Leaderboard


Popular Content

Showing content with the highest reputation on 12/17/2016 in all areas

  1. sandulea

    Ziua 2 - Constanța - Jurilovca Partea IV / IV Nu pot să compar cu nimic liniștea de aici. La marginea cetății, la marginea apei, la marginea țării, la marginea continentului. E cu totul special să pedalezi din inima câmpiei până la marginea mării. Am mers atâția ani la deal și la munte, făcând ocoluri, apoi întorcându-mă. Mereu a lipsit finalitatea pe care o are o stâncă, o mare, un ocean, o barieră de netrecut. Mereu m-am oprit într-un punct și m-am întors, când drumul continua înainte și mă chema cu glas mieros de sirenă. Acum mă găsesc în sfârșit într-un capăt adevărat. La marginea lumii cunoscute de greci în antichitate, dincolo de care mai era Istrul cel sacru, iar mai departe, triburi de necivilizați, aici mă simt bine. În colonii, unde erau exilați indezirabilii, unde veneau cei lipsiți de orice oportunitate în teritorii și unde se simțeau atrași cei cu simțul aventurii și cu dorința de nou. Cumva, teritoriul ăsta, aproape de inima Europei și a Balcanilor, a cunoscut doar soarta de teritoriu mărginaș, de colonie, de frontieră. Greci, romani, unguri, ruși, turci, bulgari, sârbi, toți s-au oprit la granițe la intrare sau la ieșire. Aici, la periferie, viața e mereu mai grea, mai periculoasă, dar și mai palpitantă. Acum parcă nu ne mai găsim locul, avem un stat centralizat în care încă ne judecăm după provinciile de origine, în care inima geografică a țării e locuită de o altă minoritate etnică, și cu un trecut surprinzător de mozaicat pentru noi, cei născuți în ultimele zile de funcționare ale tăvălugului roșu. Acum N-avem cap, n-avem coadă, ne lipsește efervescența de la graniță, a ciorbei care dă în clocot și face clăbuci pe margine, răsturnând capacul de pe oală. În lipsa unui foc sub cur sau a unui polonic străin care să ne amenințe cu știrbirea integrității, nu știm ce să facem cu timpul nostru, nu ne găsim un rost. Mă simt și eu vinovat de aceleași gânduri câteodată. Recunosc că simt uneori că fug de responsabilități când plec în tur. Pun totul pe pauză, opresc semnalul la telefon ca să conserv bateria, mă duc mereu prin locuri noi ca să evit familiaritatea și să fiu mereu preocupat. Aici cu siguranță sunt în locuri nefamiliare, e prima oară când vin aici, dar sentimentul mi-e cunoscut: sunt pe drum, am o călătorie lungă în față, sunt nerăbdător să văd locuri noi, și am din nou acea senzație unică, de independență, combinată cu frica incertitudinii, a drumului, a adăpostului și a hranei. Alee lată, cărare îngustă. Puțină lume. Și acum sunt surprins de lipsa de interes față de un oraș cu atâta însemnătate pentru țară, pentru istoria teritoriului. Îmi dau seama că jadarmii de la Sarmizegetusa sunt acolo ca să nu se mai fure aurul țării, eventual alte bijuterii din metale mai puțin prețioase, nicidecum să păzească tezaurul arheologic. La Histria probabil că valurile succesive de migratori au prăduit orașul până la ultimul bănuț bătut aici. La plecare, a nu știu câta țestoasă sălbatică văzută. După cele mai nefericite văzute în sudul Dobrogei mă dau jos imediat de pe tractor ca s-o ajut să treacă strada, în speranța că i-am ghicit intenția și n-am dus-o înapoi de unde a venit. În depărtare se văd niște dealuri timide, primele unduiri ale Dobrogei centrale. Imediat ce am pus mâna pe ea să o ridic, în loc să se bage înapoi în carapace începu să se deșerte de toată apa pe care o avea în ea. A curs continuu până am pus-o în iarbă, cu tot cu pauza mea de suprindere. Nu știam de mecanismul ăsta al unor țestoase. Soarele-i sus pentru ora 6 jumate. E necruțător, și nu am umbră niciunde. Drumul e drept în bătaia lui. În stânga și în dreapta am nisip. Nu cred că îmi voi încerca norocul spre nord, printre lacuri, nu vreau să îmi petrec restul zilei trăgând de tractor doar ca să îl scot din nisipurile ude. Am un orar cam strict prin Deltă din cauza traversărilor cu vaporul, nu prea am marjă de eroare. Cu câțiva km înainte de revenirea pe județeanul spre Istria văd un drum de pământ în dreapta. Pe hartă văd că merge drept în sat. Perfect, mai șuntez în sfârșit un pic de asfalt. Histria, izolată între ape. Cetatea e invizibilă, doar muzeul se vede de la depărtări. Pare în continuare pe malul mării; oricât de atent m-aș uita prin ochean tot nu reușesc să văd istmul care separă lacul Sinoe de mare. Ce-i drept, poate să fie și vina ocheanului. Mi-am luat unul nou față de anul trecut, dar am constant probleme de focalizare cu el, deși e fix, nu reglabil. Nu reușesc să înțeleg de ce uneori văd prin el bine, alteori nu. Avansez destul de greu urcând pe nisip. Consum din apa și mâncarea rămase, care nu mai sunt prea multe, și am în continuare problema de lichidități. Mai am vreo oră de mers cel puțin, estimez, până ajung la un bancomat. Iarba e mult mai uscată aici decât mai la vest, deși e iunie. Satele însă sunt pline de verdeață și umbră până în