Leaderboard


Popular Content

Showing content with the highest reputation since 05/23/2021 in all areas

  1. Duminica, 8 August: lungul drum spre casa Ne trezim dimineata, fara niciun chef. E ziua cea mai urata din aceasta tura - ziua in care trebuie sa realizam ca s-a terminat si ca trebuie sa ne intoarcem acasa. Cu chiu cu vai si fara tragere de inima, facem bagajele si incepem sa jucam tetris cu ele in portbagajul masinii. Le-am pus cum am putut si nu putem decat sa speram ca nu vor fi controlate la granita, in detaliu. Putin inainte de ora 10 suntem gata de plecare Ne luam la revedere de la gazda noastra cu gandul ca intr-o zi vom reveni la acesta frumoasa cazare in aceasta zona magnifica. Trecem frontiera fara prea multe probleme. Portbagajul nostru este verificat doar vizual. De aceasta data stiam ca trebuie sa oprim sa fie verificat, deci nu am mai pornit in tromba dupa ce am primit actele. De asemenea, politistii de frontiera au fost muuult mai civilizati si oameni decat cei de vineri. Ne asezam in coloana de masini care duce spre Orsova si, de aici, mai departe. Ne deplasam in coloana dar cu viteza destul de ridicata si constanta. SIngurul lucru care ne deranjeaza cu adevarat - lipsa aerulu conditionat, Am incercat sa il pornim din nou, dar scoate aceleasi zgomote(una, doua saptamani mai tarziu aveam sa aflam ca era vorba doar despre ceva mizerie cazuta pe la ventilator si ca nu ar fi fost nicio problema, in afara de zgomot, daca l-am fi folosit). Facem haz de necaz si stabilim ca si acesta trebuia sa fie in ton cu tura noastra - cum altfel sa se incheie tura noastra, daca nu suferind putin de caldura cum am facut-o in majoritatea zielelor de traseu. Drumul spre casa e fara istoric, cu pauze din cand in cand pentru rehidratare si o gura de aer rece de prin benzinarii. Ajungem cu bine acasa putin dupa ora 15. Ne intampina simbolul locului unde a inceput totul in aceasta tura - clasica vedere pe care ne-o trimitem acasa in punctul de start al turei Per total, super fericiti, satisafacuti si multumiti de aceasta tura. Am vazut locuri noi, oameni noi, am beneficiat de ospitalitatea croatilor si sarbilor. De asemenea, din nou, de cea a maghiarilor. Nu am avut probleme cu bicicletele si totul a mers conform planului, inclusiv caldura mare pe care ne-o asumam cu brio, plecand in aceasta perioada a anului in tura. Pentru cei curiosi de statistica, numere si planificare, cam asa arata planul initial, completat acasa cu realitatea din teren Inchei cu speranta(si promisiunea catre mine) ca voi continua, cat mai curand posibil, cu traseul(si povestea) de la Tekija, mai departe spre Delta Dunarii.
  2. ZIUA 9. POIANA MARULUI- RASNOV- BRASOV. 35km, +234 diferenta de nivel pozitiva Nu ne vedea sa credem ca ajunseseram deja in ultima zi a turei...prima zi cand am plecat din Brasov ni se parea asa de indepartata dar totodata aveam un sentiment contradictoriu ca timpul a trecut foarte repede. Am mancat repejor un mic dejun self-made apoi ne-am grabit sa plecam. Cazarea si gazdele au fost ok (gazda feminina chiar ne-a adus seara clatite, motiv sa stam un pic la taclale povestind pe unde am umblat si de unde venim)...dar nu aveam acelasi sentiment ca la penultima cazare, de unde parca nu iti mai venea sa te dezlipesti si sa pleci. Vila era una de-asta tip "valea Prahovei", cu mobilier functional dar mai invechit...adica conditiile sunt decente dar nimic memorabil. Stiam ca la inceputul zilei ne va astepta o scurta urcare, apoi restul drumului va fi in coborare usoara. Am avut singura problema mecanica a turei...cu schimbatorul fata care nu mai voia sa coboare pe foaia mica. Am reusit in cele din urma sa schimb pe foaia mica (urcarea o cerea...) pedaland in gol, fara sarcina (ridicand roata spate si ajutand un pic lantul sa coboare pe foaia mica). Din acest motiv, nu ne-am mai oprit pana in varf...astfel partea grea a zilei a trecut in doar cateva minute . Cand a inceput coborarea am incercat sa vad daca schimbatorul merge...din fericire nu aveam probleme in sens invers asa ca am schimbat fara probleme pe foaia mijlocie si apoi cea mare. Restul drumului este practic fara istoric, de la Rasnov pana la Brasov fiind mai preocupat de drumul ingust si foarte circulat. Am ajuns in Brasov mult mai rapid decat planificasem, asa ca pana plecarea trenului am avut timp si de un pranz pe cinste "La ceaun"...ultimul din aceasta tura. Asa s-a terminat tura pandemica din 2021...o tura memorabila chiar daca 90% din locuri nu erau la prima vizita pe 2 roti pentru mine. Sotia a mers absolut excelent, avand in vedere faptul ca pana cu 2 luni inainte de aceasta tura nu mai pedalase niciodata. Ideea de mai mult de 20km o inspaimanta teribil, fiind convinsa ca asa ceva este imposibil pentru ea. In total tura a insemnat 407km...cand i-am zis in tren in drum spre Bucuresti cati km am facut pur si simplu nu ii venea sa creada. Daca ii ziceam asta de la inceput in mod sigur nu plecam la drum. Am preferat insa sa ii spun doar pe unde vom merge, fara sa intru in prea multe detalii care sa o sperie. Daca in urma cu 9 zile era tematoare, nestiind la ce sa se astepte, in ziua 9 deja planificam urmatoarea tura. Deja acum stim ca la nivelul actual de pregatire fizica al ei, ideal ar fi in jur de 50km pe zi. Merge si 60+, dar pe finalul de zi se acumuleaza un pic de oboseala care duce la un pic de stres...si care indeparteaza un pic din sentimentul de calatorie de placere. Sunt convins insa ca daca anul acesta, cand se va mai incalzi un pic, va avea si ea in pedale 200-300 km inainte de viitoarea tura, atunci putem cu siguranta aborda si 65-70km pe zi fara niciun pic de stress. Asta a fost tura din al doilea an pandemic...nici prin cap nu ne trecea atunci ca anul acesta, desi speram ca se va termina pandemia, vom nimeri in context de razboi pe la granita si cu perspectiva unei crize economice pe care noi ca si generatie nu am prins-o (bine, exceptand vremurile de dinainte de '89 pe care nu le bagam la criza...desi ele au fost vremuri grele dpdv economic). Cu toate acestea, speram ca si anul acesta sa putem face o tura similara in tara.
  3. ZIUA 1. Brasov- Araci- Haghig-Maierus-Bogata Olteana- Dopca- Racos. Dist: 68.7km, dif nivel +421m. Coborarea in Brasov ne arata o zi numai buna pentru pedalat, erau 18-19 grade cu perspectiva de 24-25 grade, cer cam noros dar sanse mici de ploaie. Dupa ce am pus toate bagajele pe "maimuta" am luat-o voiniceste spre Sanpetru- Bod. Ziua 1 era ziua aceea de care mai discutasem pe topicul de la planificare, in care pana la urma am decis sa evitam sa ajungem in Racos prin defileul Oltului de la dintre Racos si Augustin. Cam asa a aratat ea pe harta: Bucata asta de drum (Brasov- Sanpetru- Bod) o mai parcursesem vara aceasta, asa ca primii 15km au fost tocmai buni pentru o incalzire. Se pare ca asta a fost tura berzelor, niciodata nu am vazut atat de multe berze, cam prin fiecare sat prin care am trecut am vazaut macar cateva case unde cuibul avea cel putin 2 pui. Primul pe lista...Bod: Desi inca innorat, ne delectam privirea cu marea verde prin care pedalam: Inainte de Araci se face un drum spre stanga care pe harta ajunge in Feldioara. Asa se vede pe harta: Cum cetatea Feldioara nu o vizitasem, am intrat cu tupeu pe drumul pietruit care initial se prezenta impecabil: Apoi mai putin bun, dar inca ciclabil, desi era plin de balti si destul de noroios pe alocuri: Si ajungem si la raul Barsa, unde asteptarea era sa gasim un pod, podet...ceva. Dar realitatea ne zice altceva...facem un pic in dreapta, in speranta ca gasim totusi o modalitate sa trecem dar si poteca abia vizibila devine inierbata: Ne-am mai plimbat un pic in sus si in jos, dar nu am vazut cum puteai continua drumul pe aici spre Feldioara: Cu o mica parere de rau ca am facut acest drum care ne-a "costat" 4km dus intors...ne reintoarcem pe acelasi drum, trecand repede pe langa ferma de vaci pe langa care trecusem si mai devreme, acompaniati de aceleasi latraturi cam neconvingatoare ale unor caini de dincolo de gard. Asa ca reintram pe asfalt si trecem repede prin Araci, singurul lucru demn de mentionat fiind ca nu este nimic de mentionat. Ne indreptam vertiginos spre Haghig, inca indecisi daca acum este momentul sa mai facem un ocol de inca 8km pentru a trece si prin Feldioara. In fata cerul era mai prietenos, chiar daca innorat: In spate insa, dinspre Brasov, ne tot alerga inca de cand am plecat un nor cam urat: Asa ca am decis sa incercam sa scapam de nor fugind de el...zis si facut, asa ca trecem prin la fel de ne-memorabilul Haghig ca acceleratul prin triajul Chitila, indreptandu-ne spre bucata mai neplacuta a zilei, respectiv cei cca 22km pe care trebuia sa ii facem pe aglomeratul E60 intre Maierus si pana aproape de Hoghiz. Bonus aveam si o urcare de cca 6-7km, cu primii 2-3 km mai "moi". Din fericire, nici traficul nu a fost chiar de speriat, nici urcarea deloc grea, chiar si incarcati asa cu cele 25kg de bagaje. Stroker point of view: De pe urcarea asta, cand eram pe zona de sus cu serpentine, ne-am dat seama ca multi soferi ne privesc ceva de genul "faceti poze cu maimuta"...unii chiar incetineau periculos pentru traficul de pe sensul lor ca sa ne prinda in vreo poza. Nu ne-a displacut acest aspect...care ne-a insotit pe toata durata calatoriei, fiind claxonati in semn de incurajare de multi soferi sau salutati intens de trupele de bikeri care fie ne depaseau, fie ca veneau din sens opus.
