sa merg in continuare ieri, sa respect traseul? As fi castigat 335km in plus, de 10 ori cat am facut ieri. Pe de alta parte, as fi sarit fie mormantul lui Mihai Viteazu, fie Cheile Turzii. Ce as fi vazut in cei 335km la campie? In turul asta am vazut cel mai bine ca sunt dispus sa dau multi km la campie pe putini la munte sau la deal, cu conditia sa am ceva de vazut. Din cand in cand insa reapare ideea ineficientei, a zilelor pierdute pe drumuri putine. Acum ziua s-a dus. Intr-o buna zi voi face si drumul asta, Bucuresti-Severin, pe traseul ales, si voi sti daca a meritat targul. Nu pare ca a mai plouat prea mult peste noapte. E innorat, si norii inca sunt josi. Problema ploii inca ramane, avand in vedere ca intru in inima muntilor, iar ieri se vedea clar ca ploaia a continuat cea mai mare parte a zilei la munte. Acum afara e uscat. Ma imbrac si ma duc in centru, de unde imi cumpar mancare pentru restul zilei si niste mancare gatita pentru dimineata. Ca simt nevoia de fructe, si azi nu pare sa fie o zi in care sa gasesc pomi pe marginea drumului, imi iau niste prune romanesti si mere poloneze. Nu gasesc mere romanesti, si am prins din nou gustul prunelor dupa cele mancate in curtea culei Sultanica, aducandu-mi aminte de copilarie la tara. Sunt curios daca acolo s-au facut, sau chiar daca mai traiesc prunii. Intors la cazare, cu buretele de vase cumparat imi spal tigaia de aluminiu de mizeria neagra de la foc, care dupa 4-5 zile in punga s-a mai uscat si a devenit si mai vascoasa, dar mi-a umplut rucsacul cu mancare cu un miros discret de conifere. Clar trebuie sa fie rasina. Asadar s-a volatilizat si a condensat pe fundul tigaii, altfel nu-mi explic cleiul negru. Ma intalnesc jos, in sala de mese, cu alti oaspeti, veniti cu masini cu numar de Timisoara. Ieri nu i-am vazut aproape deloc, se plimba bine in timpul zilei. Stam putin de vorba, ma intreaba unde merg, de unde vin, cum de merg cu bicicleta, de ce arata asa. Ei sa tot aibe pe la 50-60 de ani, foarte veseli, doua cupluri de prieteni. Deci dorinta de a umbla nu dispare asa, cu una cu doua. Spal tractorul, strang totul din camera si ma pregatesc de plecare. Ieri, dupa Sandulesti, o mare parte din drum am fost insotit de un troscait ritmic, sincronizat cu cadenta de pedalare. N-am putut sa-mi dau seama de la ce facea, si nu am avut timp sa fac un diagnostic, fiindca am fost permanent alergat de apus, dar ritmul respectiv inseamna de regula problema la monobloc, problema la una din pedale, problema cu foaia sau ceva pe cadru care se loveste de foaie/lant/pedala. Nu am vazut nicio atingere nepotrivita, nici vreo pietricica sau in dinte lipsa pe foaie, asa ca au ramas cele doua variante mai proaste. Dupa ce am spalat tractorul, am spalat cat de cat si lantul, l-am lasat la uscat cat am strans bagajele si l-am pus la loc pe tractor si l-am uns. N-am auzit nimic suspect in rulmentii pedalelor iar monoblocul se invartea fin si fara sa rasneasca. Probabil era de la namol ieri. Sper. Uneori nu trosneste asa decat cand aplici intreaga forta a pedalarii, asa ca trebuie sa pornesc la drum ca sa imi dau seama. Pun din nou bagajele, imi iau ramas bun de la gazde si oaspeti si plec. Nu pierd ocazia sa defilez prin Piata Republicii la plecare. Fiind pe o strada cu sens unic si avand dorinta de a respecta cat mai des regulile de circulatie, oricum asta era cea mai la indemana varianta, dar am vazut ieri cu cata mandrie se plimbau unii, pe jos, cu masinile sau cu bicicletele, si am vrut sa simt si eu aceeasi placere, pe langa ocazia de a mai vedea o data spatiul foarte frumos dintr-un oras care are, din pacate, si destula uratenie. Trec pentru ultima oara, de data asta pe lumina, prin zona industriala de la sud de Turda Veche, pe malul drept al Ariesului. Parca as fi prin Giulesti uneori, alte ori prin Jilava. Fac dreapta pe 2 Decembrie 1989, mai trec o data pe langa jalnica unitate militara semi-abandonata, trec pe sub autostrada si am parasit Turda. Dupa inca un drum lung prin Mihai Viteazu, ca un Domnesti cu ceva mai putina verdeata, se elibereaza orizontul si vad din nou muntii si Valea Ariesului inchizandu-se in fata mea. Dupa ce am trecut de Cornesti am vazut venind din sens opus alt cicloturist. Incarcat bine, imi aduc aminte ca domina albastrul intre culorile hainelor, cadrului si gentilor, ca era grabit si tragea tare, si ca era asiatic, sau cel putin parea sa fie. A trecut imediat pe langa mine, de dupa o curba, n-am apucat sa schitez niciun gest de salut, daramite sa-l mai si pozez. El parea prea concentrat ca sa ma remarce. Tragea cu acelasi spor ca acei 3 cicloturisti, imbracati toti la fel, cu aceleasi genti Ortlieb si aceleasi biciclete, zburand peste drumurile pline de gropi de langa Netus acum cativa ani. As vrea sa stiu ca sunt unii care habar n-au ce pierd alergand cu limba scoasa prin tara, dar ma gandesc imediat la dilema avuta dimineata in legatura cu cele doua zile pierdute, si la zilele pe care si eu, la randu-mi, le-am petrecut mancand drumul cu nesat din saua tractorului. Sunt zile si zile, si sunt in continuare surprins de cat de mult se poate schimba mentalitatea unui om, indiferent cat de incapatanat sau principial ar fi, in functie de intamplarile prin care trece. Curand ies din satele de la campie si ma intorc la drumul usor valurit de placi de beton din zona mai ingusta a vaii Acum mergand pe partea cealalta a drumului, mai putin grabit, am ocazia sa vad ceva mai clar ce mi se paruse ca vad cu 2 zile in urma: Din loc in loc vad ramasitele unei vechi infrastructuri industriale. In poza, o cladire cu un inconfundabil pedigree industrial, poate halta, canton sau depozit deservind o cale ferata venind din munti? Multa vedeata, multi nori, foarte putin trafic. Aproape ca nu au fost doua zile la fel in tur pana acum. In zonele de mal mai abrupt vad ca versantul este impiedicat din a se prabusi pe drum de ziduri de piatra, inalte de 1-1.5m si intrerupte din loc in loc pentru a face loc apei care se scurge de pe munte. In acele intreruperi, vazute fugitiv, din mers, am uneori impresia ca vad niste lemne sau fiare dispuse longitudinal si transversal. Niste crengi cazute, cu siguranta. La un moment dat vad in departare o taietura de-a latul drumului. Ma apropii si vad ca o banuiala indepartata, care capata tot mai multa certitudine cu timpul, se confirma. Cu ocazia asta, cand iese dintre boscheti, vad ca este o linie cu ecartament ingust, foarte mic, similar poate cu vechea linie Sibiu-Agnita. Are sens, acostamentul de piatra de pe marginea drumului era atat de ingust si de colmatat ca atunci cand vedeam o sina cu coada ochiului aveam impresia ca aveam vedenii. Probabil nu avea cu mult mai mult loc nici cand era in exploatare Un canton CF probabil, reparat de curand, momentan inchis si semi-parasit. Verdeata creste repede aici. Judecand dupa diferitele fragmente de infrastructura vizibile, data abandonarii caii ferate o estimez oriunde intre 10-30 de ani, pentru unele cladiri si mai mult. Nu pot sa ingustez nicicum marja de eroare, cel mult sa o maresc Dupa cam o treime de distanta fac pauza de pranz in albia raului. Apa nu pare prea murdara, dar totusi nu-mi vine sa ma ating prea mult de ea. Ma spal pe maini cu apa din bidon. E clar ca nivelul apei creste mult in perioadele ploioase, poate si pana la gat in locul unde sunt acum Inca o trecere la nivel, si un canton transformat in gospodarie. De partea cealalta a casei, un barbat lucra de zor in gradina. Cum o fi, oare, sa ai gradina si casa asa, fix in drum, sa treaca toate masinile si camioanele practic prin gradina ta? Imi dau seama ca reconversia si refunctionalizarea cladirilor industriale nu a aparut pentru satisfacerea dorintelor unei tinerimi plictisite, in cautarea noului frumos, ci ca imperativ existential Dintre putinele case de pe vale, imi sare in ochi una integral construita din lemn. Se schimba stilul, influentele? Mai toate cladirile vazute de la intrarea in vale incoace au fost facute nu pentru oameni, ci pentru lemn, piatra si metal Pe masura ce avansez, parca nu urc, ci cobor. Valea mai mult se deschide, orizontul e tot mai jos. Pe deasupra, nu a fost niciun metru de catarare, s-a urcat foarte lin, asadar iluzia e completa Am parasit cu ceva vreme in urma drumul din placi, dar asfaltul s-a indreptat cu adevarat abia cand am reintrat in Alba, langa Laricetul din Vidolm. Nu am mai auzit de zada pana sa ajung in zona asta, si am incercat sa ma uit dupa ele, dar nu am vazut decat foioase pe versantii din jur, prea putine conifere, cu siguranta nu o padure compacta Urc odata cu muntii, si crestele lor crapa bolta neintrerupta de nori. Trascaul vede, mai mult cu ceafa, primele raze de soare dupa doua zile Aproape de cer, materiile se intrepatrund Acostamentul de piatra al caii ferate. E atat de multa verdeata, ca e greu de inchipuit ca ar fi putut vreodata sa treaca un tren(ulet) pe acolo Uneori ramai pur si simplu cu gura cascata Sunt bine marcate obiectivele vizitabile pe drum. In spate, un pod pentru calea ferata, in descompunere, incepand deja sa cada cu incetinitorul, langa Posaga de Jos Trascaul a facut impresie si de la 40km, cand l-am vazut prima oara, si se incapataneaza sa se umfle in pene pana in ultima clipa, inainte de a disparea din vedere In departare, orizonturi noi, mai infricosatoare
  19. 1 point
    Eu vin (si bere). Ce inseamna "tura de socializare"? E nevoie sa iau si bicicleta?