punctul în care nu îți mai dai seama dacă e locuit sau nu de la distanță. Sate de câmpie cu tradiție și cultură. Încep părăsite, în buna tradiție a satelor românești. Se usucă ca pâinile, de-afară spre-năuntru. Tâmplăria albastră și olanele ar crea un tablou mai mediteranean, dar vegetația abundentă și configurația casei trădează poziția danubiano-pontică. De n-ar fi cabluri, cum ar arăta țara asta... O constantă a părții ăsteia de țară pare să fie drumul drept, care se îmbucă perfect, la 90 de grade, cu orizontul. Dacă aș sta și eu pe axul drumului când fac pozele ar fi și mai grăitor, dar sunt prea conformist ca să îmi părăsesc banda și spațiul alocat din ea pentru o poză. Eh, uneori poate mai fac excepții. Sinoe, satul din fundul văii, dacă se pot numi văi depresiunile blânde din câmpiile astea litorale. De la depărtare arată mai mult a pădure. O știință ce încă nu a fost deprinsă de urmașii bulgarilor, oltenilor și moldovenilor dezrădăcinați și mutați în Bărăgan cu forța. După Sinoe drumul prost mai continuă un pic și ajung în Mihai Viteazu. Tot satul arată cam sărăcăcios, cu case mici, fără blocuri, fără alt fel de clădiri în raza vizuală. Gardurile joase, din piatră colțuroasă și plată, îmi aduc aminte de satele din nord-estul Bulgariei, înrudite cultural cu cele din Dobrogea. Niciun om pe stradă. E duminică, ar cam vrea să plouă cerul, nici nu mă mir. Abia la intersecția cu E87 găsesc o benzinărie și un magazin. Magazinul, de sat, e închis. Benzinăria are un magazinaș micuț, dar nu permite plata cu cardul, și femeia îmi spune că nu știe bancomat în sat, să încerc în Baia. Sunt terminat de căldura zilei și de mâncarea puțină. De ce nu mi-am luat și eu mai multe din Constanța? M-am gândit că iau pe drum. Trebuia să fi scos bani în oraș. Nu acceptă nici bonuri de masă. Mă caut prin toate buzunarele și cu greu strâng suficient mărunt ca să-mi iau o sticlă de Fanta de 1.5L, să am niște apă și zahăr în sistem din nou, și să mă trezesc un pic de la zeama acidulată. O îndes în geantă și plec mai departe. Sunt nevoit să intru în mâncarea de urgență, un amestec de nuci și fructe deshidratate. Mă repune pe picioare repejor și aproape îmi dă senzația de burtă plină de la atâta mestecat. Mă folosesc de cască pe post de castron, pusă pe bagajele din față, dacă tot n-o pun în cap pe drumul ăsta slab circulat (pentru un european) și cu probabil cei mai leneși șoferi pe care i-am văzut pe vreun drum major în țara asta. Tulcea. Primul județ nou biciclit al anului. Numărul 20. As vrea să mă opresc un pic la graniță, să mă odihnesc, să compar orizonturile, dar nu mai am mâncare, apă am foarte puțină, și de când am ieșit dintre bălțile Histriei cerul s-a tot tulburat. Într-o zi bună aș vedea munții Dobrogei, acum dispăruți în pântece de nori uriași și amorfi. La așa orizont, așa nori. Pot să jur că cerul e mai mare și mai sus aici decât în Bărăgan și că văd mai mult din el. Cred că urgia a măturat munții și vine la vale acum, să înece în apă dealurile joase și să măture eolienele de pe creste în mare. La nord încă arată bine Dinspre vest se pregătește ceva Baia, prima localitate tulceană în care calc. Începe imediat să plouă de pe ultimul deal, când să văd satul. Îmi pun repede pelerina și îmi trag gluga pe cap, prinzând-o de cozorocul șepcii cu niște cleștișori pe care mă felicit că i-am luat. Îmi vine în cap scurt imaginea din Turda, cu 9-10 luni în urmă, unde i-am cerut gazdei de la cazare, la plecare, vreo 3 clești de rufe ca să-mi prind gluga de șapcă, să nu mi se mai ude. Mai pun husa de bagaje, dar nu apuc să îmi pun și pantalonii, că mai mult mă udam până reușeam. Ajung cu picioarele ude sub primul copac. Banca. CEC. De peste drum, de sub o umbrelă de terasă sătească, mă privesc ciudat câțiva oameni pe la 50 de ani. Nu pot să ajung cu tractorul lângă bancomatul CECului fiindcă e aleea îngustă, așa că îl las pe trotuar. Profit de pauză și adăpost și îmi pun și pantalonii de ploaie. Scot bani și răsuflu ușurat. E trecut de 7 jumate. Jurilovca e mai mare, ar trebui să aibă magazine deschise și la ora asta, și părea aproape, o să ajung imediat. Fac acolo aprovizionarea, să nu mă car cu greutatea, și sper să fac noaptea conform planului, la cort, în cetatea Argamun. E o ploaie rece, cu stropi mari. Începe să mă ia cu frig. Trebuie să iau masa de seară în curând. Mi-ar plăcea să mănânc ceva cald, niște pește, dacă tot am intrat în teritoriu. Un siloz pozat tremurând. E vremea să dau din picioare mai serios, să mă încălzesc. Tunete îndepărtate, fulgere lovind dealurile care se mai văd prin ploaie, nori care se izbesc deasupra și peste tot în jur. Fac drumul până la Ceamurlia de Jos în reprize de ploaie. După Baia văd un drum în dreapta care îmi scurtează un pic parcursul și mă scoate de pe european mai repede. Totodată mă duce și mai aproape de baltă. După ce ies din raza de poluare fonică a drumului și a satului încep să aud un sunet ciudat. Se aude peste tot în jur și