  4. purix

    Un taran vine la oras la fratele lui, care este medic. Pute a grajd, e rapciugos si nebarbierit. Asistenta intra la doctor si-i spune : - E unu, vai de capul lui, un boschetar, un amarat, zice ca e fratele d-voastra si vrea sa intre. - Spune-i sa vina maine , zice doctoru'... Taranul pleaca, gaseste un hotel ieftin, se spala, doarme si a doua zi vine din nou sa-l vada pe fratele lui. De data asta e primit. - Ce faci, bai, ce e cu tine? - Am venit la tine ca am ceva pe pula, mi-a iesit ceva si nu stiu ce e si am venit la tine, ca tu esti doctor. - Ia sa vad !...( i-o ia, i-o intoarce, i-o beleste, i-o suceste...) - N-ai, ba, nimic. Du-te linistit acasa... Taranul se indreapta spre usa, cand fratele il striga: - Bai, stai putin, zi-mi si mie ce fac mama, tata, ce fac surorile, ce mai e prin sat? - Pai...astea am vrut sa ti le spun ieri. Azi am venit doar sa-mi belesti pula !!!
  5. purix

    Piatra Craiului si Iezer, cu branduse si ghiocei Sent from my SM-G996B using Tapatalk
  6. ZIUA 3. SIGHISOARA Dupa cum spuneam in postul precedent, a doua parte biciclista a zilei am anulat-o si am alocat timpul pentru o plimbare si relaxare pe stradutele Sighisoarei. Prima oprire a fost la Casa Cositorarului (poza din postul precedent), este un loc in care mereu revin cu drag...si mereu comand o cafea italiano (espresso cu amaretto) - este absolut delicioasa in locul asta. Fiind in plina vara dar probabil si din motive de pandemie, in interior nu era nimeni, desi locul este foarte placut. Stradutele medievale ale vechii cetati te poarta inapoi in timpuri de demult: v Am regasit orasul mai putin aglomerat decat in alte dati, dar nicidecum lipsit total de turisti, chiar si in plina pandemie: Turnul cu ceas ramane nepasator fata de vremurile prezente...a mai vazut el astfel de perioade in indelungata-i prezenta la marginea cetatii:
  7. Poate nu la fel de wow ca la colegii de pe acest topic, dar pt mine sunt amintiri frumoase <a href="https://ibb.co/rMX504k"><img src="https://i.ibb.co/7V0rC2v/IMG-20211010-181521.jpg" alt="IMG-20211010-181521" border="0"></a>
  8. Joi 22 Iulie: Baja - Suza, Planificati: 87km, Realitate: 97.55, Total:337.66 Trezirea dis de dimineata. Am cam avut parte de ceva frig peste noapte - aerul conditionat din living-ul unde am dormit a ramas pornit ca sa racoreasca toata casa. In plus am avut dor o mica si subtire paturica la indemana. E ironic ca ne-a terminat caldura peste zi si ne bate frigul peste noapte Rezolv medicamentul de trezire pentru Siri ne adunam bagajele, multumim si ne luam la revedere de la Roland Siri a trecut la "tinuta de canicula" - o miscare excelenta acea camasa cu maneca lunga, aveam sa realizam in zilele urmatoare. Dam o scurta raita prin centrul Baja - doua trei poze si alimentare cu apa si niscaiva chestii de mic dejun, la bagaj Atat cat am apucat sa vad din acel centru - un oras cochet si curat. Ne deplasam pe drumuri de masini, putin circulate, vreme de cativa km, in paralel cu canalul Sugovica. Traseul ne duce apoi pe drumuri de pamant, pe langa acelasi canal. Sa fie, ca o sa ne trebuiasca Pamantul de pe dig se transforma intr-un asfalt de foarte buna calitate, dupa cativa km. Dam si de un bac, pe sarma, folosit de localnici pentru a traversa Sugovica Din cand in cand, cate o masina trece pe langa noi - avand foarte mare grija sa iasa cu rotile pe iarba de langa dig, sa nu ne incurcam reciproc. Vedem multe berze in cautarea micului dejun ascuns in iarba. La un moment dat, chiar si un pui de porc mistret ne face cu ochiul, inainte de a disparea in padure. Facem o pauza de tigara, langa Dunafalva, Exista aici, teoretic, un feribot care traverseaza Dunarea spre Dunaszekcső Cascam gura la o barja imensa ce urca spre Budapesta Continuam traseul nostru pe acelasi asfalt de calitate. Ne apropiem incet de Mohacs. Trecem pe langa un panou informativ care ne descrie proiectul de salvare a Insulei Liberatatii, din proximitate., In mare - Insula Libertatii si bratul alaturat constituie un habitat unic al Dunarii in zona Beda-Karapancsa. Acest habitat a fost amenintat incepand cu constructia, in 1983, a unui baraj de pietre pe bratul adiacent. Scopul acestui baraj era de a controla traficul de nave fluvial pe bratul principal al Dunarii. De asemenea, lucrarea a avut in vedere si introducerea unor tevi pentru apa potabila. Din cauza acestor lucrari - curgerea apei fluviului a fost incetinita si a permis depunerea mult mai rapida si mult mai puternica de sedimente. Daca acest proces de sedimentare rapida nu ar fi fost intrerupt, bratul secundar ar fi disparut si ar fi facut ca insula sa dispara sub apele bratului principal. Societatea civila, ceva ONG-uri si parteneri privati au format o alianta pentru a salva acest habitat unic. Folosindu-se de banii veniti din programul european LIFE+ au fost executate lucrari ample de reabilitare intre anii 2009 si 2013. Barajul a fost deschis, canalul secundar curatat de sedimente si speciile de copaci care se dezvoltau super rapid au fost inlaturate, fiind inlocuite cu specii de copaci care erau specifici zonei, inainte de construirea barajului. Un alt beneficiu major - canalul secundar poate fi folosit acum de localnici pentru activitati de vaslit si canoe, avand in acelasi timp acces la o sursa de apa mult mai curata, datorata filtrarii naturale oferita de tot acel ecosistem. Noi ne continuam periplul pe EV6 si ajungem destul de repede la Mohacs - punct de trecere, pentru noi, cu feribotul pe malul drept al Dunarii, spre urmatoarea tara de pe lista noastra - Croatia. Achit, cu cardul, cei aproximativ 20 de lei pentru 2 adulti si 2 biciclete. si ne asteptam randul la urcarea pe feribot Un "mester" de pe feribot decide ca e cam aglomerat si vrea sa scoata unul din stalpisorii care formeaza culoarul de asteptare pentru pasagerii per-pedes. Se chinuie rau de tot si mult, il trec toate apele. Nu prea intelegem de ce se chinuie, dar un lucru e clar - toti pasagerii asteapta linistiti, fara a vocifera pana isi termina treaba(fie ea si cam inutila, dupa cum parea) Un scurt video, de pe feribot in timpul traversarii se poate gasi aici E aproape 10.30 - n-ar strica un mic dejun, Ne ascundem la umbra, pe langa statia de asteptare a feribotului. Cumpar ceva suc si apa rece, scoatem de prin genti ce am luat de la Baja Ne multumim cu chiflele, croissantele si branza. Desi comestibil, baconul ala se simte "atins" de caldura teribiila ce ne chinuie deja. Si pur si simplu nu intra in noi. Combinam si niste harribo(astia merge oricand :D) Nu doar la noi mai dai de atelaje cochete, prin mijlocul targului De aici, o sa ne indreptam spre Udvar Soarele ne termina in timp ce iesim din Mohacs si ne urcam pe dig,. Dupa vreo 3km de mers pe dig - dam de un nene batran, schiop, cu ceva proteza pe la picior. Merge, mai bine spus se taraie incet de tot, pe langa bicicleta incarcata cu niste genti de rafie. Trag rapid de frane, incerc sa il intreb daca e ok - imi arata roata fata - are pana. Desfac gentile si scot trusa de "prim-ajutor biciclistic". Bag niste spuma in camera si o iau la pompe. Transpir rau de tot dar am un super sentiment de fericire - reusesc sa ii umflu roata si sa il ajut sa ajunga mai repede acasa. Ne povesteste ca ar mai fi avut inca vreo 4km de mers pana acasa - la ritmul ala.....nu stiu zau cand si cum ajungea. In timp ce imi strang sculele, scotoceste prin sacose si ii intinde o punguta de alune la Siri, Ne luam la revedere si ne continuam plimbarea, pe dig........