  20. 1 point
    Deocamdata nu s-a rupt :) Din pacate nu am mai avut acces la strung a trebuit sa o operez cu un dremel si fierastrau, dar a iesit bine, 10mm ramasi in loc de 16mm. Stack-ul este de cca 12mm, insa fata de cuveta anterioara real sunt 9mm pentru ca warhead-ul imbraca mai bine rulmentul si coroana.
  21. 1 point
  22. 1 point
    1. De fapt, nu: ABS nu ajuta deloc la reglarea fortei de franare, ci doar intretupe franarea cand detecteaza diferenta de viteza de rotatie intre roti; pulsurile pe care le introduce ABS-ul cand intervine chiar iti strica controlul asupra franarii, nu il imbunatateste, iar in anumite cazuri te incurca total, iar distanta de franare creste un pic fata de optimul atins de un om cu experienta. O spun din cei 10 ani de motociclism din ala care se facea inainte sa devina o moda. 2. Da, cauciucurile alea sunt foarte bune pe post de compromis durabilitate-aderenta in curbe, doar ca la biciclete nu iei curbele aplecat la asemenea unghiuri incat sa conteze, ceea ce le face doar un exercitiu de marketing. Roata de bicicleta flexeaza lateral destul de mult, roata de motocicleta e rigida (cele cu spite nu sunt pentru pus genunchiul jos pe curbe), aceeasi tehnologie nu se aplica la fel de bine in cele doua domenii. Iar durabilitatea versus crapat cauciucul pe margini: la o roata moto moale se poate aplatiza prin uzura in cateva luni, am avut destule roti patrate (ca profil, adica aplatizate central) dupa doar 10.000 km si am facut si cate 5.000km in doua saptamani, asa ca nu au apucat vreodata sa crape (cel mai mult mi-a tinut un cauciuc cam 2 ani). In schimb cu cauciuc dual-compound am mers si 15.000 km fara sa ajunga aplatizate central, deci a ajutat serios. Da, aderenta pe ud sau vreme rece e mai slaba, dar e un compromis si nu poti sa ai si slanina in pod si in stomac in acelasi timp, Si oricum tinta a fost foarte clara, cel putin la moto: nu sunt cauciucuri aderente mai durabile, adica inlocuitor pentru cele moi, ci sunt cauciucuri touring (dure) cu aderenta mai buna pe curbe (adica nu mai sunt dure pe tot profilul ci sunt moi si au aderenta mai buna pe flancuri). Daca le-ai luat pe post de inlocuitor de cauciucuri moi atunci cam e greseala ta.
  23. 1 point
    ...și numai faptul ca devii interesat de anumite chestii , este un progres . Personal sunt foarte pasionat de fiziologia umană ,insă din pacat cu cât aprofundezi mai mult ,cu atât lucrurile se diversifică si se încurcă incât te miri cum de existam darămite că ne mai si mișcam. Sunt capitole in care nici medicina nu a facut pași prea spectaculoși,... asa încat daca e sa ne asemănăm cumva cu un brad inalt de munte , am ajuns cu cunoasterea posibil la primele crengi de la baza.Nouă in mod clar ne scapa vârful si rădăcina. Primul pas biciclistic vorbind, în "cunoaste-te pe tine..." este bunăoara un monitor cardiac.Astfel poți sti mereu in ce ritm te afli , cât de obosit ești ... si multe altele .Doar ca nu ele nu apar pe un ecran si gata.Arta constă in a ști să-ți interpretezi datele... Daca nu calibrezi bine antrenametele si odihna si alimentatia ,si echipamentul sportul devine patologic.Am zis și echipamentul ptr că o simplă rosătură de bazon , schimbă placerea in suferintă. În rest , aer curat maxim 75% din maxim, 2 ore - sănătate curată. Necuratul vine dupa aceeia: tutun alcool pastramă...
  24. 1 point
    Pentru bicicleta de sosea nu vad inca avantajul, poate urmatoarea bicicleta o sa o iau direct cu discuri. Dar clar nu o sa schimb actuala pentru discuri. Cu saboti Kool Stop Dual Compound am coborat multe pasuri din Alpi inclusiv Zoncolan pe ploaie(panta medie aproape 12%). Si l-am coborat destul de in viteza, nu cu 10 km/h. Franare excelenta. Pentru mtb cum au zis si baietii, nici nu are rost sa mai ne gandim. Pentru o bicicleta de cicloturism poate ar fi mai bine pe discuri desi am facut cicloturism cu bagaje cu V-Brake fara nicio problema si nu am dormit pe coborari. Pana la urma depinde ce vrei. Personal mi-e mult mai simplu fara sa aerisesc franele, sa schimb placutele la o bicicleta de sosea. Plus ca in concedii in Alpi plec cu bicicleta de sosea bagata intr-o husa si pe bancheta din spate . Mi-ar fi mai complicat cu discuri :) Eu nu le vad marele avantaj, cel putin nu la greutatea mea de aproape 70kg. Si anul asta am facut undeva la 90.000m diferenta de nivel pe sosea :)
  25. 1 point
    Deci : 1. Sportul de performanță nu daunează grav sănatatii dat nici sănătos nu este. Stresul oxidativ este la nivel inalt . 2. Gigi , elita mondiala ,ptr ca la ei te referi sunt oarecum crema ,si sunt selectati dupa jdemii de trieri ,si criterii.Acum genetica are un rol esential ,pe care apoi se insereaza toate celelalte : talent ,antrenament ,șmenuri. Adica sunt acolo cei care au totul ceas , nu numnai inima,dar si restul.Inclusiv psihicul.Ei incep viata sportiva odata cu clasa intai ,si acumuleaza performanta an dupa an ,putin cate putin... Nu poti sa te apuci la 25 de ani si sa ai pretentii ca unul care merge de la 7 ani... si care nu a beneficiat in adolescenta de cluburi si alte alea. Aceste mici diferente fac in final diferenta .Lucrurile se pot imbunatati la orice varsta ,dar este esential pentru marea performanta ,sa fie modelate :1 - la concepere (adica bagajul genetic) si 2 la varsta cand organismul se formeaza . Uite ,spre exemplu comparativ cu inima care se adapteaza la efort ,plamânii nu cresc in capacitate. Ai noroc de genetica buna ai 9 litri . Esti păcălici ai 3 litri...Poți sa rupi pedalele ,3 litri răman... si cand tu cu 3 litri te hiperventilezi ,unul cu 9 litri poate sa aprindă și o țigara...
