Leaderboard


Popular Content

Showing content with the highest reputation since 12/12/2016 in all areas

  1. 21 points
    Hai noroc la toată lumea. Transfăgărăşan-ul nu este o noutate pentru nimeni. Acesta poveste nu va aduce nimic nou ci va fi doar o paralelă între primul Transfăgărăşan parcurs pe bicicletă în anul 2002 şi ultimul (până acum) parcurs în iulie 2016. Transfăgărăşan-ul din 2002 a fost prima mea tură cicloturistică singur şi cu cortul, de atunci am deventi dependent de cicloturism şi de tot ceea ce ţine de activitatea respectivă. Sau altfel spus, anticipat, cu scuzele de rigoare, “abuzez” puţin deschizând separat acest topic. Sper sa nu se supere nimeni, Aşadar, să ne întoarcem puţin în timp cu 14 ani în urmă, în vara anului 2002. Pentru cei mai tineri, pe atunci Internetul se accesa prin dial-up, adică prin linia de la telefonul fix. Se forma direct din computer un număr de telefon fix, se auzea cum sună iar în cazul în care aveai noroc, te şi conectai la Intenet. De cele mai multe ori nu aveai noroc şi aşteptai cate o oră încercând să te conectezi. Telefonia mobilă era deja bine înfiptă în RO, însă la Intenet pe telefon nu se gândea nimeni că într-o zi va fi ceva banal. Feisbuc-ul nu există, cea mai tare tehnologie de cominicare era Mirc-ul, un fel de bunic al Messenger-ului. Referitor la aparatele foto, eu cel puţin nu ştiam de aparatul foto digital. Ţin minte că existau niste aparate foto de dimensiunea unui Polaroid în care se introducea o dischetă (de computer) pe care puteai stoca parcă 4 fotografii. Foloseam aparatele foto clasice, cu film. Iniţial am avut un aparat foto compact pentru vremea respectivă (cam cât o juma’ de cărămidă) apoi am trecut la un Zenit TTL. Te gandeai de 3 ori îniante de a face o poză, deoarece pe filmul foto avea doar 36 de poziţii (dacă ştiai să pui filmul în aparat, puteai scoate şi vreo 38-39 de poze de pe un film). De cele mai multe ori aveai cu tine în tură doar un singur film şi nimeni nu dorea să ajungă la momentul terminării filmului. În plus, la intoarcerea din tură, filmul era dus la un centru foto pentru developare şi scos pozele. De aparat foto pe telefon nu îşi punea nimeni problema. Muzica se asculta la Walkman. Asta era un mic casetofon portabil, puţin mai mare faţă de o casetă audio şi de vreo trei ori mai lat. Iar daca doreai variaţie muzicală, te cărai cu casetele audio după tine (parcă maxim 90 minute / per casetă). CD-player-ul poartabil exista, însă doar premianţii aveau acces la el. În rest, referitor la anul 2002: Lance Armstrong câştiga al patrulea Tur al Franţei consecutiv, Marco Pantani mai avea de trăit iar la CFR încă existau vagoanele de posţa / colete ataşate trenurilor de călători. Acest forum nu ştiu dacă exista în anul 2002, io cu siguranţă nu ştiam de el. Nici poveşti de tură nu ştiu dacă existau pe Internet sau dacă ar fi existat n-am căutat nimic înainte de plecare. Adică am plecat de acasă la un ghici total, ştim doar pe unde trece Transfagarăşan-ul (era prima dată când mergeam pe acolo). Singura sursă de documentare (dacă se poate numi aşa) era un prieten care a fusese pe Transfagarăşan cu părinţii lui, cu maşina, cu mulţi ani înainte şi oricum nu îşi mai amintea foarte bine ce văzuse. Partea bună a fost că neştiind nimic depre drumul pe care urma să îl parcurg magia descoperirii a fost totală. Mi-aş dori mult să repet acestă experientă, însă nu mai este posibil. Revenind la lucruri concrete, bicicleta pe care o aveam atunci, marca Necs’ Bike, model Cobra. 18 viteze, nu mai ţin minte câţi dinţi avea pinionul mare. Portbagajul era făcut din fier beton de 6 mm grosime (cam cât o ţigară). Mi l-a făcut un moşulet foarte de treabă, omul bun la toate din cartier. În 2002 magazinele velo din Bucureşţi erau doar cătevă, portbagajul de bicicletă nu exista în oferta lor, iar despre comandă on-line si plata cu cardul nu se punea problema. Cu bicicleta încărcată arătam ca un semi-refugiat. De şaua Brooks încă nu auzisem, idem şi despre salteaua auto-gonflabilă. Sacul de dormit era o nenorocire din vetelină care îmi ajungea până la piept astfel încât îngheţul pe timpul nopţii era garantat (pe timp de vară). Izorenul în schimb îşi făcea treaba bine, era un salt imens de la dormitul direct pe podeau cortului. Cortul, un igloo cu absidă în schimb era nou, cumpărat în anul 2000. Ca eu mergeam singur şi cortul era de 4 persoane conta mai puţin, pentru că oricum alt cort nu aveam. Se vede mai bine în poza de mai jos. Şi pentru că tot am vorbit mai sus despre muzică, Walkman-ul încă îl mai am. Buretele de la căşti s-a dus demult.
  2. 16 points
  3. 15 points
    O tură cu MTB-ul de 105km, 2200m diferență de nivel. BM - Pasul Gutai - Taurile Chendroaiei - Taul Morarenilor - Breb - Budesti - Schit Budesti - Pasul Neteda - Drumul Mariutii - Poiana Boului - Suior - BM Vf Gutâiul Mare (stânga) și Creasta Cocoșului (centru) Tăul Morărenilor și Creasta Cocoșului Poartă maramureșană în satul Breb Spre Schitul Budești (nepozat că nu m-a fascinat nimic) Peste dealuri să ieșim la șosea. Tăurile Chendroaiei și Creasta Cocoșului Poiana Boului
  4. 15 points
    A doa zi m-am trezit târziu, am luat un mic dejun iar la 9:30 eram pe drum. De data asta, cerul era limpede iar soarele lumina perfect peisajele. Am găsit pe cineva să îmi facă și poza tradițională de pe pasul Urdele. Multe mașini nu trec de panta asta. Nici eu n-am trecut decât cu împinge-bilcla. Lacurile de la pasul Fără Nume ”Toată lumea-mi zice lotru, C-am furat un lemn din codru.” Foarte mult mi-a plăcut coborârea de la pasul Tărtărău la lacul Oașa. Restul este banal. Aici găsiți linkurile traseelor din cele două zile. https://connect.garmin.com/modern/activity/1907771899 https://connect.garmin.com/modern/activity/1909757933
  5. 15 points
    M-am sculat devreme, pe la 2:30 iar la 4:00 eram gata de plecare, cu bicla pe mașină. Mi-am luat un avans considerabil dorind să profit de ziua lumină. Eram conștient că s-ar putea să clachez pe urcările principale, drept urmare, o rezervă de două ore lumină erau cruciale. La răsăritul soarelui, eram pe traseu. Principial, stabilisem mai multe etape: 1. Încălzire lejeră Sebeș - Șugag, Cam 25-30 km, 2. Șugag - lacul Oașa 37 km, 3. lacul Oașa - Obârșia Lotrului 25 km, 4. Obârșia Lotrului - Rânca 28 km Ulterior mi-am dat seama că înfapt ar fi următoarele etape: Șugag, lacul Tău Bistra, lacul Oașa, pasul Tărtărău, Oârșia Lotrului, pasul fără nume, pasul Urdele, Rânca. De la tura făcută cu @majikstone trecuse ceva vreme și amintirile îmi erau cam învălmășite. Am ajuns foarte bine la Șugag după ce am trecut de Căpâlna și fetele lor. Era ora 8:00 și aveam un avans de timp substanțial față de cel mai prost scenariu posibil. Am oprit lângă o benzinărie, unde am refăcut stocurile de apă, m-am hidratat și alimentat. Urma urcarea de la lacul Tău Bistra. Știam că porțiunea asta vine cu un prim cumul de metri de ascensiune dar care nu ar trebui să mă suprasolicite, ceea ce s-a și confirmat. Oricum eram destul de odihnit. pentru confirmitate era vorba de 441 m / 14 km. Drumul este frumos asfaltat și foarte plăcut la o oră atât de matinală, fără a fi suprasolicitant. În cele din urmă am ajuns și la lacul Tău Bistra. Era ora 9:25. Eram în grafic. Îmi făcusem probleme că nu voi găsi apă la lacul Tău Bistra. Oportunitățile de câștig sunt întotdeauna un stimul. Am găsit tonete de unde puteai lua mâncare și băutură. De altfel, inainte de a intra ”în pustie”, la cateva sute de metri de coada lacului Tău Bistra, există și un mic local unde am și adăstat cu @Majikstone, acum câțiva ani. Urma urcarea către lacul Oașa. Ceva mai dificil, cu cei 546 m / 19 km dar cu excepția cîtorva pante mai supărate, spre final, am avut parte de un traseu absolut agreabil. Am Încercat să îmi fac ceva poze pe urcare dar cam greu cu încadrarea în cele 10 secunde ale temporizatorului. Pe ansamblu: drum plăcut prin răcaorea dimineții, peisaja frumoase. La lacul Oașa am ajuns la 11:45. Moda anului asta erau plăcintele coapte pe piatră. Un moft. Am mâncat două dar nu pot să spun că am fost impresionat. Nu m-am grăbit să plec pentru că știam că urmează prima urcare mai importantă a zilei: pasul Tărtărău. Inițial am avut parte de cam 7 km de parcurs lejer pe marginea lacului Oașa, care au fost perfecți pentru a reintra in ritm. Pasul Tărtărău s-a dovedit a fi rău de tot spre final, poate și pentru că soarele începea să ardă necruțător, fără a mai beneficia de protecția brazilor de pe mergine. Știi că ai trecut de pas nu atât prin schimbarea rampei în pantă cât prin faptul că treci în alt județ. după o coborâre scurtă dar intensă, am ajuns la Obârșia Lotrului, etapă importantă, unde mi-am propus să fac o pauză mai lungă îngrijorat fiind dacă voi putea face față la cele două urcări care mă așteaptă înainte de a ajunge la Rânca. Era ora 13:45.