nu înțeleg de unde vine. Mai mult, pe măsură ce merg, trec prin zone cu intensitate mai mare, altele cu intensitate mai mică. E un sunet fantomatic, ca un vaiet prelung, neîntrerupt. Pe dealurile Ieniceri, Caugagia, Acairac văd eoliene, mă gândesc că șuieră vântul printre ele, dar majoritatea nu se mișcă. Ceva militar? Radar sau vreun alt aparat? Nu operează în spectrul perceput din câte știu. Parcă nu îmi vine a crede că e un sunet natural, se aude de pretutindeni și de nicăieri simultan. Nu reușesc să găsesc absolut nicio direcționalitate a sunetului. Oricum mă învârt, oriunde stau, se aude la fel. E tare straniu. Nu sunt decât 2 ciobani prin zonă, preocupați să-njure turma de oi pe care o mână, dar nu par a băga în seamă nicicum sunetul ciudat. Trebuie să fie natural, sau măcar unul pe care l-au mai auzit de multe ori până acum. Spre nord arată mai liniștit cerul. Poate dacă mă grăbesc, reușesc să ajung la adăpost înainte să vină furtuna care pare să fi lovit dealurile Babadagului. Tună și fulgeră necontenit, și eolienele dispar repede, una câte una, în ploaia gri-albăstruie, nepătruns de opacă. Nor de păsări, prins în transformare Spre est arată încurajator. Am vântul din spate. Îi dau bătaie. Sunt singur pe drum. Văd în fața mea mii de broscuțe, cât unghia, care sar din fața mea în iarbă, cu salturile lor mici. Sunt atât de multe și mărunte că par insecte. Nu am văzut niciodată atâtea animale la un loc. Drumul este perfect drept și continuă parcă la infinit, se pierde în ceața care se ridică din iarba udă și maschează muchia dură, marginea lumii, prăpastia în care mă grăbesc să sar. Trec de Lunca și încă mai merg. Nu mai știu exact cum arată harta, nu m-am mai uitat de mult azi. Jurilovca ar trebui să fie următoarea. Am mers însă de jumătate de oră și nu am ajuns nicăieri. Începe să se întunece și să se răcorească și mai tare. Pun vesta și farurile, dar îl aprind doar pe cel de spate. Nu e om pe drum. Sunt singur cu răcoarea dinaintea furtunii, furtună pe care o simt alergându-mă necontenit din spate. A înghițit soarele, i-a absorbit toată lumina, m-a lăsat într-o lumină albastră cum n-am mai văzut de mult. Mici pete de roz, norii de altitudine care au mai prins un crâmpei de soare, mă motivează să merg mai departe. Parcă nu se mai sfârșește drumul. Vișina. Alt sat. Nu mai țin minte niciun Vișina. Nici aici nu văd picior de om. Îmi plac zonele depopulate, doar în zone din Podișul Hârtibaciului am mai mers atâta printre sate fără să văd oameni, dar acum aș fi vrut să văd pe cineva să îl întreb de drum. Mă uit pe hartă. E bine, e ultimul sat înainte de Jurilovca. Furtuna pare să se fi stabilizat deasupra Babadagului, dar nu îmi place ideea de a fi surprins peste noapte de vijelie cu un cort netestat încă pe vreme rea. Hotărăsc până la urmă să găsesc cazare aici. Din Argamun n-o să văd nimic acum, pe întuneric, copaci sigur nu sunt pe-acolo, și pare că am estimat greșit distanțele, probabil că mai sunt câțiva kilometri până acolo, iar acum nu mai am chef de asta. Vreau să mă spăl de praf, de nisip, de Autan, de noroiul aruncat de roți, și să mănânc mâncare caldă. Caut din mers niște pensiuni pe net și sun. Prima e ocupată. A doua are locuri. Perfect. Rețin adresa. În sfârșit. Unul din cele mai frumoase sate? Rămâne de văzut. Era un semn din aceeași serie și la intrarea în Rimetea anul trecut. Un sat frumos acolo, într-adevăr, dar criteriile mele cred că sunt un pic diferite de ale altora. Satul în goana către mâncare. Văd nisipul de pe marginea drumului. E diferit de nisipul de construcții, aici e altceva. E nisipul de pe roțile mașinilor care merg pe drumuri negre, intră cu remorca în apă toată ziua. E ceva lume prin sat, spre deosebire de pustietatea din ultimele 3. Papuci, șepci, haine pătate, cârpite, rupte. Casele și curțile sunt întreținute. Nu arată a sărăcie, arată a uzură accentuată. Nu pare ușoară viața de pescar. Fețele sunt arse de soare, îmbătrânite înainte de vreme, dar nu îngrijorate sau disperate. După ceva învârteală ajung la pensiune. De afară nu e nimic special, o terasă cu niște umbrele și mese cu bănci de lemn cu picioare metalice. Artizanat ieftin, comun pensiunilor cu buget mai redus. Nu mă deranjează. Sunt mai primitori cu străinii murdari și atipici. Văd un om pe la 45-50 de ani, spălat, îmbrăcat frumos, de vară, grizonat, care stă de vorbă cu un tip înalt, brunet, în haine de motociclist și cu o engleză cu accent german. Are un BMW R1200GS Adventure încărcat parcat în față. Nici nu mă așteptam să aibă altceva. Omul spălat mă abordează imediat, pare a fi proprietarul. Nu are accent lipovean. Îmi spune să intru prin restaurant, am unde să pun înăuntru tractorul. Trec prin runda obișnuită de priviri mirate, admirative, când bag animalul înăuntru, ridicând roțile pe rând peste prag. Trec de sala de mese, mi se arată unde să parchez tractorul, într-o încăpere de serviciu. Sunt dus la cameră. E un loc foarte frumos, sunt chiar