  26. 1 point
  27. 1 point
  28. 1 point
  29. 1 point
    Vineri, 28.08.2015 – Partea III-a Gherla şi Gherla - Miercurea Ciuc (cu trenul) Trenul IR 367, pe bucata Gherla – Miercurea Ciuc (98,04 Lei / două persoane). Biletele, pentru oameni, le-am cumpărat on-line înainte de a pleca în tură Pentru biciclete urma să ne înţelegem cu naşul, pentru ca pe site-ul CFR Călători acest tren nu avea vagon pentru transportul bicicletelor. Am ajuns în gara Gherla cu vreo 20 de minute înainte de sosirea trenului şi am pregătit bicicletele (slabit suruburile de la pipă şi aliniat ghidoanele paralel cu cadrul) pentru transportul acestora la ultima uşa a trenului, ca să nu încurce pe nimeni. Insă, atunci când trenul a apărut în gară, spre marea noastră surindere, acesta avea vagon pentru transportul bicicleteleor. Bicicletele în tren. La vreo 5 minute de la plecarea din Gherla a apărut doamna naşă. I-am explicat că pe site nu apărea opţiune “vagon pentru biciclete” şi ca urmare n-am bilete şi pentru bicicletă. Doamna naşă mi-a spus să stau liniştit, pentru că “facem noi să fie bine”. Pentru o astfel de atitudine i-am dat naşei 20 Lei, adică tariful CFR Călători pentru două biciclete într-un tren IR. Altă surpriză plăcută a fost faptul că IR 367 este un tren international (Budapesta Keleti – Braşov) şi ca urmare, are în dotare cele mai bune vagoane ale CFR Călători. Sau cel puţin aşa ne-a spus doamna nasă, pentru că în caz contrar “dacă nu îi merge aerul condiţionat sau vreun buton de deschidere a uşii, la graniţa ungurii scot vagonul din tren”. Tot de la doamna naşă am aflat că vagonul pentru transportul bicicletelor este doar vara ataşat la tren şi din acest motiv nu apare pe site-ul CFR Călători. Auzisem despre calea ferată Deda – Topliţa că ar fi ceva spectaculos. Deşi am stat aproape tot drumul la ultima usă a trenului, cu aparatul foto de gât, n-am văzut nimic ieşit din comun. Între Topliţa şi Gheorgheni. Imensa biserică din Ditrău se vede şi de pe calea ferată. Recoltarea cartofului, undeva aproape de Gheorgheni. Ar mai fi fost nişte peisaje interesante pe bucata Gheorgheni – Izvorul Oltului – Siculeni, însă n-am mai apucat să fac poze. Motivul: m-a rugat doamna naşă, ca împreună cu alt călător, să-i ajutăm la coborâre (în Izvorul Oltului) pe trei călători cu probleme de vedere şi locomotorii. Aşa că, imediat după Gheorgheni m-am dus în alt vagon ca să dau o mână de ajutor. Că până la urmă ajutorul meu a fost necesar doar la cărat câteva bagaje contează mai puţin, doar m-am bucurat că am putut să ajut. După Izvorul Oltului ne-a invitat doamna naşă la o ţigară în compatimentul ei, ocazie cu care mi-a spus că înainte să apeleze la mine a apelat la un călător de la clasa I-a, care însă a refuzat-o, spunându-i ceva de genul “eu sunt călător în trenul ăsta”. Iar reacţia, pe bună dreptate a doamnei naşe a fost “îmi venea să-l scuip”. Mai trebuie să spun că doamna naşă era singură, fără coleg. A preluat trenul la Cluj (adus de la graniţa cu Ungaria de la doi barbaţi) şi îl ducea singură până la Braşov. În Miercurea Ciuc am luat bilete dus-întors pentru trenul Regio de a doua zi până la Tg. Ocna. Biletele pentru biciclete n-a putut doamna casieră să-mi dea, doar mi-a recomandat să vorbesc cu naşul. Apoi o oprire pentru aprovizionare la un Penny Market de lângă gară. Aici am stat afară cu bicicletele, ocazie cu care m-am salutat (în româneşte) cu nişte cetăţeni bine bronzaţi de origine maghiară, cetăteni care tocmai ieşiseră din magazin şi consumau parte din produsele cumpărate, în formă solidă şi lichidă. După consum inevitabil au rămas nişte resturi de ambalaje, pe care cetăţenii bronzaţi le-au dus conştincioşi la coşul de gunoi. Iar eu stătem şi mă gândeam că la Bucureşti cetătenii fără nicio urmă de bronz nu se deranjează să ducă ceva la coşul de gunoi. Înapoi spre pensiunea Harmonia (de unde am plecat cu aproape o săptămână inainte) am trecut prin faţa liceului Maron Aron. Apoi un duş şi somn, pentru că a doua zi urma să ne trezim devreme, pentru că trenul spre Tg. Ocna pleca la ora 07:17.
  30. 1 point
  31. 1 point
  32. 1 point
    Ziua 7 - Continuare Ma zbat teribil sa ies din Valea Hasdate pe bucata aia de drum abrupt. Ma opresc din 50 in 50m sa mai trag cateva guri de aer. M-am incins, risc sa transpir, dar nu mai conteaza, fiindca de-aici trag tare catre Turda si nu ma mai opresc. Am cativa km pana in Mihai Viteazu apoi e acelasi drum parcurs si ieri. Dupa ce ajung sus, la iesirea din zona protejata, vad ca pe partea cealalta ma asteapta coborare mai incolo. E de asteptat, probabil pana la Aries nu mai urc niciun metru. Profit de caldura generata pe urcare si pedalez tare si in continuare, sa nu ajung inghetat jos. Nu se coboara foarte abrupt la inceput, dar am zvac dupa 5-10min de pauza jos. Ma prinde din urma si ma depaseste Dacia galbena alaturi de care am coborat. Nu mai mergem mult si asfaltul bun se termina in zona carierei Cheia din apropiere. Gropi, santuri si bucati lipsa. Dacia incetineste, dar sunt pe val si il depasesc. La un moment dat TROSC! Iau un sant mare si urat intre placile de beton atat de tare ca am strans din dinti si m-am incordat tot, asteptand ca tractorul sa se rupa si sa dau cu curul de pamant. Urmatorii 5m ii parcurg plutind cu incetinitorul, simtind parca miscarea descendenta. Nu se intampla nimic. A rezistat. Pfoai, ce usurare. Mereu mi-e cel mai frica pe drumurile astea de beton sa nu-mi rup tractorul. Gropile cu muchie dura, de multe ori adanci, se intampla sa apara de nicaieri, si parca mereu prind drumurile astea pe coborare. M-am simtit vinovat dupa ce am trecut de sant, vazand ca m-am indoit degeaba de tractor, dar adevarul e ca inca mi-e frica. Am rupt o data prinderea amortizorului pe cadru cand experimentam o configuratie noua, si l-am impins 6km pana acasa. Am batut zeci de mii de km impreuna, dar nu l-am menajat prea des, si mi-e frica sa nu-mi intoarca serviciul intr-o zi. E aluminiu, deci cred ca e inevitabil. Intr-un an va trebui sa fiu proactiv si sa inlocuiesc cadrul mare. Mi-a fost mereu frica de imbinarea cu gatul furcii, fiind un cadru de trekking care n-a fost facut pentru parghia unei furci de 180-200mm cursa a amortizorului. Pe deasupra, am curatat de vopsea cadrul cu peria de sarma cam aspra, si n-a ramas metalul atat de neted cat ar trebui. E bine insa, am scapat intregi si de data asta. Batranetea ne ia pe toti, dar tractorul inca are vana. Restul coborarii il fac mult mai precaut. Trec prin Cheia neobservat, ulitele toate fiind pustii. Dupa sat, trecand Ariesul, vad o structura, un picior de pod poate? Dar cum venea restul podului? Nu arata a structura veche, in orice caz. Ca sa opresc sa-l pozez am trecut pe langa cateva tiruri oprite, din care soferii coborasera si discutau cu niste femei. Dupa ce am facut poza mi-am dat seama ca toti au tacut de cand am ajuns. Pesemne ca am intrerupt ceva. O iau din loc. Vad ca inca e lumina. Daca ajung la cazare de-aici la fel de repede ca ieri as mai avea timp sa vad ceva. La cativa km sud de centrul Turdei este manastirea