  9. Miercuri, 21 Iulie, Solt - Baja, Planificati: 105km, Realitate: 113,88km, Total: 240,21km Nota de subsol pentru ziua de ieri - undeva pe la km 60 aud un zgomot constant de metal care loveste ceva. Identific sursa destul de repede - una din spitele rotii spate rupte, cel mai probabil de la momentul cand a cazut bicicleta de pe cric. Nu am alta solutie decat sa o leg cu un soricel, ca sa nu ma mai faca pe creier si i-am dat inainte asa Cei doi Stefani au ajuns destul de tarziu la cazare si nu am mai stat la povesti cu ei. La 6 dimineata deja e gata cafeaua, putem incepe o noua zi Ne strangem bagajele, pregatim bicicletele si suntem gata de plecare. Dam o fuga pana la cladirea in care erau cazati nemtii sa le uram drum bun si sa ne luam la revedere Vreme de vreo 3km mergem pe drum, cu trafic foarte mic, dupa care traseul continua pe o pista asfaltata, de foarte buna calitate, in paralel cu acel drum. Din loc in loc, tot felul de panouri ne informeaza despre lucruri de vazut/facut in zona. In apropiere de Harta, unul din aceste panouri Indicatoarele arata stanga, traseul meu pre-incarcat arata stanga, dar pista continua inainte. Evident, luam decizia proasta si continuam pe pista. Dupa 1km aceata se termina brusc. La loc comanda - ne intoarcem la indicator si facem stanga - drum care ne duce prin interiorul localitatii Harta. Dupa aceasta, traversam din nou, drumul principal. Dam de o pista de buna calitate, inaugurata in 2008. Un placut bilingv-not ne aduce aminte de acel moment din Septembrie Pista serpuieste printre copaci si campuri cu porumb si floarea soarelui Imi fac vreme si de o artistica, doua Soarele ne chinuie destul de tare, desi e devreme in zi. Urmeaza cativa km de drum in lucru iar aparitia noastra pe biciclete si cu steguletele in vant starneste zambete pe muncitorii care ne saluta. Dupa Géderlak, traseul continua pe dig, pe drumuri de pamant, nu foarte proaste. Pietrisul scartaie sub roti si am un sentiment de super relaxare si liniste. Cautam din ce in ce mai des umbra, de care nu avem parte mergand tot pe dig. Facem un popas pe malul Dunarii, la punctul de trecere cu feribotul intre Kalocs si Gerjen La umbra, o barcuta cu "cort". Sa tot aiba cati ani am eu si inca ceva Inapoi pe dig si sub soare Curand, pamantul de sub roti se acopera de asfalt superb Dupa vreo 70 de km, traversam Dunarea pe Podul Szent László. Dunarea, murdara si imensa, in amonte de pod si in aval Dupa coborarea abrupta de pe pod, un gandacel are chef de joaca ~va urma~
  10. Ziua 79/103: Libourne, Chalais (Bordeaux) Dist: 136.43, Rtm: 8:28, Max: 45.1, Avg: 16.1, Odo: 9137, Data: 23.07 Dimineața iar aud căprioara, un fel de lătrat. Voiam să caut pe net ce animal e, dar undeva între Paris și Praga am și văzut animalul și nu a mai fost nevoie să caut, e ceva căprioară sau ciută, că nu fac bine diferența. Văd și un limax mic pe cort. Nu mai țineam minte când văzusem ultima oară unul. În Spania nu sunt melci din fericire. Eh, de acum înainte trebuie să verific cortul bine la plecare. Roata era beton, a mers reparația făcută aseară, deci nu m-am murdărit degeaba. Azi am parte de o zi foarte asemănătoare cu cea de ieri. Păduri superbe și teren plat. Traversez fluviul Garonne care pleacă din mijlocul Pirineilor, trece prin Bordeaux (la 20 km de aici) și apoi se varsă în Atlantic. N-am înțeles ce e cu chestiile alea pe primii doi cai. Rural. Iarăși dau de vii. Mișto (din păcate nu știu din ce localitate e). Undeva pe drum dau de un McDonald's căruia-i parazitez conexiunea de net. Aflu că poimâine va ploua. Bine de știut. 1 oră și jumătate mai târziu. Aur. Cam asta e maximul de rampă/vale cu care am de furcă azi. E tare bine la câmpie, mai ales când te grăbești spre Paris. Chalais. Locul de cort e cam expus vântului. Voi auzi și niște picături timide pe cort mai târziu, dar nimic mai mult. Jurnalul notează că „e plin d copii in fra, in sate, l auzi glasurile”. Acum, ori Franța stă foarte bine la natalitate, ori toți acești copii erau în vacanță „la țară”. Nu știu, dar satele mi s-au părut pline de viață azi, ca în niciun alt loc din tură.
  11. Ziua 71/103: Mação, Castelo Branco Dist: 109.84, Rtm: 8:26, Max: 55.9, Avg: 13, Odo: 7994, Data: 15.07 Oh, am uitat să adaug o caracterizare a zilei de ieri: „asa canicula posibil sa nu mai fi prins, simt cum imi frige ochii vantul p coborari,.. f cald, de aceea nr redus d km, motorul nu are randament p asa temperaturi, doar dimineta e bine”. Da, mi se uscau ochii efectiv. Ei bine, azi avea să fie „infiorator d cald”! Probabil cea mai călduroasă zi din întreaga tură. Dimineața sunt amăgit de o temperatură relativ suportabilă pentru pedalat și de un cer pâclos. Mă simțeam minunat, de-ar fi așa toată ziua! Ora 8. Faptul că razele nocive nu mai ajungeau la mine îmi dădea un plus de energie. Din păcate 40 de minute mai târziu descopăr breșe în ceața din jur. Peste doar 17 minute norii s-au evaporat! Zone pârjolite de incendii, replantări... La ora 11 împlinesc 9000 de kilometri în 2017, vreo 8000 în tura asta. Locul unde am aniversat evenimentul. Luna fierbe și ea. Pârjol! Un lac de acumulare cu apă clocotindă (sau așa îmi imaginam io, deja buimac de caniculă). Este 12:30 și voi însoți autostrada prin această șerpărie. Abia de respiram. Circul pe un drum părăsit în plină bătaie a soarelui. Ghidolina mă frigea la mâini. Abandonisment? Din cauza caniculei clachez, erau condiții inumane de pedalat. Mă voi adăposti la umbră, sub o autostradă pe sub care rar trecea vreo mașină. Voi sta aici vreo 4-5 ore. Am mai descris că sunt genul care se plictisește stând pe loc și pentru care rulajul este proporțional cu satisfacția la finalul zilei, astfel că am făcut un mare sacrificiu devenind sedentar pentru atât de multe ore, dar chiar nu se mai putea. A fost singura pauză din tur în care nu am montat cortul și nici bolnav nu eram... Condițiile erau infernale. Nu mă mir că sunt incendii în zonă! Sub pod îmi scot bocancii, șapca, îmi pun electronicele la încărcat prin panoul solar, aprind radioul, ascult muzică portugheză și meditez la ce este de făcut mai departe: cum ajung eu în Franța unde mă așteptam la temperaturi mai umane? Nu se putea pedala pe căldura aia, nu mai era fun. Mă gândesc că poate ar fi bine să devin un animal nocturn, să dorm ziua și noaptea să mișun cu dezavantajul de a nu putea face fotografii. Ar fi bine să încerc asta! La ora locală 6 soarele nu mai era la fel de puternic. Atmosfera ardea, dar măcar nu mă mai bătea sorel în cap. „Simteam cum imi frig narile d la aer”, scriam. Fuguța-fuguța mă îndrept spre Castelo Branco, castelul alb, localitate despre care Wiki zice că its summers are among the hottest of Portugal, influenced by its inland position. [...] Inland areas further south in the country have hotter temperature extremes, although averages are very similar. 24,9 grade Celsius este media temperaturii unei zile de iulie, mult peste Bucureștiul în care am trăit toată viața: 22,5 grade. Măcar traficul auto nu mai era o problemă, toată lumea era călare pe autostradă. Chiar și la ora 8, cu 45 de minute înainte de apus, „apa era chiar fierbinte simtit p gat”, deși toată după-amiaza stătuse la umbră sub pod. Extraterestru. În Castelo Branco ajung chiar cu vreo 10-15 minute înainte să se închidă Lidl-ul. Parcă pentru mine îl ținuseră deschis (dar și eu mă grăbisem să ajung cât mai repede în localitate). Fac razie acolo, luându-mi roșii, ardei, pâine, dulciuri: o groază de lucruri benefice pentru moral. Urmează un festin anticipând rulajul extins din acea noapte. Plănuit, cel puțin... Însă cu burta plină, trezit din zorii zilei și obosit de caniculă/statul prea mult degeaba, mi se face somn repede. Era și ceva trafic și nu aveam energia să mă lupt cu farurile mașinilor. La ora 12 noaptea abandonez misiunea și trag pe dreapta. Intru pe un drum de pământ, ascultând cu atenție dacă se aud câini care ar putea indica așezări umane, apoi montez cortul în beznă fără folia exterioară. Este foarte neplăcut să găsești un loc de cort noaptea pentru că nu știi care sunt împrejurimile. Mi-am zis atunci (și m-am ținut de cuvânt) că niciodată nu voi mai pune tabăra după căderea nopții!
  12. Ziua 69/103: Sobral de Monte Agraço Dist: 84.75, Rtm: 6:44, Max: 69.5, Avg: 12.6, Odo: 7768, Data: 13.07 Cum era de așteptat, dimineața cortul era super fleașcă, dar mi-a plăcut schimbarea, în trecut fiind uscat ca iasca. O zi plictisitoare și dureroasă (din cauza unghiei încarnate). Vântul a continuat să bată dinspre nord, deranjându-mă. Am plecat foarte târziu, probabil organismul se bucura de răcoare și s-a odihnit mai mult, de aceea rulajul a fost slăbuț azi. Locul de cort. Magneții de frigider capturați ieri, stil azulejo. Un șofer îmi transmite „boa viagem”, „drum bun”. Întâlnesc alt tramvai șic. E cald aici, nu le tre' încălzire. Trec două ore și jumătate. Traficul nu mai este nebunia de ieri. Moară de vânt. Voi face la dreapta spre Sobral. Peisajul nu e cine știe ce. Azulejo. Voi mânca mere din copacii de pe marginea drumului. Tare bune! Peste o oră. Spre deosebire de Spania, niciun munte la orizont. Anost. Voi avea parte de o coborâre nebună în care pierd 229 de metri altitudine cât ai clipi la Alenquer. Ating 69,5 km/h. Scriu în jurnal: „coborarea l alenquer bestiala, daca stiam drumul poate depaseam recordul alltime d 74.5”. Locul de cort foarte fain, am putut înfinge bețele în solul nisipos de care mă minunam. Un arbore din apropiere.