impresionat. O curte interioară acoperită, cu policarbonat ce-i drept, nu cel mai arătos material, cu luntri atârnate de șarpanta metalică, împreună cu năvoade, vâsle și alte obiecte pescărești, și camere de jur împrejur, pe 2-3 laturi. Camerele n-au geamuri către exterior, ci doar către curtea asta acoperită. E exact ce îmi doream. Un refugiu autosuficient, o citadelă pescărească, închisă exteriorului. Un adăpost de furtuna care pare să lovească inevitabil coasta, la căldură, cu mâncare de-a locului și cu oameni pentru care poate luntrile și năvoadele nu sunt doar obiecte atârnate prin pensiune ca să caște turiștii gura la ele. Iau cheia de la femeia cu o urmă de accent rusesc, care văd că servește și la masă, și la bar, și mă duc în cameră să mă spăl, nu înainte de a mă asigura că după ce termin încă se mai poate mânca. Descarc, fac duș, mă duc la masă și mănânc cea mai bună saramură de crap cu mămăligă pe care am mâncat-o vreodată. Peștele l-am udat cu un pahar de vin alb, fiindcă pofteam de vreo două zile la un pic de vin. Aș fi băut roșu, dar am luat recomandarea proprietarului, care a mai stat cu mine la masă. E bucureștean, de unde și lipsa accentului, și mai vine din când în când să supravegheze treburile la pensiune. Vreau să-l întreb de drumul pe care-l mai am prin deltă, dar nu știe să îmi spună foarte precis. E foarte prietenos, contrastând cu severitatea cu care tratează una dintre femeile de serviciu, și mă miră cât de repede poate schimba discursul de la o persoană la alta. Termin de mâncat și mă duc la culcare. Ziua 2 s-a încheiat. Am mers aproape constant spre nord, pe malul mării. E atât de distantă vânzoleala urbană a Constanței de azi-dimineață că nici nu mi-o mai amintesc. Filmul a început de la Histria, de la drumul printre nisipuri și lacuri, din orașul părăsit, primul oraș al țării. E prima zi la capătul lumii, în străfundurile istoriei ei, în locul unde timpul se scufundă în mare, unde Dumnezeu a uitat de oameni, de orașele lor, de drumurile lor, unde ploaia și vântul au bătut de atâția ani peste munți că s-au transformat în niște dealuri tocite, ca niște măsele vechi. Dincolo de marginea lumii cunoscute, sub apă, sunt oameni, corăbii, porturi, orașe, unele din ele rămase neatinse de mii de ani în stratul anoxic de la adîncime, care odinioară era bătut de soare și biciuit de vânturi. Sunt la granița dintre lumi. Adorm parcă cu ochii deschiși. Văd Mediterana vărsându-se, sculptând Bosforul, înghițind așezări, nave, măturând animale, oameni, păduri, urcând în amonte pe râuri, cucerind uscatul. Toate granițele sunt la fel de fluide ca apa pe care aproape că o aud clipocind din cămăruța mea. Cum o văd acum, separatricea dintre real și închipuit, văzut și nevăzut, ființă și neființă, lumină și umbră, nu o va mai vedea nimeni. Niciodată. Statisticile zilei: Distanța totală - 123.3 km Timpul de pedalat - 6h 28min Viteza medie - 19.06 km/h Viteza maximă - 49.41 km/h
  2. Just pick one and go ride... Scrima. Ai casca? Ai. Doar ca are rost de aparatoare. Totusi, a fost gandita sa ofere o protectie pentru acel sport. Hokei. Doua tipuri de casti, gandite special. Una de jucator de camp iar alta de portar. Fiecare gandita special pentru situatiile cu care jucatorul se confrunta. La ciclismul de sosea, castile sunt facute sa fie usoare si sa reziste la un impact in caz de cazatura. Deoarece, 95% (parere personala) din lovituri sunt provocate de cazaturi. Cand cazi, nu te duci ca berbecul, cu capul inainte, iar cazatura este amortizata de maini si corp, capul suportand restul socului cu ajutorul castii. Situatiile in care te saluta o masina sunt destul de rare. Pentru ca ciclismul de sosea nu inseamna sa mergi preponderent prin oras. Ala este commuting. Si daca tot am ajuns aici: Commuting. Casca este aproape plina. Are doua gaurele de ventilatie, daca le are si pe alea, si este mai voluminoasa. Ofera o protectie mai mare pentru ca pericolele sunt mai multe si diverse. La MTB (Cross-Country) Casca are gauri de ventilatie mai mici decat cele se sosea. Semn ca exista mai multa spuma care sa preia din socuri. Pentru ca pericolele sunt mai mari decat la sosea. Aici daca ai cazut, chiar si lateral, terenul nu este plat. Ai un damb, o piatra, o farama de ghinion... AM. Castile au acea prelungire care protejeaza lobul occipital si chiar cerebelul. Apare mai multa coborare decat la XC si implicit eventualele cazaturi sunt mai grave. Downhill. Aici ai nevoie de un calendar crestin-ortodox din care sa inveti toti sfintii. In functie de data din an in care te dai, te rogi la sfantul zilei respective, pui o casca full-face, o protectie pentru gat (neck brace), ceva pentru coloana, tibiere, cotiere, pupi icoana cu Arsenie Boca si iti dai drumul. Ori la vale, ori pe tine. Nu pot sa cred ca cineva sustine ca la ciclismul de sosea trebuie purtata o casca full. Pai atunci intreb si eu. De ce nu va imbracati ca la F1 sau MotoGP, cu costume de piele si insertii? Pacat...