  6. 14 points
    Pârâul Mislea, afluent de dreapta al râului Teleajen (în care se varsă în apropiere de Plopeni), este la rândul său format din doua pâraie mai mici: Mislea Sărată, ce izvorăște în apropiere de Telega, și Mislea Dulce, care izvorăște de sub dealurile satului Buștenari. Ele se unesc în satul Mislea al comunei Scorțeni. La Cocorăștii Mislii, pârâul mai primește ca afluent Doftănețul, care izvorăște tot din Buștenari și traversează pădurea care este subiect al turei de față. Acum că am definit cadrul natural, și pentru că aveam o biclă de inaugurat, m-am decis să fac un traseu care să cuprindă toate văile mai sus menționate. Prietenii mei fiind ocupați cu treabă, tura am făcut-o singur în cele din urmă. Duminică 30 iulie m-am urcat în trenul Regiotrans la 8.50 și la 10.40 coboram în gara Câmpina. Ajuns în Telega, la sensul giratoriu am cotit dreapta spre Mislea, pe DJ 100E, coborînd ușor pe valea Mislii Sărate (pe panouri apare simplu Mislea). În satul Mislea, la intersecție, am luat stânga din ghidon, și am început să urc pe valea Mislii Dulci. Drumul comunal 5C e de fapt un drum de exploatare petroliera. Inițial este placat cu plăci de beton. Majoritatea sunt erodate, dar există și o scurtă porțiune în care sunt de foarte bună calitate. Zgomotele localității se estompează, pădurea ține un pic de răcoare. Drumul dă colaterale spre diverse instalații de foraj petrolier (fostul câmp de sonde Buștenari). La ieșirea din pădure dispar dalele de beton, inlocuite de macadam pietros, și ajungem în cătunul Țonțești, care numără vreo 3-4 case, în mijlocul pustietății. Panta deja s-a ascuțit, și așa o să rămână până la intrarea pe prima uliță din Buștenari, sat ascuns în zare către nord. Mă văd obligat să împing vreo 4-5 sute de metri spre vîrf, pe rampa care sărea de 12%. În Buștenari opresc întîi ca să pozez grădinița, care e găzduită de o casă veche. Alături e un monument al eroilor, dar acvila care probabil ședea pe piedestal a fost înlocuită, foarte prozaic, cu un bec de iluminat public. După ce am împins prin soare, era cazul să refac provizia de apă. Chiar înainte de bifurcația către Poiana Trestiei, respectiv Cocorăști, e un magazin mixt. Coborîrea din Buștenari către Cocorăști se face pe DC 133, macadam generos garnisit cu pietre și abrupt, o secțiune unde m-am dus cam sanie cu rigida, iar încheieturile s-au resimțit după cei peste 3 km în care am pierdut 250 m altitudine. După coborîre, drumul se angajează pe valea Doftănețului, decorul e reconfortant. După încă un punct de lucru petrolier, drumul cotește la dreapta, spre sud, și intră în pădure, unde era cam ud pe jos, după ploile recente. Am făcut un pic de slalom printre bălți. La un moment dat, la o bifurcație unde era un pod înainte, improvizat din dale de beton, am ales la dreapta și am ieșit din pădure (în același loc unde greșisem drumul acum niște ani, cu @SorinKiss). La loc comanda, am întors troaca și am reintrat pe traseul corect. Alături, pădurea era inundată. M-am intersectat cu vreo 3 temerari pe 4 roți, ieșiți la iarbă verde, care mergeau pe drumul ăsta cu viteză mai mică decât a mea. Pe unul cu un Golf l-am și depășit. Înainte de intrarea în Cocorăștii Mislii am oprit la recent semnalizatul gorun secular, unde un domn prof si eleva sa studiau la corn englez: Mi-a făcut o deosebită plăcere să-i ascult, relaxare totală! Revenit la asfalt, am cîrmit dreapta către Telega și Cîmpina. Am băgat piciorul în pedală, ca să prind Regiotransul de 15.38, cu o singură pauză, de-o Coca Cola în Mislea, pe treptele unui magazin mixt. Trenul l-am prins (bine, a avut 15 min întărziere oricum), bicla am testat-o, deci ieșeala a meritat! Traseul: https://ridewithgps.com/trips/16470460
  7. 14 points
    Din ~2300km făcuți cu cursiera, 1800, dacă nu mai mult, i-am făcut pe drumul ăsta. Ziceți voi, cum să te saturi?!
  8. 14 points
    Vorba lunga, saracia omului, Rezultate, nu vorbe! Eu, de exemplu, intr-un an de zile am reusit sa scap de barba
  9. 14 points
    Obârșia Lotrului este un loc foarte interesant. Încă de la intrare, întâlnești culegătorii de ciuperci. Locul arată ca și cum ar fi centrul bursei de ciuperci din România. Undeva mai către intersecția drumului către Voineasa, regăsești acea aglomerare de localuri cu aer de improvizație și de barăci de lemn, unde se comercializează eternele ”prostii și prostioare” sau unde poți mânca ceva. Eram hotărât să rămân mai bine de o oră, ceea ce am și făcut. Am ras două beri cu suc (ca să nu le dau numele) și am mîncat o ciorbă de văcuță cu smântână și multă sare. Lângă mine, niște cupluri (tradiționale) de cehi, veniți cu motocicletele făceau și ei un binemeritat repaos. De la Obârșia Lotrului, drumul este plat cam 4 km, pe malul Lotrului dar imediat ce treci podul, încep serpentinele renumite ale TA. Urma prima din cele două urcări serioase ale zilei. Fiind în tură de cicloturim ”light”, aveam un bagaj redus la minim. Cu toate acestea, bicicleta ajunsese la 21 kg peste care veneau cele 85 ale mele. Împotriva forțelor naturii mă opuneam cu o transmisie pe 10 viteze 50/39/30 cu caseta de 11-36. Eu eram convins că voi putea urca orice pantă, oricât de mare în configurația asta. Vise frumoase. Până aici reușisem să nu folosesc mai mult de 39/36 și speram ca să rămân așa pe cea mai mare parte a urcării de pe TA. Nici n-am trecut de primele două serpentine că mi-am simțit picioarele fără vlagă așa că am trecut la 30/36 dar continua să îmi fie destul de greu. Pulsul se menținea în jur de 160. Am menținut-o tot așa destul de mult, până cam la 3 km de pasul Fără Nume, unde am dat de prima pantă de 14%, moment în care am făcut push-bike sau împinge-bicla, mai pe românește. Când pantele se mai domoleau, urcam din nou pe bicicletă și tot așa. Îmi era greu dar mă simțeam fericit că sunt acolo pe munte într-o zi absolut superbă. La 17:20 eram la pasul Fără Nume. Îi spun așa pentru că nu a primit nici un nume deși cred că ar merita să poarte unul. A urmat o coborâre scurtă dar consistentă după care ultima urcare către pasul Urdele. Soarele începea să își piardă din putere, drept urmare, nu mai alimenta curenții de aer ascendenți iar norii începeau să coboare în vale. Răcoarea mă făcea să mă simt bine dar, deja începea să îmi fie ciudă că nu voi putea face tradiționala poză de pe pasul urdele. Eram deasupra plafonului de nori. Coborârea către Rânca nu a fost tocmai de vis pentru că mă aflam în plafonul de nori iar vizibilitatea mă punea pe gânduri. Cazarea am ales-o la pură întâmplare, dar nici nu prea aveam multe opțiuni cu doar două zile înainte de plecare. Este vorba de cabana Brândușa. O cazare mai penibilă ca asta nu am avut niciodată. Nimic de zis, era curat și îngrijit iar oamenii foarte grijulii. Mi-au băgat bicicleta într-o magazie, sub cheie. Aparent totul în regulă. Singura chestie era că acea cameră de două persoane era mică, cu un singur pat și ăla, cu greu s-ar fi putut numi pat matrimonial (sau patrimonial după cine doarme în el). Cireașa de pe tort a fost că aveam o singură pilotă. În concluzie, dacă veneam cu prietenul meu de FB, cred că se ducea de râpă conceptul de familie tradițională. Altfel, repet, curat, îngrijit, plăcut și oricum eram prea obosit ca să mai comentez ceva. De mâncat, am mers în vecini. Nu puteam să spun că mă rupea foamea dar nici n-am dat de ceva genii culinare rătăcite prin munți.
  10. 14 points
    Episodul 07 - Navetiştii Londrei În primele luni nu am avut chei pentru atelier aşa că veneam mai devreme şi asteptam să aparăvreun coleg sau şef. Chiar îmi făcea plăcere să vin cu 15-30 minute mai devreme şi să admir cicliştii ce pedalau spre locurile de muncă. Dimineaţa între 8 şi 9 trec atât de mulţi ciclişti pe stradă că nici nu apuci să-i numeri. De obicei mă uit mai mult după fete, o dată am numărat 20 de cicliste într-un minut. Oricât de fricos şi de slab ai fi tot îţi vine cheful de pedalat când vezi atâţia ciclişti pe străzi. Toate vârstele, categoriile sociale şi tipurile de bicicletă sunt bine reprezentate. Bineînţeles sunt mai puţine femei decât bărbaţi, dar oricum sunt mai multe decât pot eu admira. Am văzut fete şi femei foarte frumoase, îmbrăcate elegant cu pantofi cu toc, fustă scurtă, pardesiu, părul despletit şi poşetă pe umăr, pedalând prin trafic la fel de repede ca mine. Copii de 5-10 ani mergând la şcoală însoţiţi de părinţi şi copii mai mari pedalând singuri. Femei cu părul alb echipate cu SPD-uri si colanţi gonind pe cursiere moderne. Şi celebrii bărbaţi îmbrăcaţi impecabil, ca la nuntă, cu servieta pe portbagaj sau geanta de curier pe spate. Un prieten din Germania m-a întrebat ce biciclete folosesc londonezii. Cred că bicicletele de oraş si cursierele sunt la egalitate pe primul loc. Posibil ca vara să apară mai multe cursiere iar iarna sa predomine navetistele clasice. Şoselele Londrei sunt într-o stare mult mai rea decât m-am aşteptat, asta fiind principalul motiv pentru care cursierele nu domină. SSP-urile ar fi pe locul următor deoarece Londra e preponderent plată. Totuşi sunt şi câteva zone cu pante serioase unde chiar şi un căţărător ca mine s-a chinuit cu pinionul mare. MTB-urile sunt rarităţi, iar cele full suspension sunt aproape inexistente. Or fi câteva dar nu sunt folosite pentru navetă. Moda Fixed Gear nu prea a prins la londonezi. Chiar daca aproape toate SSP-urile au butuc flip-flop, este folosit doar pinionul liber. Bicicletele pliabile cu roţi de 16 si de 20 ocupă un segment destul de important şi au o mulţime de fani fanatici. Destul de rar am văzut cargo bikes dar sunt câteva şi am reparat la ele. Englezii nu prea par să fie afectaţi de starea meteorologică. Văd navetişti care trec la aceeaşi oră, pe acceaşi bicicletă, cu aceeaşi viteză şi cu aceleaşi haine indiferent de temperatură sau precipitaţii. Avem de vânzare haine de ploaie, dar n-am vândut niciuna în 9 luni. Cu greu am vândut câteva mănuşi, cagule şi căciuli. Englezii sunt căliţi din copilărie şi învăţaţi să iubească natura şi ploaia. Intr-o zi ploioasă o domnişoară mi-a declarat că asta e vremea ei preferată. Un fapt plăcut şi îmbucurător este prietenia şi solidaritatea dintre ciclişti, indiferent de vârstă, sex, naţionalitate şi tipul bicicletei. Sunt deseori salutat de ciclişti necunoscuţi, fetele îmi zâmbesc mai tot timpul (mai ales alea de 40), daca ai o problemă eşti ajutat, practic nu există probleme în trafic între ciclişti.