  13. purix

    Putin e trezit pe la 3 dimineața: - Ce vreți, mă? - Ucrainenii vor să discute despre capitulare... - În sfârșit! Dă-mi legătura la telefon! - Nu e cazul. Sunt la ușă! Sent from my SM-G996B using Tapatalk
  14. ZIUA 6. CINCU si Casa Maria Ne-am cazat la pensiunea Casa Maria, un loc plin de verdeata. As fi putut zice si liniste, poate daca am fi nimerit in alta perioada. Casa care se vede in poze este casuta proprietarilor, oameni muncitori care dupa ani de zile de muncit in Italia au decis sa revina pe meleagurile noastre si sa investeasca banii intr-o pensiune. Curtea interioara este plina de flori si verdeata: Din pacate in perioada in care am ajuns noi erau cazati acolo si o echipa de muncitori care ziua aveau ceva lucrari la unitatea militara din localitate. Deh...muncitori, scoala putina, gura mare...nu prea am avut parte de liniste. Cum la pensiune nu exista posibilitatea de a lua masa, am fost in Cincu down-town, again! (zic asta pentru ca am mai fost pe aici prin 2018). Am mancat o ciorba de vacuta apoi o pizza...pe langa vreo 4 beri venite in grup de cate 2, la ce sete aveam! Pentru micile business-uri locale, unitatea militara este mana cereasca...cat am stat la masa pe terasa s-au perindat vreo 3 grupuri de soldati americani si vreo 2 de romani. Plus ca fata de acum 3 ani, au mai aparut vreo 2 carciumi in micutul satuc...deh, mai multe burti de saturat zilele astea. Un alt grup de militari se duceau sa manance probabil o pizza... Soarele apunea peste micutul satuc, lasandu-si razele sa mai scalde pentru putin acoperisurile caselor. Turla bisericii, vazuta de peste drum...sotia insa era prea obosita si a preferat sa stam pe terasa pensiunii decat sa dam o raita prin curtea bisericii. Pe acel intrand din curba este pensiunea. Gazdele ori nu erau aici in tara cand s-a facut tranzactia, ori pretul pentru casa veche a fost prea bun...ori a fost un fapt asumat. Dar chiar la intrarea pe acea straduta, este o casa plina de con-locuitori...si ei destul de zgomotosi, mai ales noaptea. Am revenit in curtea pensiunii cu burtile pline si cu inca 2 beri de baut, asteptand sa se insereze si distrandu-ne pe cinste de joaca celor 3-4 pisoiasi care au dat un adevarat spectacol. Mi-a placut in interior bucataria si locul de luat masa, cu acel gol peste zona de dining. Multe dintre obiectele de mobilier au fost recuperate de gazde din Italia si aduse aici cu camionul: Obositi fiind de pe drum, ne-am bagat destul de repede in camera la somn...dar a fost ceva vanzoleala pe la strada, con-locuitorii s-au tot alergat si chitait pana pe la miezul noptii cand deodata s-a at stingerea. De atunci si pana dimineata am dormit dusi! Va urma.
  15. Două corecturi. 1) Linkul bun este pentru allemansrätten este acesta. 2) Am spus că am văzut un Porsche 365 când urcam pe Timmelsjoch (mașina din stânga). Corect este Porsche 356 „Speedster” (scrie deasupra aripii). Trebuie să fi fost construit între 1954 și 1958. Dacă aș fi știut ce machetă Bburago la scară 1:1 trece pe lângă mine l-aș fi cinstit cum se cuvine în poză, dar m-a luat prin învăluire. Până am procesat io ce Porsche e ăla (wait, is it a Porsche? Loading Need for Speed: Porsche Unleashed models...) moșul era dus! ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Ziua 32/103: Pfunds, Resia, Malles Venosta Dist: 93.46, Rtm: 6:30, Max: 66.4, Avg: 14.3, Odo: 3407, Data: 06.06 Țelul pentru astăzi e să mă apropii cât mai mult de Prato Allo Stelvio/Prad am Stilfserjoch din Italia, localitate aflată la 920 m, de unde începe ascensiunea spre marele Stelvio. Azimutul va fi setat pe sud. Jurnalul spune „in padurea d noaptea trecura fost cea mai tacuta noapte ever”. Bine că nu m-a vizitat niciun urs. Wunderbär! See what I did here Dar hai că și-n pădurea din Serbia o fost creepy oleacă (cu câteva pagini în urmă). Gata de plecare. Fără să știu am dormit pe buza prăpastiei, vorba vine. Doar ce pun roata pe asfalt că și începe o coborâre în care ating maxima zilei, 66,4 km/h, deși nici trezit bine nu eram. N-apuc să procesez mare lucru, system was still loading cum am zis, era și frig... Ajung imediat de la 1550 la 870 m pe valea Inn-ului. Valea ăstuia, ca orice vale din Alpi, e antropizată la maximum. Nu stau la poze. Merg ce merg pe șosea până când mă deranjează traficul și descopăr că e pistă de bicle alături. Nu e ca și cum mă grăbesc azi undeva, Stelvio e temă pentru mâine și nu vreau să ajung la baza lui prea devreme. Ora 11 fără 20, pe ciclabilă. Cam înnorat azi, dar mai fain ca ieri. Inn-ul. Și aici e încă în valea superioară nebunu' de 518 km, o să se facă și mai mare până la Dunăre. Pe pistă viața e cam plictisitoare. O reclamă supărată. „Sch... drauf! Bin im Hirschen essen” sau „La dracu', mănânc la Hirschen acum”, asta fiind o crâșmă. Norii mi se par simpatici, nu par a fi pericol dpdv fulgere. Dar vai, ce baie urma să fac și azi! Traversând Inn-ul. Acum pe malul stâng. Merg io ce mai merg când hop, intru într-o nouă țară fără să vreau - Confoederatio Helvetica, recte Elveția. Chiar nu era în plan, așa m-a dus drumul, mereu plin de surprize, dragul. Merg câțiva kilometri până la un indicator, unde fac stânga spre Italia și pasul Reschen părăsind confederația. De ce am evitat Elveția în acest tur european, o țară montană prin excelență? Simplu, de zgârcit notoriu ce sunt. Caut în general cel mai bun raport calitate-preț. Alpi găsesc și în Austria (care deja e foarte scumpă), Italia, Franța și mica Slovenie. Cel mai înalt pas elvețian, Umbrail, abia ajunge la 2501 m. Neinteresant pentru mine în comparație cu 2757 ai italianului Stevio sau 2770 ai francezului Iseran. I'll pass on this one. În cei 6 km pedalați în Elveția, amintirea cea mai pregnantă e a unei mașini de teren vechi care m-a depășit. Să fi tot fost din anii '80, bine întreținută, dar parcă nu suficient de veche să fie vehicul istoric, părea un daily driver. Cu singuranță proprietarul își permitea ceva mai nou dar cred că mi-era frate-ntr-ale avariției. Avea numere de CH Întâlnesc ceva cicloturiști, pe urcarea până la șosea depășesc o familie pe biciclete și mai depășisem pe unul azi. Am vreo 300 m diferență de nivel de cucerit, pentru că pista nu a putut urmări șoseaua care e săpată în munte cu tunel semi-deschis (îmi scapă denumirea exactă) ca cele de pe Transfăgărășan. Continui s-o lălăi pe piste admirând norii. Și iată-mă ajuns la lacul Reschen/Resia. În el se varsă Adige, care are izvorul în apropiere. Se va plimba apoi prin Tirol și Verona. Ce spectacol! Privind spre sud, direcția în care mergeam. Norii din fundal mi se păreau mișto. Haha ce țeapă o să-mi iau mai încolo! După orizont e numai la vale, eram pe o trecătoare „lată” cu ditai lacul pe centru. La dreapta cerul este senin. La un moment dat întâlnesc chestia asta creepy. O văzusem de departe dar am zis că nu văd bine, oricum sunt miop, n-am pretenții. Chiar e pe bune. Dacă pare tristă imaginea, povestea e la fel. Full story here (versiunea germană are mai multe detalii). Povestea e așa. Unde e acum lacul „era” două înainte. La 1911 apar primele studii despre „o ce bine ar fi să facem hidrocentrală în zonă”. Italia anexează Tirolul de Sud în 1920, studiile se reiau. Se fac și se resping tot felul de proiecte. În 1939 fasciștii se pun pe treabă, încredințează acest proiect unei companii italiene, în 1941 se fac desproprietăriri dar despăgubirile erau infime, totul pentru „interesul național întru propășirea industriei naționale”. Se începe construcția barajului. Opinia publică află târziu despre aceste planuri, anunțul de la primărie despre baraj era scris în italiană și a trecut neobservat, cum era și intenția (asta zice pe WIki germană, a nu se lua chiar de bună). Planul era să se ridice nivelul primului lac cu 22 de metri, al celui de-al doilea cu 27 de metri. Adică adio satul Graun, adio (parțial) satul Reschen. În 1943 nemții invadează zona, lucrările încetează. Și așa ar fi rămas poate. Dar după război intră elvețienii în joc. Iarna și primăvara ăștia nu prea aveau apă în lacuri, dar curent tot le trebuia. Au încercat să facă baraj la ei pe tarla, dar sătenii de acolo au făcut gură în 1946 și n-au mai construit nimic. Au zis apoi „hai să facem barajul la italieni”. Au aruncat cu bani într-o companie italiană ca în lăutari. Asta îi informează pe săteni în 1947 că joaca s-a terminat, se face Aqua Park unde au ei cășile. Se reiau imediat lucrările. Localnicii fac scandal. Se mai dau niște bani despăgubiri (tot insuficienți). Trebuia să fie o comisie prin octombrie să reanalizeze situația, dar compania italiană dă drumul la baraj pentru probe în august (și ca să le dea elvețienilor ceva curent cum le fu$e$e înțelegerea). Populația vede asta ca o provocare, 112 poliția în acțiune, haus pe bahaus, furci și topoare. În vara lui 1950 barajul se umple. Din 100 de familii afectate, doar 35 au mai rămas în zonă. Restul nu și-au mai permis să crească animale (nu mai aveau unde, pășunile erau acum cu păstrăv sau whateveri). 