  3. majikstone

    A mea in ultima ei versiune: Am decis sa incerc si o frana mini-v pe fata, mai exact Tektro RX6 (90 mm lungime, se potriveste la fix cu manetele ST-5700) si ma declar extrem de incantat de ea, puterea de franare e vizibil mai mare decat cu Avid Shorty 4 cu cablul cel mai scurt (A). Pe spate va ramane o frana cantilever (Avid Shorty 4), cu cablul cel mai lung (D) pentru mai multa modulatie. Despre furca cea noua nu prea am ce raporta momentan decat ca pare sa flexeze mai putin decat cea anterioara de aluminiu, ceea ce e si bine si rau. Dar macar nu imi mai fac griji cu privire la imbatranirea materialului si efectul eventualelor ciobituri asupra bratelor furcii.
  4. Nu dezinformează, doar relatează o pățanie și atribuie căștii o contribuție mai mare decât e cazul la rezultatul final, din motive de marketing. Dacă nu menționa nici un nume de brand, cred că era ok. Oricum, deși căștile de bicicleta nu sunt făcute pentru coliziuni cu mașini, statisticile alea de le-am pus mai sus arată că sunt mai mult decât utile și în cazurile astea.
  5. rhuudas

    Nu este vopsea aurie ci foita de aur de 24K (de care m-am ocupat chiar eu). Asa ca fara suparare nu prea stii unde a fost facuta .Special nu am vrut sa iasa aur lucios (era simplu doar trebuia sa schimb adezivul pt foita de aur si sa dau pe deasupra cu o piatra de agat ). Fara laude dar arata mai bine in realitate daca ai vedea-o, sigur nu ai mai afirma ca este vopsea aurie
  6. la sosea ești legat de picioare în majoritatea cazurilor. când cazi, te sprijini doar în umăr și ... casca! dacă n-ai casca, te sprijini în căpățână. bafta!
  7. gibonu

    Duminică, 22.05.2016 – Partea a III-a Clădirea Reichstag-ului, văzută pe lumină. Cupola vizitabilă. Clădirea văzută din diverse părţi. Locul în care ostaşul sovietic a înfipt steagul în mai 1945 n-am reuşit să-l identific. Din păcate nu am reuşit să o vizităm şi pe interior. Vizita este gratuită, însă este nevoie de programare. Înainte de a pleca la Berlin am încercat să o fac online însă nici una dintre zilele în care eram în Berlin nu era disponibilă. Mai există posibilitatea programării la faţă locului, însă când am ajuns acolo coada era foarte mare. Pentru cine vrea să dea banii pe prostii. Cam înghesuială pe la poarta Brandemburg. Despre Ambasada Federaţiei Ruse. Excavator cu prelungitor de braţ. Trabantul electric.
  8. edy37

    Se accepta si cursiere cu aripi-semicursiere?
  9. Lucrurile stau destul de simplu: Psd are cam aceiasi votanti(....nu judecam,nu jignim)......MAREA problema este ca nu ai ALTERNATIVA, de aia nu ies tinerii la vot. Ce partide aveai ca varianta 2? Nu vezi ca de 20 de ani tot aceiasi (senatori/deputati) fac rocada. Oricum , nivelul de cultura, bun simt si civilizatie , se vede din plin pe.........sosele patriei.
