Leaderboard


Popular Content

Showing content with the highest reputation since 02/10/2018 in all areas

  1. asitaka

    Ziua 41. Campez pe un camp de lucerna, Dimineata un mega-tractor se apropie. Este stapanul campului care a crezut ca sta o caruta in mijlocul campului. Ma intreabe cele cateva intrebari clasice: De unde? Unde? De unde esti? Cati km ai facut? Cati km pe zi? Ce mananci? Sa fi stiut ca pe plat e asa plictisitor luam trenul Buzau-Braila. Braila este putin mai curat ca buzau insa departe de majoritatea oraselor vazute. Galati este deja mult mai ingrijit, ba si cu cateva piste pentru biciclete. In drum spre vama vad cateva zeci de ciclisti care vin de la vama spre Galati. Oare ce fac astia? Fac cercuri pe acesti 8km ca-i bun si gol drumul? Mai tarziu mi se spune ca ei cumpara chestii mai ieftine din Republica. Ingenios. Imediat ce trec vama in republica apare fenomenul rampa-panta si drumul plin de praf prin Giurgiulesti. Asta-i Republica - ma gandesc eu. Campez deja in afara localitatii ca maine sa apuc drumul catre punctul final din Ucraina. Urma sa prind un tren maine la 17.25. Pozitionarea caselor, curtii etc. aminteste de cea din Republica si Ucraina: Plat cat vezi cu ochii: Braila - Galati Ziua 42. Decid sa zabovesc putin dimineata si dupa ce trec vama UA la 12.00 vad indicatorul: Izmail 70 km. Acolo trebuie sa ajung la trenul de la 17.25. Cand vazui asta am inteles ca aveam 5 ore cu pauze incluse ca sa ciclez 70 km si gandindu-ma la starea drumurilor locale m-am indoit ca voi putea reusi acest lucru. Intr-adevar, drumurile din Reni sunt intr-o stare deplorabila. Am intrebat unde pot gasi o banca pentru a schimba RON sau MDL pe UAH insa mi se spune ca nu se efectuaza operatii cu valuta data. Nebunie totala, imposibil, suntem in secolul 21 - ma gandes eu. Scot atunci cu cardul din bancomat 500 UAH comisionul fiind 50. Imi ramaneau 4h40m cand am iesit din Reni pe un drum ca dupa razboi cand spre uimirea mea dau de 60 km de drum absolut perfect: Nu spune hop pana nu ai sarit - in apropiere de Izmail revin drumurile post-apocaliptice dupa bombardamente: Era deja ora 17.05 can eram aici dar totusi am reusit! La 17.15 eram pe platforma si dupa ce am urcat bicla in tren peste 60 secunde am pornit. Huh! Ce usurare! In tren discut cu o doamna care-mi povesteste despre viata ei si imi spune ca doreste si ea sa calatoreasca prin Carpati. Ii recomand deci cele mai populare destinatii si se bucura ca m-a intalnit mentionand precum ca Dumnezeu m-a adus in calea ei. Eu cred mai mult in efectul futurelui. Sfarsit.
  2. Ziua 5 Inglostadt – Regensburg 110 km (Part 1) (Ce mai lunga zi) Dimineața in jur de ora 07.00 am deschis ochii dar salteaua auto-gonflabila si izolir-ul ma țineau lipit de ele asa ca am mai băgat o ora de somn Si-a spus cuvântul cele 3 nopți dinainte dormite iepurește sau mai mult nedormite ce moțăite. Când am ajuns acasă aveam sa aflu de la părintii lui Rareș ca l-a bătut gândul sa renunțe din cauza nopților aproape nedormite, din cauza frigului si gălăgiei care au dus la acumularea de oboseala. Dar prima noapte adevărat l-a cort după un somn sănătos l-a făcut sa se răzgândească, moralul si-a revenit la linia de plutire. Pe la 08.00 m-am trezit am făcut o inspecție WC-lui si după aceea m-am pus sa le pregătesc micul dejun, haiducii încă sofraiau in cortul lor. Haiducii dormeau toți într-un cort de 3 persoane si eu într-un cort de 2 persoane (cică, ii mai mult de 2 persoane îndrăgostite) plus bagajele. Micul dejun consta in roși, ardei, ceapa, paine pateu de soia (încă mai aveam pe stoc de acasă) si ceai respectiv cafea pt. mine. I-am trezit pe la ora 09.00 cu "Haide-ti maaa, treziti-va odata" si primeam raspunsuri "Bine, bine", "acuma", "imediat". Cei care aveti adolescenți in casa recunoașteți răspunsurile standard prin care nu se va întâmpla nimic Teleghidați au iesit din cort după ce i-am amenințat ca desfac cortul lor sa cada pe ei. S-au ferchezuit la baie au mâncat si cu stres si nervi am început împachetatul. Sa știți ca trebuie sa ai o imaginație bogata sa poți motiva niște adolescenți adormiți ca sa nu dai milităria jos din pod (nu vreau sa ma laud ) La ora 12.00 am ieșit din camping hotărați ca după aproximativ 75 km sa ne cazam in campingul din Regensburg Pe timpul deplasării cu bicicleta am hotărât niște reguli. Deplasarea se face in sir indian eu fiind primul, Rares al 2-lea, Sergiu al3-lea si Darius ultimul. Am stabilit o serie de semne cu mana pt oprit, stânga, dreapta etc. Era interzis deplasarea in paralele de genul roata spate a celui din fata paralel cu roata fata a celui din spate, asa se întâmplă cele mai stupide accidente. Distanta intre noi sa fie aproximativ egala cu o lungime de bicicleta sa fie loc de frânare. Cam 65-70% din reguli au fost respectate. Începând din aceasta zi am purtat mult timp tricourile cu România pe noi (mai putin Sergiu dar o sa-si revină). Sa va spun cum decurgeau pit-stop-le de 15-20 min. Cum ne opream la un pit-stop haiducii scoteau telefoanele si erau pe net, nu neapărat faceboock ce aveau ceva jocuri. Le dădeam ceva dulciuri, băgam o țigară si le spuneam ca trebuie sa mergem "imediat", "acuma" auzeam de la ei uitându-se in ecranele telefoanelor in continuare. Ca sa nu-mi crească tensiunea le spuneam ca eu plec (navigarea era la mine), ma suiam pe bitza si începeam lent si molcom sa pedalez. In maxim 3 minute erau toti 3 in trena mea pedalând disciplinați. Ne apropiam de renumita abație producătoare de bere. Știam de pe acest forum ca undeva după stânca respectiva era abația. Am făcut si eu clasica poza cu stânca in fundal De la abație știam ca trebuie sa luam un vaporaș pana in Kelheim, ne-am dus noi la locul de andocare dar era pustiu. Descifram noi in germana-englezeasca scrisa pe casa de bileta ca vaporul nu circula. Stand noi asa ca vitei la poarta noua vedem ca urca pe Dunare un mustăcios pensionar cu o luntre lunga cu motor si ne face semn sa il urmam ca ne duce el cu barca. Zis si făcut, întoarcem căluții si mergem la locul de andocare situat chiar in curba Dunarii in fata abației. Nu am reușit cu mustăciosul sa traversam ce cu un alt pensionar. Băieții isi rotunjeau pensiile plimbând turiștii cu barca prin primele cazane ale Dunării. Transbordarea nu s-a făcut pana in Kelheim ce după vre-o 5 km (fix cat tine zona turistica spectaculoasa a cazanelor) ne-a debarcat la un chei special făcut pr vapor si barcagii. Costul 5EUR/persoana. Am fost mai multi in luntre (eficientizarea transportului). Rate obișnuite sa vina la barci deoarece turiști le aruncau mâncare. El este Sergiu. A fost paznicul bicicletelor cand intram la supermarket. El este Darius. Cu el mai ma consultam la traseu, avea alt soft de GPS si pe parcursul acestei zile mi-a fost de ajutor. El este Rareș cu care purtam dese discuții filosofice pe traseu. Dupa ce ne-a debarcat am continuat deplasarea spre Kelheim pe celalat mal al Dunarii. VA URMA
  3. majikstone

    Ziua 2 - Bédoin - adevaratul Mont Ventoux Dupa un somn destul de indelung si linistit, m-am trezit in jurul orei 9 o idee infrigurat, dar dornic de aventura. Am mancat niste orez cu lapte (am descoperit recent ca e un excelent mic dejun inainte de ture mai serioase cu bicicleta), am facut un dus (cu apa rece, ca de dimineata apa calda refuza sa curga chiar si dupa 10 minute de "deliberari", iar la accueil - receptie - nu era nimeni) si m-am echipat pentru tura. Am decis sa plec de data asta fara sa iau pe mine jacheta membranata, de iarna, dar am indesat-o intre tricoul cu maneca scurta si cel cu maneca lunga, in spate, decizie care s-a dovedit extrem de inteleapta mai tarziu. Ma gandeam ca probabil voi avea nevoie de ea ulterior, dar ca voi prefera sa fie cat de cat uscata in momentul ala si nu imbibata cu transpiratia mea. Am plecat intr-un final pe un sector "de incalzire", de usor peste 10 km, pe drumul ce leaga cele doua comune, Malaucène si Bédoin, numai bun pentru incalzire. Pe respectivul drum am fost foarte fascinat de peisaj, regiunea fiind destul de stancoasa si cu o vegetatie oarecum rarefiata, dar cu multi arbori de origine mediteraneana (nu ma pricep deloc la copaci, dar mie imi inspirau Spania ). Cele doua catarari de dinainte de Bédoin au fost destul de scurte si cu pante domoale, fiind numai bune sa imi pun putin picioarele in miscare. Pe drum apareau deja ciclistii, considerabil mai multi decat in ziua anterioara, deplasandu-se in ambele sensuri. Am trecut la un moment dat si pe langa ceea ce pareau a fi podgorii, dar am omis sa le fotografiez. Incet-incet am ajuns si in Bédoin, am trecut pe langa piata ad-hoc organizata in centrul orasului, iar apoi am luat-o catre Mont Ventoux. De aici numarul ciclistilor a crescut considerabil, atat cei care urcau, cat si cei care deja coborau. La iesirea din comuna am dat peste un panou aparent contradictoriu, dar care in final nu facea decat sa imi confirme ce stiam deja. Panoul ma avertiza ca, desi Col du Mont Ventoux e inchis, drumul e deschis pana in varful catararii. Dupa putina reflexie, mi-am amintit ca in terminologia locului notiunea de Col implica posibilitatea de a traversa dintr-o parte in cealalta (de exemplu, catararea de la Piatra Arsa nu ar fi un Col, pentru ca nu exista decat un drum de acces). In concluzie, puteam urca pana in varf, dar apoi nu aveam voie sa cobor catre Malaucène. Teoretic. Mi-am vazut de drum, mergand o buna bucata din el in acelasi ritm cu un cuplu de olandezi inalti si bine facuti, doamna fiind o idee mai in forma. Am mers cu ei pana am ajuns la altitudinea de 950 de metri, unde am decis sa fac o pauza. In timp ce ma hidratam si alimentam, am fost ajuns din urma de o ciclista din Olanda care urca pe langa bicicleta. O vazusem cu cateva sute de metri mai jos oprita pe marginea drumului, dar nu parea sa aiba probleme. Cu toate astea, aparent roata ei fata se dezumflase aproape complet, era singura, zicea ca se apucase de ciclism de 3 luni si jumatate, nu avea nici cea mai vaga idee cum sa repare o pana, iar sotul si copiii o asteptau cu vreo 6 km mai sus, in masina. Colac peste pupaza, telefonul mobil nu ii mergea, asa ca am decis sa o ajut. I-am dat jos rapid camera, iar la o privire mai atenta am observat ca nu era deloc gaurita, problema fiind cu valva, in care intrase putin nisip si nu se inchidea ermetic. I-am montat camera la loc, am umflat roata la o presiune rezonabila (foarte usor cu o pompa decenta si nu cu mizeriile alea ultralight), am strans bine valva si apoi am plecat la drum. A fost ceva mai lunga pauza decat planificasem, dar macar am plecat cu forte proaspete. Ulterior am avut ceva emotii ca poate nu am rezolvat complet problema, dar urma sa aflu mai tarziu ca operatiunea a decurs impecabil. Cam ca in ziua precedenta, pantele erau tot in jurul valorii de 10%, uneori sub, alteori peste. Era mult de munca, dar de data asta ma simteam bine. Am reusit sa merg cea mai mare parte din drum cu un puls sub 170 (desi cadenta si viteza erau nu tocmai de laudat), asa ca urmatoarea pauza am facut-o la putin peste 1250 de metri altitudine, cu 8 km inainte de varf. De aici aerul a inceput sa se racoreasca (nu ca ar fi fost cald in prima parte a zilei, dar acum incepeam sa simt usor ca imi e rece, mai ales imediat dupa ce porneam la drum dupa o pauza de cateva minute). Urmatorul punct de reper pentru mine era Chalet Reynard, o cabana (sau mai degraba un ansamblu de cabane, cam cum e la Balea Cascada, dar mai compact), aflata cu 6 km inainte de finish. Urmau deci 2 km lejeri, fara stres, dar la finalul carora urma sa ma lovesc de problema majora a zilei de astazi. Cu doar cateva sute de metri inainte de cabana, a inceput sa ma ninga. Nu imi era clar daca e grindina sau ninsoare, dar cert e ca nu aveam de gand sa renunt. Am fortat putin inainte de cabana, unde am intrat, m-am incalzit, am baut o cafea si o Cola, iar apoi am pornit inapoi la drum. Cand am iesit, afara inca ningea, destul de timid, dar ciclista olandeza pe care o ajutasem mai devreme ajunsese si ea si roata ei era in regula. In plus, nici ea nu avea nici cea mai mica intentie sa renunte inainte sa ajunga in varf. De aici incepea nebunia. Ultimii 6 km, cei care sunt, probabil, cei mai reprezentativi pentru Mont Ventoux, cu o sosea care trece printr-un mediu arid, lipsit de vegetatie, acoperit doar de stanci si pietre. Ninsoarea continua sa cada, desi temperatura aerului era in jur de 5-6 grade, dar nu devenise inca deranjanta. Vizibilitatea era inca rezonabila in primele serpentine de dupa cabana, dar mai sus totul era acoperit de nori. Turnul-simbol al Mont Ventoux nu se vedea, si nici nu l-am vazut pe durata intregii zile decat cand am ajuns langa el. In mod surprinzator, in ciuda oboselii acumulate, a ninsorii si a temperaturii care tot scadea, ma simteam tot mai plin de energie. Probabil ca si cafeaua de mai devreme a ajutat, plus faptul ca panta avea acum "modesta" valoare medie de 7%. Cert e ca treptat-treptat am ajuns sa intru in plafonul de nori, iar asta a insemnat si ca ninsoarea a devenit mai intensa. Am mai facut o pauza scurta inainte de finish, unde am mancat si al doilea gel energizant de pe ziua de azi, iar apoi mi-am continuat batalia cu fortele naturii. Vizibilitatea deja scazuse destul de mult, iar zapada incepea deja sa ma piste de fata, dar incet-incet am ajuns si la memorialul Tom Simpson, la care m-am oprit pret de vreo 2-3 minute. In ciuda vremii potrivnice, ciclistii continuau sa mearga in ambele sensuri intr-un numar deloc de neglijat. Unii erau imbracati considerabil mai subtire decat mine, unii fiind in echipament de vara, fara nici un strat suplimentar. E drept, pe urcare nu am simtit foarte mult frigul, dar pe coborare lucrurile urmau sa se schimbe. La putin peste 1 kilometru dupa memorial, am ajuns si la ultimul viraj de dinaintea turnului. Vizibilitatea era deja atat de precara incat turnul nu se vedea deloc. Din cauza unei bifurcari intre sensurile de mers, a trebuit sa mai fac un mic ocol pana in varf, dar intr-un final am ajuns si acolo, fiind aplaudat la final de un domn trecut de prima tinerete care urcase, judecand dupa faptul ca era imbracat "in civil", cu masina. Fara prea mult timp la dispozitie pentru poze, pentru ca degetele imi inghetau deja, mi-am scos jacheta de sub tricou si manusile de iarna din buzunar. Jacheta era aproape uscata, si calduta pe deasupra, asa ca pariul meu fusese castigator. Drumul incepea sa se acopere deja de un strat fin de zapada, asa ca am luat-o la vale cu maxima prudenta, nu inainte de a o vedea din nou pe ciclista olandeza de mai devreme, care ajunsese si ea in varf, dar era atat de epuizata incat a trebuit sa ii tina sotul ei bicicleta pentru a-si putea declipsa pedalele. La scurt timp am ajuns la o bariera similara cu cea de ieri, care imi bloca accesul catre vale. Am trecut, la fel ca altii, pe langa ea, iar apoi am inceput coborarea efectiva. Pentru scurt timp, pentru ca urma sa ajung la sectorul de drum inca inzapezit, care ajunsese sa fie ceva mai lung decat cei 300 de metri de care imi vorbise in prima zi ciclistul spaniol intalnit in camping. La momentul respectiv eram inca amuzat de ce se intampla, plus fericit din cauza ca reusisem, in sfarsit, sa ajung in varf. Am luat-o la pas catre vale, din sens opus intalnind destul de multi ciclisti care urcau, pe langa biciclete, catre varf. A fost unul dintre momentele alea in care m-am felicitat ca merg cu incaltaminte de MTB pe bicicleta de sosea. Nu cred ca as fi coborat la fel de relaxat prin zapada cu niste papuci de sosea, cu talpa fara nici o urma de crampon. Dupa cateva minute de umblat, zapada de pe asfalt incepuse sa se rarefieze, fiind doar urme de zapada proaspata, asa ca mi-am facut curaj si m-am urcat pe bicicleta. Nu stiam inca la ce sa ma astept ca aderenta in conditii limita de la noile mele cauciucuri Bontrager AW3, dar am fost foarte placut impresionat de ele. Si-au facut treaba cu brio pe asfaltul usor inzapezit, respectiv apoi ud. Pe masura ce am coborat, desi inca ningea, vizibilitatea devenea ceva mai buna. Cam de aici s-a terminat distractia. Pe masura ce coboram, degetele au ajuns sa imi inghete aproape complet, de multe ori nestiind foarte clar cat de puternic franez. Ninsoarea s-a transformat intr-o ploaie rece, care trecea incet-incet prin jacheta. Aveam la mine si o foita de ploaie, dar nu aveam energia mentala necesara sa o scot si sa o iau pe mine. Am luat-o la vale, incercand sa merg din ce in ce mai repede si profitand de faptul ca cunosteam deja coborarea de cu o zi inainte. Ajuns la bariera de dinaintea statiunii Mont Serein, m-am intersectat cu un ciclist francez, trecut de 60 de ani, care urca spre varf pe un Peugeot din otel din anii 80, cu foaie mica de 42 (daca nu mai mult), probabil vreo 10 viteze (maxim 12), imbracat cu pantaloni scurti si o foita de ploaie. In momentul ala, desi simteam cum incet-incet tot corpul imi era rece si ud, mi-am zis ca ma plang degeaba. Tot respectul pentru el si altii care au urcat mult mai putin echipati decat mine. Cu oarecare dificultate, ud din cap pana in picioare, am reusit intr-un final sa ajung la baza coborarii, tremurand din cand in cand in mod haotic din cauza frigului. Pentru poze nu m-am mai oprit, deja situatia nu mai era deloc amuzanta. Cu vreo 3-4 kilometri inainte sa ajung in camping a iesit si soarele, in mod ironic, dar a trebuit sa fac un dus lung si fierbinte si apoi sa stau vreo 20 de minute in masina incinsa de soare pentru a-mi reveni din punct de vedere termic. Per total a fost o zi de neuitat. Daca dimineata mi-ar fi zis cineva ce ma asteapta, nu as fi plecat nicaieri. Dar nu mi-a zis nimeni ce ma asteapta, asa ca am plecat, am suferit si am invins. Intr-un fel mi-a amintit de prima mea urcare pe Transfagarasan, la intalnirea ciclism.ro, cand pe ultimii kilometri, epuizat si niciodata ajuns la asemenea altitudine, am trecut printr-un plafon de nori. Dar astazi totul a fost mult mai spectaculos, mult mai dur, mult mai nebunesc. Si n-am fost singurul nebun, au fost altii mult mai nebuni decat mine astazi pe acel munte.
  4. fizikant