  11. 13 points
    Un lac pe lângă care trec foarte des cu bicicleta, dar îl vizitez foarte rar, iar cu aparatul foto și mai rar
  12. 13 points
    Maramureș Balloon Festival 2017
  13. 13 points
    Am petrecut 3 zile într-o tabără MTB în mții. Rodnei și Maramureșului. Pe cât de greu a fost, pe atât de frumos. Prima zi: Complex turistic Borșa - sub Vf Cearcănul - Pasul Prislop - Cascada Cailor Ziua 2: Complex Turistic Borșa - Valea Repedea - Șaua Puzdrele - Șaua Galațiului - Șaua Gargalau - Știol - Cascada Cailor Wouter Cleppe așteaptă răbdător restul grupei Aici a fost ceva de muncă, mai mult pe lângă bicicletă. Ziua 3: Baia Borșa - Refugiul Lucăciasa și înapoi în Baia Borșa pe un forestier căruia nu știu cum îi zice, dar se termină ”la plăcinte”. Peisaj dezolant pe prima urcare
  14. 13 points
  15. 13 points
    Episodul 03 - The Old Shop Nefiind încă familiarizat cu transportul în comun londonez, am decis să mă deplasez până la atelier cu un taxi. Insoţit de Alina am ajuns acolo înainte de amiază şi brusc m-a cuprins un val de emoţii. Nu mai intrasem într-un atelier de aproape 10 luni şi acum aveam ceva îndoieli. Am zăbovit puţin pe afară admirând împrejurimile apoi am intrat. Am fost întâmpinat de un baiat tânăr, simpatic şi vesel căruia m-am prezentat şi i-am explicat scopul vizitei. - Da ştiu, zise el, eu ţi-am trimis emailul. De unde eşti? - Din România! - Minunat, şi eu la fel. Mă numesc Ciprian, dar toată lumea îmi spune Cypres. - Eu sunt Lucian, dar toată lumea îmi spune Luşiăn sau Lusien sau Lusian sau Lucio sau Luciano. Atelierul arăta aproape identic cu al meu, ceea ce m-a dezamăgit puţin, mă aşteptam la ceva mult mai elevat de la un workshop londonez. Cypres mi-a povestit că patronul mai deţine un atelier mai nou, mai modern şi mai luxos, plin cu biciclete şi piese noi. Am discutat despre bani şi iarăşi am fost puţin dezamăgit - urma să primesc 7.5Ł pe oră pe când celălalt atelier ma ispitise cu 10 pe oră. Cypres m-a liniştit explicându-mi că din ăia 10 voi plăti taxe şi impozite la greu, pe când aici urma să primesc toţi banii în mână. După un scurt calcul am realizat că la celălalt atelier aş fi rămas cu aproximativ 7 lire/oră. In plus era cu 4km mai departe. Deci: salar mai mare, distanţa mai mică, coleg român - concluzia era clară - am decis să rămân aici şi să declin invitaţia concurenţei. Mai urma bineînţeles să trec testul practic, dar nu aveam de ce să-mi fac griji pentru asta, nu-i aşa? Am început să lucrez împreună cu Cypres şi după nici o oră s-a declarat foarte mulţumit de prestaţia mea. Mi-a spus că mă mişc mult mai repede decât un alt fost coleg. - Păi stai puţin că asta nu-i nimic, acum lucrez cu viteza a doua, dar o am şi pe a treia iar la nevoie pot băga şi a patra! Nu lucrasem de 10 luni, atelierul nou, sculele greu de găsit, deci prestaţia mea a fost scuzabilă. Colegul mi-a dat oricum nota de trecere, mai urma să fiu validat şi de şefi. Proprietarul atelierelor e un simpatic nene irlandez de peste 50 de ani, dar pentru că mai are o slujbă în alt domeniu, de organizare se ocupă soţia lui, o lady englezoaică pe nume Carmen. Chiar ea a apărut în scurt timp şi a început să mă interogheze. Faptul că sunt român a contat enorm si fără multe discuţii am fost angajat. Urma să încep a doua zi la ora 9, timp de 10 ore pe zi, 7 zile pe săptămână!
  16. 12 points
  17. 12 points
  18. 12 points
    CUM SĂ FACI SEX CÂND COPIII DORM 1. Preludiul este o pierdere de vreme. La propriu. 2. Nuditatea totală este foarte riscantă. La fel și lipsa păturii, indiferent de anotimp. 3. Nu vă implicați 100%! Cel puțin o ureche trebuie să rămână concentrată la zgomotele din camera copilului. 4. Cu cât terminați mai repede, cu atât vă cresc șansele să apucați să vedeți și un film. 5. Dacă aveți chef, folosiți cu încredere jucării. Atenție mare însă la piesele mici de Lego, sunt groaznice dacă îți intră-n…. Sau în….. 6. Îl știți pe Mutulică din Albă ca Zăpada? Așa și voi. 7. Folosiți poziții care vă oferă un alibi. E ok să spuneți “Mami și tati stăteau îmbrățișați”. E mai greu de explicat de ce tati o împingea pe mami de la spate în timp ce-o trăgea de păr. 8. Să nu vă fie teamă că veți fi prinși. Copiii sunt ca animalele de pradă: miros frica. 9. Puneți în jurul patului jucării de-alea imbecile care chițăie când le apeși. Câteva secunde pot face diferența între un copil normal și unul traumatizat pe viață. 10. Dacă totuși sunteți prinși, spuneți adevărul: Nu e ceea ce pare! Tati are o problemă medicală la spate care impune ca mami să-i țopăie în brațe. 11. Dacă totuși chiar vreți să-i spuneți adevărul, e bine să știți că terapeuții buni de copii sunt destul de scumpi. 12. Nu vă dozați energia, că nu sunteți la maraton. E o cursă contracronometru. 13. Ăștia mici dorm iepurește. Așa trebuie să vă “iubiți” și voi. Și cele mai importante: A. Se poate să fie nevoie să întrerupeți “proiectul” în orice moment. Așa că fiți mereu pregătiți să rezolvați problema singuri, mai târziu. B. Nu uitați! Oamenii fără copii fac dragoste. Părinții ai căror copii dorm în camera cealaltă fac cardio.
  19. 12 points
    Ce faci când mercurul sau alcoolul din termometre amenință să dea pe dinafară după ora 12, într-o zi de duminică, dar tu ai chef totuși să faci măcar o ieșire scurtă, de relaxare? Întâi te conversezi cu prietenii să vezi cam care e disponibil și pe unde s-ar putea ieși în intervalul 8-12, cât să te bucuri în tihnă de-o pedală, fără să dai în fiert. La întrebarea asta au răspuns prezent @MaC® și @andidani, iar ultimul ne-a și preluat cu mașina dumisale, din care am coborît și troacele și pe noi în fața gării Periș, la 8.15. Ne propusesem un traseu de vreo 35 km prin satele și pădurile dimprejur, cît să ne încadrăm în timp și să bem și o bere/două liniștiți, la umbră. Întâi am cotit-o dreapta spre Ciocănari. Satul e în județul Dîmbovița, iar drumul de pământ care îl leagă cu Buriaș spre nord este DJ 101A și merge pe granița dintre Dâmbovița și Ilfov. Intrăm în Buriaș. Ieșim repede din el și traversăm Ialomița. Arșița Soarelui începea să se simtă. Și cum arșița trebuie contracarată, iar bidonul era pe trei sferturi gol, am adăstat la un magazin mixt din Poienarii Burchii. Aici, lume pestriță, de la un muncitor CFR cu subluxație externa a patelei (rotulei), care se deplasa pe bicicleta in ciuda bandajului gipsat, pâna la diverși alți consumatori aflați în trecere, toți pe 2 roți. Pimp my soul, babeee! MaC citise despre mânăstirea Pissiota din turele noastre de pe aici, dar n-o văzuse în mărime naturală, astfel încât am oprit s-o admire și el. După traversarea magistralei feroviare 1000, am luat (iar) dreapta către Poienarii Rali. Un IR care pare a fi 1621, al CFR, trece fără să oprească prin halta Crivina. Drumul fiind pustiu, am mers un pic pe contrasens, ca să ne bucurăm de umbra gardului viu de vegetație. Am parcurs satul în liniște, nederanjați de nici o mașină (de altfel în toată tura au fost foarte puține). La ieșire către lunca Ialomiței, am constatat că s-a jucat cineva cu tractorul pe drumul pe care îl știam neted. Acum striațiile de la cauciucul de tractor ne-au cam zguduit pînă la podul către Piscu. În Piscu am mers doar câteva zeci de metri pe asfalt și, în dreptul acvilei-monument, am cotit la dreapta, pe un drum de pământ către cartierul Poiana Florilor. Tot cu ajutorul lui @adi.murariu, speram să avem o traversare plăcută, pe poteci umbroase, către satul Bălteni. Eram prima data in trecere prin pădurea respectivă si imediat ne-au năpădit, cu sutele, cu miile!, tot felul de insecte supărătoare. Plus tratamentul antireumatic admministrat de ceva fire de urzici, pe genunchi și antebrațe. Pănă la urmă am trecut. Există și cîteva zone cu șleauri însă în general poteca e domestică și nu solicita prea mult tehnica biciclistului. Sau poate o fi fost roata mai mare care m-o fi ajutat mai mult. Ieșiți la liman. N-am făcut dreapta la timp către sat și ne-am trezit pe o limbă de pământ între ape, cu drumul blocat într-un gard. Dincolo de gard, un cerber ne-a comunicat monosilabic că da, suntem în Bălteni, dar nici vorbă să spună pe unde ar trebui s-o luăm. Ne-au răspuns gadjetele GPS. Astfel am ajuns la a doua pauză de bere, la ieșirea din sat spre pădurea Cocioc, adică spre Periș. Bineînțeles, pe șofer l-am cinstit doar cu Radler fără alcool. Restul alcoolului l-am păstrat pentru berile noastre și pentru termometrele care săreau deja de treij'dă grade. MaC a considerat că e momentul să încerce ceva nou. Cu tura aproape rezolvată, fără să fim prea fierți, ne-am îndreptat către mașina lăsată în gara Periș. O ieșire care ne-a ieșit, zic eu, din care am scos maximul posibil în condițiile date. Am descoperit și scurtătura Piscu - Bălteni, dar țânțărimii nu i-a plăcut prezența noastră. Poate primăvara sau toamna pe răcoare să fie o afacere. Dar, mai ales, am folosit canicula ca motiv ideal să ne întâlnim dimineața pe răcoare, să mai dăm o pedală, să mai stăm la taclale și să mai bem o bere, evident! LE - traseul: https://ridewithgps.com/trips/16657971
  20. 12 points
  21. 12 points
  22. 12 points
    Mutat de aici: Titlu ales de autor. Asadar "povestea turei": Nu am vrut decat sa plec cu bicicleta si cortul fara sa conteze prea mult destinatia. M-am gandit initial sa ma lase cineva la Calarasi (era o optiune gratis pt mine) iar de acolo sa ma intorc pana acasa in Brasov. Pentru ca nu am gasit pe nimeni amator de intovarasire, m-am gandit sa plec cu catelul. Asta presupunea ca nu pun coburi ci cos in spate si trebuia sa car echipamentul in remorca. Deja era mai dificil sa plec cu masina la Calarasi. Pentru ca vremea era mai buna miercuri decat joi, m-am gandit sa devansez plecarea si sa pornesc din Brasov cu bicicleta spre Buzau, pe la Siriu, apoi sa merg pe drumul gandit initial, urmand sa ajung langa Focsani apoi Lepsa, Covasna si Brasov. Gandisem un drum de 455 km pentru 3 zile si aproape 4.000m de urcat. Miercuri dimineata am reusit sa ies din Brasov la ora 9:15, dupa ce am pierdut mai bine de ora incercand pe la trei benzinarii sa bag aer la 6 bari in roti. Pana la urma m-am multumit cand am reusit sa ajung la 5,5 bari. . Vremea era foarte buna, asa ca am pedalat cu spor cam 30 de km pana am inceput sa dau de primul deal. Am facut o poza jos la iesire din sat, Teliu, apoi am mai facut una in varful dealului la limita de judet dintre Brasov si Covasna. Cand urcam dealul am scos catelul din cos si sub pretextul de a-l lasa sa se dezmorteasca m-am usurat de 10kg unde mi-era mai greu si l-am tinut cu o mana in lesa. In varful dealului am bagat catelul la loc in cos si ne-am dat drumul la vale, cat am putut de rapid. Am prins aproximativ 55km/h. Am trecut prin Intorsura Buzaului de unde m-am mai aprovizionat cu apa, o sana si coua cornuri si am continuat drumul stiind ca doar la Nehoiu mai gasesc magazine, cam dupa 40 de km. Drumul pana acolo a fost aproape gol. Cred ca am intalnit 20 de masini asa ca drumul a fost o placere. Mai urcam, mai coboram dar aveam si progres. La vale la un moment dat am pierdut steguletul de la remorca. Tot aluneca pe batul de plastic la viteze mari. Din loc in loc opream unde