163 case distruse, 523 de hectare de teren arabil sub ape, cu 70% mai puține animale decât înainte. Biserica? Biserica nu au demolat-o pentru că monument istoric secol XIV, inaugurată la 1357 (!). Nici Neacșu nu-și scrisese scrisoarea când aveau ăștia besearecă la cuca măcăii-n deal. Restul caselor au fost demolate înainte de umplerea căldării. Turnul a fost renovat de autoritățile sud-tiroleze în 2009 (făcea băiță de aproape șaij' de ani); i-au reparat acoperișul (să nu plouă în turn hehe) și au restaurat cadranul ceasului (mecanismul e într-un muzeu). Turnul nu mai are clopot. Părere personală? Nu-mi place. Bad vibes. E frumos (pentru că e vechi) și straniu în același timp. Cred că l-aș fi demolat bucată cu bucată și reconstruit în altă parte, autoritate locală să fiu. Cu aceiași bolovani dacă se poate, că bani se găsesc în Tirol (intrasem în Italia deja, apropo). Avem și în România ceva horror, dar nu cu atâtea sute de ani vechime, la Geamăna. Alt unghi: Părăsesc biserica și continui spre sud. În următoarea jumătate de oră mă bucur de peisaje și de terenul plat care îmi permite o medie foarte bună. Apoi nu mai pot să fac poze, că începe să plouă. Inițial ușor, dar pe măsură ce înaintam spre sud parcă mai a dracu' se întețea. Se lăsase și frigul. Îmi pun mănușile de menaj peste mănușile de iarnă (cu mare dificultate) și-i dau bice. Ajung la coada lacului cu biserică, lac situat la sud de neteda trecătoare Reschen. De acum sunt numai pe coborâre, dar din cauza vântului și ploii nebune nu prea am de ce să mă bucur. N-am nici ștergătoare la ochelari, e lesne de imaginat ce participant la trafic responsabil eram Noroc cu șoseaua excelentă. Așa de bine vedeam din spatele ochelarilor că am luat-o și pe drumul greșit, orientându-mă eu după munți. Cobor aiurea până într-o localitate unde se cam înfundă drumul, nu duce unde tre'. Încerc să văd ce zice tableta, cade un strop pe display, mai mergea o laie. Fuck! În cele din urmă mă prind că am coborât degeaba un kilometru. Dă-i și urcă înapoi la Malles Venosta zeci de metri de nivel, 'tu-i ceapa mă-sii de treabă! De aici părăsesc drumul principal SS40 (destul de circulat) și scap de trafic. Mai am foarte puțin până în Prato Allo Stelvio, punctul terminus pentru azi, dar trebuie să fiu atent să-mi găsesc un loc stealth de campat până acolo. Îl găsesc prin niște vegetație (aleluia, bine că e și asta), iar la 130 m mai akana începea curtea unei firme. Repet, greu cu locurile de campat în Austria, nordul Italiei, Germania. Băi și ce mai ploua, niciun pic (pun intended) nu scădea în intensitate. Cortul a trebuit să-l pun pe ploaie. E făcut de așa manieră că mai întâi trebuie ridicat cortul interior, abia peste el vine folia exterioară. Ciuciulete mi l-a făcut ploaia. Ciu-ciu-le-te. Degeaba mi-am planificat eu mișcările în avans ca să limitez timpul de expunere la ploaie al inner tent-ului, mi s-a udat și podeaua. Ce-am mai înjurat cortul, viața și zeii! Nu știu dacă altele pot fi montate pe ploaie torențială fără să se ude. Jurnalul de cort notează „final d zi oribil, ploaie torentiala, cort fleasca pus p ploaie, toateude, sa vad c fac maine, vreau s fac stevio”. Nu aveam de unde să știu, dar asta urma să fie ultima ploaie pentru următoarele 19 (!) zile. Abia la Barcelona m-a mai spălat o ploaie de vară, ca apoi să intre în două silenzio stampa, prima până la Gibraltar, a doua până la Pirineii de la Atlantic. Am avut vreme bună, ce să zic... Dar bineînțeles, spaima de furtună pe munte a rămas cu mine pe toate viitoarele pasuri alpine pentru ale căror cucerire plecam cu noaptea în cap de frică. A PTSD is still a PTSD. După ce pun sacii menajeri pe podea și mă-ntreb cum să fac să nu ating cu sacul pereții uzi ai cortului în timpul nopții, mă schimb în pijamale și trag o poză spre partenerul de încredere în acest tur, lăsat de izbeliște ca măgarul în ploaie. Mâzgălitura stângace de pe cadru îmi aparține. A fost făcută cu cea mai ieftină ojă neagră într-o perioadă în care idila mea cu chineza nu avea decât un an (acum e relație în toată firea, se fac 10 ani în ianuarie). Oja încă rezistă :)). Se citește aprox. [liu-sing-geă] și înseamnă „călător”, „cel care călătorește”. Quite fittingly, for both of us
  16. Traveller

    Am mutat aici discuția Domniilor voastre. În ceea ce privește data de expirare a produselor farmaceutice, e o chestiune la care să zicem că mă pricep, pentru că face parte din activitatea cu care îmi cîștig pîinea, printre altele. Din 1979, Agenția Competentă pentru Alimente și Medicamente din State (FDA) a cerut producătorilor farmaceutici să furnizeze date de expirare pentru toate produsele lor. Pentru majoritatea medicamentelor vândute în State, aceste date variază între 12 și 60 de luni de la data la care sunt fabricate. Datele de expirare sunt practic niște ghiduri. Medicamentele pot expira înainte de data de expirare dacă sunt stocate necorespunzător sau pot dura cu mult peste data de expirare, după cum au arătat diverse studii. Deși majoritatea medicamentelor nu devin periculoase atunci când sunt expirate, ele își pot pierde potența. Utilizarea unui medicament peste data de expirare poate afecta calitatea și eficacitatea acestuia. Producătorii de produse farmaceutice determină perioada de valabilitate a unui medicament sau data de expirare, prin teste de stabilitate. Acest tip de testare asigură că potența și integritatea unui medicament sunt intacte pe o anumită perioadă de timp, care devine "data de expirare" trecută ca atare pe etichetă. Mai mulți factori pot influența aceste date, inclusiv tipul de ingrediente active, condițiile de depozitare, conservanții și tipul de recipient în care este depozitat medicamentul. De reținut că datele de expirare ale producătorilor se aplică numai ambalajului original al medicamentului și că, odată deschise, aceste date nu se mai aplică. Fiecare stat are cerințe diferite, trebuie să ofere consumatorului un fel de dată de expirare, numită uneori o dată „dincolo de utilizare", echivalent cu BBD pe care l-a descris de @JDM pentru alimente. Pentru a-și menține potența, medicamentele trebuie păstrate într-un loc uscat, răcoros și întunecat, iar unele la frigider (2-8 grade C în case, ori chiar la congelator, în spitale). În ciuda practicii populare, asta înseamnă că dulapul pentru medicamente din baie nu ar trebui folosit, pentru că nivelul ridicat de umiditate poate duce la descompunerea medicamentelor și la pierderea eficacității. De asemenea, FDA recomandă păstrarea medicamentelor în recipientele lor originale, departe de alte substanțe care ar putea fi confundate cu ele. Trebuie urmate întotdeauna instrucțiuni specifice, de exemplu nitroglicerina trebuie ținută departe de lumină șamd. Acuratețea datelor de expirare a medicamentelor a făcut obiectul multor discuții. Din 1987, FDA administrează un program numit Program de prelungire a duratei de valabilitate (SLEP) pentru armată. Programul testează stocurile militare de medicamente pentru a determina stabilitatea după ce datele de expirare au trecut. Potrivit raportului, din 119 produse testate, 114 au fost stabile după datele de expirare inițiale. Unele au fost prelungite cu 10 ani după termenele de expirare. Cînd e vorba de alimente, știu că unele produse, chiar perisabile (carne, de ex) pot fi consumate fără probleme cîteva luni după BBD, dacă sunt păstrate la congelator, în loc de frigider. Am scris toată povestea asta ca să subliniez că data aia limită înainte de care "e de preferat să se consume" produsul nu funcționează ca o dată de neclintit.