    Echipa mea!
  5. Buna ziua Acuma 10 ani cand am intrat pe acest forum, in urma achiziției unei biciclete de oraș, am descoperit rubrica cicloturism si am conștientizat ca se poate vedea lumea si din alta perspectiva. Începând sa ma documentez despre ce înseamnă cicloturism si citind blogul unui părinte care si-a dus copilul de la București la Marea Neagra cu bicicleta a încolțit in mintea mea o idee asemănătoare, sa fac si eu o vacanta cu haiducii mei. In 2017 am rumegat si întors pe toate partile cum sa fac. Inspirat fiind de o postare a unui coleg de forum care a străbătut Veneția - Viena pe bicicleta am început sa fac planuri. Planul final s-a materializat asa: Oradea - Munchen cu trenul Munchen - Viena pe bicicleta Zis si făcut. In luna aprilie 2018 m-am pus pe cumpărat bilete de tren pt Ungaria si Austria (pe parcurs am sa scriu cum mi-am tras teapa) Biletele de tren le-am cumpărat de pe internet si la dus si la întors (Viena-Budapesta-Debrecen) Pentru băiatul meu mai mic (13 ani) nu am plătit bilet pe OBB numai pt bicicleta. Sa va prezint echipa: Ovidiu - subsemnatul, părinte a doi adolescenți Darius 16 ani- fiul cel mare Sergiu 13 ani - fiul cel mic Rareș 15 ani - fiul unor prieteni de familie (au avut curajul sa-l lase cu mine in tura) Planul inițial consta in a campa numai in campinguri dar in teren a fost cu totul altceva, noroc ca am avut bani la noi si nu am mers pe un buget fix. Mentionez ca nu am facut nici un fel de rezervari, a fost un fel de haiducie, dar aveam cardul cu bani bine burdușit in caz de "stejar extrema urgenta" care s-a si materializat o singura data. Singurele 2 rezervări au fost in Budapesta la hostel si in Munchen intr-un camp de globetrotteri. Dupa achiziționarea biletelor am așteptat 16 iunie 2018 sa purcedem la drum Ziua 1 Biharkerestes - Budapesta 20 km Din Oradea am pornit pe bicicleta pana in Biharkerestes, prima comuna din Ungaria Am ales varianta aceasta deoarece nu exista tren cu loc pt biciclete direct Oradea - Budapesta Dupa 50 km de mers cu trenul in Püspökladány trebuia sa ne dam jos si sa așteptam un accelerat care venea de la Debrecen către Budapesta. Aici am avut primele emoții, primul tren a garat la peron diferit fata de cel de al 2-lea. Noi eram cu toate bagajele pe bicicleta si transbordarea se putea face numai pe sub-pasaj. adică sa dam bagajele jos si sa le mutam bucata cu bucata pe celalalt peron. Norocul nostru ca scările de acces in sub-pasaj aveau pe margine special făcut rampe înguste pt biciclete. Si asa bicicleta mea a trebuit împinsă de mine si doi copii in sus din cauza greutății. In Budapesta după ce am ajuns am parcurs prin oraș aproximativ 5 km la locul unde am făcut rezervare. Rezervarea am făcut-o la un hostel la 600m in apropierea gării de unde pleacau trenurile internaționale Budapesta are 2 gari, una pt trenuri regionale si una pt. trenuri internaționale. Dupa ce am ajuns la locul de cazare am mer in plimbare prin Budapesta. Startul din fata biroului la ora 12.00. Vama Bors. Gara din Biharkerestes, dupa 1 ora de pedalat. Un joc scurt de cruce. Primi 50 km i-am facut cu un automotor. Nasul era mirat ca ca merg la Munchen. Gara din Püspökladány unde am facut transbordarea de pe un peron pe altul. Soasirea in Budapesta In Ungaria trenurile merg constant cu 120km/h (verificat pe GPS-ul din dotare) indiferent ca-i macaz sau nu. In ultimi ani guvernul ungar a investit in refacerea infrastructuri de cale ferata in toata Ungaria. Cina la botul calului înainte de a ieși la plimbare prin oraș Hostelul a avut o curte mica interioara unde am legat bicicletele peste noapte, bineînțeles bagajele le-am dus sus in camera Peste noapte a fost gălăgie dar am rezolvat problema cu dopuri de urechi, mai putin Rares care a uitat sa mi le ceara si eu nu l-am auzit când mi le-a cerut (eu eram cu ale mele dopuri in urechi) si a dormit cam prost. Unul din podurile Budapestei. VA URMA
  6. paulrad

    Ziua IV - Miercuri, 5 Septembrie: Le Pont-d’Arc – Saint-Just d’Ardèche via D290 – Pont-Saint-Esprit – Caderousse – Courthézon – Jonquières – Beaumes-de-Venise, 106km cu 810m dif. de nivel Mă trezesc și primul gând e să mă duc pe plajă să mai văd o dată Pont D’arc și în lumina dimineții. Plaja e pustie, doar eu și o barcă ce doarme la mal. Fac o panoramă cu telefonul. Trec pe la ghișeu să-mi iau buletinul și să predau cartela de acces pe plajă și văd că sunt croissante proaspete de vânzare. Iau unul și pierd vremea pe terasă până îl mănânc, apoi mă mișc greoi cu împachetatul. Când sunt aproape gata mă abordează un neamț ce e cu familia și are rulota plină de biciclete, atât cursiere cât și MTB-uri. E curios de unde sunt, de unde vin și încotro mă duc, apoi îmi spune și el că a participat la BikeTransalp, unul din cele mai grele concursuri de MTB pe etape din Europa. Mă laud neamțului spunândui de băimăreanul nostru Robert Dobai care a terminat BikeTransalp în top 15. Când părăsesc campingul e deja ora 10 chit că mă trezisem 7:15. Pornesc pe D290 și după 1.5km de coborâre ce trec într-o clipă încep să muncesc la cei 810m diferență de nivel. Văd un indicator ce anunță că în următorii 26 km de spectacol natural sunt amenajate 11 puncte de belvedere. Prima urcare are 2.9km și pantă medie 8%, dar nu urc mult că trebuie să opresc. Pont D’arc îmi trage cu ochiul. Drumul mă poartă apoi prin câteva tuneluri unde mă îngrijorez puțin din cauză că n-am luminile montate, deși gențile au reflectorizante foarte vizibile. Mi-au trecut emoțiile când am văzut că nici cei pe cursiere n-aveau lumini, iar unii coborau prin tunel cu ~60km/h. După 45 de minute de urcare ajung pe Col du Serre de Tourre la 323m altitudine și după ce trec de indicator opresc la unul din punctele de belvedere să fac câteva poze, iar apoi alimentez că s-a golit bine rezervorul. Jos se vede drumul de unde am venit și râul plin de canotori Pe traseul ăsta nu poți merge prea mult fără să oprești și după câteva sute de metri de coborâre trag pe dreapta la alt punct de belvedere. Pe coborâre opresc și arunc o privire în spate. Pozez drumul în ambele sensuri și apoi văd în partea dreaptă ce urcare mă așteaptă și mi se înmoaie picioarele. Cu chiu cu vai am terminat și urcarea asta. În vârf mănânc ceva și admir drumul de unde am venit. Greu, dar frumos! Côte du Bois Bouchas Alt loc de belvedere Puțin demoralizat de distanța mică parcursă, n-am oprit la toate punctele de belvedere că nu mai ajungeam nicăieri. Fiecare astfel de loc avea un nume, era semnalizat cu un indicator pus cu 100m înainte și avea loc de parcare. Balcon des Templiers, unul din cele mai faine puncte de belvedere O ultimă privire a canionului și a râului Ardeche După ce am terminat ”munca” la punctele de belvedere, m-am bucurat de coborâre, dar nu chiar la viteză maximă că trebuia să mă uit cu un ochi la drum și cu unul la peisaj. În prima localitate am oprit la un restaurant unde am mâncat (sau n-am prea mâncat) o friptură ce era făcută în sânge, deloc pe gustul meu. Evident că doamna nu vorbea engleză, dar cu ajutorul tehnologiei mi-a zis că dacă sunt cu bicicleta să-i dau bidoanele să-mi pună apă proaspătă, rece. Pe la kilometrul 50 al zilei revin pe traseul ViaRhona și începe plictiseala condimentată de un soare arzător ce servește 30-32 grade Celsius. Singurul lucru bun la pista asta e că merge cu spor, putând ține constant un 25 km/h. De la o vreme eram atât de toropit de căldură și de plictisit încât am lăsat-o mai moale cu gândul că poate mă ajunge cineva din spate și mai sparg monotonia. Mă ajunge un bătrânel cu e-bike pe care-l depășisem mai devreme, el fiind oprind. Având în vedere vârsta eram sigur că nu vorbește engleză așa că l-am salutat și m-am ținut după el până în Caderousse. Am auzit că a întrebat un copil de magazin și m-am decis să mă duc după el. În parcarea magazinului l-am întrebat totuși dacă vorbește engleză și ce să vezi, surpriză, vorbește. Am făcut cu schimbul la paza bicicletelor, iar apoi câtă vreme am așezat cumpărăturile în bagaje am schimbat câteva impresii. A pornit cu o zi în urmă pe ViaRhona și merge la Arles, dar și lui i se pare foarte plictisitor traseul. Îmi spune că e greu și cu e-bike-ul, dar îi permite să facă mai mulți kilometri pe zi. Ne luăm la revedere și eu rămân să mă răcoresc cu un Cola, timp în care apare alt cicloturist ce vine din Geneva și merge la Nîmes. De la el aflu că porțiunea de ViaRhona de la Geneva la Lyon e ceva mai interesantă. După ce termin porția de socializare mă pun să caut camping, Caderousse fiind capăt de linie pentru planul de astăzi, după 70km pedalați. Aici mă decid ca ziua următoare să fie de recovery și să pedalez doar vreo 40km până la baza Mont Ventoux, iar peste 2 zile să urc muntele. Un camping care să-mi fie în drum pentru traseul de mâine găsesc abia la 13km și pornesc într-acolo. Îmi dau seama că nu am luat apă de la magazin și încep să beau mai econom. Pentru o vreme drumul mă duce printr-o podgorie unde cât vezi cu ochii era numai viță de vie. Pe marginea drumului sunt case mici, cochete, iar șoseaua e amenajată pe margini cu tuia. Ajung la camping și am surpriza să fie plin. Găsesc altul la 5.5km și plec spre el, cam sătul deja de pedalat. Ajung la cel de al doilea camping și aici stupefacție, închis până în luna mai 2019. Deja era ora 18:30 și eram cam terminat după cei 90km adunați în pedale, dar mai ales eram demoralizat total. Atâta am căutat alt camping până am făcut gaură în Google Maps, dar singurul ce apărea era la 15km depărtare. Mă decid să sun să întreb ca să nu mai am surprize. Nu prea mă înțeleg cu omul că nu vorbește engleză, dar zice că “c’est bon”. Orașul arată foarte fain, dar nu-mi mai arde de poze. Opresc la un bar să iau apă și apoi intru pe o pistă de biciclete foarte faină, Via Venaissia. Parcurg pe ea 10km cu 27-30km/h, atât de tare voiam să ajung la camping. Văd în depărtare un uriaș și mă gândesc că numai Mont Ventoux poate fi. Deja mă fascina deși eram foarte departe de el. În sfârșit, după o urcare scurtă ca de final de zi, ajung la Camping Municipal Beaumes-des-Venise care, ce să vezi, e închis! Când am văzut am crezut că s-a prăvălit Mont Ventoux peste mine. Sun la numerele de telefon afișate, nimic. Într-un final iese o doamnă cu un domn din camping și ca norocul ea vorbește engleză. Sunt cazați acolo și mă lasă să intru în camping, urmând ca dimineață să plătesc. Doamna îmi explică organizarea campingului și zice să-mi iau ce loc găsesc liber. Instalez cortul, fac un duș, mănânc niște conserve și mă prăbușesc pe salteaua Sea to Summit, o adevărată oază de relaxare. Va urma.
  7. Zona Păltinei din munţii Gilăului:
  8. mihaitasr