gaseam cate o apa pentru catel. Pe la Nehoiu mi-am dat seama ca e posibil sa nu ajung sa pun cortul dupa Plescoi. As fi ajuns de fapt dar chiar la lasarea intunericului si asta nu-mi convenea. Nu aveam de gand sa caut loc de campare disperat pentru ca riscam si sa stau intr-un loc rau dar si sa sparg salteaua autogonflabila in vreun spin. Prin Nehoiu am trecut ca acceleratul si m-am oprit la o benzinarie Petrom la intrarea in Patarlagele pentru un suc rece. Caldura ma cam terminase pana acolo. Vanzatoarea de la benzinarie admira catelul din cos si ma intreba daca l-am scos din oras la plimbare. Ea a crezut ca eram din Patarlagele si iesisem la plimbare iar acum ne intorceam. Nu avea rost sa-i pomenesc de Brasov care era la 100 de km pentru ca oamenii obisnuiti (ca sa nu zic normali) nu isi inchipuie ca sunt unii care se plimba sute de km cu bicicleta si mai au si catel pe deasupra - si nici nu eram intr-o zi de week-end. La Patarlagele "alimentez" pe catel cu niste carnati de Plescoi iar pentru mine gasesc o salata de boeuf cu carne de pui (?). O pastrez pentru mai tarziu si pornim hotarati spre com. Berca unde trebuia sa ne abatem de la soseaua nationala pe drum judetean, mai putin circulat (sau cel putin asa imi inchipuiam eu ca trebuie sa fie). Drumul urca si coboara, avem destule delusoare de urcat si cu atata greutate dupa mine folosesc intr-una schimbatoarele de ma gandesc sa nu fac bataturi la degete dupa 3 zile din astea. Fara bagaj cred ca imi era necesar jumatate din efortul pe care trebuia sa-l fac acum ca sa trag cu mine inca 40 de kg. M-am gandit de acasa ca ar trebui sa evit pe cat posibil sa ma intalnesc cu lupi noaptea. Urs pe dealurile de acolo nu cred ca exista dar prin padurile de pe dealuri cred ca umbla lupii. Stiu ca lor nu le displace un carnea de catel asa ca aveam de gand sa-i evit. Am trecut de Valea Lupilor si m-am gandit ca mai trebuie sa avansez macar 10km ca sa fiu cat de cat linistit in privinta lupilor. Apoi intr-o livada imi savurez salata de boeuf cu carne de pui si zambesc singur gandidu-ma ca totusi au fost curajosi cei de la Cris Tim sa faca salata cu pui. Mie in locul lor mi-ar fi fost frica pentru imagine. Altfel salata a fost foarte buna, nimic de comentat. Asta mi-a fost cina, era undeva intre ora 17 si 18 si nu aveam de gand sa mananc unde pun cortul ca sa nu las urme de miros apetisante salbaticiunilor si sa-mi fac noaptea palpitanta. Am pedalat mai departe, am trecut prin Viperesti si mi s-a parut mie ca vad un loc destul de bun pentru pus cortul. M-am gandit ca tocmai trecusem printr-o comuna mare, Valea Lupilor era departe, raul Buzau era aproape, pe malul lui putina padure, hai sa-mi incerc norocul. Am gasit un loc perfect zic eu pentru pus cortul. La 300m de sosea, pe malul Buzaului intr-un loc in care mi s-a parut mie ca obisnuiesc sa vina pescari. Este perioada de prohibitie la peste asa ca in mod normal nu trebuia sa am vizitatori. Pe de alta parte daca imi vedea careva cortul putea gandi ca sunt pescar, deci nu ieseam in evidenta. Am pus cortul pe indelete si mi-a ramas timp inca aproape o ora pana sa se intunece. Exact partea asta a zilei imi place cel mai mult si pentru asta am plecat cu bicicleta si cortul. Catelul daca la inceput era foarte agitat si fugea cu cate un bidon adus de ape, in gura, cand s-a lasat intunericul a devinit cam nesigur: a lasat coada jos si se holba la copaci. Nu a mai dormit in padure. O multime de pasari aveau ceva de comunicat dar unele chiar pareau din filmele de groaza: scoteau sunete foarte ciudate. In cifre rezumatul primei zile a fost cam asa: Am pornit la 9:15 din Brasov si am pedalat pana la 18:15, 9 ore, 135 km cu un consum de 9.000 calorii. Viteza medie a fost de 16,5km/h, maxima de 60km/h, un puls mediu de 129bpm cu un maxim de 154bpm. 1200m diferenta de nivel urcata.
  23. 12 points
    Lacul Albastru (Baia Sprie) Dl. Poca (787m) în față. Vf Igniș (1307m)
  24. 12 points
    Motto: A venit primavara si a inceput sezonul turelor de randonneuri si in Romania. Bineinteles, m-am gandit sa ma inscriu din nou la una. Insa traseele frumoase erau in afara Bucurestiului si nu aveam timp. La Bucuresti, o tura care s-a tinut pe 1 aprilie, nu ma atragea deloc traseul. M-am decis sa organizez o plimbare pe cont propriu. Zis si facut. Am inceput sa desenez un traseu cat mai ferit de drumuri nationale/europene, pe meleaguri cat mai pitoresti. Pe de alta parte nici sa ma invart singur cuc pe 200 km n-aveam chef, astfel incat am ajuns la formula ideala: o tura de 100 de mile cu prietenii, o clasica ce se practica de catre amatori la colegii de pedala de peste ocean. Pentru varianta asta s-au gasit doritori, pe care dupa o saptamana de gandire si planificare, sita i-a cernut pana au ramas 2: @BodoC si @Pandy. Ne pregatisem si 4 "puncte de control" pe traseu, unde voiam sa ajungem pana la anumite ore limita. Cu acesti domni m-am intalnit la orele 7.30 la statia de metrou Grozavesti. Primavara care cica ar trebui sa fie deja prezenta pe 8 aprilie, ne oferea la ora aia... 3 grade Celsius. Am apucat-o catre iesirea prin Chiajna. Soarele si-a facut aparitia timid dintre nori, deocamdata insuficient pentru a renunta la manusile de iarna, in favoarea celor de vara. Ca si in alte ture lungi, aveam in plan 5 minute de pauza la fiecare ora sau 15-20 km. Prima astfel de pauza s-a petrecut in Dragomiresti-Vale. In Sabareni am traversat Dambovita, care ne-a insotit pe primii 45 km ai turei. DJ 601 a ramas la fel de prost asfaltat pana la Slobozia Moara, unde am si facut urmatoarea oprire, la km 40. Aici era primul PC, orele erau 10.05. Timpul limita fiind 10.45, ne incadraseram lejer. Era in continuare frig, iar soarele ascuns dupa norii gri. Vizavi de magazinul mixt unde am mancat cate ceva si am baut o cafea, era o casa cu aspect de conac paraginit Am schimbat manusile de iarna, calduroase dar incomode, cu cele de vara. Dupa Racari calitatea drumului s-a imbunatatit vizibil. Plopii cu frunze galbene de pe marginea lui accentuau atmosfera care parea de toamna. Daca stii sa cauti, pe langa Bucuresti poti gasi destule drumuri ferite de trafic. Inainte de podul peste Colentina de la intrarea in Ghimpati cotim la stanga, pe un comunal asfaltat catre Colacu. Portiunea a fost una dintre cele mai frumoase. Drumul serpuieste de-a lungul Colentinei si ne da prilejul sa tragem si cateva cadre foto "cu dedicatie". Ajungem in Colacu, din nou cotim dreapta si, cand sa intram in Sabiesti, na belea! Judeteanul 711A, despre care citisem ca a fost asfaltat in vara lui 2016, era inca drum de pamant tasat, pregatit pentru asfaltare! Bodocul, cu slickuri de touring pe 29er, n-avea probleme. Pana la urma nici eu cu Pandy n-am avut, dar cei 4 km ne-au incetinit putin, adica a trebuit sa mergem cu 13-15 la ora. La iesire din Sabiesti drumul se prezinta sub forma unor dale de beton cam asa si asa, pentru vreo 6 km, pana la Iazu. Urmatorul punct de control era la un magazin mixt din Cojasca, si am trecut prin fata lui ca rapidul prin halta. Probabil unde nu ne convenea vecinatatea catorva conlocuitori adunati pe acolo. Oricum, am notat in minte ca era ora 12.05. De aici incolo traseul ne-a purtat de-a lungul luncii Ialomitei. Dupa intersectia cu DN1A am intrat si in judetul Prahova, mai precis in satul Tatarai al comunei Poienarii Burchii. Un indicator ruginit si inclinat al satului respectiv ne-a dat binete. Aveam nevoie de o pauza de mancare si beutura, dar ea a venit abia in urmatorul sat, Ologeni, unde un proprietar de magazin mixt ne-a dat nu doar de-ale gurii, dar si tacamuri de plastic si informatii. De ce tacamuri? Pentru ca la punga de chipsuri mi-a venit pofta de un borcan de zacusca. Ca o curiozitate geografica, daca putem s-o numim asa, Tatarai si Ologeni sunt singura bucata din judetul Prahova aflata la sud de raul Ialomita. Pe care l-am si traversat in urmatoarele minute. Bodocul nu a pierdut prilejul sa retina in memoria foto silueta aparte a manastirii Pissiota, care ne era deja cunoscuta. Imediat dupa traversarea magistralei feroviare 1000, in dreptul haltei Crivina, am tras de ghidon spre dreapta, catre satul Poienarii Rali. Ideea era sa ajungem la Gruiu fara a merge pe DN1, si asta s-a putut cu ajutorul unui pont oferit de @adi.murariu: exista un pod pietonal care leaga Poienarii Rali de Piscu din comuna Ciolpani. Legatura se vede doar pe modul OSM al hartii. Se termina drumul de asfalt in sudul satului si o coborare scurta te duce in lunca Ialomitei. De aici o poteca ne conduce spre pod. Este usor de parcurs chiar si pe cursiera. Podul e metalic, cu scanduri de lemn. Ne-a placut bucata asta, asa ca am alocat vreo 5 minute traversarii si fotografierii. Multumim inca o data lui Adi pentru sfat si recomandam si altor confrati aceasta legatura. Satul Piscu ne astepta pe celalalt mal. Acesta a fost ultimul din cei 4 km de offroad (usor) al turei noastre. Se pare ca si ploaia ne astepta, probabil suparata ca o tot fentasem prin numeroasele schimbari de directie de pana acum. Ajunsi la DN1, am facut usor stanga si, in dreptul unei statii Petrom, am traversat drumul pe o pasarela metalica. Dupa care am mai mers 50 m pe DN si am cotit la dreapta pe strada Fermei, iar in capat pe Soseaua Tiganesti (DJ 110H). Aici ne-a picurat nitel. Am abandonat soseaua si am intrat in satul Silistea Snagovului unde soarele ne-a zambit din nou. Insa ce vedeam inspre nord nu era deloc un zambet... Am continuat nestirbiti si, reintrati in judetean, l-am lasat pe Pandy sa declanseze un sprint care sa ne duca mai repede la Gruiu. Si ne-a dus, taman pe taman, ca ploaia incepea sa toarne exact cand ne turna si noua bucatarul de la Casa Leu ciorba in farfurii! Ajunsesem fix la ora 15. Aveam in spate 107 km, dar si o caciula de nori, care au turnat vreo jumatate de ora. Cu bateriile reincarcate fizic si psihic, dar si cu soarele reaparut pe cerul albastru, am lasat gecile de ploaie in rucsac si ne-am lansat catre treimea finala a excursiei. Padurea Lipia era o poezie verde, soarele se oglindea in asfaltul ud, iar pasarile cantau a primavara. Dupa manastirea Caldarusani, la intersectia cu DJ 101, am luat stanga spre Gradistea, iar nu dreapta spre Moara Vlasiei, cum facusem in zeci de randuri. Trebuie sa spunem ca pornind de la Gruiu am iutit nitel ritmul, in dorinta de a respecta pe cat posibil ora de sosire in punctul de control Stefanesti, 18.30. La Gradistea, in dreptul intersectiei cu calea ferata, Bodocu mai surprinde inca o data norii cu care ne-am tot jucat de-a prinselea. Din acest punct, aflandu-ne pe ultima linie dreapta catre Bucuresti, am bagat piciorul in pedala, cat de voiniceste puteam, si la 18.15 eram la benzinaria de la centura Stefanesti. Acolo m-am recompensat cu o ultima bucata de halva si o Coca Cola . La soseaua Petricani colt cu Dimitrie Pompeiu ne-am strans mainile, multumiti ca ne-a iesit randoneala, si ne-am indreptat spre casele noastre, unde am ajuns pe la 19.30. Traseul arata la final asa: https://ridewithgps.com/trips/13822438 A fost o zi de primavara inceputa cu temperaturi hibernale si continuata cu toane autumnale, dar la sfarsit soarele ne-a zambit.