Mihai Voda, care se construieste langa mormantul si obeliscul dedicat domnitorului. Ar fi o incheiere frumoasa a zilei, semi-esecul de la Cheile Turzii. Trec de comuna Mihai Viteazu, traversez Autostrada Transilvania pe dedesupt, trecand din nou pe langa baza militara care pare ca se naruie, e napadita de buruieni, dar inca mai are semnul de interzis fotografiatul. Ajung iar la intersectia cu Strada Armatei, cu cladirea urata parasita de peste drum, dar fac dreapta in loc de stanga. Deja incepe sa se intunece, si ma grabesc si mai mult, ca sa nu ma prinda intunericul in afara zonei cu iluminare stradala. E ceva trafic, drumul nu e foarte lat si nu ma simt prea in largul meu doar cu vesta reflectorizanta. E teribil de familiar totul, de la cladirile urate la tractorul gol, drumul prafuit si ud, asfaltul spart si urat si dezolarea generala a locului. E leit unele zone ca Magurele, Bragadiru, Popesti Leordeni sau Bolintin Deal. Merg ceva, la un moment dat vad o caruta pe marginea drumului, si tiganii descalecati iau niste fier si niste verdeturi din sant si il incarca in caruta, chiar langa poarta de intrare in unitatea militara a batalionului de tancuri 814 Turda. Ma umfla rasul. Nu ma sinchisesc sa ascund asta de ei, trec razand in hohote. Nici ei nu se sinchisesc de mine. Cei din unitatea militara nici atat. Ce tara, dom'le, da' ce oameni... La un moment dat vad in fata un pod in curba, iar pe stanga nu mai apare paduricea care trebuia sa apara. Draci, am gresit. Trebuia sa mai fac o data stanga la un moment dat. In fata se vede DN1, fiindca eu am ramas pe Strada Armatei. Trece timpul, vine noaptea si eu ma invart aiurea. Astept o vreme sa ma intorc, ca fix acum s-a umplut drumul de tiruri. Intorc si intru in sfarsit pe drumul corect. Langa intrarea intr-o alta baza militara ma sperie niste caini care incep sa alerge spre mine fara sa latre fix cand faceam poze din mers. Astia care vin fara sa zica nimic stiu ca au mereu ganduri necurate. Franez brusc pe pietris, in derapaj, ma dau jos si le arat ca sunt mult mai nervos decat ei din cauza deranjului. Ei inteleg mesajul si se retrag, nu fara proteste. Opririle dese si aiurea au facut sa-mi intre din nou frigul in oase. Nu mai reusesc sa fac o poza ca lumea, si nici aparatul nu colaboreaza, aratandu-se nemaipomenit de deranjat de conditiile de lumina. Expunere corecta, poza miscata Supraexpusa, dar am reusit sa tin naibii pe loc telefonul. In fata, in stanga, este zona impadurita din jurul ansamblului funerar Aleea centrala, un rond, si in fata se vede obeliscul. Aparatul nu vrea nici sa expuna corect, nici sa scoata culorile cum trebuie. La intrarea in spatiu este un indicator care mentioneaza ca este un lacas de cult, ca este interzis accesul auto, cu bicicleta sau cu motocicleta si ca se impune o vestimentatie decenta. Dispar toate frustrarile zilei si simt din nou, dupa Alba Iulia, prezenta marelui domnitor. Ca bobul de mazare sub zece saltele in poveste, nici zece veacuri nu ar putea sa estompeze junghiul regretului. Sensibilitatea poporului e prea mare la faptele de vitejie si la marile si puternicele vointe ale istoriei, mai ales cele faptuitoare de uniri. Dupa atatia ani in care am vazut diversele statui din Bucuresti si efigia domnitorului pe vechea moneda de 100 de lei, simt in sfarsit, acum dupa ce am vazut si Alba Iulia si mormantul de la Turda, ca a capatat mai multa insemnatate pentru mine Mihai Viteazul. Obeliscul, inalt de 1601 cm, baza triunghiulara fiind marcata cu stemele Transilvaniei, Moldovei si a Tarii Romanesti. La picioarele lui, mormantul mare, de marmura, frumos inscriptionat, al celui mai cunoscut ban al Craiovei Turnul portii de intrare in manastirea Mihai Voda, un ansamblu urat, nedemn de solemnitatea locului, manastire a carei biserica e copia bisericii din fosta manastire omonima din Bucuresti. Inteleg poate, totusi, necesitatea unei manastiri in locul asta, fiindca monumentul e deja in usoara degradare, si nu stiu cine s-ar ingriji de el in absenta viitoarei manastiri. Un corp de chilii, ceva mai frumos, dar tot nu ma incanta butaforia asta prost executata si lipsita de inspiratie Nu stiu unde am citit ca ar fi copie, cert e ca e tot mai urata si mai diferita cu cat ma uit mai mult la ea Tractorul in parc, in meditatie tacuta Inapoi catre Turda Curtea manastirii e pustie. Desi e in constructie, la ora asta nu mai lucreaza nimeni. Pornesc inapoi spre Turda, din nou grabit. Pana ajung la sosea deja s-a intunecat. Trec iar prin zona asta de periferie, pe 1 Decembrie 1989, care mi-e atat de familiar-bucuresteana ca ma enerveaza. Maine dimineata trec ultima oara pe aici. Ajung la cazare, las din nou tractorul prin de pamant, ma schimb si ma duc sa mananc de seara, nu inainte de a-mi lasa inca o data hainele la spalat, multumind gazdei pentru oportunitatea oferita. E foarte placut sa am din nou hainele frumos mirositoare. La masa ma duc in acelasi restaurant, in Piata Republicii, fiindca preturile erau ok si arata curat si destul de popular. O pizza de data asta. Pizza are si ea locul ei in panteonul mancarurilor de tura. Din nou cu bere, ca azi nu m-am ostenit prea tare si imi permit. Ma intorc apoi dupa o masa indestulatoare, fara sa mai iau mancare pentru maine. O sa iau de dimineata. Ma intorc la cazare si ma pregatesc de culcare pentru a doua noapte in Turda. S-a terminat si ziua 7, dupa o tura de 30km in jurul dealurilor Turzii. Acum pot sa zic cu siguranta ca imi place schimbarea asta de proportie. Daca anul trecut era terminat turul, acum sunt inca putin inainte de jumate. De maine abia incep sa ma intorc spre casa. Am depasit total zilele grele, de adaptare, de la inceput, si pare ca functioneaza ritmul adoptat, cu cateva zile de munte urmate de una-doua zile scurte, de odihna. Alternanta nu este doar de peisaj, ci si de obiective, de putere, de viteza, si aparent si de vreme. Asadar vechile ambitii. Lacul Vidra. Obarsia Lotrului. Transalpina (partial). ALBA IULIA. Cheile Valisoarei si Rimetea. Turda. Cheile Turzii. Mormantul lui Mihai Viteazu. Ce urmeaza? 3 zile de Apuseni, munti pe care nu i-am vazut niciodata, decat, poate fara sa stiu, din Sibiu sau Paltinis. "Camp" de lupta de mai bine de 2000 de ani pentru toate motivele posibile, arealul Apusenilor are si bune, si rele, si frumoase, si urate. Oglindind aceasta realitate duala curenta a muntilor, am vrut sa includ si turism "urat" in tur. Am fost in cumpana multa vreme intre cateva obiective cand am gandit turul, punand in balanta accesibilitatea, dificultatea, frumusetea, uratenia si relevanta. In final, exploatarea de la Rosia Poieni am considerat-o inaccesibila din ce am citit, Rosia Montana mi s-a parut irelevanta, un drob de sare care nu se vede si nu se stie cand sau daca o sa cada, asa ca singura optiune a ramas un loc al carui nume si imagine mi-au ramas intiparite in cap de cand le-am vazut prima oara. Mi-am zis inca de atunci ca trebuie sa vad locul asta, ca nu gaura sapata, nu ce s-a luat din locurile astea e marea paguba, ci ce a ramas in urma. Ce a fost...