  10. Drumul urca si coboara in continuare. Lasam in urma noastra alte varfuri importante ale masivului, Cosana (2041m) si Ursu (2124m). Uneori le pierdem sirul, insa ne reorientam usor folosind o aplicatie foarte utila de pe iPhone-ul lui Pashasky (Peak Scanner). Din pacate nu am gasit-o si pentru Android, doar variante foarte slabute. Am avut semnal GSM in destule zone din creasta (Orange aveam eu, nu stiu ce operatori foloseau baietii). Daca pana acum toate punctele de belvedere au fost catre sud, e momentul ca peisajul sa se deschida si catre nord, unde avem o imagine superba cu Piatra Tarnovului. Cred ca si ea merita o tura in viitor. In primele ore ale diminetii am analizat ce variante de scurtare a turei avem in caz de vreme rea sau de intarziere prea mare fata de plan. Fezabila ar fi fost doar o coborare pe poteca de munte, din Saua Zmeuret pana in Malaia. Insa era doar o solutie de urgenta, caci imi aduc aminte cat de greu am coborat pe acolo acum cativa ani din cauza zecilor de arbori doborati de furtuna. Din acest punct putem intrezari undeva in ultimul plan Varful Folea, pe sub care poteca ne va duce catre vale. Dar pana acolo mai sunt atatea altele de urcat si coborat. Ce bine! Chiar nu vreau sa se sfarseasca prea repede tura! Coboram cativa kilometri foarte rapid, rar apasand franele, pe un macadam de buna calitate. In cateva minute am parcurs ceea ce la pas ar fi luat 1-2 ore In fata e urcarea pe Vf Valeanu (1847m), iar in dreapta descoperim o ministatiune despre a carei existente habar nu aveam, Romanii de Sus. Am gasit ulterior prezente pe booking locatiile din poza de mai jos. Conditii bune si preturi mici. Doar accesul e ceva mai dificil, fiind necesara parcurgerea a aproximativ 14 km de drum forestier. In primavara sper sa fac o plimbare acolo impreuna cu familia. Odata ajuns pe platou, multi dintre kilometrii parcursi azi sunt accesibili si pentru plimbarea cu masina (daca are o garda mai inalta, preferabil si 4x4). Pe drumul spre Saua Zmeuret si Varful Govora (1958m) ne dam cativa metri jos de pe biciclete, ca sa mai alternam efortul, altfel drumul este perfect ciclabil. Cu exceptia urcarii din Curmatua Oltetului si a traversarii accidentate de sub Balota, tot drumul se poate face in sa. Nici nu realizam cand ne cataram pe Vf Preota (1954m). De aici incepem sa pierdem treptat din altitudine, insa muntele nu se lasa usor si ne obliga sa ne cocotam pe inca un varf, ultimul din seria fara de numar de astazi, Varful Gera (1886m). O stare usor euforica ma invaluie. Aproape am finalizat cred cea mai grea si mai frumoasa tura de bicicleta de pana acum. Ne abatem putin catre un refugiu alpin unde speram sa capatam informatii legate de varianta cea mai buna de a iesi din creasta catre Salistea. Acolo gasim vreo 2 masini de offroad, care nu parcursesera drumul nostru, insa baietii faceau si moto-enduro si urcasera acum cateva zile pe acolo. Ne spun exact pe unde sa o luam, dar ne si avertizeaza despre starea drumului, care este extrem de proasta. Asta venind de la niste enduro-isti nu ne suna prea bine. Plecam pe unde ni s-a indicat si ne ajuta mult informatia ca trebuie sa trecem printre un laculet cu apa verde si Stana Batrana. Suntem pe aceeasi longitudine cu ultimul varf al Muntilor Capatanii, Folea (1647m), insa acesta e ceva mai la sud, oarecum in afara crestei principale. Incepem coborarea pe un forestier destul de ok. La un moment dat traseul GPS indica stanga, pe o ruptura de ape urata. Baietii parca nu ar vrea sa o luam pe acolo si insista sa mai mergem o vreme pe drumul cel bun, poate gasim o alta varianta. Dupa vreo 15 minute, imediat dupa niste constructii parasite, drumul se infunda si suntem nevoiti sa o luam din nou la deal, ca sa reluam traseul pe varianta aceea deloc atragatoare. O alta varianta imbietoare coboara spre vale, insa de data asta nu vreau sa mai aud de experimente, vom tine traseul GPS, chiar daca l-am facut doar bazandu-ma pe diverse poze din satelit. Iar drumul este exact cum l-au descris enduristii, mai mult albie de rau secat. Foarte abrut si plin de bolovani. Doar ocazional m-am mai urcat pe bicicleta. Nu e genul de coborare care sa-mi placa. Pashasky se duce insa la vale taras, cu tot cu bolovani. Cred ca la el proportia de mers pe jos/mers pe bicicleta a fost inversa decat la mine. Tot sper sa se mai imbunatateasca, insa nu am sanse. Genunchii tremura de la efort, dar nu pot lua prea multa pauza, inserarea e aproape si e cam ultimul loc unde am vrea sa ne prinda noaptea. La un momet dat ajungem la o mare alunecare de teren. Cred ca sunt 20-30 metri de cadere de stanca, aproape verticali. Iar deasupra lor, atarnand ca un condamnat in streang, se afla poteca imbietoare la care renuntasem mai devreme. Absolut nicio sansa sa fi putut ocoli zona accidentata. Daca am fi luat-o pe acolo ar fi trebuit sa escaladam din nou vreo 4-500 metri diferenta de nivel! Din fericire suntem la baza zonei accidentate si ne putem continua drumul. Intr-un final, dupa aproape 800 metri pe verticala coborati abrupt, ajungem jos. Dar nici aici nu scpam de stanci si bolovani. Torente puternice le-au adus in drum de pe viroage adiacente vaii principale. Santierele de amenajare a cursului apei ne