  17. Salutare, tuturor! În urmă cu mulți ani, plimbându-mă eu aiurea prin Google Earth, am descoperit că o bună parte din munții ce străjuiesc Oltenia la nord sunt traversați de un drum cât se poate de vizibil din satelit. Atunci a încolțit ideea de a-l parcurge pe bicicletă, mai ales că avusesem o superbă experiență pe Strategică în 2014, drumul montan ce pleacă din valea Lotrului și se „varsă” în Transalpina la 1911 m, la nord de Pasul Muntinu. Munții se numesc Căpățânii și sunt o grupă muntoasă a Munților Șureanu-Parâng-Lotrului, bineînțeles parte a Carpaților Meridionali. Ating o înălțime maximă de 2143 m pe Nedeia. Cam ăștia sunt: Curmătura Oltețului, în care se poate ajunge ușor cu mașina dinspre sud (dacă nu ții prea mult la ea), le este limita vestică; la nord sunt mărginiți de Lotru și Latorița; în est avem Oltul, iar în sud culmile prelungi coboară în Oltenia (Polovragi, Vaideeni, Horezu, Costești). Cele mai interesante resurse pe care le-am găsit pe interneți cu privire la biciclirea acestor uriași au fost postarea/blogul lui VladG și traversarea Silviei. În ambele cazuri, eroii noștri au mers de la vest la est. Cum VladG descrie în postarea sa, coborârea din masiv s-a făcut spre nord, la Săliștea, pe o potecă extrem de abruptă, prin albii secate și alte minuni cu care nu vreau să am de-a face și recomanda eventualilor temerari să coboare spre Olănești. Silvia a coborât în direcția localității Cheia, pe un drum îngust și abrupt, dar care nu era totuși o potecă și pe care am decis să-l urmez pentru a ajunge în creastă. M-a ajutat și existența unui filmuleț vechi cu drumul sisific ce duce în apropierea vârfului Gera, film poate fi găsit aici. Planul meu era să fac creasta de la est la vest, pentru că așa mi se părea natural venind dinspre București. Pitici Din nefericire, cum nimic nu-i perfect, nici creasta acestor munți nu este 100% ciclabilă. Problema este muntele Balota (pe hărți apare ca fiind vârful Căpățâna), situat undeva la sud-est de Nedeia. [Sursa foto] Balota este un uriaș care ar trebui coborât dacă vii dinspre est (cum aș veni eu, precum grupul din foto). Este pus în mijlocul crestei și nu poate fi evitat. Astfel că, luând în considerare următorii factori: cele mai multe accidente montane se petrec pe coborâre, nu pe urcare nu am găsit niciun articol/blog/video în care MTB-iști ar fi coborât Balota cu bicicletele în cârcă; toți au fost pe urcare grohotiș (!) pe Balota distanță mare de traversat bicicleta grea de cicloturism (genți, cort, sac de dormit) abrupt am decis că nu mi-e cald cu toți dinții în gură și că aia e, nu pot să-mi adaug „creasta integrală” în palmares. În mod clar trebuie să mă opresc înainte de Balota (și implicit, de vârful Ursu - 2124 m - mai exact, în Curmătura Piatra Roșie), să cobor spre Oltenia vreo 19 km, și apoi să urc înapoi 20 km în creastă pentru Nedeia. Ăsta era de fapt și planul acestei veri. Plan eșuat. Și nu era o premieră. Ca să pun lucrurile în context, am avut 5 încercări de a accesa creasta Căpățânilor. Toate, picate cu brio: 2016, iulie. Atac dinspre Cheia. MTB scump, tot calabalâcul (cort/sac de dormit/mâncare) în spate. Constat că după răscrucea spre Schitul Pahomie drumul este surpat. Nu mi-a trecut prin cap că aș putea trece prin apă, nici știam cât de adâncă e, așa că mă întorc acasă cu trenul. 2016, iulie (câteva zile mai târziu). Atac dinspre Cheia. Același echipament. Trec apa cu bocancii în mână. Foarte mândru de ispravă. Mă pitesc cu cortul lângă drum. A doua zi de dimineață continui urcarea, dar la un moment dat, după un tunel, drumul devine extrem de abrupt, non-ciclabil și mi se face teamă că nu pot continua. Marș acas'! 2019, iunie. Atac dinspre Vaideeni. Bicicletă nouă, britanică (și proastă) de cicloturism, anvelope 700x32C (că atât permitea cadrul lui pește). Serpentinele din capătul satului îmi pun capac (bolovani, abrupt). De asemenea, se aud tunete dinspre norii înalți de un alb sclipitor. Abandonez urcarea ce nici bine nu începuse și-mi văd de (alt) drum. Pe ploaie puternică, dar aia e... 2021, iulie. Atac dinspre Cheia. Bicicleta veche de cicloturism care a văzut Parisul. Drumul la Pahomie nu mai este surpat, dar nici eu nu mai sunt în forma fizică de altădată și vremea pare instabilă. Mai târziu aud și tunete. Fac cale întoarsă cu 1 km înainte de tunelul menționat. Privind în urmă creasta Builei, mă felicit pentru decizie, norii nu s-au dat duși de pe munți toată ziua. Și, la final: 2021, septembrie. Atac dinspre Cheia (încercarea numărul 4 în zonă). Aceeași bicicletă veche, dar cu anvelope noi, imense (maxim cât permite cadrul) față/spate. Prognoza meteo: impecabilă. Mission status: success. Din lipsă de timp, obiectivul pentru weekend era parcurgerea crestei estice a Căpățânilor, de la vârful Gera până la Curmătura Piatra Roșie (sub vf. Ursu). Plecarea din localitate Păușești-Măglași, urcare pe lângă râul Cheia, creastă 15 km, coborâre în Vaideeni, întoarcere la mașină prin Horezu. Puțin peste suta de kilometri. Urcarea dinspre Vaideeni către cel mai înalt vârf, Nedeia, cu coborâre în Curmătura Oltețului și înapoi la Vaideeni, va avea loc cu altă ocazie. Ziua 1: 11.09.2021 48,06 km, 7h40m mers efectiv, 6.2 km/h medie, 26 km/h maxima Link traseu. Nu pot să nu remarc recordul personal negativ (6 km/h medie pe 48 de km), dar nu mi-e rușine cu el, căci știu ce am avut de tras - la propriu... La 6 dimineața zeul automobil este abandonat pentru două zile în Păușești-Măglași (alt. 340 m). Bagajele erau făcute încă de joi. Vineri seara doar am pus gențile pe bicicletă și m-am culcat pentru a putea conduce fresh în toiul nopții. Satul Cheia nu mai are secrete pentru mine, nici frumosul râu meandrat și omonim. Este a patra oară când merg pe acest drum prost întreținut, motiv pentru care nici nu mai fac fotografii. Drumul este îngust și, în localitate, stricat de-a dreptul. Asfaltul se termină la ieșirea din sat. 60% din traseul celor două zile va fi pe macadam și bolovani. Râul Cheia, surprins în iulie 2021 de subsemnatul. Drumul prăfos este mereu pe malul drept al apei. Ajung la răscrucea cu drumeagul care urcă la Schitul Pahomie (km 16.7 pentru cine urmărește pe ridewithgps) după două ore de la plecare. Zona este plină de sihaștri, chiar am fost depășit mai târziu de bărboși pe ATV-uri. Natura aici este de o frumusețe rară, de aceea am și ținut cu tot dinadinsul să ajung în creastă prin Cheia. Schitul Pătrunsa este și el în zonă, dar se ajunge la el pe potecă de picior, atât dinspre Pahomie, cât și dinspre satul Bărbătești din sud. Chiar e rupt de lume, mi-aș fi dorit să ajung pe biclă (nu carry-bike), dar nu e posibil. Continuând să însoțesc râul de la intersecția către Schitul Pahomie, pătrund pe teritoriul Parcului Național Buila-Vânturarița. Accesul este cu taxă (dacă te prinde garda în gipan). 50 de minute mai tâziu, opresc la un izvor pentru a-mi completa rezervele de apă. Până în creastă, peste 6 ore, nu am mai întâlnit decât un izvoraș. Iar în creastă, de unde apă? Colții calcaroși ai Builei (dacă nu mă înșel) mă sfidează. Par ei înalți aici, dar din creasta Căpățânii vor arăta fix ca niște pitici! Apa Cheii rămâne ca de obicei pe partea dreaptă. Ca și la încercarea numărul 2 (din 2016), sunt ajuns din urmă de gipanul cu inscripție „DAKAR” în care trona rangerul parcului. Îmi spune că sunt pe teritoriul parcului și că trebuie să mă execut cu 5 lei la băiatu' (nu literalmente, of course). Taxa a rămas aceeași ca în 2016. Personal mi se pare puțin aiurea, pentru că eu sunt în tranzit pe ditamai drumul, nu am treabă cu masivul Buila-Vânturarița (râul Cheia este la periferia parcului), dar îmi țin observațiile pentru mine, unde-i lege nu-i tocmeală (știam de acasă că risc să devin mai sărac cu 5 lei, așa că aveam bancnota potrivită). Sunt curios dacă avea POS omul în cazul în care nu aveam temele făcute. Mă întreabă unde merg, îi spun că pe creasta Căpățânilor, se miră și-mi întoarce că mai bine era dacă eram pe o biclă electrică. Îi replic că nu văd care mai e farmecul așa. Ne salutăm reciproc și ne vedem de drum. El mult mai rapid, bineînțeles. Cum în zonă e plin de schituri (chiar, am uitat să menționez Iezerul, care e spre Cheia), nu lipsesc popasurile cu însemne religioase. De câțiva kilometri drumul se stricase, bolovani ascuțiți se ițeau din pământ, rampa devenise mai dură. Totul pentru că am îndrăznit să mă despart de cursul apei de ceva vreme. La un moment dat aud zgomote ciudate printre copacii înalți, habar nu am ce animal o fi fost, așa că fac un pic de gălăgie. Zona e cam accidentată pentru un urs gras. Sper. Las în urmă punctul în care, în iulie, abandonasem ascensiunea temându-mă de ce va să vie de sus. Acum așteptam cu nerăbdare să intru pe terra incognita și să ating punctul în care am făcut cale întoarsă în 2016, undeva după