  33. 1 point
    Ziua 7 - Continuare Ajung inapoi la cazare. Nu a mai plouat de cand am iesit din salina, asfaltul e uscat aproape in totalitate si nici nu mai este foarte frig. Dupa o scurta pauza, ca pentru o zi de pauza, ma duc in curte sa spal tractorul de toata mizeria si pamantul strans in ziua precedenta. Pe urma, cam tarziu pentru asemenea ture, am plecat sa vad Cheile Turzii, pe care aveam de gand sa le vad la plecarea catre urmatoarea oprire. Undeva dupa 5 inchid poarta si pornesc la drum. Sunt in camasa si bluza cu maneca lunga. Imediat ce parcurg primii metri mi se pare ca am facut o greseala, dar stiu ca ma voi incalzi mai incolo. Am pelerina de ploaie si un polar subtire la mine, oricum. Mult mai mirat sunt insa de cum se manevreaza tractorul fara alte bagaje in afara de geanta de cadru. Dupa o saptamana de mers cu el incarcat, acum mi se pare extrem de "nervos", parca la cea mai mica miscare a mea sare, se misca, la fel ca un cal naravas si neinvatat. Pe de alta parte, urc pe foaia mijlocie si merg cu 30km/h cu usurinta neasteptata. Ciudat e insa ca dupa luni de mers cu el neincarcat nu mi s-a parut nimic diferit cand am plecat la drum cu o saptamana in urma cu toate bagajele. Dupa ceva strazi remarcabil de asemanatoare cu unele din Bucuresti, urmate de cateva neasfaltate de-a lungul Paraului Racilor, am iesit in sfarsit din oras spre nord-vest, spre Sandulesti. Gazdele nu au stiut ce sa-mi spuna despre conditia drumului, asa ca nu stiam ce ma asteapta. Pe harta arata cam a asfalt. Urcare usoara imediat dupa iesirea din oras. Numai bine, ca sa ma incalzesc putin. Copaceni vazut de sus Cariera Sandulesti si Cheile Turenilor, mai mult ascunse decat vizibile. Intr-o varianta anterioara de traseu as fi venit pe aici, dar drumul nu pare foarte practicabil, si, daca e sa ma iau dupa unele indicatoare vazute, nici macar legal. Dupa incep sa incetinesc pe urcare, gandindu-ma ca nu mai e mult si merg cam pe plat pana la Hasdate. Cand ajung in dreptul autostrazii, vad ca Sandulesti este fix in fundul vaii, si cobor tot ce am urcat din Turda pe niste serpentine stranse si rapide, apoi am inceput sa urc prin sat Curand asfaltul dispare, urcarea devine mai abrupta si pamantul alunecos imi mozoleste tractorul proaspat spalat Cand credeam ca am terminat... Dupa sat tot mai urca. Gandindu-ma ca azi nu fac prea mult efort, nici nu am mancat chiar cum ar fi trebuit, si m-am si aruncat cu capul inainte in urcarile astea, neavand bagaje. Pana la urma nici asta nu pare mare zi de odihna. Pamantul e teribil de alunecos, si viteza foarte mica de avansare ma enerveaza. Pare ca mai mult stau pe loc Sunt insa fermecat de atmosfera scotiana a dealurilor golase, tocite si verzi, a ploii iminente si a frigului patrunzator din cauza umezelii. Intr-o zi voi ajunge cu tractorul pe malul Marii Nordului, imi spun. Drumul continua sa urce in departare. Scurtele coborari, din loc in loc, ma umplu de noroi pe fata si ma obliga sa ma opresc sa-mi sterg ochelarii Turda in urma Pamantul isi schimba consistenta si culoarea. Acum nu mai aluneca, ci e lipicios si se strange intre roti si cadru. E pamant de camp. Incep sa se vada fruntile innourate ale cheilor. E din ce in ce mai frig si incepe sa ploua usor. Am incetinit ritmul, ca sa nu obosesc prea tare. Imi pun polarul pe mine. La picioare nu e asa bine, insa, fiindca nu am decat o pereche de pantaloni subtiri, de 200g, si nu am si pantalonii de ploaie Dupa varful dealului am ajuns Sau nu? Se deschid incet, ca o poarta, iar cerul se framanta din ce in ce mai nervos In final vad inauntrul cetatii de piatra. Ca un Atlas romanesc, cele doua jumatati de munte tin bolta grea, ingramadita de vanturi in spinarea Trascaului Oglindind miscarile de-a lungul timpului geologic, cu fiecare in fiecare minut arata diferit, si ma opresc sa imortalizez noua forma Ma asteptam sa vad lume venind, dar ajuns la intrarea in perimetrul protejat nu gasesc decat o masina goala, o taraba-rulota goala si un vant taios. Citesc panoul si ma pregatesc sa cobor. In fata se arunca in prapastie niste serpentine abrupte si stranse. Asfaltul e ca-n palma, dar e alunecos de la apa si noroiul de pe rotile mele. Ma pregatesc de coborare. Ma mai opresc o data inainte pentru o ultima privire de ansamblu. In timpul asta ma depaseste o Dacie veche, galbena, care coboara fara prea mare tragere de inima. Profit de ocazie si cobor in spatele ei, ca sa-mi infraneze dorinta de a lasa tractorul la vale, fiindca mi-e clar ca o sa-mi las oasele intr-o rapa aici daca nu ma infranez putin. Ajung jos fara peripetii. Asfaltul are suficienta aderenta, chiar si ud si cu noroi. Jos, cabane, cabanute si priciuri. Nu e deloc multa lume, dar macar nu e pustiu, ca jos. Ma bate gandul sa ma opresc sa iau masa, dar e aproape 7 si in curand se va intuneca, si lumini n-am luat la mine, gandindu-ma ca voi ajunge repede inapoi. Urcarea lunga si inceata prin pamanturi alunecoase si cleioase mi-a stricat socoteala. Ce ma preocupa mai mult insa e faptul ca au disparut aproape complet cheile de jos. Zona in care am ajuns consta din valuri de pamant in varfurile carora sunt cabanutele si intre care serpuieste drumul. Totul este imprejmuit de padure si de versantul vaii pe care am coborat. Din padure, de dupa o buza de pamant, vad urcand niste oameni. Ma apropii si vad o poteca care coboara. Imi dau seama ca inca din Turda, de la pranz, cand vedeam cheile din turla, m-am pacalit continuu in legatura cu dimensiunile lor. Acum vad ca fundul vaii este si mai jos, iar peretii sunt complet ascunsi de padurile din jur. Intru in vorba in fata hartii cu familia care tocmai urca pe poteca din albia raului. Imi confirma banuiala, spunandu-mi ca dupa coborarea in vale mai am vreun sfert de ora de mers in amonte pana cand ajung la portiunea spectaculoasa a cheilor, sau mai bine zis ies din padure si se vad efectiv cheile. Problema e ca asta inseamna cel putin o jumatate de ora de mers, ori e deja cam tarziu, nu am cu ce sa imi leg traseul si n-as vrea sa mi-l las pe la terasele astea din jur, iar poteca pare numai buna de rupt gatul daca as incerca sa cobor cu tractorul, calare sau pe langa, pe umezeala si namolul asta. Pe deasupra, multii nori au inceput a se izbi de zidurile de calcar ale Trascaului, scuturandu-se apoi nervos pe cabanele marunte si oamenii si mai marunti din vale. Dupa pelerina de ploaie imi pun si vesta reflectorizanta pe mine. Mai mult de frig. Nu mai e nimic pentru mine aici acum. E vremea sa plec.