  25. 12 points
    Cateva poze facute azi! Sent from my SM-J500F using Tapatalk
  26. 12 points
    @diorgulescu Nu se pune problema de "poluat discutia". Din pacate, asta este lumea in care traim, tot mai orientata catre societatea de consum si tot ce tine de asta. Cat despre idiotii care te-au claxonat in tunel, ignora-i fara a intra in vreun contact cu ei. Pur si simplu atat ii duce minte, nu le poti cere mai mult. Pe principiul ca de unde nu e nici Dumnezeu nu cere. August 2002 După cum spuneam mai sus, atunci nu era nicio tarabă pe margine drumului pe faţă sudică a Transfagărăşan-ului. Plus traficul auto mult mai redus faţă de ziua de azi. Am intrat în tunel crezând că şi pe faţa nordică va fi la fel, insă când am ieşit la Bâlea Lac am crezut că m-am teleportat în ţigănia (de la vremea respectivă) din piaţa Obor din Bucureşti. Pe atunci nu se punea problema de iluminare a tunelului, însă farul alimenat de la dinam şi lanterna care se agătă de cozocul şepcii au fost suficiente cât să nu îmi rup gătul. De lampă frontală încă nu auzisem. O grămadă de tarabe care vindeau toate prostiile. Ţin minte şi acum că se vindeau, printre altele, veste relfectorizante. Stăteam că prostu’ şi mă gândeam cine dracu’ urcă până la Bâlea ca sa îşi cumpere vestă reflectorizantă. Haosul auto era maxim, pentru că în 2002 nu se punea problema de parcare organizată la Bâlea Lac. Sau cel puţin aşa mi s-a părut. Ţin minte că abia prin anul 2006 a apărut un poliţist rutier la Bâlea că să dirijeze circulaţia. Iulie 2016 Aglomeraţia şi tarabele de la Bâlea tot acolo sunt. Însă între timp a apărut măcar o parcare organizată, cu nişte angajaţi care se chinuie să dirijeze maşinile prin parcare şi care le explică răbdător românilor (mai ales celor din zona sudică) că nu este frumos ca o maşină să ocupe două locuri de parcare pentru că celui de la volan îi este lene să facă câteva manevre. Indicator rămas din alte vremuri. Am apreciat foarte mult faptul că la Bâlea există tomberoane cu gunoi, varinta mare cu 4 roţi. Tomberoane care, spre surprinderea mea, încă nu erau pline sâmbătă seara. Sau doar îmi place să cred că se golesc destul de des. Cât am fumat o ţigară şi am strâns lampa frontală a apărut al cicloturist polonez care mergea spre Vidraru. Era un tânăr de vreo 20 de ani care făcea o tură prin toată zona balcanică, inclusiv Macedonia, Kosovo şi Albania cu final la Zagreb. Omu’ mi-a mai spus că de la Zagreb în Polonia se va întoarce cu trenul, însă graniţele le va trece pe bicicletă deoarece în trenurile internaţionale nu are voie cu bicicleta. Se grăbea să ajungă la campingul de la Cumpănă şi a fost foarte bucuros când i-am spus că va merge doar la vale. Informaţia că va mai avea câţiva km de drum forestier înainte de Cumpăna n-a mai procesat-o. I-am mai spus că în RO încă se poate campa pe marginea drumului (wild camping) însă omu’ nu părea că ar fi interesat de aşa ceva. Zicea ceva de urşi. August 2002 Ajuns la Bâlea Lac am trăit o senzaţie foarte frumoasă, aceea a visului împlinit. Nu prea se poate exprima în cuvinte, trebuie trăită. Din păcate, nu se mai poate repeta. Din 2002 până azi am ajuns la Bâlea de multe ori, însă senzaţia din august 2002 n-am mai avut-o. Eram nerăbdator să încep coborărea. Înainte de asta am dat drumul la muzică şi s-a nimerit să fie melodia Nathalie a lui Gilbert Becaud. S-a nimerit să fie = la Walkman ascultai ce era pe casetă în momentul respectiv şi nu prea aveai posibilitatea de derulare a benzii casetei înainte / înapoi, ordonare alfabetică a melodiilor, salt la melodina nr. …, etc. Sau exista posibilitatea de derulat banda casetei înainte / înapoi însă asta mânca din baterie (şi uza curelele, după cum mi-au spus unii care se dădeau specialişti în domeniu). Mai exista posibilitatea derulării cu creionul, însă creion ceva nu aveam la mine. Probabil că cei mai tineri nu înteleg ce am spus mai sus şi se întreabă din ce epocă istorică relatez. Singura poza mai prezentabilă de atunci. Despre coborâre n-am ce să spun. Doar că am avut senzaţia, mai mult psihică şi mai puţin fizică, că zbor. Ce vremuri. Undeva înainte de Bâlea Cascadă m-am oprit pentru că mă dureau îngrozitor închieturile şi degetele. Aveam frâna clasică, nici măcar V-Brake. Cine visa atunci la frână pe disc? Iulie 2016 Tehnologia a evoluat, partial şi eu odată cu ea, aşa ca Nathalie a lui Becaud se auzea de la telefon (ne-smartphone atunci). Senzaţia de zbor nu am mai avut-o, doar de uşoară plutire. Nu cred că are vreo relevanţa că cei 14 km de la Piscu Negru până la Bâlea Lac i-am urcat în 5 ore. Nu mă grăbeam nicăieri plus că la ora 19:00 drumul era aproape pustiu, ceea ce în plin sezon este un mare avantaj. Aproape că am fost singur pe Transfăgărăşan. Se vede mai bine în pozele de mai jos. Suprapunere. Poarta geniştilor. Soarele se pregătea să apună.
  27. 12 points
    Iulie 2016 Pe la coada lacului Vidraru a început să plouă aşa că vreo oră am stat sub un pom. Paranteză. În august 2002 a fost primul Tansfăgărăşan complet pe bicicletă. Apoi au urmat altele, în anii 2003, 2004 şi 2006. După 2006 până în 2016 am tot fost cu bicicleta pe Transfăgărăşan, pe diverse bucăţi, însă niciodată complet de la Curtea de Argeş la Cărţişoara. O campare din 2003, într-o curbă, la vreo 40 km înainţe de Bâlea Lac. Acelaşi loc în iulie 2016, cu vegetaţie mult crescută şi imposibil de campat acolo. Am închis paranteza. August 2002. După cum spuneam mai sus, sigura mea sursă de documentare despre Tansfăgărăşan era un prieten care mai fusese pe acolo, cu părinţii şi cu maşină cu ceva ani în urmă. Din ce îşi mai aminte omu’ şi din ce am înţeles eu de la el, am ajuns la concluzia ca urcarea finală şi grea spre Bălea Lac începe acolo unde apare indicatorul cu mesajul “Curbe deosebit de periculoase”. Astfel mergeam precaut şi cu ochii beliţi după indicator. În logica mea de atunci nu doream să mă prindă noaptea în zona de gol alpin. Indicatorul respectiv nu s-a lăsat mult aşteptat şi a apărut undeva la vreo 24 de km înainte de Bâlea Lac, în plină zonă de pădure şi fară niciun fel de legătură cu golul alpin de care mă temeam şi în care nu vroiam să campez. Mi s-a părut că ciudat să începă urcare finală spre Bâlea de acolo, direct din pădure, însă în lipsa oricărei alte informaţii m-am oprit acolo. Loc de campat nu prea exista, aşa că m-am mulţumit cu un petec de pământ de la marginea asfaltului. Se vede mai vine în poza de mai jos. Noaptea n-au fost probleme, cu excepţia unui autobuz care mergea spre Vidraru. Autobuzul a trecut însă curentul degajat de acesta după trecere am crezut că mai ia cu cort cu tot. TIR-uri n-au trecut pe acolo în noapte respectivă. Peste noapte am auzit nişte zgomote, însă am crezut că este o vulpe. Dimineată am constatat că vulpea era de fapt un şoarece, care mi-a ros podeau cortului şi un colt al genţii laterale, exact în locul în care aveam o bucată de caşcaval. M-a amuzat incidental şi la plecare i-am mai lăsat rozătorului o bucată de caşcaval în semn de admiraţie pentru perseseverenţă. Podeau cortului am vulcanizat-o după ce m-am intors din tură. Gaura era atât de mică încât un petic de cameră de bicicletă a fost suficient. Geanta laterală n-am mai cusut-o, am lasat-o aşa ca amintire. Geanta respectivă mai este folosită şi azi. Iulie 2016 Locul de campare, după 14 ani. Doar indicatorul s-a schimbat. Peste drum este un indicator identic (în 20002 era unul cu “Curbe deosebit de …”). Locul de campare din seara respectivă era stabilit la vreo 2 km înainte de Piscu Negru, loc identificat înainte de a pleca în tură cu Google Street View. Adica asta (poza este din 2014, în 2016 era mai multă iarbă acolo). Cine visa în 2002 că înainte de a pleca de acasă poţi vedea cum arată drumul pe care vei merge sau că îsi poate stabili locurile de campare? Până am ales locul de amplasare şi până am montat cortul deja se intunecase. Cum traficul auto era aproape zero a fost ocazie perfectă pentru un duş la un părâu de pe maginea drumului. Dacă ar fi trecut vreo maşină ar fi avut ocazia să vadă pe marginea drumului un nebun în curu’ gol şi cu o lampă frontală pe cap. Statul în curu’ gol s-a prelungit puţin pentru că între timp a sunat telefonul însă interlocutoarea a înţeles repede situaţia şi după ce a râs puţin de mine a închis. Nu a trecut nicio maşină iar duşul cu apă rece a fost perfect. Chiar îmi era dor de spălatul la pârău, nu neapărat pe maginea drumului. A urmat masa de seară şi apoi somnul în cort. Şi de asta îmi era dor, deoarece erau câţiva ani de când dormisem ultima dată în cort.