    Saptamana trecuta am decis sa bag London to Brighton, dar pentru ca traseul sugerat arata foarte plictisitor, am decis sa o iau prin sate. Din pacate am reusit sa fac (doar) vreo 90-95 km, dar am fost efectiv lesinat de oboseala. Nici caseta mea de pinioane nu prea ma ajuta si nici foile nu sunt cele mai bune pentru urcari, asa ca a trebuit sa urc la pas in unele zone. Am facut si cateva poze Aparent pe podul din spate chiar circula trenuri, e perfect functional, desi pare vechi de cateva sute de ani; Google maps s-a tinut oricum de glume si m-a bagat pe niste trasee cel putin dubioase. Unul dintre ele, la inceput arata asa: Deci bineinteles ca am inceput sa imping bicicleta la deal, sperand ca nu se impute treaba. Sigur ca dupa aia s-a transformat in asta: Si apoi in asta: Dar sa zicem ca a meritat peisajul de sus, de la capatul potecii: In fine, intr-un final am ajuns in Brighton, unde am facut si ultima poza pentru ca la intoarcere am fost mult prea rupt de oboseala ca sa pot sa mai fac vreuna.
  9. Sherlock

    Pai, nu sunt multe de spus. A fost o tura cu multe complicatii. Am aruncat bicicletele in masina si dimineata la ora 8 am pornit spre Sibiu, ajungem la ora 1 acolo si intr-o ora si ceva ne-am echipat, am mancat ceva rapid si am pornit la drum. Pe segmente: - pana la Transfagarasan am mers intr-un ritm bun. Coborarea nu mi-a placut niciodata. Asfaltul e precar si m-am simtit mai in siguranta coborand cu 80-90 la ora Transalpina. - cam prin zona Vidraru ne prinde noaptea pe un drum total necunoscut noua. Asfalt prost, plin de gropi si denivelari. Pana aproape de Curtea de Arges mergem pe coborari cu franele puse, unde am pierdut cam 10km/h. Tot aici era sa acrosam un caine, cedeaza luminile colegului de tura si ne oprim sa le remediem. Apoi vine o cazatura, in care acelasi coleg isi indoaie schimbatorul spate, nu mai poate schimba pe ultimele pinioane, ca freca schimbatorul intre spite. Cu ocazia asta isi sparge complet luminile ramanand doar cu o frontala. Dar macar nu a patit nimic. Stam sa isi revina. - in Curtea de Arges ne prinde o ploaie care ne tine pe loc ceva mai mult de o ora. Oricum aveam de gand sa oprim aici si sa mancam, dar tot am pierdut timp degeaba. - Curtea de Arges - Ramnicu Valcea - sector de drum naspa, dar mai menajabil decat ce a fost inainte. Dar de aici incep cainii sa se dea dupa noi. - in Ramnicu Valcea, unul din noi renunta si ia trenul inapoi spre Sibiu. Si am mai ramas doar doi. - Ramnicu Valcea - Horezu- Novaci -> bezna, s-au zgarcit la curent, pentru ca mai toate satele aveau stalpi cu becuri pe led(Am mai fost pe portiunea aia noaptea si erau mai toate satele luminate incat ziceai ca era zi). Aici mai puteam recupera ceva, dar pe anumite zone de coborare, colegu nu putea tine pasul doar cu frontala si nu avea sens sa riscam sa se mai intample ceva. Si multi caini.... - Novaci - Ranca -> se crapa de ziua si din cauza diferentei de ritm si a pinioanelor lipsa iau avans si ne despartim pe drum in ideea de a vedea care pe unde ajunge pana vine masina dupa noi. Dupa ce noapte crunta am avut nici nu mai eram prea convinsi ca vom termina macar traseul. Dar am spus, daca tot e bal, hai sa vedem pana unde ajungem. Prietenul cu doua pinioane lipsa ajunge pana in Ranca unde spune stop. Iar eu culmea, imi revin cat de cat pe urcare, iar din varful Transalpinei, ma gandesc sa merg pana la capat. - Transalpina - Tau Bistra - Jina - Sibiu -> deja simteam lipsa de somn lipsa SPD-urilor, incat ma dureau talpine de la pedalele de otel, dar nu mi-a mai pasat de asta. Eram destul de chitit sa ajung inapoi. Aici nu mai sunt tare multe de spus, m-am oprit la Tau Bistra sa mananc o placinta si am mai facut cateva opriri scurte sa nu imi amorteasca complet picioarele. Am avut spor si aici cred ca am mai recuperat ceva timp din deficitul imens. La 5 intru in Sibiu si mai pierd vreo 30 de minute pana ma dumiresc cum sa ajung la masina. Acum: Uitandu-ma in retrospectiva, nu imi pare rau ca am facut tura, chiar a fost interesant si...intr-un mod sadic, foarte faina. Am inceput sa simt gustul acestui gen de ture. Dar cred ca asta e pentru prima data cand sesizez anumite riscuri cu care nu eram confortabil sa le iau. Referitor daca e valabila tura sau nu(pentru acest topic). Cred cu tarie ca, daca nu aveam dificultatile din noaptea respectiva, ne incadram in cele 24 de ore. Nu cu 3 ore in plus. Pana la urma da, @krazyeone are dreptate. Dar si aici, ma multumesc cu gandul ca am inceput tura din Sibiu, trecand prima data prin Transfagarasan, lasand in la final Transalpina, impreuna cu Jina. Lucru care, cel putin pe acest forum, nu stiu sa-l fi facut careva. Eu personal, sper ca am trezit interesul si pentru altii. Probabil ca voi vedea astfel de relatari si mai tarziu. Si cine stie, poate la anul, daca se mai anunta cineva(de pe forum sau de oriunde), sa mai incercam. Sau alta tura pe masura. Eu sunt dispus.
  10. Ieri, tură pe valea Azugii, pînă la vila Trifoiul și înapoi. Ne-am dus și ne-am întors cu Regio, dus la 8.40 și întors cu cel de 16.47. La dus, pe lîngă cele 20 de minute staționare din Ploiești Vest, a mai stat încă 20 pentru că se stricase locomotiva. Se punea problema să se anuleze, dar au reușit s-o repare, așa încît ne-am făcut plimbarea.
  11. In wekendul trecut am participat si eu pentru prima data la un concurs, e vorba de cel de la Saschiz TBT Race. Peste 1400 de participanti, 3 trasee, unul de 72km pentru profi, unul de 42km pentru hobby si unul de 20km pentru familie,copii. Am mers si am stat la cort intr-un bivuac facut pe un teren de fotbal, erau peste 200 de corturi si o atmosfera foarte faina. Gasca mea s-a inscris la cel de 42km, un traseu cu mullte urcari, 15 km de asfalt. Eu nebunul m-am dus cu YT Capra, bicicleta de enduro. Am avut ce trage de cauciucurile de 2.4 Maxxis Minion mai ales pe portiunile de asfalt. La vale brici pana in momentul cand dadeam de concurentii mai inceti. Fiind traseu single track destul de greu puteam depasi, multi nu se fereau desi ii rugam sa ma lase sa trec. Asta e ne mai invatam. La general am ajuns pe locul 315 din 1400, la cel de 42 km pe 295 din 600 si 69 la varsta 40-49. Pentru mine a fost acceptabil tinand cont ca multi era cu bicilete de 11-12 kg fara de 15kg cat are Capra. Am terminat cursa in 3h:24min.
  12. Traveller

    Hai să povestesc aici scurta evadare (pe românește, city-break ) pe care am făcut-o săptămâna trecută în Israel, la Tel Aviv, împreună cu soția și copilul. De zburat, am zburat cu Wizz. Și ”din cauza” lor, dar și a propriei planificări, am avut ca bagaj doar un rucsac fiecare (băieții), respectiv un troller mic (jumătatea mea). Avînd în vedere că în iulie sunt 30-35 centigrade în Israel, țoalele au fost strict de vară, am luat ”dăcât” ce ne trebuia. Cazare am găsit prin Booking, într-un apartament închiriat de o doamnă special pentru turiști: Shika 30 Combinația dintre prețul rezonabil și notele foarte mari date de clienții precedenți ne-a convins. Cu proprietara am discutat prin e-mail, SMS și whatsapp, nu ne-am văzut nici o clipă față-n față. Nu a fost nici o problemă, apartamentul de 2 camere + balcon a meritat banii, pe care i-am lăsat pe tejgheaua bucătăriei la plecare (365 USD pentru 3 zile și 3 nopți). După cum se va observa și mai încolo, Tel Aviv e un oraș destul de scump. Lacătul datelor în roaming l-am ținut strîns ferecat cît am fost acolo, dat fiind tariful de 10 EUR/MB al Vodafone! Am avut parte de wifi cît timp eram acasă, seara. Planuri pentru zi făcusem acasă, trecusem în vedere oarece obiective de vizitat la pas (+ autobuz, parțial) Joi, 28 iunie, a fost prima zi. Treziți la 2 jumate dimineața (culmea, ora există pe ceas!), am ajuns la Otopeni, iar zborul s-a desfășurat fără probleme de la 6 la 8.30. Sosiți la terminalul 3 al aeroportului Ben Gurion, am ieșit în fața nivelului 1 (G, parter), de unde mergînd cam 100 m în dreapta, se pot lua autocare (”shuttle”) gratis către autogara de lîngă stația de tren Tel-Aviv Savidor. Pe la 11.30 am ajuns la autogară, de unde am luat-o la pas către noua noastră casă. Pentru navigație am folosit Maps.me, cu harta descărcată de acasă. Navigația bazată strict pe GPS-ul telefonului, evident fără date, a funcționat ireproșabil. Am ajuns în 20 de minute în str Bialik, din cartierul Ramat Gan. Tel Avivul în sine are vreo 400 de mii de locuitori și se află situat între țărmul mării și rîul Ayalon, dar treptat a înghițit și orășelele din jur (inclusiv Ramat Gan, de care vorbeam). De-a lungul malurilor rîilui Ayalon trec calea ferată și autostrada 20, pe direcția N-S. Prima zi am dedicat-o parcului Yarkon. Rîul Yarkon mărginește orașul la nord, în traseul său spre mare. Primește ca afluent Ayalonul, nu departe de temporara noastră casă. Denumirea în engleză este HaYarkon Park (unde Ha este articolul hotărît dinainte oricărui substantiv, în ebraică - Yarkonul, cum am zice noi). Traseul a fost ăsta: https://www.strava.com/activities/1675479498 Ieșind din bloc am luat-o către nord, pe str. Ruth, și am intrat în parc. Înainte de a ajunge pe poteca asfaltată de pe malul rîurilor. Sol și vegetație mediteraneeană. Rîul Ayalon, cu orașul în spate, îndreptîndu-se către confluență (spre dreapta imaginii). Aspectul potecii asfaltate, pînă la vărsarea în mare, pe ambele maluri. Era folosită de mulți bicicliști, de care orașul e plin, de altfel. Abundă însă modelele de biciclete pliabile electrice, avînd roți de 20 inch. Toate podurile rutiere sunt subtraversate de maniera asta: Am traversat de pe malul sudic pe cel nordic, unde poteca se numește Israeli National Trail. Privind în josul rîului, spre vest. Ulterior, pe un alt pod pietonal, am revenit pe malul sudic. Din loc în loc sunt adăposturi, cîteva chioșcuri plus 2 clădiri adăpostind toalete publice. În general umbra e greu de găsit, soarele arde serios, deci musai să ai protecție solară la îndemînă, plus ceva pe cap. Mai puțin copiii israelieni, care primesc botezul focului fără nici o problemă. O mică ”grădină zoo”, în care stăpînea acest exemplar mascul de Ibex nubian. Era destul de multă liniște în parc, puțină lume (fiind joi, erau la serviciu). Pe rîu se pot face plimbări cu barca, am surprins cîteva bărci ieșite. Bicicliști la odihnă (și mai ales umbră). Să tot fii biciclist în Tel Aviv... Podul de fier Ușișkin Beili, destinat atît mașinilor, pe sens unic N-S, cît și bicicliștilor și pietonilor. Poza am făcut-o de sub podul auto Bar Yehuda, pe al cărui picior cineva inspirat tipărise următoarele: Pe urmă am fugit un pic de soare și ne-am oprit la o terasă pe malul mării, fiindcă oricum bătuse ora prînzului. Asta este o ”bere de buturugă” locală, Neșer Malt, fără alcool, cam prea dulce. 13 shekeli noi (NIS) sticla. 1 shekel nou e ceva mai mare decît un leu, nominal vorbind. Terasa era în zona turistică a Portului Vechi, amenajată ca o promenadă, cu scînduri de lemn. Aici șade un semn pe bază de joc de cuvinte, unde se pozează cam toți turiștii (ne-am pozat și noi, după ce am rugat 2 localnici să își mînce prînzul ăn altă parte decît la baza semnului ). Marea Mediterană, destul agitată. Am parcurs zona pănă la prima plajă, Metzitzim, unde ne-am vîrît nițel picioarele în apă, cu promisiunea de a-i dedica a jumătate de zi mai spre final. Apa era aproape ca o supă călduță, iar nisipul, foarte fin... Cineva a pictat 2 golani care, chipurile, se uită pe geam la dușul fetelor. Am luat-o apoi către casă, prin oraș, cam în linie dreaptă, pe străzile Nordau și Pinkas. Magazin de biciclete pe prima: Numele e un joc de cuvinte între ebraică și engleză - ofan în ebraică înseamnă roată, iar prin adăugirea terminației de plural -IM, rezultă bicicletă (ofanaim). Sistemul de închirieri biciclete în Tel Aviv se numește, de asemenea, Tel-O-Fun. N-am închiriat vreuna, dar ar fi meritat, cred. Bulevardul Nordau are un trotuar central, împărțit între pietoni și bicicliști, încadrat de trotuare laterale și cîte o bandă auto. Mai departe, strada Pinkas are împărțirea clasică între carosabil și trotuare. Nimeni nu parchează însă pe pista de biciclete. Traversăm albia Ayalonului, cu sistemul de autostradă și cale ferată, și cu vedere către numeroșii zgîrie nori (mulți alții fiind în construcție în zona de nord și nord est a orașului). Stația de tren Tel-Aviv Savidor. Acasă, la o bere, la meciul de la ora 9. Berea se numește GoldStar, se găsește pe la toate terasele și supermarketurile. La Supermarket e 10 NIS, la terase cam 18! În spate se vede balconul apartamentului, care avea cam 3x3 m. Priveliștea nu era deosebită, cam industrială, însă compensa prin faptul că se putea dormi în el (gazda avea, pe lîngă patul de 2 persoane din dormitor și canapeaua din sufragerie, și un pat pliant de o persoană). Iar vremea chiar permitea această îndeletnicire. -va urma-
  13. Stuparul

    Din cand in cand, celebrul circuit de la Silverstone e deschis pentru ciclisti. Astazi a fost una din acele zile si nu puteam sa o ratez, mai ales ca soarele ma ruga sa nu stau in casa. Pacat ca am prins doar ultimele 50 de minute, dar va fi o data viitoare cu siguranta. Sent from my Moto G (5) using Tapatalk
  14. pro-e