  34. 1 point
    Ziua 7 - Continuare Cobor din turla. Inainte de plecare il intreb pe ingrijitor, care mi-a spus inainte sa urc, sa nu trag clopotul. Fireste, nu l-am tras, dar mi-a povestit o intamplare amuzanta, despartindu-ma de biserica cu zambetul pe buze. Unul din motive era si ca el insusi l-a tras la un moment dat, ca demonstratie, si a fost "urecheat" pentru asta, si totusi ma avertiza pe mine, turist, sa nu o fac. Imi continui drumul catre sud, sa vad cladirea mare parasita din piata de mai jos. O istorie a gazelor naturale in Turda, mai putin amuzanta si mai interesanta decat credeam Unul din cursurile mici de apa prin oras. Mi se inmoaie inima mereu cand vad asa ceva intr-un oras. Mai ales pietruit, si cu case pe margine. Cladirea parasita e capat de perspectiva in piata 1 Decembrie 1918, si n-au putut sa o lase asa, drept urmare i-au tras un batic printat cu reclame pe cap, ca proverbiala baba raposata proptita in geam iarna in zilele de pensie Blocul urat vazut mai de aproape Ansamblul de cladiri industriale din apropierea castrului Potaissa vazut in ziua precedenta arata mult mai bine pe lumina. De aici ma intorc spre cazare cu gandul sa iau tractorul si sa dau o tura pana la monumentul natural sapat de Hasdate Dupa o scurta oprire pentru aprovizionare ma opresc sa trag cu ochiul si la Biserica Romano-Catolica. Nu am mai stat aseara sa citesc placuta de monument istoric, sa aflu ceva despre ea Dupa ce o fac, si citesc si in interior, realizez care este insemnatatea cladirii Nava bisericii este locul in care s-a intrunit Dieta Transilvaniei in 1568, cand s-a proclamat edictul care proclama libertatea constiintei si a tolerantei religioase pe teritoriul Transilvaniei, pentru a nu se ajunge la lupte datorate confesiunii religioase precum in vestul Europei. Sigur, nu era vorba de religiile tuturor popoarelor care traiau in teritoriu, ci doar ale sasilor, secuilor si nobililor austro-ungari, dar la fel ca iluminatul cu caz, cu curent, sau ca tramvaiele mi se pare inca un exemplu ciudat de avans al unei tari inapoiate din fundul Europei
  35. 1 point
    Ziua 7 - Continuare La iesirea din salina imi iau un hamburger de la o taraba din apropiere. In timp ce astept sa se faca vad ca nu mai ploua. M-am pacalit. Gandindu-ma ca sigur tine toata ziua ploaia, la cum arata dimineata, nu m-am grabit in salina. Asadar azi e zi de pauza, de vizitat Turda. Sincer nu ma deranjeaza asa de tare, din ce am vazut aseara piata centrala arata frumos, si mi-ar prinde bine un pic de recuperare dupa o zi grea ieri. Marea infrangere este cea a traseului, care a fost planuit la minut. Nu mai am timp de ultima zi, ceea ce inseamna ca cele 2 zile-maraton de la Severin la Bucuresti nu mai incap in program. Ma voi opri la Severin si voi avea o zi de pauza duminica, inainte de a ma intoarce la munca luni. Ma intorc spre centrul vechi al orasului gandindu-ma sa profit in cazul asta de ziua din fata mea. Piata Republicii din Turda, vedere spre sud. Imi dau seama ca toate asezarile sasesti, de la catun la oras, au un spatiu public in centru, spre deosebire de cele romanesti, care n-au cap sau coada. Imi aduc aminte vizita la ramasitele castrului roman, pe dealul cetatii din Alba Iulia, unde ghidul imi spunea cum romanii cresteau proportional dimensiunea castrului in functie de nevoi, pastrand insa forma, asezarea si pozitionarea. Asadar popoarele mari au puterea de a recunoaste o reteta castigatoare si de a o folosi. Turla Bisericii Reformate, din piata In mod clar a fost facuta, refacuta si re-refacuta toata de multe ori pana acum. Se vad fragmente din ancadramentele vechi ale fatadei. Portalul cel nou, insa, e oribil, si nici nu m-am mai chinuit sa-l adaug in poza. Goluri nou formate, goluri vechi astupate La cat de mic e contrafortul pe lateralul navei, nu-i de mirare ca au umplut de tiranti in interior sa tina locului zidaria In scurta istorie a modificarilor recente se acorda prea multa atentie odiosului portal nou Nava, privind catre capatul de vest. In interior nu vezi urma de constructia gotica initiala Spre est, spre intrare Amvonul La invitatia domnului care se ingrijea de biserica am urcat si in turla. Scara, atat de ingusta ca nu incapeam de umeri decat urcand intr-o dunga, era intr-unul din colturile de intersectie ale turlei cu nava. Un graffito vechi. Nu stiu chiar daca il pot socoti vandalism, sau este semnatura unui mester care a lucrat la un moment dat la restaurarea bisericii. Cert e ca si in cateva din pesterile din Caras Severin am vazut graffiti austro-ungar din preajma anului 1850, si erau mult mai caligrafic executate decat scrijeliturile natangi ale exploratorilor moderni de monumente naturale si istorice, si similare cu ce vad aici. Vad la unele niveluri, in spatiile de depozitare din turn, obiecte donate de enoriasi. Ceva lipseste la biserica ortodoxa, dar nu si aici. Cu fiecare vizita in Transilvania devine mai clara imaginea. Trecand din nou acum peste amintirile turului, si avand proaspete in minte povestile din jurul Colectiv de curand, imi dau seama ca, printre altele, e vorba de compasiune. Ies din scara in spirala undeva pe la jumatea turnului. Pasesc cu placere pe boltile de zidarie si pardoseala de piatra, gandindu-ma la barnele plangacioase de lemn care urmeaza mai sus, si pe care am ajuns sa le simt dupa miros Trei custi. Pentru penduluri? Mecanismul ceasului, facut in Budapesta Clopotul, si in spate scara care facea sa-mi tremure inca de acum picioarele Nu reusesc sa ajung decat pana pe ultimul podest. Mai departe nu mai pot. Rampa e prea departata de perete, e in dreptul ferestrei, e prea transparenta, si la fel si parapetul in lateral. Cobor la nivelul mecanismului si ma uit in jur. Sunt atat de preocupat de privelistea orasului, ca nici nu vad marea despicatura in departare, spre vest, dupa Potaissa, sub valtoarea de nori. Cheile Turzii, chiar si pe vremea asta urata, se incapataneaza sa se faca vazute spre sud, vreme mai frumoasa, un centru comercial urat, un bloc urat, si o casa de cultura poate, parasita
  36. 1 point
    Ziua 7 - Vineri, 11 septembrie Turda - Turda, ~29km, ~320m de urcare, ~320m de coborare, alt. max. ~562m Roata Turzii Ma trezesc usor, cu placere. A fost relativ racoare in camera, ceea ce altora poate nu le-ar fi convenit, dar mie imi place sa dorm in frig. Mai trist e cand ma ridic si ma uit pe geam. Ploua, si arata de parca ar fi plouat toata noaptea. E urat si pare a nu se indrepta. Sper doar sa se indrepte cat timp merg sa vad salina, desi parca n-as vrea sa pun cortul diseara, pe pamant ud. Iau mic-dejunul in camera, rapid, ma imbrac si plec. Merg pe jos, fiindca nu vreau sa imi las tractorul nesupravegheat, ocazie cu care mai vad un pic din oras. Ploua un pic mai usor, dar sper sa ma usuc inauntru. Ajung la intrarea veche, de pe Strada Salinei, fiindca cea noua este prea departe ca sa ma intorc pe jos in timp util. Zona are un aer mic-industrial, si daca te uiti dupa o intrare mare, luminoasa, turistica, cu panouri care sa-ti atraga atentia, e usor sa treci pe langa ea. La un moment dat, din strada se face o intrare in lateral, spre munte, dupa o cladire care-mi aduce aminte de vechile hale de pe Plevnei din Bucuresti, cu locuri de parcare stanga-dreapta si o poarta de metal in capat. Intrarea veche in salina Platesc si intru printr-o usa grea, de lemn, intr-un pasaj lung, galeria Franz Josef. E ceva lume, dar nu destula cat sa ascunda lungimea uriasa a galeriei. E foarte multa umezeala, de la toti oamenii plouati care au intrat, si e clar ca in primii metri de galerie fiecare centimetru e saturat de apa, in ciuda sarii. Abia dupa cam un sfert de galerie a