  28. 12 points
    Cine zicea ca bicicleta trebuie pusa la pastrare pe timpul iernii? Uite la ce mai poate fi folosita:
  29. 11 points
  30. 11 points
    Astăzi tura ”clasică” de granfondo. O mai făcusem doar în sens invers. 112km cu 1780m urcare. Sus-jos pe sate, încălzirea pentru Pasul Neteda (8.6km cu medie 6%) Aproape în vârf. Pădurea distrusă de furtuna de luna trecută. off-topic: sâmbăta trecută am făcut pe jos traseul Pasul Neteda - Vf. 3 Apostoli - Vf. Gutâiul Mare - Creasta Cocoșului - Pasul Gutin. Am parcurs primii 4km în 3 ore. Coborârea a fost de vis. Zona Budești-Breb cu Masivul Gutâi în fundal. Un pic de soare ar fi făcut spectacol. Urcarea în Pasul Gutin(11km cu 4% medie) a fost mai grea ca alte dăți când veneam direct din Baia Mare așa că am oprit să fac o panoramă nereușită. În rest, bucurie de toamnă.
  31. 11 points
  32. 11 points
  33. 11 points
    Baia Mare - Câmpia Tineretului & Muzeul de etnografie Pe Vf. Pietricica Vf Igniș sub ceață Spre vârf. Panoramă de pe Vf. Igniș Stațiunea Izvoare (părăsită) Lacul de acumulare al orașului
  34. 11 points
    Inca 2 poze de pe dune. In aceasta excursie de o zi am fost fara bagajele mari dupa noi, acestea au ramas la gazde . Cea de a 3-ia zi a fost si ziua de transfer catre Nantes de unde urma sa pornim pe Valea Loarei. Din nou caldura mare inca de dimineata noi plecand in jur de ora 10. Cam astea au fost conditiile de cazare la prima gazda airbnb. Pregateam bagajele. Rola de folie cu bule am carato cu noi tot drumul fiindca era foarte usoara si nu ne incurca prea mult Prima oprire dupa plecare, prima boulangerie (aveau sa fie multe). Am avut trenul spre Nantes pe la ora 17 asa ca am avut ceva timp sa dam o tura de Bordeaux. Din nou nu cred ca viteza maxima a fost de 57km/h dar nici nu afost motivul pt care am dat drumul la Strava . Am mers cu aplicatia pentru a reface mai tarziu traseul si eventual pentru a vedea numarul de km facuti. Am avut de gand sa mergem la Parc de l'Ermitage Sainte-Catherine dar Google maps ne-a dus pe niste stradute foarte abrupte iar apoi la foarte multe trepte pe care trebuia sa le urcam cu bicicletele incarcate asa ca am renuntat si ne-am indreptat din nou spre centru. Pana la acest parc am trecut peste Pontd'Aquitaine care este destul de abrupt. Garonne (nu bautura ca aia e cu 2 de r) Pe pod. Si dupa el. De pe celalat pod: Pont Jacques Chaban Delmas. Intre cele 4 turnuri este o platforma care se ridica pentru a face loc vaparelor de croaziera, noi am vazut si un semn care indica ora pana la care se pote trece peste el dar nu am inteles ce era cu acel semn decat pana mai tarziu. Am putut admira pe afara si https://www.tripadvisor.com/Attraction_Review-g187079-d10200972-Reviews-La_Cite_du_Vin-Bordeaux_Gironde_Nouvelle_Aquitaine.html Apoi am ajuns pe faleza plina de restaurante si magazine. Pauza de hidratare , afara cred erau peste 40 de grade. Pe asa ceva am petrecut cam 10 ani din viata (nu pe biciclete). Am avut nevoie si de ceva umbra asa ca am gasit ce cautam. Cat am stat la umbra a plecat si vaporul. Am plecat si noi mai departe si am ajuns la Apoi am mers la gara unde aveam biletele deja cumparate de acasa care au costat 64 E cu tot cu biciclete cu intercity. Problema mare a fost ca am nimerit intr-un vagon unde nu mergea aerul conditionat si ne coceam la propriu. Conductorii au rezolvat problema lasandu-ne sa mergem in alt vagon unde era aer conditionat. Noi aveam bicicletele si bagajele aranjate asa ca am mers cate unul in acel vagon. Erau doar cateva locuri pentru biciclete (cred ca 10) in tot trenul asa ca rebuie facuta rezervare. Si pentru ca era asa caldura, trenul a avut cativa km in care de abia mergea asa ca am ajuns in Nantes pe la 11 seara in loc de 10. Pe drum am dat telefon la camping sa ma asigur ca putem campa peste noapte chiar daca ajungem asa tarziu, si ni s-a spus ca nu e nici o problema. Catre camping am avut inca 10 km si am ajuns pe la ora 12 noaptea dar dupa cum am spus nu a fost o problema cu administratorii ci poate doar cu alti cicloturisti care ne-au atras atentia ca tragem de prea multe ori fermoarul la cort si ei nu pot sa se odihneasca. Traseul pana la camping-belleriviere.com, unde am mers primii km pe langa Loara. Parcarea peste noapte. Dupa ce ne-am instalat, dus si la somn.
  35. 11 points
  36. 11 points
    Celebrii tenori Placido Domingo si Luciano Pavarotti stateau la o sueta la un pahar de vin bun... Dupa mai multe pahare, Domingo o ia pe ulei si incepe sa se laude cu performantele sale concertistice. - Auzi bai paisane, fii atent aici ! Eram la Madrid in Piata Spaniei, in fata a 300.000 de spectatori... si am cantat atat de frumos si de divin ca a lacrimat icoana fecioarei Maria in catedrala. bai, iti dai seama... ! La care, Pavarotti, usor agasat spune: - bai campesino... ce spui tu e fix pix ! Fii atent aici ! Eram la Vatican in piata... erau 500.000 de oameni, o liniste de auzeai un bat de chibrit cazand Si am cantat atat de frumos si de divin incat a coborat Isus de pe cruce, a venit la mine si mi-a spus: EHHH... ASA DA ! ASTA DA CANTARE ! NU CA BOCCIUL ALA CARE A FACUT-O PE MAMA SA PLANGA LA MADRID !!!
  37. 11 points
    Ziua 1 - Col du Galibier via Lautaret (traseu) - 115 km / 2100 m / 2645m altitudine maxima Dupa o noapte agitata si dormita destul de prost, m-am trezit destul de devreme, cu gandul de a avea cat mai mult timp la dispozitie pentru etapa din acea zi, teoretic cea mai lunga dintre cele 4. Cu toate astea, fiind o putoare ordinara, n-am plecat pe traseu decat abia la ora 10. Bineinteles, raceala nu-mi trecuse si febra paream sa am in continuare, asa ca m-am imbracat ceva mai gros decat ar fi fost cazul si am plecat la drum. Primii kilometri, care traverseaza comunele Allemont si Bourg d'Oisans imi erau deja familiari. Dupa 15 km de incalzire, urma sa ma lovesc de prima bucata de catarare serioasa a zilei, din Le Clapier pana la barajul Chambon de pe lacul omonim. Aici, cu doi ani in urma, se afla calcaiul lui Ahile al planului meu de a ataca Galibierul - tunelul de 750 de metri sapat in stanca pe malul lacului, la momentul respectiv partial surpat. Intre timp, autoritatile s-au miscat si au reusit sa asfalteze un drum secundar care ocolea lacul pe partea cealalta, accesibil vehiculelor sub 3.5 tone si bicicletelor, dar si sa redeschida traficul prin tunel. Aveam, deci, doua variante prin care puteam ocoli lacul, dar am decis sa raman fidel traseului original, de pe D1091, si sa trec prin tunelul candva distrus, dar nu inainte de a face o mica pauza pe barajul Chambon. De aici urma o lunga si relativ domoala catarare catre Col de Lautaret. Planul meu era sa nu ma epuizez prea tare inainte sa ajung la altitudine, in special tinand cont de faptul ca transpiram mult mai tare decat de obicei din cauza racelii si a indoparii cu Paracetamol. Acestea fiind spuse, mi-am propus sa fac cate o pauza mai generoasa la fiecare 300-400m urcati si sa tin pulsul cat de jos se poate. Am pornit agale, nu foarte fericit nici cu ritmul in care mergeam, nici cu starea in care eram, dar cumva mergeam mai departe fara mari emotii. Dupa cativa kilometri de panta de maxim 4-5%, ma trezesc claxonat si salutat foarte entuziast de o gasca de tineri indesati intr-o masina incarcata la refuz cu biciclete. Unul dintre ei era un coleg de facultate cu un an mai mic decat mine, din sectia de RAID (alergare, orientare si MTB) a facultatii, care, vazandu-ma purtand tricoul de ciclism al sectiei lor sportive, m-a luat drept un coleg de-al lui. Cateva sute de metri mai incolo, baietii s-au oprit, am lamurit dilema identitatii noastre, ne-am intins la povesti si am aflat ca ei se duceau catre Briançon, unde aveau sa participe la Etape du Tour, competitie pentru amatori care urma traseul etapei a 18a a Turului Frantei. De aici, fiind impins literalmente de la spate de un vant destul de constant, nu m-am mai oprit pana in La Grave, unde am ajuns cu cateva minute inainte sa se inchida unul dintre putinele magazine ale comunei. Mi-am luat o Coca-Cola, am mancat niste batoane de ciocolata pe care le luasem cu mine si am plecat mai departe. De aici catararea incepea sa devina ceva mai consistenta, cu pante de 7-8% in loc de cele de 4-5% de pana atunci, dar si mult mai frumoasa. Dupa inca 300 de metri urcati, am dat de primele ace de par ale zilei, de unde peisajul incepea sa devina cu adevarat spectaculos. De aici, lant intins pana la Col du Lautaret. Apa curgea siroaie pe mine, dar nu aveam de gand sa mai fac pauze pana acolo. Ajuns la Lautaret, la o altitudine de 2058 m, ma bag in vorba cu un ciclist scotian trecut de 50 de ani care venise si el pentru Etape du Tour si care inca nu era decis daca e o idee buna sa urce pe Galibier sau nu cu o zi inaintea cursei. L-am indemnat sa mearga totusi, pentru ca peisajele merita vazute, iar daca merge potolit nu are cum sa se consume prea tare pentru ziua urmatoare. Apoi m-am bagat in prima cafenea iesita in cale, unde am baut un espresso dublu si un pahar de Coca-Cola. Toate cafenelele, terasele si magazinele erau intesate de biciclisti, de sosea sau mountain bikeri, veniti sa se profite si ei de catarare. Nu mai are rost sa mentionez ca pe toata durata zilei m-am intersectat cu zeci, poate chiar sute de biciclisti de toate varstele si toate nivelurile de antrenament. Dupa un popas de poate jumatate de ora, am purces la drum catre ultimii 9 kilometri de catarare. Deja lucrurile incepeau sa devina mai dificile, din cauza altitudinii, a vantului deloc de neglijat, dar si a oboselii acumulate. Incet-incet, cu viteze de 9-10 km/h, am luat-o catre destinatia finala, motivat de vremea excelenta si de peisajele spectaculoase. Dupa 2 pauze scurte, una pricinuita de intalnirea cu scotianul de mai devreme, care acum cobora de pe Galibier si imi multumea ca l-am incurajat sa urce, am ajuns si la flamme rouge, ultimul kilometru al catararii, de altfel si cel mai dificil, cu pante si de 12-13%. Motivat de cei cativa ciclisti care se apropiau furibund din spatele meu, am decis sa dau tot ce pot pe final "etapei". Bineinteles, am atacat à la Chris Froome, fara sa ma sinchisesc sa ma ridic din sa, stimulat si de sedinta de doping de la cafeneaua de pe Col du Lautaret, dar a fost suficient cat sa nu ma depaseasca nimeni in acest ultim kilometru al catararii. Ajuns in varf, reusesc si eu cu greu sa (imi) fac cateva poze, mica zona de parcare fiind intesata de biciclete, motociclete, masini si proprietarii lor. Reusesc totusi sa imortalizez momentul sosirii mele pe Galibier, cel mai inalt punct la care reusisem sa ajung pana atunci (precedentul maxim fiind detinut de Transalpina noastra si ai sai 2145 metri altitudine). De aici, am luat-o la vale in ritm alert pe drumul pe care am venit, nu inainte de a porni camera GoPro de pe ghidon. Pe masura ce ma apropiam de casa, incepeam sa devin destul de epuizat. Cele 4-5 batoane de ciocolata (Snickers & compania) pe care le mancasem, alaturi de micul dejun compus din 100 de grame de alune, se dovedeau a fi relativ insuficiente, asa ca nu visam decat la o pizza si o bere, iar ultimii 15 kilometri, plati, s-au dovedit a fi mai anevoiosi decat mi-as fi dorit. Colac peste pupaza, cu cativa kilometri inainte sa ajung inapoi in Allemont, o viespe a decis sa ma muste de cap, motiv pentru care a trebuit sa mai trec si pe la o farmacie pentru o crema antiinflamatoare si sa imi aman cina cu o jumatate de ora. In fine, ajung si la camping, fac un dus, ma dau cu maglavaisul luat de la farmacie si ma duc tintit catre pizzeria in care, cu cativa ani in urma, mi se spusese ca nu e inca ora mesei si ca n-au cum sa ma serveasca. De data asta am ajuns la ora regulamentara, mi-am luat o pizza foarte proteica, o halba de bere "serioasa" (ca sa o citez pe chelnerita, careia ii explicam ca vreau o halba mare, si nu una de 0.33, iar ea a concluzionat ca vreau o bere serioasa). Cu toate astea, definitia mea de bere serioasa implica o nefiltrata germana servita intr-o halba de un litru, asa ca am avut si eu o figura destul de serioasa cand am vazut un pahar de 0.5 litri, complet normal pe plaiurile mioritice, in care totusi mi-a fost servita o bere locala chiar buna la gust. Si pentru ca nimic nu merge mai bine cu o bere decat o a doua bere, am mai luat o bere serioasa. Nu mai conta ca gatul imi era praf, prima zi - cea mai lunga, de altfel - trecuse, ajunsesem pe Galibier, picioarele nu protestau, iar a doua zi urma sa fac o tura scurta, "de relaxare".