    Mission accomplished! Azi am facut prima tura cu bicicleta: Greutatea a ramas sub 6kg, a ajuns la 5,93kg mai exact. Bicicleta se simte foarte usoara, accelereaza foarte repede. Revin cu impresii dupa ture mai lungi/cu urcari.
  15. majikstone

    Ziua 1 - Malaucène Dupa o noapte destul de linistita, in care nu m-am trezit decat de vreo 2 ori din cauza unor averse de ploaie, m-a trezit sunetul alarmei, pe la 6 fara un sfert dimineata. Complet lipsit de orice chef, am mai lalait-o pana pe la 6 si jumatate, cand am mancat, am facut un dus si m-am echipat pentru tura. Chit ca afara erau undeva peste 15 grade, am decis sa ma imbrac cu cel mai gros echipament posibil (pantaloni lungi si jacheta membranata, de iarna), din cauza ca vantul batea deja destul de aprig. Mi-am luat cu mine provizii consistente de batoane de cereale si, pentru prima oara in viata, geluri (pe care voiam sa le incerc inainte de cyclomontagnardele care ma asteapta peste o luna) si, pe la 7 si 20 am purces la drum. Urcarea pe Mont Ventoux dinspre Malaucène e foarte putin cunoscuta. Cum relata si Mike Cotty intr-unul dintre filmele din seria The Col Collective, traficul (atat auto, cat si ciclist) pe aceasta ruta e net inferior celui dinspre Bédoin, chit ca dificultatea traseului e chiar similara. Nu prea stiam totusi la ce sa ma astept, dar cu siguranta nu ma asteptam ca soseaua sa fie doar a mea pe durata intregii zile. La iesirea din comuna, dau peste acest panou rutier care ma avertiza ca accesul catre varf e restrictionat incepand de la statiunea Mont Serein (aflata cam la 1400-1500m altitudine). Aveam informatia asta de cu o zi inainte, cand un ciclist spaniol din camping mi-a povestit ca urcase de dimineata in sensul respectiv si ca, intr-adevar, accesul e interzis pana in varf, pe ultimii 300 de metri drumul fiind inca acoperit de zapada. Am decis ca asta nu ma va impiedica sa ajung la destinatie, asa ca mi-am vazut de drum. Dupa nici cateva sute de metri am trecut pe langa ceea ce parea un festival pentru motociclisti, destul de mare ca numar de participanti, dar nu aveam nici cea mai vaga idee care e rostul prezentei lor acolo. Urma sa aflu mai tarziu. Ceva mai sus pe drum incep sa observ ca pe marginea drumului erau niste marcaje si amenajari destul de ciudate, alaturi de extinctoare plasate cam tot la 500 de metri in iarba. Dupa inca vreo 2 km de catarare, care incepuse deja destul de vertiginos, doi indivizi pazeau niste bariere mobile care marcau finalul unei zone de drum blocat. M-au lasat sa trec fara sa spuna nimic, asa ca mi-am vazut linistit de drum. Nefiind deloc fan al pedalatului la ore atat de matinale si fiind mult mai gros imbracat decat era momentan cazul, am inceput sa sufar pe catarare din primii kilometri - nu atat muscular, cat ca stare de spirit, simtindu-ma vlaguit si lipsit de spor. Chiar si asa, am luat-o incetisor cu raportul de 33/32 si mi-am vazut de treaba. Am facut prima pauza la 800m altitudine. Dupa cateva minute de pauza, un gel mancat si o portie zdravana de apa, am pornit inapoi la drum. Parca incepeam sa ma simt mai bine, desi panta care incepea deja sa fie tot cu 2 cifre si vantul care sufla neincetat si din ce in ce mai puternic nu imi faceau deloc viata mai usoara. De bine de rau, macar peisajele meritau efortul. Ajutat din cand in cand si de vant, care ma impingea destul de bine de la spate, am ajuns la 1200m altitudine, unde am facut urmatoarea oprire mai lunga. Aici am stat vreo 10 minute, pana am inceput sa simt frigul putin in oase, iar apoi am pornit inapoi la drum, pe unul din multele sectoare in care panta medie depasea 10%. In mod neasteptat, a urmat o perioada de acalmie, vantul fiind aproape complet inexistent. Increzator in sansele mele de a ajunge in varf in aceste conditii, mi-am vazut de drum si nu a durat foarte mult pana am ajuns in zona statiunii Mont Serein. De aici, accesul mai departe catre varf era interzis, fapt marcat de prezenta unei bariere care bloca o buna parte din drum. Am trecut linistit pe langa ea si mi-am vazut mai departe de catarare, care dupa o perioada de calm chiar inaintea statiunii, incepea sa redevina dura si chinuitoare. In plus, daca pana atunci drumul fusese aproape pustiu (am numarat 2 masini si zero biciclisti cu care m-am intersectat de la iesirea din comuna pana in statiune), acum singurii pe care mai puteam sa ii intalnesc erau biciclistii la fel de nebuni ca mine. In plus, colac peste pupaza, vantul a inceput sa bata din nou, chiar mai puternic decat pana atunci. Pentru prima data pe ziua de azi simteam ca, ocazional, bicicleta o ia in directii doar de ea stiute. La cam un kilometru dupa bariera din statiune, pe langa care tocmai trecusem, ma mai astepta una, de data asta nu tocmai usor de ocolit. Desi riscam o amenda generoasa in caz ca dadeam nas in nas cu vreun organ al legii, am trecut pe sub ea si mi-am continuat drumul. In schimb nu a mai durat mult si am realizat ca rafalele de vant devin mult mai puternice decat era rezonabil. Am mai facut o pauza scurta la 1600m altitudine, in speranta ca poate se va mai linisti vantul, dar nu dadea semne de asa ceva. In plus, temperatura scazuse deja binisor, ceea ce ma facuse sa ajung aproape de limita. Am pornit inapoi la drum. Nu pentru mult timp insa. La putin peste 2 km de varf a inceput sa bata grindina, si ea in rafale, iar apoi vantul m-a oprit aproape complet. In fata mea vedeam turnul din varful muntelui, vedeam ultimele viraje, dar am decis ca riscurile sunt prea mari, mai ales ca trebuia sa si cobor inapoi in vale. M-am inecat ca cetateanul de etnie rroma la mal, dar mai departe nu eram dispus sa risc sa merg. Am luat-o la vale, cu mare grija si viteza redusa (30km/h) din cauza rafalelor de vant. La scurt timp m-am intersectat cu primul biciclist intalnit toata ziua, care facea volte pe toata latimea soselei in incercarea de a lupta cu panta si vantul. Ajuns inapoi la Mont Serein, de unde drumul devenea mai lat, mi-am schimbat si manusile ude si fara degete cu cele de iarna, uscate si anti vant. De aici am dat putin drumul la gaz, depasind pe alocuri 60 km/h (nu dati cu pietre, pentru mine e mult), si simtind cum aerul e tot mai cald pe masura ce cobor. Cand imi mai ramasesera cam 5 km pana in vale, am dat din nou peste baietii care blocasera mai devreme drumul, afland si motivul prezentei lor: o competitie de viteza in coasta pentru motociclete. Am asteptat cam jumatate de ora sa urce toata lumea, iar apoi am coborat impreuna cu motocicletele, cu permisiunea organizatorilor. Cat am asteptat sa pot trece mi s-a mai alaturat un ciclist francez, trecut de prima tinerete, care urcase dinspre Bédoin si era in pantaloni scurti si cu o foita subtire de ploaie. Am ajuns intr-un final inapoi in camping, inainte de ora pranzului, iar apoi am mers sa cumpar una-alta de la un magazin local, am mancat, am facut un dus, am dormit, iar acum stau in cort, la adapost de ploaia care cade neincetat de 6 ore si scriu acest post. Maine se anunta un cer aproape senin si vant sub 20 km/h, asa ca voi da piept cu "adevaratul" Mont Ventoux, cel urcat dinspre Bédoin. La o ora mult mai umana decat astazi.
  16. Carevreasăzică... nu fusesem pînă acum deloc la Seciu. Dar fusesem de două ori la Urlați, la Maratonul Vinului, și știam că-s locuri frumoase (pe lîngă cele ce zugrăviseră deja pe aici câțiva onorabili, în turele lor). Trecut fiind Paștele, ne-am găsit un weekend cu vreme splendidă și ne-am întâlnit în gară nu patru apostoli, ci trei, și nu-i chema Luca și Matei, ci @MaC®, @BodoC și cu mine. Trenul Regio Călători a făcut fix o oră până în Ploiești Vest (8.40 - 9.40). Bilete am luat din gară, că online nu mai merge, deocamdată. După ce am pus gadjetele GPS în funcțiune... am greșit drumul prin Ploiești. În final am dres-o și am ieșit spre Bucov, unde am cotit stînga pe la Grădina Botanică. În loc de bună dimineața, cu rapița proaspăt înflorită pe fundal: La orizontul apropiat se deslușește prima țintă a plimbării, crama Seciu, în vîrf de deal. Asfaltul pe DJ 250 e foarte bun, mașinile sunt puține, rîșnim către Boldești-Scăeni. Halta CF Scăeni: De aici am luat dreapta din ghidon pe strada Monumentului. Din păcate biserica a primit niște termopane din cap până în picioare, de n-a știut ce-a lovit-o. Sprijinit de monument, un domn cel puțin original, în costum de marinel. Am ieșit din Scăeni și am intrat în Boldești, la intersecția DJ 250 cu DJ 232 (sau strada Podgoriei), unde am cârmit la dreapta și ne-a luat în primire cățărarea. Crama văzută de aproape, via @MaC®: Sus, la intrare, lângă semnul de Sosire scris pe asfalt. Rampa are, grosso-modo, 3 km lungime cu diferență de nivel 200 m, însă declivitatea e inegal distribuită, sunt zone cu 10-15%, dintre care, surpriză, chiar ultimii 400 de metri. după ultimul ac de păr, când să zici că ai terminat. Apar și băieții mei. O ultimă privire spre Scăeni și Ploiești. După care am pornit pe drumul Vinului să găsim niște bere, la magazin mixt din sat. Nu am tras la Cramă pentru că ne-am intersectat în apex cu doi ploieșteni care au zis că știu ei mai încolo un stabiliment. Am depășit o cârciumă zgomotoasă și am tras pe dreapta în curtea magazinului. La plecare, după dezbateri despre concursuri și plimbări prin zonă, ne-am salutat cu un bondar și am continuat pe asfalt valonat spre Gîlmeia. Era liniște, doar paserile o mai tulburau cu ciripitul lor, două trei mașini și câțiva locuitori care trebăluiau. Undeva spre nord se vedeau spinări înzăpezite de munți, dar le-am înregistrat doar cu retina din dotare, că ne era greu să frînăm, ca să nu întrerupem vraja. Și vraja s-a accentuat, că am intrat pe o coborâre frumoasă de s-o pici cu ceară, pînă la intersecția cu DJ 102E. Am respectat indicatorul de mai sus și am continuat spre Vărbila. Scurta urcare și coborîre pînă la mânăstire, cu trecere prin Plopu, au fost ""de relaxare". La mânăstire am petrecut un pic mai mult timp decât credeam noi. [/url] Asta pentru că, adată trecuți de străvechile ziduri, ne-a luat de mână responsabila muzeului și ne-a prezentat un scurt istoric, ne-a plimbat prinlăuntru, pînă în pivnița boltită și răcoroasă. Mânăstirea este atestată documentar la 14 septembrie 1532, după cum se poate citi în facsiimilul de mai jos. Este monument istoric de importanță națională, restaurat cu fonduri europene. http://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=74275&d=manastirea-varbila-varbila-ph--ploiesti Ne-am luat la revedere de la ghidă, nu înainte de a lua cu noi și imaginea bustului ce-i aparține lui Mihai Viteazu. De aici drumul coboară în lunca râului Cricovul Sărat. Cei 2 ploieșteni au continuat să ne însoțească, iar compania lor a fost deosebit de placută. În imagine, unul care prin fel de a fi, statură și figură, ne amintea de @iacobdoc Înainte de a traversa Cricovul am oprit cîteva clipe la Schitul Jercălăi, unde se află o bisericuță de lemn călatoare, de la 1731. Construită în satul Luieriu de lângă Reghin, a fost dăruită de obște Reginei Maria și a ajuns la Bran, apoi a fost strămutată aici definitiv în 1956. http://adevarul.ro/locale/ploiesti/povestea-bisericii-calatoare-jercalai-construita-mures-fost-mutata-castelul-bran-apoi-stramutata-prahova-devenise-bodega-1_55b2350cf5eaafab2ce59142/index.html În următorul sfert de oră am ajuns la Urlați, unde, fiind 2 ceasuri și jumătate trecute după nămiază, am poftit a prânzi la restaurantul Dealu Mare din centru, și bine ne-a părut. Un platou de 20 de mici la 40 de lei, pentru 5 inși, plus cartofi prăjiți și-o bere, a fost o ofertă fără concurență! La trei ceasuri și jumătate am ridicat ancora, că aveam tren la 18.05 din Ploiești Sud. Rapița de la ieșirea din Urlați (asta e de la @BodoC citire): În Valea Călugărească ne-am luat la revedere de la ploieșteni, că noi aveam traseu pe drumuri județene secundare, fără trafic, cum ne place nouă (prin Albești-Muru, Pantazi). Am intrat în Ploiești pe la Petrotel. Între timp ne-a cam bătut un pic vântul din față iar Soarele ne-a prăjit cu vreo 28 de centigrade. Dar a fost bine: https://ridewithgps.com/trips/22350899 Ce nu a fost bine, a fost drumul cu TFC din gara Ploiești Sud. 15 lei biletul, dar cuptor, plus că au căzut bicicletele că se tot învîrteau niște studenți pe lîngă ele. Eu mi-am zgîriat furca, iar Bogdan a căpătat o înfundătură pe cadru. Astfel am încheiat primul nostru Seciu, o tură frumoasă într-un decor deosebit, într-o zonă cu multă natură verde și istorie străveche. O să ne întoarcem, dar cu regio sau CFR, că de TFC ne-a cam ajuns...
  17. Tura MTB de azi a avut cam mult asfalt, dar nu m-a încurcat prea tare mai ales când garminul arăta pantă 16%, ceea ce se întâmpla frecvent. Am băgat 113 km cu 2430m diferență de nivel ca să văd dealurile înflorite La nici 5 km de oraș, primele dealuri înflorite. Se vede după dealuri turnul de la combinat (351.5m) Bisericuță de lemn Pe o urcare (asfalt) unde panta nu a scăzut foarte des sub 10% În zare se văd munții Rodnei și Țibleșului cu vârfurile încă acoperite de zăpadă. Gospodărie tradițională de lemn. Peste Râul Lăpuș am trecut de 3 ori. O dată am trecut și peste Râul Cavnic. Prin satele astea vezi în (semi)libertate: porci, oi, capre, vaci O panoramă la răscruce de drumuri. Deja eram sătul de urcat. O pădure foarte faină, păcat că au distrus drumul cu tractoarele. Era plin de urme și șanțuri, dar anul trecut a fost excelent. O biserică de zid veche de câteva secole se prăbușește câte un pic. Între timp chiar lângă ea au făcut un colos de prost gust cu câteva miliarde de lei (vechi). Satul Întrerâuri (Cavnic și Lăpuș). Începe jos în vale cu asfalt, căsuțe de lemn cochete și aglomerate, treci un deal și cobori iar în vale, sunt niște vile mai răsfirate ce țin tot de sat, iar apoi urci de te saturi și e câte o casă ici colo, ca în poza de mai jos. Același sat, coborârea mult așteptată. Aproape de oraș
  18. paulrad