disparut complet apa. Pe peretele stang, la un moment dat, incep sa vad placute numerotate. Din 10 in 10 unitati sunt marcate, dar nu stiu ce unitate. Parca nu sunt 10, ci 20 de metri. Dar ce unitate are 2m? Nu stiu niciuna. Trec zeci si zeci, apoi sute. Din cand in cand ma opresc, lasandu-le ragaz celor intrati inaintea mea, mai batrani, sa se indeparteze. De cand am intrat, sunetul a capatat o dimensiune aparte in intreaga experienta a salinei. Fata de reverberatiile dureros de ascutite pe care ma asteptam sa le aud intr-un spatiu mic, inchis si lung, cu pereti duri, percep doar ecouri lungi si infundate. Cei aproape de mine ii aud de parca am zece caciuli pe cap. Cand sunt atat de mici in departare, ca abia se vad in tunel, nici nu ii mai aud vorbind, desi e clar dupa gesturi ca discuta aprins. E tare ciudat. Dupa ce par a fi zile intregi de mers, in fata incepe in sfarsit sa se schimbe perspectiva. Nu ma mai uit de mult la indicatoarele de distanta, fiindca le-am pierdut sirul. In sfarsit tavanul boltit devine orizontal iar caramizile zidurilor fac loc stralucirii negre, de obsidian, a sarii lustruite. Galeria infinita Conform Wikipedia: Kaiser Franz Josef Fürst von Siebenbürgen = Împăratul Franz Josef prinț al Transilvaniei Catre capatul galeriei Franz Josef inca e multa umezeala. Ma mir, fiindca in Praid, cand am fost, era mult, mult mai putina apa, desi intrasem tot intr-o zi ploioasa. Or fi mai multe infiltratii aici? O avea legatura cu adancimea mai mica? Peretii lustruiti din unele spatii sunt absolut spectaculosi. Urmeaza prima sala, Mina Iosif. Nu avem acces decat la balcon, dar e o plasa in fata, si suntem aproape de varf, asa ca nu se vede decat peretele opus al galeriei-clopot la mica distanta. I se mai spune si sala ecourilor. Bucuria unor copii abia veniti, care incep sa tipe din toate puterile. Imi plezneste capul. Ori nu e asa puternic ecoul, ori mi-au distrus definitiv, inainte de vreme, inca o parte din acuitatea auditiva copiii astia cu glasuri demonice. Plec mai departe. Sala Crivacului, utilajul care, cu ajutorul unor scripeti, scotea sarea la suprafata. Conform placutelor informative, crivacul era pus in miscare cu ajutorul cailor, care din cauza conditiilor grele, de lumina slaba de torte si fum gros, orbeau dupa cateva luni si trebuiau sacrificati si inlocuiti Ajung in fata uneia din imaginile recognoscibile ale salinei: mina Rudolf. Intrarea se face de sus, aproape de la inaltimea tavanului, si se coboara fie prin scari, fie printr-un lift. La lift e o coada imensa, iar scara e pustie, cu exceptia catorva rataciti care gafaie de parca le urca sau coboara a mia oara. Nu ma consider a fi sportiv, cum ma mai caracterizeaza unii oameni uneori, dar ma bucur cand vad momentele in care se simte fiecare minut de miscare facut, indiferent cat de viguroasa. Nu tin minte cum eram inainte de a scoate bicicleta din beci in 2009, dar cert e ca nu voi ajunge la 30 de ani sa gafai dupa ce am coborat cateva (zeci) de rampe de scara. Nu vreau sa ajung asa. Ma simt obligat sa le cobor repede, viguros, sa-mi demonstrez ca sunt pe drumul cel bun. Unul din marcajele de adancime, dupa anul de sapare, vizibil din putul scari. Dat fiind ca sala se lateste in jos, la un moment dat marcajele incep sa nu se mai potriveasca cu nivelurile egal distantate ale scarii. In ambele capete ale salii este cate o scara de lemn, intre care se merge fie pe fundul galeriei, fie printr-o pereche de pasarele de lemn imediat sub tavanul marii incaperi cu sectiune trapezoidala. Exista niste trasee marcate prin sageti si indicatoare, dar eu nu pot sa tin cont de ele. Nu mai tin minte care scara era exclusiv de urcat si care de coborat, cert e ca, oricat am incercat, nu am putut sa ma apropii de cele doua pasarele de lemn. Mi-a fost destul de greu si pe scara sa ma apropii de parapet sa ma uit la sala pe masura ce coboram. Pentru cei cu frica de inaltime nu e mereu o experienta minunata salina. Magazin, amfiteatru, roata mare. Imediat ce am intrat in sala, fundalul sonor, mai bine zis elementul sonor dominant, era tumultul de bubuituri cutremuratoare, cu origine inca incerta. Ma gandeam ca inca se lucreaza in salina, si aud zgomotele utilajelor. Am coborat in mina Rudolf si am gasit sursa: o serie de piste de bowling in miniatura, pentru copii. Nu stiu din ce erau facute, ele si pistele, cert e ca pana am iesit din zona galeriilor Rudolf-Terezia am fost insotit constant de un sir neintrerupt de tunete rasunatoare. Privind in directia opusa, spre lift si scara pe care am coborat. In dreapta, dantelaria superba formata de infiltratii de apa prin zacamantul cu densitati diferite. Zona de dedesupt era imprejmuita, din cauza pericolului de cadere a turturilor de gheata. Desi salile sunt impresionante, nu pot sa zic ca imi place la nebunie salina. La fel ca in Alba Iulia, simt nevoia de informatii. Primul lucru pe care il fac la intrarea intr-o incapere noua e sa caut placutele informative. Mereu este doar una, iar uneori nici aia. La Praid, de exemplu, salile erau pline de exponate, iar informatia scrisa era suficienta sa te tina ocupat macar o ora, daca erai expeditiv. Aici, insa, ajuns in fundul minei Rudolf, ma asez pe o bancuta si constat ca nu am ce face. Roata costa in plus, si nu as vedea ceva ce n-am vazut, amfiteatrul e gol, iar restul activitatilor sunt pentru copii sau jocuri de perechi/echipe, ca biliardul sau tenis de masa. Nu-mi ramane decat chioscul de suvenire. Incep sa vad fisurile in imaginea ideala pe care mi-o formasem despre salina, si care m-a convins sa fac un ocol de zeci de km la definirea traseului. Unele lumini nu merg, o parte din mobilier e vandalizat, nu toate facilitatile functioneaza perfect, si e plin de oameni de toate felurile. E si umezeala in aer, si nu am senzatia aia ciudata, nenaturala, ca ma aflu pe alta planeta si respir o atmosfera extraterestra, grea, ciudata, aproape metalica. Aici imi miroase ca dupa ploaie si atat. Imi dau seama ca trebuia sa ma astept la asta, inca de cand am vazut ca apare in nu stiu cate topuri ca frumusete si numar de vizitatori. Ca sa folosesc expresia in engleza, fiindca aia in romana nu are acelasi inteles, e "tourist trap". E facuta sa atraga numere mari de oameni, poate sacrificand cateva elemente care mi s-ar fi parut mie mai interesante. Am cazut si eu in capcana. Nu-mi mai ramane decat sa vad tot ce are de oferit. Fundul minei Terezia, vazut de la balcon, din mina Rudolf, cu care se intersecteaza. Dupa inca un pic de invarteala, am mai coborat inca 13 etaje (conform placutelor informative) pe o alta scara de lemn, foarte inghesuita, alternand cei care urcau cu cei care coborau. Daca tin minte bine, se cobora doar cu liftul si se urca doar cu scarile, conform semnelor, dar era coada mare si la liftul asta, la coborare, si mi se parea prea de tot sa stau la coada pentru asta. Ajuns jos, traversez podul catre insula centrala Instalatiile luminoase sunt interesante, si aproape ca par organisme vii Privind in sus, de pe insula, catre balconul de pe care m-am uitat in jos, cu mare frica, si catre varful astupat al minei Terezia. Chiar si aici, asezat pe banca, uitandu-ma in sus catre capatul superior al minei, aveam o usoara senzatie de vertij. Dupa un mic repaus si aici, am urcat inapoi la galeriile superioare, sa continui drumul catre capatul nou al salinei, sa vad daca mai exista si alte mine sau galerii. Scara Bogatilor, pe care coborau cei instariti in mina. Toata sarea depusa face sa para ca am facut poza intr-o pestera de gheata. In jur erau Sala de Apel si Altarul, singurele locuri, in afara de Sala Crivacului, in care se gasesc exponate care sa arate viata in Mina Ghizela. Si aici instalatia luminoasa arata foarte bine, dar este parte a zonei balneare, si accesul este restrictionat la cei veniti la tratament. Ajung la o harta a salinei. Aici aflu ca galeria Franz Josef are lungimea marcata in stanjeni, care au 1.89m. Asadar nu mi s-a parut ca era mult mai mare de 10m distanta de 10 unitati. Imi dau seama ca probabil nu mai am nimic interesant de vazut in fata, si ca intreaga salina a fost amenajata cu un singur traseu in gand, si anume cel dinspre intrarea noua spre intrarea veche. Cred ca se putea pune un panou cu harta si in capatul celalalt, la iesirea din portiunea ingusta a galeriei Franz Josef. Mi-am continuat drumul catre capat, dar din Mina Anton nu se vedea nimic, decat o usa inchisa, iar planul inclinat nu oferea nimic interesant, in afara de un sir de scari. M-am intors, ca sa ies pe unde am venit. Urmele traverselor sinelor pentru caruturi din zona mai spatioasa a galeriei Franz Josef, in drum spre iesire La iesire, luandu-mi ramas bun de la mina, desi m-a dezamagit usor