  38. 11 points
  39. 11 points
    Duminică, 11.06.2017 Cherbourg Cazarea la Cherbourg a fost la Hotel Angleterre. 118 Euro / 2 nopţi / cameră dublă, fără mic dejun, luat de pe booking.com Camera a fost OK Baia la fel (cabina de duş era în spatele dulapului). Erau câteva camping-uri în zonă, însă am considerat că este mai util ca primele două nopţi să le dormim la hotel. În primul rând, recunosc cinstit că mi-a fost frică să las cortul (cu tot echipamentul în el) peste zi în camping. Ulterior, după ce am văzut despre ce e vorba în camping, n-am mai avut nicio problemă (detalii mai târziu). În al doilea rând, erau prea multe variabile: zborul low-cost cu posibilitate de întârziere, sau cele două trenuri dintre care unul l-am pierdut. Astfel, s-a dovedit o opţiune bună rezervarea cazării la hotel pentru primele două nopţi. Încă un amanunt interesant: la ora 21:00 hotelul se închidea, în sensul că nu mai era nimeni la recepţie (uşa de la intrarea oricum era tot timpul închisă). Înainte de a pleca de la Paris am sunat la hotel, le-am spus că vom întârzia iar doamna proprietară mi-a dat codul de acces în interior (4 cifre) şi mi-a indicat numărul camerei. Mi-a mai spus ca bicicletele să le las pe holul hotelului. Cand am ajuns la Cherbourg, în jurul orei 22:30 am constatat că toate hotelurile erau închise, posibil un Mercure de 4 stele să fi fost deschis. Astfel, fără o rezervare făcută, chiar nu ştiu cum m-aş fi descurcat cu cazarea. În plus, aporoape de ora 23:00 era puţin cam peste mână să caut campingul şi să mă apuc de montat cortul. La hotel am ajuns aproape pe la ora 23:00, am deschis uşa de la intrare şi la recepţie am găsit o cheie cu numele meu pe ea. Deşi am încercat să facem cât mai puţin zgomot proprietăreasa ne-a auzit când am venit (locuia şi ea în hotel), ne-a urat bun venit iar bicicletele mi-a spus să le las la parter, într-o cameră de hotel perfect funcţională. Frumos din partea ei. Hotelul văzut din exterior. O stradă din Cherbourg. Numele străzii. Traducerea: “Strada Paul Talluau. Şef al reţelei Delbo Phenix din 1942 in 1944. Membru al Rezistenţei deportat. 1918 – 1944” Talluau a fost arestat în ianuarie 1944 şi a murit în lagărul de la Melk (Austria) în august 1944, la puţin timp după ce Cherbourg-ul a fost eliberat de către aliaţi. Momument ridicat în memoria Martirilor Rezistenţei din (peninsula) Cotentin. Cotentin este peninsula in capatul carei se afla Cherbourg-ul. Diverse locuri prin care nemţii i-au plimbat pe cei din Rezistenţa franceză. Mesajul de la baza monumentului. Traducerea: "Aici se află cenuşa martirilor noştri. Trecătorule, reculege-te." Franceza mea este de baltă, aşa că îi rog pe vorbitorii de franceză să nu ezite să corecteze traducerile făcute de mine. Ce se vede în pozele de mai sus sunt într-o distanţa de sub 200 de metri. Altfel spus, cum ştiu alţii să îşi comemoreze eroii. Ajungem într-un dintre porturile turistice ale Cherbourg-ului. Datorită ciclului flux-reflux, aproape totul este mobil. Pilon pe care culisează pontonul. Roţi pe care culisează pasarele de acces pe ponton. Turul porturilor din canalul Mânecii. Macara care ridică bărcile direct din apă. Ală pădure de catarge.
  40. 11 points
    In ciuda modei cu 29er , si 26er sunt foarte fun pe poteci , asa ca am luat una si abia astept sa o scot la joaca.
  41. 11 points
    Peisaje superbe mai departe, trafic foarte redus, asfalt bun, vant de fata si dealuri si vai din belsug. In Kogalniceanu mi-a atras atentia: In Constanta am oprit la o benzinarie unde mi-am scos pastele si am pus sa mananc. Dupa m-am invartit prin centrul vechi al Constantei si am stat pe o banca, pe faleza pana s-a facut ora pentru mers la gara. Casa cu lei Arta urbana Catedrala Sf. Anton Pe str. Vantului Si...marea Au iesit 130 de km, cu vreme buna si vant intens, cu peisaje superbe si trafic redus. Am inteles ca drumul spre Chei se poate face si prin Gura Dobrogei - Casian...probabil o fi traseul facut in 2008. E un traseu foarte frumos pe care il recomand oricui dornic de o hoinareala in pustiu. Multe nu sunt de zis, am lasat pozele sa vorbeasca de la sine. In speranta ca poate intereseaza/foloseste cuiva postarea mea, va doresc: drumuri bune sa aveti!
  42. 11 points
    O tura de la Sibiu-Poplaca-Orlat-Sibiel-Crint si retur...70km. Rasplata pentru ca am ajuns sus in Crint la 1300m Cupa nu e asa de mare :D. Totusi am zis sa ne rasfatam cu o inghetata si un vin de casa.. In drum spre casa...in fundal Vf. Suru din M-tii Fagaras.
  43. 11 points
    Confuzie totala In 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, a avut loc o recepție la Rio de Janeiro și ambasadorul ungur a fost printre invitați. Ambasadorul ungur, purtand uniforma de ceremonie, a intrat în cameră și a adresat un salut nazist. Gazda recepției, un bancher influent, a luat act de venirea ambasadorului și s-a apropiat de el. "Excelență, ați salutat cu Heil Hitler. Presupun că oamenii din țara dumneavoastră aparțin rasei nordice?" Ambasadorul a răspuns: "Nu, noi suntem de origine mongolă." Bancherul a fost curios și a continuat. "Cred, aşadar că țara dumneavoastră ar trebui să fie situată în Asia?" "Nu, Ungaria face parte din Europa Centrală." "Știu că există un război în Europa Centrală. Este Ungaria implicată în asta?" "Da, într-adevăr. Ne luptăm împotriva Uniunii Sovietice." "Și aveți oarece pretenții teritoriale față de Uniunea Sovietică?" "Nu, noi nu avem nicio pretenție teritorială față de sovietici. Cu toate acestea, avem față de România și Slovacia." "Deci, România și Slovacia trebuie să fie vrăjmașii voștri, atunci?" "Nu, ei sunt aliații noștri." Bancherul a fost ușor confuz de răspunsurile ambasado-rului, dar în cele din urmă el a văzut o insignă regală pe uniforma lui și a continuat: "Eu socotesc că Ungaria este un regat. Ce face Regele vostru?" "Nu avem un rege. Suntem conduşi de un amiral." "O, de un Amiral? Deci Ungaria trebuie să aibă acces la mare." "Nu. Suntem o ţară fără ieșire la mare." Bancherul a fost şi mai mult nedumerit. "Oricum, cum e amiralul tău?" "El a fost capturat de germani." "Ei sunt, de asemenea, vrăjmașii voștri?" "Nu, germanii sunt cei mai mari aliați și prieteni ai noștri." Bancherul a fost complet pierdut. "La naiba! Chiar nu înțeleg. Locuiți în regatul fără ieșire la mare, în inima Europei, care este guvernat de un amiral, care a fost capturat de cei mai mari prieteni ai lui. Sunteți în luptă o cu țară de la care nu doriți un singur hectar de teren. Pe de altă parte, aveți pretenții teritoriale față de aliații dumneavoastră. Asta este o situație cu adevărat bizară!" "Nu, domnule, este noua ordine europeană!"
  44. 11 points
    El: Vreau sa te cunosc mai bine, pari o fata de o inteligenta deosebita. Ea: Pe dracu, vrei doar sa mi-o tragi. El: Vezi, ti-am spus ca esti inteligenta.
  45. 11 points
    -Bună ziua! Numele meu este Xulescu și vă sun din partea societății de asigurări cutare. Aș vrea să vă prezint oferta noastră de... -Vă interesează niște pui de nutrie? -Poftim? -Pui de nutrie. Am de vânzare. Vă interesează? -Nu... Eu v-am sunat ca să... -Da' la dumneavoastră la firmă nu vrea nimeni niște pui de nutrie? -Nu cred. Aș vrea să... -Nu vreți să întrebați totuși? Îi vând la pereche. -Nu pot. Noi nu ne ocupăm cu nutriile. Sun de la o firmă de asigurări. -Da, da' poate vreți să începeți o afacere cu nutrii. Au o blană foarte căutată... Mi-a închis. Mă uit la telefon, îi văd numărul, îl sun. Îmi respinge apelul. Ce oameni! - Ioane, nu mai bea atat ca ti se face rau. - Fa nevasta, bunica a murit la 100 de ani si avea toti dintii in gura, la fel si mama - Datorita bauturii? - Nu, datorita faptului ca isi vedeau de treaba.