    Ziua III - Marți, 4 Septembrie: Cruas – Montélimar – Viviers – Bourg-Saint-Andéol – Bidon – Saint-Remèze – Vallon-Pont-d’Arc – Le Pont-d’Arc, 78km cu 565m. dif. de nivel Am reușit să pornesc la drum aproape cu o oră mai repede față de ziua precedentă. Cotrobăind prin bagaje am găsit gelul de duș pe care îl declarasem pierdut cu o seară înainte, fiind sigur că l-am uitat la primul camping. Era tot în trusa de toaletă doar că nimerisem să-l pun într-un buzunar interior de a cărui existență nu știusem. După ce părăsesc campingul trec printr-o zonă industrială cu câteva coșuri de fum și vreo 2-3 eoline după care pista urcă pe malul Ronului. De aici ține-o tot drept, fără oprire. Deja mă săturasem de pista asta de biciclete. După 10 km ajung la Passerelle Himalayenne de Rochemaure și opresc la intrare pentru a-i face o poză. Pasarela a fost construită în 2013 pentru a deservi traseul ViaRhona, având la bază un pod suspendat construit în 1858. Pe la jumătatea pasarelei veneau doi cicloturiști din față care erau aproape de un turn și s-au oprit acolo fiind mai larg, altfel nu încăpeam unul pe lângă altul. Eu când m-am văzut călare pe pasarelă și am scăpat ochii în jos, am și uitat să mai fac poze, așa că împrumut două de la Gogu. Sursa: drone-ardeche.com Sursa: ardeche-guide.com Pasarela asta a rupt un pic monotonia, dar mai departe e tot plictiseală și e cam pustiu traseul, față de primele două zile în care am întâlnit o grămadă de cicloturiști. Pista de bicicletă mă duce pe la centrala hidroelectrică din Châteauneuf-du-Rhône unde tocmai se pregătea o barjă să treacă prin ecluză. Mă gândesc că sunt de trei zile pe malul fluviului și încă n-am pozat o astfel de ambarcațiune, așa că opresc să văd procesul, fiind mai curios de distanța mică la care barja se apropia de zidul de beton. Între timp apare un mountain biker care se oprește și el să studieze problema. Pornesc mai departe și nu după multă vreme dau o probă de orientare. În față am o cărare neasfaltată, iar la dreapta un drumeag care nu știu unde duce. Deși sunt câteva indicatoare ce arată la dreapta, nu e nici unul cu ViaRhona. După ce bâjbâiesc un pic pe ambele variante, decid că ce zice GPS-ul e sfânt așa că o iau pe potecă. Era atât de pustie și sălbatică încât devenea creepy și mă întrebam cât o fi de lungă. Din fericire am reîntâlnit pista după scurt timp. Calea bună era cealaltă Un indicator mai detaliat la una din multele intrări pe pistă Plictisit și toropit de căldură deja mă gândeam la un Cola rece de câțiva km. În Bourg-Saint-Andéol trec pe lângă terasele din centru, dar mă întorc și poposesc să mă răcoresc puțin. Mă ridic de la masă și părăsesc ViaRhona care deja eram convins că e o prostie de traseu. Planul pentru ziua de azi presupune o abatere de la ruta oficială pentru a vedea Pont D’Arc. Din centrul orașului intru pe D358 și începe direct urcarea, fiind prima cățărare serioasă a turei. Suferința îmi devină tovarășă de drum și după câțiva kilometri opresc la umbră să alimentez căci s-a terminat combustibilul și să mă răcoresc un pic. După ceva bucăți extrem de scurte de coborâre ajung în Bidon pe unde se pare că a trecut și Turul Franței. La intrarea în Bidon se mai simte atmosera Turului Franței La ieșirea din Saint-Remèze termin cea mai mare parte a cățărării, ~16km în vreo 2h25min. Opresc să fac o panoramă cu podgoria din dreapta drumului și să verific dacă la 400m alt. strugurii sunt la fel de buni cu cei de la 40-50m alt, iar apoi mă bucur de o bucată de coborâre. De aici încolo se instalează complet peisajul specific rezervației naturale Gorges de l’Ardèche: stânci și terase de piatră îmbrăcate în mult verde. Mai am 3 km de urcare și am terminat pe ziua de azi, urmează o lungă coborâre. Pe coborâre opresc să fac o poză, iar apoi mă bucur din plin de cei 10km de kilometri la vale. Trec prin Vallon-Pont-d’Arc fără să fac nicio poză, dar opresc spre ieșire la o pizzerie care văd că e închisă abia după ce mă chinui să parchez bicicleta. Drumul se îngustează, stâncile sunt tot mai înalte. Cobor mai departe și mă adâncesc tot mai mult în peisajul ce-ți taie respirația. Râul Ardèche face spectacol, iar ăsta e doar începutul. Râul Ardèche plin de canotori Ajung și în zona 0, locul de unde se face accesul spre plaja râului în zona celebrului Pont D’Arc. Aici este o parcare mare și un restaurant. Fac pe fugă o poză și plec la campingul care e la doar câteva sute de metri. Ajung la Camping du Pont D’arc, care a fost cel mai frumos din toată tura. Omul de la ghișeu a fost foarte prietenos și capabil să ofere în limba engleză diferite informații. După ce mi-a văzut buletinul am devenit mon ami from Roumanie. Aici cazarea a fost 16.22 euro din care 3 euro curentul electric și m-am instalat în zona rulotelor ca să am acces la priză. Deși îmi era extrem de foame, mâncarea a ajuns pe locul doi, principalul obiectiv fiind să mă duc la Pont D’arc. După ce am făcut duș am plecat pe plaja privată a campingului să văd minunea. Aici erau destui oameni din camping care fie stăteau pe plajă fie înotau, iar pe lângă ei mai erau cei care veneau pe râu cu caiacele sau cu SUP-urile. Mi-am dat rapid seama că dacă vreau să ajung pe cealaltă parte trebuie să mă întorc la șosea și să merg pe drum, varianta înotului nefiindu-mi accesibilă. Am părăsit campingul și am plecat spre parcarea amintită mai sus unde am intrat la restaurant cu gândul să mănânc ceva, dar deja nu mai serveau mâncare deși nu era decât ora 18. Cu un gol adânc în stomac m-am dus pe plajă să admir Pont D’arc și din partea cealaltă. Mă întorc la camping și poposesc la terasă. Cer un Cola cu gheață, mai exact o pungă de gheață pe care o pun pe genunchi câtă vreme savurez licoarea magică, iar apoi mă duc la cort să mănânc. După ce se lasă întunericul ies pe plaja privată și mă joc cu aparatul foto timp de o oră și ceva. Nu iese ce vreau eu că e prea întuneric, dar mă bucur din plin de stelele de pe cer. Va urma.
  19. paulrad

    Ziua II - Luni, 3 Septembrie: Condrieu – Andacette – Tournon-sur-Rhône – Valence – Cruas, 130km cu 292m dif. de nivel Am dormit buștean. Nici nu aveam cum dormi altfel după ce în ziua anterioară mă trezisem la 5:30 a.m. și după ce am petrecut ~5 ore pe tren, ~5 ore pe bicicletă și bonus vreo 2 ore de stat în gară degeaba. Pierd vremea prin camping reorganizând bagajele și pornesc la drum abia la ora 10 fără un sfert. Primi 20km merg strună pe pista impecabilă și fac o singură oprire foarte scurtă. Nu știu dacă văd/înțeleg bine, dar mi s-a părut că la un momentdat pe pistă era un indicator care zicea să nu culegi mere, iar apoi a urmat o livadă. Opresc dincolo de livadă și pozez porumbul. Următoarea oprire o fac în Sablons pe malul fluviului unde erau câteva băncuțe la umbră. Cât timp mănânc eu niște alune, trec în mare viteză 2 cicloturiști. Fac câteva poze și plec mai departe. După o vreme i-am zărit în față pe cei doi care m-au depășit cât timp stăteam pe loc și am început să trag tare. Din goana bicicletei fac o poză peste apă cu orașul Andance al cărui nume e scris mare pe deal. Îi ajung din urmă pe cei doi și profit câțiva km de trena lor la 30km/h. Ei erau pe biciclete de șosea cu cauciucuri foarte subțiri, așa că eu mă chinuiam destul de bine. Erau din Germania și mergeau și ei, ca toată lumea de altfel, spre Mediterană. S-au ”bucurat” ieri de porțiunile de off-road pe care au făcut și câteva pene. În următorul oraș ne despărțim. Ei merg la supermarket, iar eu îmi continui drumul deși aveam și eu de gând să opresc la vreun magazin. Pentru un moment mă gândisem să merg cu ei, puteam face cu rândul la supravegheat bicicletele, dar n-am avut chef de oprit. Mă oprește un cicloturist ce vine din sens opus și mă întreabă dacă n-am văzut pe jos un sac gri. Între timp mi se face foame așa că îmi sclipesc ochii când văd lângă pistă câteva rânduri de viță de vie. Am luat un ciorchine din cei mai buni struguri mâncați vreodată. Mai târziu am cumpărat de la magazin, dar nu erau nici pe departe atât de buni. Trec prin Turnoun-sur-Rhône, iar apoi pista merge pe la soare pe malul fluviului care pe cealaltă parte e sprijinit de câteva dealuri stâncoase. Ajung în Valence care cred că este cea mai mare localitate de până acum, dar îmi place foarte mult. Orașul arată foarte îngrijit și liniștit, chit că pe strada principală e plin de oameni. Intru pe o străduță pietonală adiacentă, plină și ea de oameni, unde găsesc un supermarket. Las bicicleta în fața vitrinei, trec antifurtul prin roata spate și cadru, iar apoi intru să fac cumpărăturile. Mă gândesc că nu vine nimeni să ia pe sus bicicleta la cele ~40kg și să fugă cu ea. După ce termin cumpărăturile revin pe strada principală unde mănânc, beau un cola și umplu bidoanele cu apă de la un robinet public. Pornesc mai departe și trec pe la intrarea în parcul orașului care e foarte verde și îngrijit. Parcul Jouvet admirat de sus O bună bucată de drum m-am tot intersectat cu un grup de doamne și domni cicloturiști care după grai păreau englezi. Ba îi depășeam eu pe ei, ba mă depășeau ei pe mine când opream să fac poze. Trec iar Ronul pentru a nu știu câta oară pe un pod vechi de piatră. Ăștia cred că pe vremuri, când n-aveau Facebook, de plictiseală construiau câte un pod peste fluviu. E seară deja și s-au adunat mulți km. Mă întâlnesc cu un cicloturist mai în vârstă și bâjbâim împreună la o intersecție unde erau mai multe piste și trasee marcate, iar apoi intrăm pe pista cea bună unde cu greu reușesc să mă țin după el, atât de bine merge. Nu vorbește engleză așa că nu povestim tare multe. Eu opresc să caut camping, iar el merge mai departe, urmând să-l văd în același camping în care am poposit și eu. După ce îl pun pe Gogu Hărți să mă ducă la cel mai apropiat camping, pornesc mai departe pe pista ce trece printr-o zonă frumoasă. Fac o singură poză căci telefonul e pe ghidon în husa de hărți ca să mă pot orienta mai ușor, iar pentru a scoate aparatul foto e nevoie să mă opresc și nu prea am chef. Abia aștept să ajung în camping după cei aproape 130km. Opresc în Camping Ilons care e lângă pista de biciclete, între Ron și un lac deasupra căruia apune soarele câtă vreme beau eu un Cola pe teresa campingului. Am plătit 9.5 euro pentru o noapte și mi s-a părut ok. Va urma.
  20. majikstone

    Transalpina, 21 septembrie (sau 52 august, dupa perspective), foarte probabil ultima zi de vara de anul asta:
  21. Tură de sărbătorire a încheierii vacanței. Împreuna cu Mircea și @MaC® am făcut o învârteală pe drumurile de căruță din zona Moara Vlăsiei - Dascălu. Am plecat de la 5 minute, magazinul aflat vizavi de Palatul Ghica din Căciulați. Întâi ne-am intersectat cu o săgeată de Urziceni, pe M700. Pe potecile de la Prima Evadare: Am traversat A3 spre Dascălu, peste câmp. În Dascălu ne-am odihnit la umbră, la un magazin mixt cu o mică terasă. De aici, spre est, către satul Creața. Drumul comunal a fost asfaltat. N-am intrat în sat, am cotit prin câmp, am traversat balta și am apucat spre Gagu. În Gagu ne-am oprit nițel lângă bisericuța de lemn, adusă din Transilvania aici în 1800. Din Gagu am ieșit pe străzi cu nume de mânăstiri din Bucovina, printr-un câmp plin de gunoaie, către liziera sudică a pădurii Brânzeasca. Intrarea în pădure nu e tocmai ușor de nimerit, drumul nefiind îngrijit. Ne-a ajutat RideWithGPS, pentru că trasasem atent drumul. După o bucată destul de problematică, printre șleauri de tractor acoperite de iarbă și crengi, am ajuns la un observator de lemn după care drumul de căruță se distinge clar spre nord. Aici ne-am intersectat și cu o pereche de bicicliști. Am traversat din nou magistrala feroviară 700, la o trecere antică. De aici drumul e forestier în toată regula. Am încheiat bucla către magazin prin Moara Vlăsiei. Traseul: https://www.strava.com/activities/1830322453
  22. Back on bike! Sent from my SM-G930F using Tapatalk
  23. Mircea PF

    TURA 1: Prin pădurea Nuuksio pe la lacul Bodom Nuuksio este o pădure/parc rezervaţie naţională (nu ştiu de ce este numită aşa dat fiind faptul că toate locurile de aici par a fi rezervaţii naţionale) situată la nord de Espoo în imediata vecinătate a oraşului. Are multe trasee marcate pentru drumeţie (pe care se poate şi pedala), peste 30 km de piste amenajate pentru biciclişti (din fericire pentru gustul meu, neasfaltate), 22 km pentru călăreţi şi mulţi alţi kilometri de poteci care o străbat în toate direcţiile pe lângă lacuri sau stânci pitoreşti. Vei găsi pe tot parcursul locuri special amenajate şi dotate pentru grătar, pentru sport şi grupuri sanitare. Poţi să culegi fructe de pădure (chiar dacă sunt pe proprietate privată) dar nu ai voie să mişti o creangă de la locul ei (chiar dacă e pe jos - sunt oameni care se ocupă special de asta). De sărit în ochi pentru un român este curăţenia impecabilă de peste tot (când am picat uşor şi m-am julit am fost sfătuit să-mi culeg pieliţele de pe jos ca să nu fac mizerie). Am pornit deci spre Nuuksio şi la un moment dat am avut impresia că am ajuns deja în pădure dar era doar un pasaj între două cartiere ale Espoo-ului. Am ajuns apoi la lacul Bodom unde cei din Espoo vin să facă plajă şi baie, ahtiaţi după cele câteva zile din an când e soare şi cald (la ei codul roşu de caniculă începe şi se cam termină la + 25 de grade). Am urmat şoseaua de-a lungul lacului având în faţă materializarea faptului că finlandezii sunt mari amatori de alcool. Apoi am cotit brusc la stânga şi am intrat în pădure... ...oprindu-ne ici-colo pe pitoreştile stânci netezite... ...sau pe malul lacurilor; aici lacul Sulalampi unul dintre cele 1000 de lacuri pentru care Finlanda este renumită (şi care de fapt sunt cam 190.000). Dacă vreţi să faceţi baie n-aveţi decât să procedaţi ca finlandezul din imagine: a oprit cu fatbike-ul lângă noi, s-a aşezat pe ponton, s-a dezbrăcat la pielea goală, a sărit în apă, a dat de 3 ori din braţe (evident că apa era foarte rece), s-a întors, s-a uscat, s-a îmbrăcat şi fără o vorbă, s-a urcat pe bicicletă şi a plecat. Între timp noi făceam poze cu splendoarea din jurul nostru... ...sau cu mostre naturale de design finlandez. În cele din urmă am urcat pe cărare la aleea principală... ...pe care am continuat trecând pe lângă alte lacuri, unele cu spaţii special amenajate pentru grătar, inclusiv cu toate ustensilele necesare... ...având evident alături şi depozitul cu lemnele gata tăiate (tu nu trebuie decât să aduci posmagii)... ...pe lângă nelipsitele şi tipicele formaţiuni stâncoase... ...chiuind la vale... urcând sau coborând într-una (să nu aveţi impresia că biciclitul prin zonă e pe plat ca în pădurea Snagov)... Dacă nu te-ai mişcat destul şi simţi că ai înţepenit, te poţi desţepeni în zonele destinate acestui scop unde ai şi instrucţiuni de folosire ca nu care cumva să-ţi dăuneze. Am părăsit în cele din urmă drumurile parcă rupte din rai şi am luat-o spre casă... va urma
  24. majikstone