tunel! Iată și tunelul. Neiluminat, cu plăci de beton pe jos, se recomandă a se folosi frontala. Paznicul parcului și-a parcat mașina lângă tunel și pândește turiștii. Nu cred că o să aibă mușterii, zona este o fundătură, singurul punct de interes este cabana Cheia jos la vale, după tunel. La ieșire. Înfricoșător peretele vertical. Mă aflu abia la 1120 m. Picioarele îmi spun că am urcat mult mai mult decât cei 780 m teoretici din Păușești-Măglași. Mă gândesc cu tristețe că urmează o coborâre lungă acum, pe drumul către izolata cabană Cheia (la care nu voi ajunge, dar care are recenzii bune de la munțomani), după care am de urcat până lângă Gera în creastă la 1825 m și ziua nu se va termina acolo, căci creasta nu e câmpie și iarna nu-i ca vara! Indicatorul, prezent și în 2016, mă informează că mă pasc 6 ore și jumătate până pe creastă, pe triunghi roșu. Exagerat. De fapt, pe tot teritoriul acestui parc, încă din satul Cheia, intervalele sunt parcă date pentru mersul de-a bușilea. Eu am făcut 4 ore până sus, în condițiile în care rar am depășit viteza de 7 km/h și pe alocuri am împins atât de încet la biclă de nici măcar vitezometrul nu se mai obosea să înregistreze ceva. Cale de câțiva kilometri cobor cu frâna trasă (un prim laitmotiv al turei), ca să nu dezmembrez bicla, până la altiduinea de 994 m. Aici voi urma drumul din dreapta ce urcă pieptiș prin pădure. În stânga se ajunge la apa cea abandonată deunăzi și cabana Cheia. De ce s-a făcut tunel sus și nu drum pe lângă apă, este pentru că doamna are parte de un canion, pare-se, și curge singurică printre stânci. Shhhh! Urcarea prin pădure este crâncenă. RideWithGPS spune că rampa maximă este de sub 20%, dar eu cred că este beat. Este imposibil de pedalat aici, poate doar un atlet desăvârșit pe o bicicletă de sub 10 kg, fără niciun fel de bagaje, ar mișca ceva. Ba și el ar avea și el probleme cu aderența. Sunt pietroaie peste tot. Cu o mână pe ghidon și alta strângând tija de șa, trag efectiv bicla de peste 25 kg după mine. La fiecare 3 pași mă opresc, 5 pași sunt deja prea mulți și risc să-mi bubuie ceva. Încerc și strategia pașilor ultra mărunți, un fel de „pinion mare” pentru picioare, dar tot obosesc. Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese sunt esențiale în aceste crude momente. Nu mă plâng, știam că asta mă așteaptă. O măruntă victorie mă înseninează, căci trec de punctul în care abandonasem tura în 2016. De acum sunt un adevărat explorator, urcând spre noi și noi orizonturi. Pe porțiuni scurte reușesc să mă pun în șa și să pedalez, este mult mai ușor să mișc dromaderul dacă stau pe el, însă am probleme în a-mi menține echilibrul date fiind condițiile de viteză mică și bolovani. De nenumărate ori îmi derapează roata spate și consum energie aiurea. Cardio at its best! Când e de împins bicicleta, urc des cu viteze de sub 3 km/h. Câteodată vitezometrul nici nu mai pornește, sub 2 la oră îi dă cu virgulă. N-a fost proiectat pentru astfel de viteze „hiperluminice”. După o oră și 20 de minute rampa se mai îndulcește. Am ajuns la 1340 m alt. după 2,7 km de chin. Mai aveam 500 de metri verticali până la Gera, dar mai rău de atât nu aveam cum să fie, nu? Ba da! Dar peste câțiva kilometri. De aici drumul urcă simultan cu lungul picior al unui munte și orizontul se deschide spre est, când îmi permit copacii. Bolovanii nu au dispărut, șleaurile pline de pietre în care tinde să cadă bicla sunt tot acolo, dar măcar nu mai sunt nevoit să fac push-bike! Vremea este impecabilă. Undeva, departe, e Păușești-Măglași și mașina care trebuie că se coace deja la soare („uf, trebuia s-o pun cu fața fix spre nord, o să mi se mătuiască farul stâng că am pus-o câș”). Peste 20 de minute, relieful din zare devine interesant. Ăsta e „drumul”. Testez zoom-ul noii camere. Micul Nikon cu care am fost în Europa, acum în vârstă de 9 ani, și-a cam trăit traiul și mâncat mălaiul. Pozele îi ies cu tot soiul de pete, căci i-a pătruns mult praf în interior. Abuzată cameră a fost, săraca. Zooming in. Făgărașii mă salută! Ajung într-o poiană. Bucuria de a pedala avea să se termine în curând. Cum am spus, până acum urcasem simultan cu un picior de munte. Dar era timpul să îl încalec, să trec peste el. Rampa devine iar criminală, bolovanii devin gigantici, dar parcă acum totul este și mai greu pentru că nu mai am umbră tot timpul! Observ culorile interesante. Nu știu cum se numesc aceste plante, ar fi fain dacă știe cineva. Ele sunt responsabile cu înroșirea munților, cum se va vedea mai tâziu. Camera, ca de obicei, nu redă cât de abrupt este drumul. Aici, privind în urmă. Trebuie menționat că, spre deosebire de vechile ture, acum eram însoțit de un smartphone care, culmea, avea și semnal. Astfel că nu numai că aș fi putut folosi Google Maps cu precizie, ba din contră, aveam aplicația Google Earth instalată și vedeam live cum se downloadează și-mi cresc munții pe ecran, drumurile ce-i întretaie și locația mea exactă, totul într-o minunată simulare 3D. Orogeneză în direct. Asta pe lângă clasica aplicație OsmAnd, care m-ar fi servit la fel de bine. Boierie, coane! În 2016 încă mergeam după mine cu foi de hârtie pe post de hărți (alb-negru și alea). Push-bike-ul continuă. După zece minute de chin am ieșit în gol alpin! Poezie! Yay! Dar mai e de mers până pe creastă, cum prea bine îmi arată aplicațiile. Privesc cu teamă spre stână din pricina câinilor. Părea părăsită, e toamnă. Dar mai târziu parcă am auzit și câini din acea direcție. Din pădurile acelea m-am trudit urcând. În stânga imaginii se vede masivul Cozia. Mai pedalez, mai împing la biclă... cum am chef. Observ și primele vârfuri, îngrijorat puțin de înălțimi, știind că va trebui să urc până aproape de ele, că așa e drumul. De la dreapta la stânga, în ordinea rendez-vous-ului cu dumnealor, Preota (1954 m), Ionașcu (1979 m) și ultimul, micuț, cred că Govora (nu ține de creasta principală). Spre sud, laitmotivul numărul doi al acestei ture (primul consta în jantele încinse de la frânare), arătarea care-și ițea capul de peste tot, balaurul cu 7 capete de care nu te poți ascunde: masivul Buila-Vânturarița („BV” de acum încolo). O să tot apară prin poze de acum, e vedeta Căpățânilor (geografic ține tot de ei, deși e verișoara cea mereu cu nasul pe sus, cu parc național dedicat). Mă apropii de punctul la care am tot râvnit, ca și cum de aici încolo ar curge numai lapte și miere, punctul în care merit să fac o pauză: linia matematică a crestei! E vizibilă! Am ajuns la câmpie! Una mai înaltă, ce-i drept, „doar” pe la 1825 m. Sunt în șaua dintre vârful Gera și Preota. Pe CREASTĂ! Ce momente de fericire! Visez de ani de zile să ajung aici! Și bicicleta e fericită! BV străjuiește mereu în fundal, nu-i scapă nimic. Un indicator care a dus-o mai bine cândva. În spatele lui, urcarea aparent lină spre vârful Gera (sau Gerea, cum l-am mai văzut pe o hartă). La sud de Gera (1886 m), vârful Bogdanu (cel mai probabil), 1881 m. Am urcat de undeva din stânga lui, abia acum văd ce mare și țuguiat e. Plec la drum după 10 minute. Mă așteaptă 15 km de plutit pe înălțimi. Nu îmi mai pasă că tot prost e drumul, sunt pe creastăăă! În față, colorat de acele plante ciudate al căror nume nu-l cunosc, obligându-mă să mă cațăr pe spinarea-i, e Preota (1954 m). Mă suprinde cât de masiv este, părea o joacă pe Google Earth. Vedeta BV. Greu la deal pe Preota, zdruncinături, văitături, I don't care! Mai jos se ițesc colții aceia care păreau imenși de jos, lângă Cheia. Cred că sunt tot ei. Departe în vale, oare s-o fi atins temperatura de fierbere în mașină? Faci un ceai pe bord? Uf, și farul ăla care mi se mătuiește acum... Temperatura e perfectă. Vântul nu bate aproape deloc. Splendidă vreme! Dar ce groaznic e să fii surprins de o furtună cu descărcări electrice aici, nu ai unde să te ascunzi... Bine că am abandonat ascensiunile în trecut. Sub acest soare puternic de altitudine bineînțeles că mi-s încotoșmănat ca acum 4 ani în torida Spanie (bandană, pantaloni lungi, mâneci detașabile). Loțiunile de soare nu-s o opțiune pentru mine, prefer mereu o barieră fizică între piele și UV. Cozia e în dreapta pe fundal; în stânga, bicolor (verde/galben), vârful Gera. Aceeași poză, dar zoomed-in către Cozia. În stânga se văd munții Iezer-Păpușa. Ce vizibilitate bună! Uriașii deveniți acum pitici. Stopul de pe biclă l-am aprins pentru efectul artistic. Nu are ce cotețar să vină din spate. Ionașcu (1979 m), cu o cruce în vârf, îmi șoptește că nu-mi va fi ușor. Am tăiat serpentina făcând push-bike, ratând poate un peisaj fain cu valea Lotrului. Dar pietrele sunt destul de chinuitoare, mai bine iau o pauză. Ce culori! Ce plante sunt? Preota este lăsat în urmă, iar Gera bicolor nu va mai rămâne nici el mult timp vizibil. Munții Lotrului spre nord. Ubicuă, BV. Oltenia la sud. La dreapta de ciobitura