  46. 11 points
    Intr-un sat are loc un accident auto. Masina intra in gardul unei case, rupe un cotet, da jos o gluga de coceni. Vine politia. Din masina coboara un barbat si recunoaste ca a baut. Cateva beri, o tuica sau doua, trei kile de vin. Ca de sarbatori. - Da, ma, zice politistul, dar oricat ai fi baut, nu trebuia s-o lasi pe nevasta-ta la volan!
  47. 11 points
    Somnul in cort, pe saltea autogonflabila a fost de vis. Mi-am propus sa ma trezesc la ora 07:00, cu greu am iesit din cort la ora 09:30. Cateva vorbe despre cort, marca Kelty, model Crestone [firma americana, modelul meu nu se mai fabrica]. L-am luat in 2007, de fapt mi l-a adus o doamna din Statele Unite, pret 100 si ceva de dolari. Este considerat un cort de doua persoane, mai exact de "two close friends". Pentru mine singur este suficient de spatios, doua persoane nu prea vad cum ar incapea. Sau daca ar incapea, inghesuiala ar fi maxima. Se vede mai bine in pozele de mai jos. Varianta topless. Cortul se pune destul de redepe, insa n-am incercat niciodata pe ploaie. Podeau nu este din rafie ci dintr-un fas. Pare destul de subtire insa tine bine. Cuiele, dintr-un aluminiu gol pe interior. Desi par fragile rezista bine la bataie cu pietroiul in cap. Nu am prins prea multe ploi in acest cort, insa mi s-a paarut ca se comporta bine la ploaie. Prosopul de la MSR. Foarte absorbant, parca dau cu smirghelul pe mine. Plus ca se usuca relativ repede iar strans il cam pierzi prin bagaje. Geaca de ploaie. Cumparata in anul 2000 din Canada, inca tine. Bagajul inainte de a fi pus pe bicicleta. Pe randul de jos, de la stanga la dreapta: sacul de dormit [cam voluminos], salteaua autogonflabila plus o bluza mai groasa si cortul [vreo 3 kile greutate]. Nu in ultimul rand, sacul de rafie, original de la United Stated Postal Service. Cine isi mai aduce azi aminte de echipa de ciclism cu acelasi nume sau de Trenul albastru? Ce vremuri. Sacul de rafie poate fi folosit foarte bine pentru stat in cur pe el, in loc sa stai pe iarba uda. De asemenea, se poate folosi foarte bine la transportul, dintr-o bucata, a tututor pieselor de bagaj atunci cand se pune problema de transport cu trenul / avionu / autobuzul. Detalii mai tarziu. Peste noapte bicicleta a stat legata de un pom iar roata fata a fost asigurata cu un cablu cumparat cu cativa lei de la un magazin cu de toate din Curtea de Arges. Foarte subtire, cred ca se poate taia cu un cleste mai serios, insa mai bine decat nimic. Gata de plecare. Conserva care vine plina, obligatoiu pleaca goala pana la primul cos de gunoi. Compactarea este o optiune buna pentru un transport mai usor si eficient iar lasata cu niste apa in ea peste noapte, conserva nu va mai fi unsuroasa.
  48. 10 points
    La 1 noiembrie 1871 consorțiul austriac Offenheim, ce fusese subcontractat de statul român, livra spre inaugurare calea ferată secundară Verești - Leorda - Botoșani. Azi ea este cunoscută sub indicativul 511. Botoșani este stație terminus, cei 44 km legând reședința de județ de magistrala principală 500 (București Nord - Ploiești Sud - Buzău - Bacău - Roman - Suceava - Vicșani - ieșire spre Ucraina). Linia 511 e de mai mulți ani căzută în desuet, neîntreținută și cu trafic de călători în scădere. M-am plimbat de mai multe ori pe ea, dar niciodată în miezul zilei, deci nu prea am avut ocazia să surprind instantanee de pe ea. Mi s-a oferit ocazia anul ăsta, pe 7 iulie. În stația Verești am ajuns cu IR 12389 care a plecat din București la 6.15 dimineața și a ajuns la 12.54. El și-a continuat drumul spre Suceava, eu am rămas pe linia 4 a gării. Clădirea gării Verești: Privire către Suceava, adică înspre NV. Peisaj cu călători obosiți și Sulzer: Peste un sfert de oră și-a făcut apariția o altă locomotivă diesel, tractând un singur vagon: personalul 5564 către Botoșani, venind de la Suceava gol. Ne-am urcat, eram vreo 15 călători. La 13.17 se pleacă spre SE, iar trenul virează stânga 120 de grade, către NNV. Satul Bursuceni. Exista și o haltă omonimă, acum desființată. După trecerea la nivel cu DN 29 (Botoșani - Suceava) și a podului peste Siret, se ajunge în halta Bucecea. Canton: Gara, în care s-au urcat mai mulți muncitori și au coborât vreo 2-3 studenți. Bucecea e oraș, numără puțin peste 4000 de locuitori, iar gara e situată la extremitatea lui sudică. Ieșirea din Bucecea marchează începutul porțiunii celei mai frumoase a liniei, care șerpuiește printre dealuri. Undeva în apropierea fostei halte Belcea. Calea ferată ajunge în imediata apropiere a drumului județean DJ 291, împreună cu care se îndreaptă spre Leorda (CF dispusă în stânga șoselei). Chiar înainte de intrarea în Leorda, drumul traversează CF la nivel. O porțiune de terasament proaspăt refăcută. Nu știu dacă asta a adus ridicarea vitezei maxime de circulație, care între Bucecea și Leorda e de 30 km/h. Gara Leorda, nod feroviar (bifurcație către Botoșani, spre est, și către Dorohoi, spre nord - linia 512 - acum necirculată). Prin Leorda trec zilnic 12 trenuri (8 trenuri Regio care leagă Verești de Botoșani, plus 4 IR de Bucuresti). Secția 512 spre Dorohoi a fost închiriată până anul trecut de Regiotrans, care între timp s-a retras. Trecere la nivel cu un drum comunal. Se observă aceeași restricție de viteză menționată mai devreme. Majoritatea călătorilor au coborât în Leorda, vagonul (foarte curat și bine întreținut, de altfel) a rămas aproape gol. După Leorda, linia continuă parcursul sinuos și cotește spre SE, lasă ipoteștiul în dreapta (la vest) și intră în Botoșani prin nord. Se vede gara Botoșani. Locomotiva amărâtă care ne-a tractat până aici: Ultima imagine este a fațadei gării Botoșani, peste care au trecut mai bine de 10 ani până să fie renovată (din 2003 o tot știu cu schelele pe ea). Clădirea gării a fost proiectată de inginerul botoșănean Elie Radu, cel care a lăsat o moștenire substanțială României (drumuri, poduri, clădiri de gări și alte stabilimente civile, precum Primăria Bucureștiului de pe Bd. Elisabeta). Linia ferată 511 rămâne una dintre liniile cele mai vechi din România, într-un decor pitoresc, însă traficul tot mai redus și nepăsarea au afectat-o drastic. Dacă aveți ocazia să o parcurgeți cu trenul, sau să treceți prin apropierea ei cu bicicleta (cazul ideal), faceți-o, că e o mică bucată de istorie, numai bună de explorat în tihnă.
  49. 10 points
    Miercuri, 14.06.2017 - Partea a III-a Valognes - Orglandes - Sainte Mere Eglise 26 km Kit-ul de protectie solara. Inainte de a pleca din RO m-am organizat bine si mi-am luat inclusiv crema de protectie solara de la Dechatlon, pret 14 Lei. Insa am uitat-o acasa, asa ca am luat alta crema din Franta, pret 14 Euro. In parcarea cimitirului. Plus unul dintre soferi. Biserica din Orglandes. Pauza de masa. Un sandwich facut de noi dintr-o bagheta, ca doar suntem in Franta, plus niste sunca si cascaval rezolva problema. Continuam pe D 126 spre Sainte Mere-Eglise.
  50. 10 points
    August 2002 Pe atunci mersul trenurilor nu exista pe Internet iar biletul online la tren era de domeniul SF. Singura modalitate de informare referior la mersul trenurilor era brosura propriu-zisa [se publica si azi] sau mersul la gara / agentia de voaiaj CFR. Ani de zile mi-am cumparat mersul trenurilor, acum imi pare rau ca nu le-am pastrat. Atunci, m-am bazat pe ce era scris in brosura, asa ca pe la ora 04:00 eram in gara de Nord sperand sa ma urc intr-un tren de la ora 04:30 spre Pitesti. Insa odata ajuns in gara am constat ca trenul de la ora 04:30 nu mai exista iar urmatorul tren spre Pitesti era abia pe la ora 07:30. Trebuie amintit faptul ca atunci gara de Nord era unul dintre locurile preferate ale aurolacilor si boschetarilor asa ca a trebuit sa stau cu ochii pe bicicleta ca pe butelie. Pe la ora 07:00 a fost garat trenul, am vorbit cu nasu' iar acesta m-a trimis direct la vagonul de posta / colete. Cam asa arata acel vagon. Sursa fotografiei: http://transport-in-comun.ro/trenuri/vag-cal/vag_bagaj.htm Cel putin in ziua respectiva acel vagon era complet gol, nu transporta nimic. Insotitorul / deserventul acelui vagon a fost de treaba si nu a comentat nimic referitor la faptul ca mergam cu el in vagon [si cu bicicleta] pana la Pitesti. Omu' era pregatit pentru drum, in sensul ca avea cearceaf, patura si perna pentru ca oricum alta treba nu avea. Mi-am intins si eu izoperenul pe unul din rafturile vagonului, asa ca drumul pana la Pitesti, vreo 3 ore, a fost foarte placut. Iulie 2016 Bilet online, Sageata Albastra, aer conditionat si doua ore pana la Pitesti. Super gara din Pitesti. Scara rulanta era functionala liftul la fel, doar ca nu incape bicicleta in el. Dusurile nu le-am incercat, insa pana acum n-am mai vazut asa ceva intr-o gara. Afisaj electronic. In Pitesti trebuia sa stam vreo ora pana la trenul pentru Curtea de Arges, asa ca cel mai potrivit lucru mi s-a parut sa ma duc pentru drum de gara la McDonald's sa beau o cafea. Ajuns aici am aflat ca "nu va putem servi pentru ca n-avem curent". Foarte tare. In august 2002 nu stiu daca exista McDonald's la Pitesti. Daca imi aduc bine aminte, atunci pe bucata Pitesti - Curtea de Arges mergea doar un automotor similar [sau indentic] cu cel din poza de mai jos. Initial nasu' nu a vrut sa ma lase sa ma urc cu bicicleta in automotor, pe motivul [intemeiat pentru el] de aglomeratie si lipsa de spatiu. Chiar tin minte ca a venit cu sugestia "du-te pe bicicleta, pe sosea, ai 35 de km de asfalt". Insa eram pregatit pentru astfel de situatii iar replica "hai bre, ca mi-am luat si io 3 zile libere de la patron" l-a induplecat pe nas. In iulie 2016 la Curtea de Arges ajungea Sageata Albastra. Gara Curtea de Arges.
This leaderboard is set to Bucharest/GMT+02:00