    Cyclomontagnarde du Jura 2018 - 234 km / 4100 m Am reusit cu ocazia asta sa trec de bariera (psihologica) a celor 4000m urcati intr-o zi, in ciuda catorva greseli tactice pe care le-am facut (prea putina mancare in prima jumatate a turei si doar un singur litru de apa luat cu mine pe cea mai lunga catarare a zilei, facuta in bataia soarelui si 30+ grade). Tura a avut de toate: pedalat inainte de rasarit, canicula, grindina, sosele ude, chiar si putin gravel pe final. Saptamana viitoare, daca nu intervine nimic intre timp, o iau de la capat la Annecy, unde probabil ca vor fi peste 1000 de participanti.
  25. paulrad

    Azi am băgat o tură lungă prin Maramureș, pe ulițe pe care n-am mai fost. Deasupra orașului Tg Lăpuș (care e ceva mai jos-stânga). Vf. Șatra (trapezul) Peisaj ”original” O ciurdă de vaci și bivoli (care sunt foarte rari în alte părți) cu Munții Țibleșului în spate la orizont. Urcarea și coborârea Pasului Botiza au fost superbe. Asfalt bun, trafic aproape inexistent, dar am avut azi și asfalt de ne-a scuturat bine de tot. Coborârea A plouat un pic, pe o rază de 1-2km, dar am stat într-o stație de autobuz. Am pornit apoi spre Bârsana unde am savurat o plăcintă și am tras o poză la poarta de la intrare, n-am prea fost curioși și nici chef n-am avut de vizitat. O coborâre superbă și Masivul Gutâi la orizont. Norii de ploaie ne-au dat emoții în continuare. Izvorul ăsta e în Pasul Gutâi la 1km de vârf, n-am oprit niciodată la el, dar astăzi, după 155km pedalați, am avut nevoie de puțină ”tămăduire” ca să răzbesc ultimul km de urcare. A fost cea mai lungă tură pe care am făcut-o până acum. 183km cu 2,293m.
  26. pro-e

    Azi a sosit cadrul: Si o " poza de grup"
  27. Ziua 15 Viena - Budapesta - Debrecen - Oradea 70km Luni de dimineața la ora 07.30 eram in gara din Viena pe peron. Duminica (cu o zi înainte) am mers in inspecție la gara sa vedem cum ajungem cu bicicletele pe peron deoarece gara este suspendata deasupra solului si numai pe scări rulante sau lift poți ajunge la peron. Am stabilit in cadrul inspecției care este peronul trenului si cu ce lifturi il putem accesa. Biletele de tren Viena - Budapesta au fost cumpărate in seara când am dormit lângă Passau, prin telefon i-am dat indicații la Adi (prietenul din Viena) cum sa le cumpere de pe net. Biletele de tren Budapesta - Debrecen tot de pe internet le-am luat cand am ajuns la Viena. Cum am ajuns pe peron am dat jos gentile de pe bicicleta si am început transbordarea lor si a bicicletelor in tren. De data asta nu am avut noroc sa stam toti 4 într-un loc cu măsuță intre noi pt ca exista si in Austria oameni fara gram de empatie sau cum se spune in termen populari, nesimțiți. Lânga rastelul de biciclete sunt pe ambele parți ale culoarului 4 locuri 2 cate 2 cu o masa intre ele. Un loc era ocupat de un cuplu care stăteau vis a vis unul de altul iar celalalt de o doamna care pe sub masa si-a întins picioarele pe locul din fata iar pe scaunul de lângă ea si-a pus bagajul. Asa ca nu am inventat, noi romanii, nesimțirea Ne-am împrăștiat prin vagon (noi nu aveam bilete cu loc, multi pasageri aveau) Cele 4 locuri de care va povesteam stiam de la nasu' ca erau fara loc. După aproximativ 3h30min de călătorie am ajuns in Budapesta gara Kelety. Trenul trebuie sa-l luam din gara Nyugati situata la 5 km distanta de Kelety. Gările din Budapesta au același miros si iz ca si Gara de Nord din București Cea din Viena fiind o gara noua nu se simte acel iz si miros specific gărilor construite in clădiri vechi de câteva sute de ani. Ne-am mutat de la o gara la alta destul de lejer, biletele au fost luate in asa fel încât sa avem timp suficient pt transbordare. Am zăbovit in gara Nyugati cam 2h30min pana am reperat trenul spre Debrecen si ne-am suit in el. Poza este de la plecare, vreau sa arat cum sunt locurile de bicicleta in trenurile MAV, fiecare (bou-vagon) vagon are 2 locuri de biciclete tip rastel. La întoarcere le-am pus in rastel frumos fara bagaje pe ele, poza este la dus unde nu stiam cum este procedura Trezitul de dimineață si-a făcut efectul (poza in RailJet). Poza in MAV. In jurul ore 17.00 am ajuns la Debrecen. Aveam in plan sa campam lângă Debrecen pe drumul de întoarcere într-un camping situat intr-o pădurice. Dupa ce ne-am dat jos din tren si am pus gentile pe bicicleta am purces către ieșirea din Debreten catre Oradea. Știam drumul care il aveam de făcut, era numai asfalt pe un drum județean slab circulat. La iesirea din Debrecen ne-am orprit la un supermarket sa ne luam de mâncare si provizii pt a 2-a zi. Moflaind noi asa liniștiți sandwich-le i-am întrebat pe haiduci daca vor sa campam sau sa tragem tare pana acasă, pe la ora 21.00 știam ca soarele apune si noi aveam 4 ore la dispoziție sa facem 65 km. Cam au auzit ca putem ajunge acasă au decis ca mergem direct acasă. Am terminat de mâncat si am porint pe cai. Sf. GPS mi-a arătat un traseu care ma duce pe pista ciclabila deși știam ca după aeroport trebuia sa virez la stânga pe drumul județean. M-am lăsat pe mana GPS-lui care nu m-a băgat la stânga pe drumul județean ce m-a dus tot înainte pana in primul sat (pe pista ciclabila) unde m-a băgat printr-o pădure de salcâm cu teren nisipos. Era târziu sa ma întorc înapoi asa ca am mers prin pădure. Știam ca drumul se intersectează cu alt drum județean care da in primul drum județean pe care vroiam eu sa merg. Am strâns din buci (sa nu derapeze pe nisip bicicletele) si am continuat drumul pana am ajuns la asfalt. Am ajuns la asfalt. Mai aveam cam 15 km pana la granita. Din momentul când am decis ca venim spre casa mi-am sunat soția sa-i spun ca ajungem in seara asta, ea a sunat-o pe mama lui Rares sa o anunțe si pe ea. După 30 min îmi spune soția sa fac in asa fel încât sa nu ajung mai repede de ora 21.00 in vama ca au o surpriza pt noi. Eu am mirosit care-i surpriza dar nu le-am spus la haiduci nimic. Mama lui Rares lucrează la RCS/RDS si le-a spus colegilor din primăvara ca băiatul ei urma sa meargă 1000 km cu bicicleta intr-o expediție. Colegii ei de la DIGI24 Oradea ne așteptau in vama Mamicile si mătușile Ultimi km însoțiți de mămici Dupa câteva zile am fost invitat la DIGI24 Oradea la un mic reportaj. Asta a fost povestea mea. Daca aveți întrebări sau nelămuriri va stau la dispoziție. SFÂRȘIT
  28. paulrad

    Ziua XIII – Vineri, 14 Septembrie: Antibes – Nice – Monaco – Monte Carlo – Menton – Castillon – Sospel, 82km cu 1116m dif. de nivel A plouat și peste noapte așa că încerc să usuc cortul cât mai bine înainte să-l împachetez, iar pe la ora 9:20 pornesc la drum. În scurt timp dau de pista de biciclete și un indicator ce arată 14km până în Nice. Deși pista intersectează multe artere de circulație și avem cedează trecerea peste tot, au fost foarte puține intersecțiile în care am oprit, șoferii dându-ne prioritate. În oraș pista se aglomerează, mulți bicicliști și multe alergătoare. Înainte de a intra în Nisa Aglomerație mare. De la alergători și rolleri, la biciclete de contratimp. De pe o colină mică se vede frumos tot orașul. Aici este și un semn “I Love #NICE” pe care l-am ocolit fiind că era sufocat de o mulțime de oameni. Urmează o urcare serioasă cu pantă de până la 12% unde mă depășesc doi alergători, iar tipa se împiedică alergând și pică în nas. Privind în spate se vede foarte frumos orașul și marea, dar nu mai opresc căci am mult de pedalat și de urcat astăzi. Când ajung în vârful cățărării mă întâmpină alergătorul cu un thumbs up. De aici încolo drumul tot urcă și coboară oferind priveliști impresionante asupra mării și a localităților de la poalele dealurilor stâncoase. Belvedere Princess Grace Memorial Chiar înainte de intrarea în Monaco opresc la o brutărie unde găsesc pentru prima dată pâine care să-mi placă și tot de aici îmi iau și un ecler foarte bun. N-am nici un plan de vizitat, mai mult rătăcesc pe străzi. GPS-ul zice dreapta, așa că dreapta să fie, chiar dacă era un tunel prin care clar n-aveam voie. Deși era destul de lung, până am ieșit afară din tunel a stat un Ferrari răbdător în spatele meu, fiind una din foarte puținele super-mașini pe care le-am văzut pe toată Coasta de Azur. În schimb, câtă vreme am colindat prin porturile Cap d’Ail și Fontvieille am văzut mai multe elicoptere decât am văzut vreodată la TV. Port de Cap d’Ail Port de Fontvieille Muzeul oceanografic Mă gândesc să mă îndrept spre ieșirea către Menton că am pierdut destulă vreme, dar rătăcirea continuă. GPS-ul e pierdut complet, mă arată când pe o stradă când pe alta. L-am pus și pe Gogu Hărți la înaintare, dar nici el n-a fost mai breaz, așa că am sfârșit urcând în Monaco City. Pe la jumătatea urcării opresc și sprijin bicicleta de parapet ca să fac câteva cadre cu portul Hercule. Când ajung în vârful urcării mă oprește brusc un polițist de care aproape trecusem. Câtă vreme verifică datele din buletin prin stație începe cu întrebările: ce caut acolo, dacă sunt turist, de unde vin, unde mă duc, unde stau, cât călătoresc, ce meserie am, etc. Apoi se uită bagaje și mă întreabă ce am în ele moment în care m-am panicat puțin că mă pune să-i arăt bagajele, nu de alta dar mai aveam mult de pedalat și era destul de târziu. Dacă pierdeam vremea cu asta sigur nu mai ajungeam în Sospel, dar s-a mulțumit cu o descriere verbală a conținutului. Îmi spune că n-am voie pe acolo și să mă întorc înapoi în Franța. N-am întrebat de ce n-am voie că nu prea m-a interesat, voiam doar să ies cât mai repede spre Menton. Port Hercule, singurul port cu apă adâncă Tunelul de pe circuitul de F1 După încă vreo 45 de minute de rătăcire am răzbit să iau direcția Menton. Pe drumul ăsta șoferii cu numere de MC mi s-au părut cei mai proști. Termin și ultima urcare dinaintea ultimului oraș de pe Riviera Franceză, dar abia din Menton începe cățărarea adevărată. Din Cape Martin spre Menton Pe Promenade du Soleil e plin de restaurante pe o parte a drumului, iar pe cealaltă, pe malul mării, sunt terasele. Peste tot chelnerii trec într-una strada, iar șoferii așteaptă răbdători după fiecare, deși nu e nici o trecere de pietoni. Trebuie să recunosc că eu am oprit doar de vreo 2 ori pentru că după vreo 2-3 opriri succesive începeau să mă doară genunchii când urneam din loc cele 40kg ale ansamblului bicicletă+bagaje. Menton Musée du Bastion – Jean Cocteau Mă opresc la o terasă să mă răcoresc și să-mi iau adio de la mare. Între timp sun la un camping din Sospel și doamna îmi spune că pot ajunge oricând, poarta e deschisă non-stop așa că scap de un stres. Pornesc spre Castillon, dar văd indicator cu pista de biciclete spre Castellar și o iau într-acolo. După aproape 1km de urcat văd pe GPS că mă îndepărtez bine de traseu și mă întorc. Uitându-mă acu` pe Google Maps, mi-ar fi plăcut să ajung în Castellar, mai ales că puteam ieși în drumul meu apoi. Mă întorc și încep urcarea pe calea cea bună. După ieșirea din oraș încep și serpentinele, iar după câțiva km opresc să alimentez căci mai am 20km cu 800m urcare. Munții sunt impresionanți cu vârfurile acoperite de norii ce au apărut încă din Monaco, lucru care nu mă bucură neaparat. Opresc tot mai des că sunt cam terminat și mă gândesc doar la următoarea localitate de pe drum. I-am așteptat de la începutul turei Localitatea Castellar cu loc în primele rânduri la soare și vedere spre mare Fac dreapta de la drumul principal și intru în Castillon care părea pustiu. După câteva zeci de metri dau de un restaurant foarte frumos pe care am vrut să-l pozez la ieșire, dar stătea o doamnă pe trepte la țigară și n-am vrut să o deranjez. Cer apă și o doamnă mă duce în spate la patron care scoate din camera frigorifică 2 carafe cu apă rece și iau și un Cola. Imediat după oprirea asta se termină și cățărarea. Din vârf până în Sospel sunt două variante: prin pasul Castillon, care sunt sigur că e frumos sau printr-un tunel de 700m urmat de 6km la vale. Pe coborâre am oprit să pornesc Google Maps pe telefon, iar în Sospel opresc doar la o răscruce de drumuri. Deși orașul e foarte frumos, nu-mi mai arde de poze mai ales că până la camping am iar de urcat. Trec pe lângă 2-3 campinguri și mă gândesc cum de n-am găsit unul să nu trebuiască să urc atâta. Ies din Sospel și după încă un kilometru de urcare ajung la Camping Domaine Sainte Madeleine. Locul îmi place foarte mult. E plin de copaci, se întinde mult la deal, iar dacă ridicii privirea în sus dai de crestele abrupte ale muntelui. O noapte de cazare costă 13 euro, iar pentru un euro în plus poți să-ți iei dimineață o baghetă proaspătă. Va urma.
  29. O sâmbătă prea însorită ca să fie ratată. O tură Câmpina - Brebu - Paltinu și retur. Punct culminant: o bere pe viaductul din amonte de baraj, cu soarele de 3 coți pe cer.
  30. paulrad