pun piedici suplimentare. Aprindem lanternele si ne indreptam catre luminitele din departare. Acolo trebuie sa fie pastravaria Salistea. Intr-un final drumul devine ok si iesim repede in DN7A. E complet intuneric, dar suntem pe asfalt si mai avem doar 300 metri de urcat in 10 kilometri pana la masina. Relu ramane sa ne astepte, iar eu si Pashasky pedalam vartos ca sa urcam pe barajul de la Bradisor. Curand suim biclele pe masina si plecam sa-l recuperam si pe Relu. Traseul GPS pe care l-am urmat este cel de mai jos (am inlaturat fundatura de dinaintea coborarii). O singura schimbare as recomanda. Sa nu se termine tura in Salistea, ci spre sud, in Olanesti. Si acolo este o bucata mai dificila, insa mult mai scurta si care se intinde pe o diferenta de nivel semnificativ mai mica. De altfel acesta era planul nostru initial, dar ar fi implicat folosirea a 2 masini si ar mai fi adaugat inca vreo 3 ore de condus a doua zi. Acum cred ca totusi era varianta de preferat pentru a fi avut TURA PERFECTA! https://www.bikemap.net/en/route/3844261-malaia-cataractele-lotrului-vidra-strategica-petrimanu-creasta-muntilor-capatanii-salistea-malaia/
  11. rhuudas

    Cadru columbus neuron de 55 cm cu foita de aur pe mufe. Greutate 2,6 kg
  12. sandulea

    Ziua 2 - Constanța - Jurilovca Partea III / IV Sunt fascinat de orizontalitatea perfectă, de linia de contact dintre cer și pământ la care tot încerc să ajung, dar nu voi reuși niciodată. Sunt fel de fel de elemente străine pentru mine în tur: nesfârșita câmpie, aerul cald și umed, cerul tulbure, lăptos, zgârcit cu ploaia, verdeața ațoasă, aspră, ca o mână de bătrân trecut prin multe, mirosul de plante străine, toponimele turcești, până și asfaltul, care spre deosebire de cel dimprejurul Bucureștilor și de la munte, e bitum într-o proporție mult mai mică, pentru a nu se deforma în căldura verii sub roțile mașinilor. Marile întinderi de apă din jurul meu fragmentează pământul ce coboară în mare și reflectă cerul care se topește în aburul subțire de peste ghioluri. Dincolo de uscat, unde delimitarea e clară vizual și material, dincolo de verdeață, de plaje și de ultimul fir de nisip, cerul se transformă în mare și marea în cer, și orizontul dispare. Nu se mai văd ținte depărtate, turnuri, păduri, munți la care să ajungi după ore, zile, săptămâni de mers. Doar legănatul ușor, pe valuri, și clipocitul apei pe carenă, îți spun că de fapt nu plutești imponderabil prin văzduh, că norii încă nu s-au întrupat din aburii smulși apei de soare, și că ești încă jos, lipit de pământ și de bălțile formate în fiecare scobitură mai mare din el. Îmi vine mirosul de motorină și ulei ars și urechile mi se umplu de uruieli de diesel. Mă trezesc din reverie. Au început să mă afecteze soarele și căldura. Visez din nou cu ochii deschiși, singur pe drum. Valsul tractoarelor Grâul se transformă în iarbă, iarba în stufăriș, pământul în apă, apa în abur. Ca norii din cer, care par nemișcați până te uiți 5 minute în altă parte, și aici schimbarea are loc în fundal, nu în prim plan, și atât de lent că scapă ochiului Odată trecut istmul dintre lacurile Nuntași și Istria, uscatul e mai mult nisip. Sunt la granița dintre tărâmuri. Pământul apare, dispare, după sezon, după ploi, după vânturi. Drumurile sunt doar poteci temporare. Bătute locului, piroane ale locuirii umane sunt puține în grinduri. Unul vechi, demult părăsit, e Istria, la doar câțiva km mai în față. În dreapta mea văd drumul pe care speram să îl găsesc plin de apă și impracticabil, cel care vine dinspre Corbu, care traversează grindul în lung. În capătul ăsta arată în regulă, dar nu știu cum e mai înspre Vadu. Îmi spun că e adânc sub ape și merg mai departe Muzeul arheologic și un restaurant. Ceva mai în față întâlnesc un bărbat pe la vreo 55 de ani ieșit cu vacile. O imagine de-a dreptul africană, cu vite slăbănoage păscând între bălți, împleticindu-se în vegetația înaltă. Îl întreb pe om de drumul de pământ care merge spre nord, spre satul Istria, peste canalul dintre Istria și Sinoe. Eu îl văd pe hartă, știu că e acolo, am mers pe drumuri mai slab conturate de atât, dar vreau să știu că pot trece de canal. El îi tot dă înainte cu "drumul negru", cu un accent cam greu de înțeles, îmi spune că nu ajunge la Istria, pe urmă că de fapt nu știe unde ajunge de fapt, iar în final că nu știe despre ce drum vorbesc, și că el e din altă parte, de pe lângă Cogealac. Mi-am găsit pe cine să întreb. Ca mulți alții, se uită la mine de parcă sunt plecat cu sorcova, umblând prin țară de nebun cu bicicleta, și îmi pune barajul obișnuit de întrebări. Mă întreabă unde mă duc acum, că nu-i nimic în colo. Îi zic că la cetate. Dă din cap a încuviințare, mă felicită că vin să vizitez cetatea, construită de germani, veche de o sută de ani. Da, nene, am înțeles, plimbi vacile și nu ești de pe aici... mai grăitor de atât nu se poate Ajung la muzeu. Mă uit în jur. Peste drum e un restaurant cu o parcare plină de mașini de București și Ilfov. BMW, Audi, Mercedes, SUV-uri, chestii. Mai vine o mașină de București din care ies un el și o ea, amândoi cu o expresie pe față care trăda vagă nedumerire în legătură cu motivul vizitei lor acolo. Văd restaurantul care pare închis și vin