  37. 1 point
  38. 1 point
  39. 1 point
    Continuare ziua a 8-a In urcare admir stancariile si satul. In fata mea cetatea Crivadiei, acum vizibila din cauza lipsei frunzelor. Ajung pe viaduct si parchez. Trec drumul sa vad cheile Crivadiei. Impresionante. Revin la bicicleta si continui urcarea, ca apoi printr-o scurta coborare ajung in dreptul caii ferate langa o gura de tunel. Tunel, ce face legatura feroviara intre Petrosani si Simeria. De-aici o coborare ma scoate in Merisor. Inspectez harta si cel mai bine ar fi sa traversez muntii spre orasul Vulcan prin pasul Dealul Babii. Intru pe drumul ce duce spre sat si pedalez incet pe drumul in usoara urcare. Casele rasfirate si mai degraba abandonate strajuiesc drumul de-o parte si de alta. Incep serpentinele, si de-aici spun pas pedalatului si trag cateva reprize de push bike. Drumul urca bine, dar macar bine ca e asfalt. Drumul urca in serpentine tot mai abrupte, dar in sfarsit vad si pasul. Printr-un efort sustinut, ajung si in pasul Dealul Babii, unde vantul bate cu putere, iar norii se joaca deasupra mea. Pasul Dealul Babii. Din pas, trag polartecul pe mine si ma las in coborarea abrupte. Inca am asfalt, dar stiu din citite, ca nu este tot drumul asfaltat...si da, iata ca se termina si asfaltul. Oricum, drumul nu este chiar asa rau. Cale de vreo 5 km drumul strabate poieni, apoi intra in zone mai aglomerate de rromi, in apropiere de mina Vulcan. Zona devastata nu ma atrage cu nimic, si pedalez in continuare. Ajung si in Vulcan. Traversez calea ferata, si continui urcarea pana in sensul giratoriu ce da in drumul spre Lupeni-Vulcan si cu acces la Pasul Valcan. Cotesc dreapta la sens, si pedalez pe langa Uzina Paroseni, apoi in cateva momente intru si in orasul minier Lupeni. De-aici mai am foarte putin si ajung acasa, unde ma asteapta mama cu mancare buna si o cada fierbinte! Trec si de Palatul Cultural Minerul Lupeni, acum refacut dupa multi ani in care a stat in paragina. Ajuns acasa! Cateva concluzii dupa tura care a incheiat sezonul de bicicleta, cel putin pentru mine. A fost o tura bine gandita, si am analizat cu grija traseul. Am fost supus la vreme urata si vreme superba, frig, si caldura. Am vazut sate daramate si multa lume necajita si lipsita de orice confort. Am vazut scoli prabusite, iar peste drum biserici poleite. Mi-a fost greu sa ma trezesc la ore matinale, dar si mai greu a fost sa ma opresc din pedalat la ora 15;30-16. Noptile sunt lungi, chiar lungi, dar ai timp suficient sa vorbesti cu tine. Mi-am dorit o tura in care sa dorm numai la cort...dar am ajuns si prin colibe, care mi-au prins bine intr-un final. Consider ca mi-am facut pe plac si sper sa mai am parte si in viitor de ture de genul, doar ca vara. In anotimpul asta, e foarte greu cu spalatul, cu uscatul de haine, cu cortul si sacul de dormit ud...cu toate, e o provocare care te solicita, dar care cel putin pe mine m-a invatat multe. Nu in ultimul rand, multumesc celor care si-au gasit timpul si nervii necesari sa citeasca zilele mele. Iarna usoara!
  40. 1 point
  41. 1 point
    Fiindcă azi e cod portocaliu de ploi, vă prezint tura de sâmbăta trecută: Cluj (capătul Mănăşturului)-Luna de Sus-Săvădisla-Liteni-cetatea Lita-Săcel-Filea de Sus-Filea de Jos-Ciurila-colonia Făget (intersecţia cu drumul Sf.Ion) cca 60 km în 7 ore (cu pauze şi vânt năpraznic în rafale din faţă la întoarcere) cam mult asfalt pentru gustul meu ciclabil aproape tot cu excepţia unor mici porţiuni (câţiva zeci de metri) la urcarea spre cetate unde am împins şi la coborârea abruptă spre cetate (având guma spate cam tocită am coborât pe lângă bicicletă) se merge mult pe dj prin localităţi deci n-a fost cazul să identific izvoare pentru hidratare câteva obiective de vizitat pe traseu: parcul cu sculpturile monumentale în fân ale artistului Ernő Bartha din Vlaha, cetatea Lita, biserica de lemn din Filea de Sus şi dacă aveţi undiţă, lacurile de lângă autostradă câteva imagini de pe drum AICI:
  42. 1 point
  43. 1 point
    Da, cam multe, ma vad nevoit sa aman turul Romaniei pe 2017. Se poate schimba titlul daca vreti in Turul Romaniei 2017. Desi abia anul viitor la sfarsitul lunii mai o sa stiu exact ce ture voi putea onora din cauza bugetului. Toate turele anuntate le voi realiza chiar si daca cu amanare in caz de forta majora, adica daca prind un job bine platit in strainatate care-mi va permite pe viitor sa-mi indeplinesc visul de a face turul lumii. Oricum eu voi posta toate turele mele importante pe acest forum, pentru ca este forumul meu de suflet si pentru ca visez ca ciclotuturismul sa devina o pasiune mai raspandita si uzuala semenilor romani. Ramane de vazut cand o sa ajung sa fac interminabilul topic Turul Lumii pe 2 roti` pe acest forum dar deocamdata ma vad nevoit sa ma multumesc cu ture mult mai mici dar sper eu, interesante. Orice tura e un act de libertate, un spirit de aventura, o satisfactie si o implinire, o bucurie si un cadou pe care merita sa ni-l acordam din cand in cand. Traiasca cicloturismul!
  44. 1 point
    Tura de sâmbătă: Cluj-Gilău-Someşu Rece-Gura Râştii-Muntele Rece-Dodeşti-Păltinei-valea Bârlogului-Uzina-Gilău-Cluj cca 60 km de la capătul Mănăşturului, în 7h:40' (cu pauze cu tot) am împins bicicleta pe urcuşul din valea Răştii Mari până aproape de Dodeşti şi pe urcuşul până pe culmea Păltinei coborâre destul de abruptă până în Păltinei, cu pietre instabile şi şleauri pe valea Bârlogului drum neted ca asfaltul izvoare în Muntele Rece peisaje splendide de pe Culmea Păltinei (nu numai toamna!) mai multe imagini de pe drum, AICI
  45. 1 point
    De ieri, din tura de pe Culmea Păltinei, munţii Gilăului:
  46. 1 point
    Dacă vă plac culorile, urcaţi-vă pe biciclete şi daţi o tură prin jurul oraşului! Alte imagini AICI
  47. 1 point
    Cota 1400 - Poiana Stanii - Poiana Tapului: Cand afara burniteaza, este ceata, frig si mai bate si vantul, e mai bine inauntru:
  48. 1 point
    Daca prognoza meteo este incerta sau daca stii ca va ploua peste noapte, fundul de cort aduna-l incat sa nu depaseasca tenda exterioara. Daca ploua, apa de pe tenda exterioara se scurge pe fundul de cort si de acolo migreaza sub dormitor, practic dormitorul va sta intr-o balta de apa, mult mai rau decat daca nu ai avea deloc fund de cort. Daca nu ploua, nu conteaza. Presupun ca in cazul de fata tura ti-ai programat-o stiind ca nu va ploua. Scuza-mi sfaturile, nu te "dascalesc" pe tine si nu vreau sa ma dau destept, dar sunt convins ca unele informatii prind bine si altora care nu s-au lovit inca de situatiile de care vorbim.
This leaderboard is set to Bucharest/GMT+03:00