    Vă mulțumesc tuturor pentru aprecieri și interes. Ziua V – Joi, 6 Septembrie: pauză în Beaumes-de-Venise Planul pentru azi e scurt: pauză. Mă trezesc pe la 4 dimineața să mă duc la toaletă și apoi bag căștile în urechi ca să adorm la loc. Nu știu cum, dar pe la ora 5 aud că plouă cu toate că aveam muzica pornită și zbor afară din cort mai ceva ca la apel. Hainele întinse pe cort le-a udat binișor, dar cele puse pe bicicletă sub copac au scăpat și le bag înăuntru. În jur de ora 9 mă duc la manager să mă treacă în evidență. Plătesc 20 euro garanție pentru cheia de la poartă și de la intrarea în ”debaraua” cu frigidere și mașina de spălat. Pe o vreme destul de mohorâtă părăsesc campingul în căutarea unui loc unde pot mânca. La câteva sute de metri de camping e un magazin de biciclete. Intru să văd dacă găsesc niște curelușe de tensiune cu care să leg rucsacul și dry bag-ul de tija de șa ca să nu mai alunece. N-am noroc aici, dar umblând aiurea pe străzi văd alt magazin unde găsesc ce trebuie. Îmi plac mult străduțele înguste, în pantă și clădirile cu multă piatră. Totul arată vechi și natural. Ajung în ceea ce pare a fi centrul orașului și mă pun la o terasă. Aparent nu servesc mâncare sau nu ne-am înțeles noi, așa că mă mulțumesc cu o cafea. Mă întorc în camping cu gândul să spăl hainele ca să fie timp să se usuce. Fiind că voiam să spăl mai multe rufe, am plătit 3 euro pentru a folosi mașina de spălat. Nu am apucat să scot hainele din mașină că a început ploaia așa că am întins prin cort corzile cu care leg bagajele pe bicicletă și am pus hainele pe ele. Afară ploua cu celebra găleată, dar nu mă las intimidat. Iau pe mine hardshellul de la Mammut cu gândul să-i fac un test și plec înapoi în oraș să mănânc. Geaca e ce trebuie, dar la picioare fac un duș bun, fiind în pantaloni scurți. Văd un restaurant ce are afară meniul afișat, inclusiv în engleză, ceea ce mi se pare foarte tare, dar plec la altul că nu îmi trage cu ochiul nimic din meniu. La restaurantul la care am oprit nu vorbește nimeni engleză și nici n-au vreun cuvânt în engleză prin meniu. După ce răsfoiesc pierdut meniul, vine chelnerița și mă lămurește: fish, pork, cow. Pork să fie! Spre deosebire de ziua anterioară, chiar mi-a plăcut ce am nimerit. Câtă vreme am mâncat a ieșit soarele afară așa că e perfect pentru plimbare. Sătul și fără alte treburi ”administrative” de făcut, încep să mă plimb iar pe străzi și vreau să ajung la ruinele ce se văd sus pe deal. Din păcate priveliștea de sus nu e atât de spectaculoasă pe cât părea, fiind multă vegetație pe lângă ruine. Mă întorc în camping și pozez grădina unei proprietăți de vis-a-vis. Îmi place foarte mult coroana a doi arbori mari. Apoi arunc o privire spre Mont Ventoux pe care-l pot admira chiar de la intrarea în camping. Nu numai că pare departe, dar pare și mult de muncă pentru a ajunge pe vârf. Pun bicicleta la soare și întind hainele pe ea să se usuce mai repede, apoi mă întind puțin în cort, dar e prea cald. Pe la 7 seara plec la ghereta de lângă camping să mănânc ceva. Acolo îi găsesc pe cei doi ce m-au deschis să intru în camping, iar după ce comand o pizza doamna mă cheamă să stau cu ei la masă. Până vine mâncarea avem vreme să povestim destule. Aflu că în Germania oamenii au concediu pe rând, în funcție de regiuni, ei fiind parte din ”lotul” ce au concediu cel mai târziu. Se bucură de lucrul ăsta pentru că evită aglomerația din țările pe care le vizitează și unde toată lumea are concediu în august. Ei își petrec concediul campând câte 4 zile într-un loc, vizitând obiective turistice și făcând drumeții pe jos. Pedalează și ei, dar mai mult pe mountain bike că li se pare periculos pe șosea, mai ales în Franța. Mă umflă râsul și le dau vreo două exemple de trafic periculos. Vine și pizza care nu e foarte grozavă, dar se pare că are trecere. Multă lume vine cu mașina personală ca să ridice comenzi. Terminăm de mâncat și ne întoarcem în camping. Cum lângă gheretă nu erau tomberoane pentru colectarea selectivă, doamna ia cutiile de pizza și sticlele ca să le arunce în camping fiind că acolo sunt tomberoane pentru fiecare categorie de deșeuri. Ne luăm la revedere căci ei pleacă de dimineață spre Barcelona, iar eu rămân la recepție să butonez telefonul folosind WiFi-ul. Între timp apar niște băieți cu mașina care și-au uitat cheia în camping și mă duc să-i deschid, întorcând favoarea ce mi s-a făcut ieri. Va urma.
  31. La intrarea în Cluj dinspre Sălicea cu transpiraţia îngheţată pe sub haină.
  32. Indraznesc si eu sa deschid un thread, care se doreste a fi un jurnal pentru turele de weekend. Sper ca am nimerit bine si continutul este va fi placul forumului. Sambata 13 oct km 1080 - se anunta iar soare si aproximativ 20 grade asa ca ma hotarasc sa fac un traseu mai scurt. Ies din Craiova spre Ghercesti si intr-o intersectie zaresc o papusa blonda ce-si asteapta clientii pe un pod. Opresc sa o salut dar are privirea pierduta si nu raspunde. Imi dau seama ca de fapt are un singur picior. Pe strada din spate - mizerie multa si inteleg imediat cum de-a ajuns in situatia respectiva. Nu judec! Mai merg putin si observ in partea dreapta un pescar pe balta. Ma hotarasc sa merg pana acolo desi drumul e prafuit si plin de gropi. Intru in vorba cu omul si aflu ca e balta Ghercestiului iar peste e destul dar nu vrea sa traga, asa ca trage injuraturi. Putin mai tarziu, aveam sa asist la un obicei romanesc pe care il credeam demult apus - trocul. Un cioban se apropie sa adape turma de capre si cere o tigare. Ofera la schimb o gura de tuica iar pescarul accepta. Imi ofera si mie sa trag o dusca dar refuz politicos. De curiozitate, il intreb pe om cat primeste ca sa aibe grija de capre. Imi raspunde - 700 de lei. Ajung in Ghercesti si observ un avion WizzAir ce incepe manevra de aterizare pe aeroportul din Craiova. Imaginea avionului nu se pupa deloc cu peisajul ce ma inconjoara. Trec prin Garlesti si ajung in comuna Pielesti, unde se construieste de zor la foisoare. Or fi fost la oferta... Din Pielesti traversez DN65 si ma indrept spre Robanestii de Sus. Aici, fac o vizita socrilor si ma bucur sa aflu ca toate sunt bune. Socru a gatat treburile si are lemnele de foc pregatite pentru iarna, a cumparat doi purcelusi rosii si a votat la referendum asa ca iarna poate sa vina. Ii dau vestea nasoala ca n-a trecut referendumul si nu-i de gluma...pot sa vina oricand peste noi pomohacii. E sceptic si zice ca la noi nu sunt din aia, doar in Germania. La noi, doar popii fac asa ceva. N-ar fi mers la vot dar a venit duminica seara primarul la poarta si i-a fost rusine sa refuze, mai ales ca i-a pus la dispozitie masina si sofer personal. Cum soacra-mea are un oarecare efect de kriptonita asupra mea, nu zabovesc mult si sui inapoi pe cal, sa ma indepartez la o distanta rezonabila si sa-mi recapat puterile. In timp ce ma indrept spre iesirea din sat, observ pubele de gunoi selectiv. Fac o poza. Cineva, din spatele unui gard, ma intreaba daca venim sa le golim. Hehe tataie...astea nu se golesc, doar se platesc! Traversez iar DN65 si ma indrept spre gara CFR Pielesti/Robanesti unde ma intampina un catel si anii 80. In timp ce fac cateva poze, trec calea ferata doua tipe pe biciclete pliabile. Vorbesc franceza si rad zgomotos. Plec inapoi spre Craiova pe acelasi drum, cu un singur pit-stop langa Ghercesti.
  33. majikstone

    Partea a doua - Ziua 5 - 15 august - Cime de la Bonette Cu oarecare greutate si lipsa de motivatie, ne-am trezit, ne-am impachetat cortul si catrafusele si am baut cate o cafea. Dupa care am decis sa mai beau o cafea, pentru ca mai urmau cateva ore de condus peste pasuri montane si inca eram prea amortit pentru o asemenea aventura. Asadar, in jurul orei 9, am plecat catre noua noastra destinatieȘ Saint-Etienne-de-Tinée. Desi nu am avut de traversat la fel de multe pasuri precum in cea de-a treia zi, am ajuns totusi abia dupa pranz la destinatie, Camping du Plan d'Eau, unul dintre putinele din Saint-Etienne-de-Tinée. Fiind un camping destul de mic si inghesuit, stiam ca vom fi obligati sa lasam masina in parcarea din exteriorul campingului (si, evident, si bicicletele din interiorul ei). Cu toate astea, accesul temporar cu masina in interior era permis, asa ca ne-am instalat, iar apoi ne-am facut planurile pentru restul zilei. Urma sa petrecem 3 zile in Saint-Etienne-de-Tinée, in fiecare dintre ele urmand sa urcam, preferabil in ordinea asta, Col de la Moutière, Col de la Lombarde si, in fine, Cime de la Bonette. Ajunsi in camping, am consultat din nou prognoza meteo, care nu ne aducea vesti tare bune. In fiecare dintre zile erau prognozate ploi, in special in varfurile de munte. Am stat si am reflectat si, motivat de ideea a nu pleca de acolo pana nu voi fi urcat Cime de la Bonette, am decis sa o atacam din prima zi. Gabrielle m-a prevenit ca se va intoarce in camping in momentul in care va incepe ploaia, dar dupa botezul primit pe Mont Ventoux in aprilie, eu nu aveam de gand sa renunt decat daca se lasa cu tunete si fulgere. Motivati sa plecam totusi cat mai rapid, Gabrielle s-a dus sa se echipeze, eu am inceput sa pregatesc bicicletele, iar apoi a venit randul meu sa merg sa fac un dus si sa ma pregatesc. Dar, ajuns la singurul punct sanitar din camping, am dat peste un tip care facea curatenie si care m-a anuntat ca timp de o ora nu aveam cum sa fac dus, fiind programul zilnic de curatenie. Injurand printre dinti, m-am intors la cort, unde timpul trecea imposibil de greu iar norii incepeau sa se adune. Lucrurile pareau sa mearga impotriva noastra, dar nu aveam de gand sa ma dau batut. Intr-un final, am reusit sa plecam. Dupa nici cateva sute de metri, am inceput catararea, fara sa avem deloc timp sa ne incalzim. Primii kilometri de sosea de la iesirea din comuna aratau ca dupa razboi, plini de plombe care la randul lor aveau plombele lor. Cu toate astea, soseaua a devenit rapid una practicabila in conditii decente, iar ajutati de un usor dar constant vant de spate am avansat cu destul de mult spor pana in apropiere de Saint-Dalmas-le-Selvage, unde drumul se bifurca: la stanga continua catre Col de la Moutière, in timp ce la dreapta continua catre destinatia noastra, Cime de la Bonette. Prima parte a urcarii a fost destul de neinteresanta, mai ales in comparatie cu ceea ce avea sa urmeze, cu multe linii drepte si pante relativ constante, soseaua mergand in paralel cu raul Tinée care izvoraste din apropierea varfului pe care voiam atat de mult sa ajungem. Apropiindu-ne in schimb de cota 2000 am dat si peste primele serpentine ale zilei, respectiv peste primele pante de peste 10%. Ajunsi in Bousieyas, am decis sa ne oprim la o cafenea, una din foarte putinele de pe traseu, pentru a ne hidrata si energiza putin. Vremea nu era deloc grozava, dar ne-am gandit ca e un loc bun pentru o pauza, de care cam aveam amandoi nevoie. Cu forte proaspete si fara sa zabovim prea mult, ne-am intors la drum, iar de aici peisajele incepeau sa devina cu adevarat senzationale. Incepem deja sa vedem departe in vale, sa ne bucuram de serpentine, dar si sa avem primul contact vizual cu soseaua de la 2800 de metri altitudine pe care speram sa ajungem. Incet-incet, ne-am apropiat de Camp des Fourches, o cazarma montana construita la inceputul secolului XX si ulterior abandonata, actualmente fiind in curs de conservare si cu planuri de reabilitare cu scop turistic. Am continuat urcarea, chiar si Gabrielle incepand sa creada tot mai mult in sansa de a ajunge in varf fara sa ne prinda ploaia. Si, cum stabilisem deja ca, cel putin saptamana asta eu eram cel mai bun catarator, am decis sa ma mai opresc din cand in cand pentru poze, lasand-o sa continue si urmand sa o prind ulterior din urma. Trecuti deja de 2400 de metri altitudine, incepeam sa resimtim lipsa de oxigen, ajungand sa platesc destul de scump una dintre pauzele fotografice si recuperarea ecartului fata de Gabrielle. Chiar si asa, ne-am apropiat impreuna de ultima pauza a zilei, facuta la aproape 2600 de metri altitudine. De aici am continuat impreuna pana la Col de la Bonette, aflat la 2715 m altitudine, punctul de unde incepe celebra "bucla" ce urca pana pe Cime de la Bonette, sosea aflata la 2802 m altitudine. Bucla poate fi urcata si coborata in ambele sensuri, soseaua de pe partea stanga in sensul de urcare (respectiv cea estica) fiind ceva mai scurta si mai abrupta decat cea de pe partea opusa. Cum stiam oricum ca ne asteapta cateva sute de metri foarte abrupte, am decis sa dam fiecare tot ce putem. Ajuns pe un lung segment de panta de peste 15%, am lasat-o in urma pe Gabrielle, mi-am explodat ritmul cardiac si am ajuns in varf complet epuizat. Reusisem sa ajung, in sfarsit, pe cea mai inalta sosea din Franta si una dintre cele mai inalte din Europa. Dupa cateva zeci de secunde a ajuns si Gabrielle, care era deja destul de infrigurata, asa ca am facut rapid traditionala poza din varful catararii. Fiind tarziu si vremea fiind incerta, am decis sa nu mai urcam drumul de pamant care urca pana la punctul de maxima altitudine, la 2860 m, stiind ca oricum urmeaza sa trecem cu masina pe acolo in drumul catre urmatoarea noastra destinatie, Gap. Cu toate astea, am mai ramas cateva minute pentru a fotografia magnificul peisaj care se afla in fata noastra. Soseaua care se etala in toata splendoarea ei in departare nu era alta decat cea catre Col de la Moutière, varf pe care nu aveam de gand sa-l ratez. Cu toate astea, nu aveam prea mult timp sa visez cu ochii deschisi la turele pe care urma sa le fac in zilele viitoare, pentru ca tura din ziua respectiva inca nu era gata. Am pornit GoPro-ul si am plecat inapoi la vale - eu pe aceeasi parte a buclei pe care venisem, Gabrielle pe partea opusa. Stiind ca ea va cobori mai lent decat mine si ca eu ma voi opri pentru fotografii, am decis sa ne regrupam la Camp des Fourches, iar apoi la cafeneaua unde ne oprisem mai devreme. Seara incepea deja sa se lase, iar serpentinele din fata noastra ne ofereau un spectacol pe cinste. Pe o sosea aproape pustie, am coborat foarte entuziasti inapoi catre Saint-Etienne-de-Tinée, unde am ajuns cand inca era lumina afara. Dupa dus si revenirea la o tinuta civila, am decis sa cautam o terasa si sa sarbatorim micul nostru moment de glorie. Am gasit in centrul comunei o terasa destul de populata de tineri, unde am servit niste tarte cu fructe (foarte proaspete si cu fructe adevarate in ele) si o sticla de vin rosé, iar la intoarcerea in camping am descoperit, ironic, ca cerul redevenise perfect senin si ca, aflandu-ne la munte, departe de surse de poluare, puteam vedea perfect cerul instelat. Am stat sa povestim si sa ne uitam la stele pana am inghetat de frig, regretand ca nu am mai luat o sticla de vin "la pachet", iar apoi ne-am bagat in sacii de dormit din cort si am adormit instantaneu. Ziua incepuse prost, dar se terminase cum nu se putea mai bine.
  34. majikstone