țintă la curator să-l întrebe de ce nu pot mânca acolo. Le zice că e închis. Perfect, nu pot să mănânc aici. Se resemnează. Se întorc în parcare și se urcă înapoi în mașină și pleacă. Imediat după vine un microbuz plin de nemți bătrâni. Aha, nu fu prost omul cu vacile, a făcut el niște legături. Până îmi leg tractorul și îmi iau cu mine apa și punga de mâncare, liderul grupului încearcă să obțină bilete pentru grup, chinuindu-se să înțeleagă diferitele categorii de bilete, ce se vizitează cu fiecare. Se face o îmbulzeală la casa de bilete. Îi las să termine și vorbesc cu curatorul. Nu prea mai am bani cash și în Corbu și Săcele nu am văzut bancomate. Mâncare iar nu mai am prea multă, dar apă am de unde să iau aici din fericire. Întreb de drumul de pământ spre nord și de următorul oraș cu bancomat. Iar aud de drum negru, dar nici el nu e de aici, nu a fost, nu știe să-mi zică unde duce. Bancomate, în schimb, îmi zice că găsesc în Mihai Viteazu. Nasol. Mai e ceva de mers. Mi-e foame. Între timp grupul de turiști germani dispare subit. Îmi iau bilet pentru muzeu și cetate și intru în muzeu, lăsându-mi timp să văd colonia grecească fără fundal de gâște saxone. Piatră funerară în muzeu Un aer puternic comunist în clădire, în degradarea ei, în căldura insuportabilă, de seră, dinăuntru, și în faptul că am văzut-o de pe drum, pe un deal, acu vreo oră și ceva, un cub alb sclipind din umezeală și verdeață. Cetatea romană de la Adamclisi, dezvoltată peste una anterioară dacică, văzută de sus, după ce am văzut-o doar de pe drum până acum. Mi se reamintește exact cât de degradat era monumentul de la Adamclisi înainte de restaurare Muzeul nu duce neapărat lipsă de exponate, dar le afișează cum își afișează oamenii hainele și covoarele în curțile interioare ale blocurilor. Nu mai rezist mult în cuptorul ăsta. Trebuie să ies. Nu pot să nu observ zâmbetul aproape sardonic al neamțului. Parcă mi-arată că atât de datori le sunt grecii, că le-au vândut și coloniile de pe pământuri străine. Dincolo de el, însă, mi s-a părut ciudat că nu s-a apropiat niciunul din grup de ziduri mai mult de atât, iar de intrat nici nu a încăput vorba. Sunt puțini oameni, și toți plecau când intram eu. Înțeleg în septembrie, dar mi se pare ciudat ca nici în iunie să nu văd picior de om în multe din locurile pe care le vizitez. Departe de a fi deranjat, mă bucur de liniște, de bâzâitul liniștit al gâzelor în iarbă, și intru. Histria a fost primul oraș atestat pe teritoriul actual al României, și primul în care s-au bătut bani. Orașul era mult mai mare, iar poarta pe care intru acum este cea a fortificației romane, care închidea doar acropola vechii așezări grecești. Amploarea așezării se poate citi și din densitatea și dimensiunile necropolei din nord (movilele dese), pe lângă care aș fi vrut să merg, dar nu sunt sigur că pot. Nu înțeleg de ce un sit de o asemenea importanță pentru țară nu este plin de oameni, de ce nu este curat, îngrijit, păzit. Avem cultul dacilor, păzim Sarmizegetusa cu jandarmii (și foarte bine c-o facem), dar așezările grecești, romane, nu sunt și ele importante? Nu că celelalte dacice ar sta mai bine, jumătate nici nu știi că au fost cetăți până nu te împiedici de o piatră fasonată pierdută prin iarbă. 2600 de ani de istorie lăsați de izbeliște, protejați doar de eternitatea dobrogeană și de colmatarea vechiului golf de la distrugerea totală și căderea în uitare, ca la Păcuiul lui Soare. Resturi de cadru urban Un spațiu foarte dens construit Alte orașe s-au prefăcut în pulbere de zece ori până acum. Histria nu se lasă înghițită de vremuri așa ușor. E nenatural orizontul perfect din fundalul cetății, uneori Drumul mai urcă puțin. Lacul s-a ascuns privirii în toată cetatea. Acropola e înșelător de mare, din cauza denivelării terenului. E greu de înțeles cât de mare era orașul în perioada de apogeu Lacul Sinoe, tulbure, nesfârșit, separat de un istm invizibil și un grind atât de jos că pare că văd peste el direct în mare Cobor o faleză abruptă, mă descalț și mă așez pe plaja udă și mă uit în jur. Sunt protejat de vânt de stâncile din spate. Nu aud decât plescăitul timid al valurilor pe mal. E cea mai docilă masă de apă pe care am văzut-o vreodată. Apa e caldă. Acum 2600 de ani eram cu picioarele în mare, în port, între trireme. Nu e țipenie în toată cetatea. De 1500 de ani nu mai e. Sunt doar vizitatori. Oameni care mână vacile, care nu au idee cât de vechi e ce văd în fața ochilor. Oameni care le caută anume prin țară, dar le privesc la fel de neputincioși și incapabili să le cuprindă cu mintea. Oameni care caută să le dezgroape, să șteargă praful de pe amintiri și de pe inscripții. Și oameni care se plimbă ca prin parc, căutând cherhanale, și aruncând gunoaie când le obosește mâna. Aud gâlgâitul gol, tâmp, al unui PET gol care se lovește de pietrele de pe mal. Ciocnirea civilizațiilor vechi și noi. Sunt aproape de capătul lumii. Încă câteva zile de mers spre nord...
  13. Danyutz

    'ello Ca noutaturi, am schimbat lantul cu Izumi Jet Black. In rest, pedalã, de cate ori am ocazia, o incalec.
This leaderboard is set to Bucharest/GMT+02:00
  • Newsletter

    Want to keep up to date with all our latest news and information?
    Sign Up