    Partea a doua - Ziua 2 - 12 august - Cyclosportive de la Madeleine 100 de kilometri, 3000m de diferenta de nivel si celebrul (si de altfel foarte dificilul) Col de la Madeleine aflat la finalul cursei. Asta ne astepta pe noi in aceasta zi de duminica ce parea, de altfel, foarte linistita. Ca paranteza introductiva, ciclosportivele, spre deosebire de ciclomontagnarde, sunt adevarate competitii organizate de Federatia Franceza de Ciclism, iar majoritatea participantilor sunt membri ai unui club afiliat FFC. Din fericire, ele nu sunt rezervate exclusiv ciclistilor legitimati, dar nivelul mediu al participantilor este mult peste cel al participantilor la evenimentele organizate de Federatia Franceza de Cicloturism. Asa incat eram fata in fata cu un eveniment din cu totul alta liga. Ne-am trezit devreme, am mancat niste batoane cu cereale, ne-am echipat, iar la 8 ne aflam printre primii sositi la linia de start din centrul comunei La Chambre. Startul era programat la ora 8 si jumatate si, in mintea noastra, era o idee buna sa fim cat mai devreme si cat mai in fata la start. Atmosfera era destul de destinsa, cu muzica pe fundal si un prezentator care vorbea vrute si nevrute despre competitie, participanti, organizare si regulile pe care trebuia sa le respectam. Incet-incet s-a adunat tot mai multa lume, iar cu cateva minute inainte de start a sosit si viceprimarul comunei La Chambre, care urma sa dea startul oficial. Organizatorii au facut si o poza de grup cu o buna parte dintre doamnele si domnisoarele prezente la competitie, reprezentate si de cateva membre ale asociatiei Elles font du vélo, al carei rol e popularizarea ciclismului de sosea in randul femeilor. Dupa scurt timp, a venit si momentul startului. Dupa ce in zilele anterioare discutasem cu Gabrielle cum sa abordam cursa, avand diverse idei osciland intre "fiecare pentru el" si "mergem impreuna pana la baza Mădălinei, iar apoi fiecare e pe cont propriu", imediat dupa startul competitiei am realizat ca ne aflam intr-o cu totul alta liga. La nici 1 km dupa startul dat in centrul comunei, plutonul (in care se mergea foarte agresiv) a accelerat la viteze de 40 km/h, pe sectoarele in usoara coborare trecand de 50 km/h. Simplul fapt de a ramane in pluton, in special pentru cineva ca mine, care nu avea experienta pedalatului inconjurat de atat de multa lume si la viteze atat de mari, a fost o lupta colosala. Daca planul meu initial era sa nu trec de 140-150 BPM pana la prima catarare a zilei, prima jumatate de ora a cursei m-a gasit frecvent la peste 160 BPM. Dupa cativa kilometri am renuntat complet la ideea de a incerca sa raman lipit de plutonul principal, astfel ca am incercat sa gasesc un grup mai mic, de cativa ciclisti, care s-a marit treptat, impreuna cu care sa rulez la o viteza ceva mai rezonabila. Dupa o perioada de "tranzitie", in care am mers cu maxim 2-3 persoane, am dat si de un astfel de grupulet, de care am ramas lipit pana la primul punct de realimentare, aflat la baza primei catarari. Cu Gabrielle m-am intersectat de cateva ori pe durata acestei prime perioade de cursa, ea fiind si mai socata decat mine de ritmul in care se mergea, iar la acest prim punct de alimentare a fost si ultima oara cand ne-am vazut pe durata intregii curse. De aici, socoteala de acasa a continuat sa nu se potriveasca cu cea din targ, dar de data asta a fost intr-un sens mai fericit. Dupa ce initial ma hotarasem sa nu merg prea tare pe prima catarare a zilei, pastrand rezerve pentru Col de la Madeleine, am decis sa profit de faptul ca temperaturile erau inca scazute si de faptul ca pe o mare parte din catarare eram la umbra padurii, asa ca am calcat acceleratia. Deja orice grup incepuse sa se rasfire, fiecare mergand in ritmul lui, astfel incat am inceput sa depasesc cam la fel de multi ciclisti cati ma depaseau pe mine. Pe Gabrielle, care a decis sa mearga ceva mai conservativ, am lasat-o in urma dupa primele sute de metri de catarare, iar cum ea era, cel putin pe hartie, o mai buna cataratoare si ceva mai slaba pe coborari si pe plat decat mine, aveam de gand sa imi maximizez avantajul fata de ea pe aceasta prima catarare a zilei. Dupa o excelenta catarare, umbrita doar de prezenta unei ambulante care ne-a depasit la un moment dat si care se indrepta catre un eveniment nefericit produs in fata noastra, am ajuns si la al doilea punct de aimentare, de pe Col de Champlaurent. Fara sa zabovesc tare mult, am atacat prima coborare a zilei, scurta, dar periculoasa, dovada fiind o cazatura in care au fost implicati cativa ciclisti, dintre care cel putin unul si-a distrus bicicleta si a ajuns sa fie transportat cu ambulanta. La fel de scurta a fost si cea de-a doua catarare a zilei, pana pe Col du Grand Cucheron, de unde avea sa inceapa o lunga, dar deloc reconfortanta coborare. Asfaltul pe aproape intreaga coborare a fost extrem de grunjos si neregulat, astfel incat coborarea cu viteze de peste 30-40 km/h era, cel putin pentru mine, extrem de problematica. Aici am pierdut extrem de mult timp, fiind depasit de mai multa lume decat reusisem eu sa depasesc pe prima catarare a zilei. Cu toate astea, Gabrielle nu se afla printre cei care m-au depasit, si ea fiind la fel de dezgustata si prudenta ca mine. Intr-un final, am ajuns inapoi in vale, unde dupa un mic ciot de catarare ne-am indreptat catre La Chambre, baza adevaratei provocari a zilei. Caldura incepea in sfarsit sa isi faca simtita prezenta, iar oboseala acumulata m-a facut sa incep sa am dubii serioase cu privire la sansele de a termina cursa in conditii decente. A venit si ultimul punct de alimentare de dinaintea catararii, unde am stat mai mult decat ar fi fost cazul, pe de o parte pentru a imi mai reveni si pe de alta parte pentru a o astepta pe Gabrielle, care ma asteptam sa nu fie prea departe in urma mea. La un moment dat am decis sa plec inapoi pe traseu, fara sa dau de ea. Ajuns inapoi in La Chambre, a inceput nebunia. Pante de 9-10%, o caldura infernala, aproape nici o zona de umbra, plus niste picioare care pareau lipsite total de vlaga. Cea mai grea a fost prima treime a catararii, unde temperatura era cea mai ridicata si moralul era la pamant. Incet-incet am reusit sa ma tarasc pana la primul punct de alimentare de pe catarare, unde moralul mi-a fost putin ridicat de faptul ca am aflat ca altora le era chiar mai greu: au fost raportati ciclisti care deja impingeau bicicleta la deal. Dupa ce-am mai mancat un gel, am mai baut niste Cola si mi-am refacut rezerva de apa din bidoane, am continuat catararea, cu ceva mai mult optimism. Dupa nici un kilometru, alt moment m-a facut sa ma simt mai bine: un ciclist pe care tocmai il depasisem a decis sa ma atace furibund, ca nici dupa 300 de metri sa-l vad aproape oprit pe bicicleta si plangandu-se de crampe. Bun, eu nu aveam crampe, nu cedasem psihic, putea fi deci mai rau. Incet-incet am ajuns si la ultimul punct de alimentare, unde m-am si racorit putin la o fantana publica, iar apoi am continuat sa urc ceva mai bine, in mare parte din cauza temperaturii mai scazute. Pauze am continuat sa tot fac, cam la 2-3 kilometri, dar chiar si asa nu prea mai eram depasit de nimeni pe care sa nu depasesc din nou ulterior. Cu toate astea, ma tot uitam in urma, asteptand sa o vad pe Gabrielle care ma depaseste furibund, dar abia cand am intrat in ultimul kilometru am realizat ca asta nu se va intampla. Am dat totul pe ultimul kilometru si am ajuns in varf cu al 89-lea timp al traseului de 100 de km pe care l-am parcurs, intr-un timp de 6 ore si 7 minute (dintre care am rulat 5 ore si 35 de minute). Dupa niste minute bune de asteptare, 12 mai exact, a sosit si Gabrielle, cu al 90-lea timp, de 6 ore si 19 minute. Desi in urma noastra nu erau mai mult de 10-20 de participanti, eram amandoi fericiti de aceasta realizare. Fara sa zabovim prea mult in varf, am coborat pana in Saint-François-Longchamps, statiune aflata la mijlocul catararii, unde aveam sa mancam pranzul - o portie de carne cu orez, un desert, niste branza si niste fructe. Nu neaparat delicios, dar cu siguranta indesulator si reconfortant dupa o zi atat de lunga. Dupa ce-am mai stat putin, sa se aseze mancarea, am plecat inapoi catre La Chambre, incercand sa profitam de coborare. N-a fost sa fie chiar asa, pentru ca ne-am petrecut o buna parte din ea in spatele unei camionete antice si care nu auzise in viata ei de conceptul de norme de poluare si pe care n-am reusit s-o depasim decat dupa kilometri buni. Chiar si asa, am ajuns intr-un final inapoi in camping, unde am facut un dus si ne-am dus direct la piscina campingului pentru o binemeritata relaxare. Seara am terminat-o cate 3 beri mai tarziu cand, epuizati fiind dupa o zi atat de lunga, am adormit instantaneu. Nu stiam daca si ce vom fi capabili sa facem pe biciclete a doua zi, dar stiam ca ne asteapta o zi de șofat de pomină.
  35. gibonu

    Marti, 05.06.2018 - Partea a III-a Dietfurt - Allersberg - Nurnberg 73 km Deja era ora 14:00, vantul batea tare din fata, iar pana la Nurnberg mai avea aproximativ 50 km, asa ca continuarea pe malul Canalului nu era o optiune eficienta. Plus ca vroiam sa vad cum arata Germania rurala asa ca am iesit de pe Canal si am continuat pe asfalt. Indicator pentru camioane si copaci. Pauza de masa, cu doua tipuri de branza [1,99 Euro], taite in cuburi, ideal pentru a fi mancate pe margine drumului. Plus desertul [2,09 Euro]. Soseaua si pista pentru biciclete. Doua biserici din satul Ebenried. Doamna din poza de mai jos, desi se depasa cu ajutorul unui cadru, aduna de pe jos frunzele uscate cazute din gardul viu. Asta daca mai este cazul sa ne miram de ce este Germania locomotiva Europei. Un mini TIR. Pista pentru biciclete, aproape la fel de lata cat o banda din sosea. Piesaj toscanez in Bavaria.
  36. Cătunul Arsuri, munţii Gilăului, 3 ore de pedalat de la Cluj
  37. fizikant

    - Mami, m-am îndragostit de vecinul nostru.- Așa ceva nu-i permis, ți-ar putea fi tată!- Mami, dragostea nu ține cont de vârstă!- Hmmm, fata mea, n-ai înțeles nimic...
  38. De alaltăieri se pune, că-s ardelean şi-s mai lent? Coborârea de la Borzeşti la Buru pe valea Ierii.
  39. MaC®

    Ca să parafrazez o emisiune cunoscută... "Some say..." A 30 second clip of a cat watching a horror movie is the funniest thing I've seen this year. Turn the sound up to hear the movie. And watch her pupils... Dar io zic: A 30 second clip of us when edydear21/Invitat special/Mookyama/etc. posts something new on the forum
  40. Galeria de poze a lu Gogu nu mai e ce trebuie, pentru distribuire pe forum. Trebuie mutat în altă galerie. În altă ordine de idei: o nouă tură blitzkrieg, cu @BodoC, la palatul MoGoShuaia (cu berea regulamentară dinainte de ora 12) și prin pădurea Quitila (plus pista de cicloturism și parcul dendrologic) - https://ridewithgps.com/trips/29453086 Poteca single-trail, de vreun kilometru, care leagă șoseaua Chitila de malul lacului e foarte plăcută.
  41. paulrad

    Trageți adânc aer în piept și apoi dați click să vedeți traseul nostru de road. De sus. 360*. https://kuula.co/post/7PQz9
  42. Tot eu cu șchioapa mea. Ne-am mai bucurat de o zi de toamnă super caldă.
  43. gibonu

    Luni, 03.06.2018 - Partea a III-a Kelheim - Dietfurt 49 km Un castel in varf de deal. Vechi si nou. Pe un lac de langa canal. Un stavilar mai vechi si sistemul sau de actionare. Riedenburg. Folosirea eficienta a unor stalpi din lemn. Pod rutier peste canal. Drumul ramane bun.
  44. gibonu

    Duminica, 03.06.2018 - Partea a V-a Kelheim - Regensburg si retur cu trenul 56 km N-am plecat in tura fara capitolul Bavaria din Lonely Planet - Germania [2,99 Lire sterline, plus comisionul de schimb valutar de la BCR, online, PDF, descarcat in telefon]. Din Lonely Planet am aflat ca in Regensburg exista o casa in care a locuit Oskar Schindler in perioada noiembrie 1945 - septembrie 1946. Nu stiu deloc germana, insa placa de mai jos nu are nevoie de traducere. Schindler este singurul membru al partidului National Socialist inmormantat in cimitrul [catolic] Muntele Sion din Ierusalim. Mai multe detalii despre Oskar Schindler: https://en.wikipedia.org/wiki/Oskar_Schindler Revenind in prezent. O vitrina. Daca inteleg bine, ultimul mesaj [cel din dreapta] este in limba bavareza, inca vorbita prin Bavaria, Austria si Tirolul de Sud. Daca poate cineva sa dea mai multe detalii despre acesta limba, il rog sa nu ezite. In vitrina unei librarii [inchise duminica dupa-amiaza], volumul nr. 5 din traseul ciclabil al Dunarii, bucata Belgrad - Marea Neagra. Fiind vorba, in principal de RO si Bulgaria, este cam fortata exprimarea cu traseu ciclabil. Insa mi-a placut ca, cel putin pe coperta, apar cetatea Enisala, cazinoul din Constanta si Delta Dunarii, adica nimic din Bulgaria. Mi-ar fi placut mult sa rasfoiesc volumul asta, insa din pacate n-am mai ajuns la librarie in zilele urmatoare. Alte ghiduri despre diverse trasee ciclabile din Europa. Sursa de inspiratie pentru turele viitoare: canalul Rin - Ron. Primaria veche. O piata al carei nume nu l-am retinut. Piata Bismarck. Orchestra fara sonor. Parcarea amenajata pentru biciclete de langa gara centrala din Regensburg.
  45. paulrad

    Puțin off-topic, dar o să mă scuzați. Drumul nostru cel de toate zilele, Gutinel (pe numele de alint) sau DN18 Pasul Gutâi (pe numele din hartă), 987m alt., văzut de sus. Mai multe aici
  46. raresr10

    Daca tot nu am avut timp de dat si nici vremea nu a fost buna am mai facut niste modificari . Acum are maxxis detonator 32c , si loc pentru undele de 35c chiar , greutatea 7.9 kg si asteapta sa faca muuulti km si sa explorezi noi trasee .
This leaderboard is set to Bucharest/GMT+03:00
  • Newsletter

    Want to keep up to date with all our latest news and information?

    Sign Up