din BV (partea dreaptă a masivului din stânga pozei) este muntele Arnota. E o carieră de piatră săpată în el, pe versantul estic, lângă Pietreni. Înconjurându-l pe Ionașcu, continui să câștig altitudine. Voi ajunge la 1969 m, altitudinea maximă a întregului weekend. Vârful Govora, bănuiesc, și a sa panglică șic. Spre nord. La poza asta cu largă vedere spre vest, unde se vede o bună parte din creastă, sunt mai multe de explicat. Vorbind de munții înalți din fundal, la dreapta avem vf. Ursu (2124 m). Cine vrea să continue pe creastă e obligat să i se urce pe spinare. La stânga lui, al doilea cel mai înalt munte din poză, dar apropiat în plan, este maleficul Balota, situat și el pe drumul de creastă. Cele două sunt în racursi, e ceva distanță între ele (mai aproape de noi e Ursu, apoi vine Balota). Între cele două, în plan îndepărtat și albăstrit serios din cauza atmosferei, se află al patrulea cel mai înalt vârf din țară și cel mai înalt din afara Făgărașilor, Parângu Mare (2519 m). Aceeași imagine, puțin mărită întru edificarea cititorilor. La stânga lui Ursu, abia ițindu-se de după spinarea masivului „urs”, o găsim și pe Nedeia, cel mai înalt vârf al întregului masiv (2143 m). O să ajung cândva pe acolo. Undeva la baza aceluiași Urs, la 1904 m alt., drumul „bun” de creastă se termină și cotește stânga (spre sud) 90 de grade, coborând în cele din urmă în Oltenia. Acolo departe trebuia să ajung eu, cu siguranță nu astăzi. Peste Ursu mai duc doar câteva urme de mașini aventuriere, sau potecile turiștilor. Din cauza Balotei, niciun vehicul nu poate ajunge la celălalt drum de creastă, cel care trece pe lângă preaînalta Nedeie și pleacă din Vaideeni, terminându-se în Curmătura Oltețului. Indicatorul spune că mai aveam o oră până în Curmătura Rodeanu. Așa o fi dacă mergi pe jos. Curmătura asta se afla la 1636 m, deci aveam foarte mult de coborât din păcate. Nu ar fi fost vreo problemă dacă nu trebuia să urc iar la peste 1900 m. Mă pregăteam deci să cobor serios. Îmi iau rămas bun de la Ionașcu, vârful cu cruce. Pădurea care se vede în stânga... taman acolo jos trebuia să ajung. Cine zice că ai nevoie neapărat de frâne pe disc pentru a merge pe munte, se înșală. Pe un traseu ca al meu, frânele cu sabot sunt suficiente. Se mai încing jantele de la frânare, dar faci pauză. Jos sunt Mălaia și Lotrul. Până jos sunt 4.9 km în linie dreaptă (măsurați în Google Earth). Diferența pe verticală e de 1490 m. Crazy. Urma să străbat această pădure frumoasă. Parângu Mare a dispărut. Balota (stânga) și Ursu (dreapta) domină de acum orizontul. Privind spre stânga și chinuind un pic camera: releul de la Rânca, 26 de km cum zboară cioara. Coborârea de pe Zmeuret (cred că acesta îi este numele vârfului vecin cu Ionașcu) a fost foarte abruptă, după cum se vede. M-am dat jos de pe țoaclă pe o porțiune. Trec de pădurea minunată în care nu am fotografiat nimic, dar încă trebuie să merg la vale. Tot ce cobor acum se va întoarce împotriva mea, sunt super conștient de asta. Vârful care urmează este Văleanu, momentan fiind ascuns de piciorul de munte. Mă apropii cu frică de turmă. Dar câinii erau micuți, posibil pentru că nu-s urși prin zonă. Stau un pic la taclale cu ciobanul. Este prima ființă umană întâlnită de când l-am lăsat pe rangerul-pădurar la tunel. Mă întreabă dacă am mai văzut turme, îi zic că nu. Îmi spune că va coborî și el cu oile într-o săptămână (foarte bine, îmi ziceam eu, o grijă în minus, m-aș mai plimba pe munți toamna asta și nu vreau să am grija ciobăneștilor). Se plânge de secetă (iarba era într-adevăr cam uscată). Îl întreb ce face când sunt trăsnete, ciobanul (bătrân) spune că știe că-s periculoase pentru că e la înălțime și îmi arată o pădure destul de îndepărtată în care intră când se strică vremea. Părea că știe riscurile meseriei. Totuși, chiar trebuie să fie pe fază să ajungă repede în pădure (și nici acolo nu ești de fapt în siguranță!). Mă grăbeam pe urcare, era târziu. Baciul rămâne jos. Soarele se pregătea să se culce, iar eu trebuia să-mi găsesc un loc de cort. Știam sigur că nu va ploua și că nu va veni vreo vijelie peste noapte, dar îmi trebuia un loc plan pentru cort și eu tocmai începusem să urc niște serpentine (în pădurea prin care am trecut nu m-aș fi simțit în largul meu, prea e sălbăticie pe acolo - voiam să dorm în gol alpin cum am mai făcut de atâtea ori). Dacă erau „infinite” serpentinele astea? Nu mai aveam nici energia, nici timpul să urc iar la 1900 m de la cei 1750 m curenți. Am venit de sus, de pe Ionașcu (vârful din dreapta), traversând pădurea. Iar ciobanul e în Curmătura Rodeanu. Ce frumos și clar se vede totul de sus! Umbrele sunt tot mai prelungi pe măsură ce soarele se pregătește să „call it a day”. Un zgomot de mașină foarte îndepărtat mă face să caut sursa. Casa din fundal ține de Armată. Aici se pregăteau (pregătesc?) vânătorii de munte. BV, perfect iluminată de soarele somnoros. Temperatura scădea și ea simțitor. În apropierea vârfului Văleanu (1847 m), pe o scurtătură între serpentine îmi pun și tabăra pentru seara asta. BV, de strajă, ca de obicei. Stăpâna orizonturilor. Este suficient de plat și nu mai văzusem nicio mașină pe drum încă de la tunel. Și dac-o veni (dar cine conduce noaptea pe aici?!), doar nu o să taie serpentina, care era și despărțită de un șanț de „shortcut-ul” meu. Partea amuzantă: la vreo oră după asfințit, când era beznă deplină, aud o mașină care apoi luminează un pic și cortul în drumul ei nocturn! Cine, cum, de ce? Întrebări fără răspuns. După cum se știe, Transfăgărășanul este închis pe timpul nopții tocmai pentru că e un drum de munte periculos. Ce să mai zic atunci de șoferul ăsta care se încumeta prin beznă pe așa traseu? Culmea, am mai auzit și dimineața devreme două mașini, dar măcar era lumină deja. Straniu. Noaptea a decurs OK, deși liniștea era cam apăsătoare între avioane (din păcate fix deasupra mea, la câțiva kilometri în aer, era un culoar de zbor). Zgomotele motoarelor erau singurele care perturbau liniștea absolută a nopții, liniște cu care nu sunt foarte obișnuit ca bucureștean. Temperatura minimă trebuie să fi ajuns, estimez eu, la vreo 7 grade. M-am crezut șmecher și nu mi-am luat sacul de dormit Nahanny de iarnă, cum am făcut anul trecut în octombrie când am dormit la 1900 m în Făgăraș, ci pe cel de vară, consecința fiind că a fost suficient de răcoare că a trebuit să intru complet în el (ceea ce mi-a limitat oarecum mișcările) și nu l-am putut folosi strict ca pătură; în plus, mi-a luat ceva timp să mă încălzesc la picioare. Vântul nu a bătut deloc, ceea ce a rezultat într-un cort umed dimineața (dar se putea și mai rău, din experiență; deduc că era secetă pe bune, aerul fiind uscat).
  18. gibonu

    Joi, 05.08.2021 - Partea a V-a Sf. Gheorghe - Ilieni - Chichis - Bacel - Bicfalau - Ozun - Chilieni - Sf. Gheorghe 48 km Cum spuneam si cu alte ocazii, atunci cand vad un tractor Universal 650, opresc si ii fac o poza. Ca sunt cam rare in ziua de azi. Ajungem la Ozun. Aici, nimic deosebit pe margine drumului. Insa pe drum ... [altfel spus, cine nu are maistru' foto, sa isi cumpere]. Ala cu palarie care strica poza sunt eu. Aproape de Sf. Gheorge. Si Toplita care marcheaza limita nordica a Tinutului Secuiesc. In seara respectiva, la dorinta lui maistru' foto am mers la o carciuma mai deosebita [ca sa nu spun de fitze], numita Szikra. Omul se chinuia de cativa ani sa ajunga la carciuma asta. Menu-ul. Mi s-a parut cam ciudat ca acel menu este compus din niste foi trase cam prost la xerox, taite cu foarfeca si legate, nu prea bine cu sfoara. Dar poate nu-s io obisnuit cu astfel de carciumi. Gulasul se servea in doua etape. Prima data partea solida, peste care se turna partea lichida. Ginul a fost bun, insa nu m-a dat pe spate. Pachetele vegane cu salata de sezon. Gluma buna a fost ca eu am comandat coltunasi secuiesti, insa i-a mancat maistru' foto, desi el si-a comandat pachetele vegane. Adica am mancat ce ne-a pus chelnerul in fata, fara sa ne mai punem problema de cine ce a comandat. Asta e, ne-a emotional carciuma. Personalul a fost super de treaba. Inapoi la hotel, am aflat ca eram vecini cu echipa nationala de ciclism a Slovaciei [venita la Turul Tinutului Secuiesc].
  19. Continuare: Vineri 23 Iulie: Suza - Vukovar, Planificati: 89km, Realitate: 85.54km, Total:423,2km Ajungem si la Osijek, oras aflat pe malul raului Drava, un rau de 710km, afluent al Dunarii. Se afla in competitie cu raul Siret pentru locul 5 in topul celor mai lungi afluenti ai Dunarii(dupa Tisa, Sava, Prut si Mures) Vedere de pe malul stang, pe sub podul ce il traverseaza spre Osijek Superbul castel din oras, vazut tot de pe malul stang, Inainte de a traversa podul dam o raita pe langa catacombele de vis-a-vis de oras Traversam Drava, pe podul de 284m Dr. Franje Tudmana Drava. in amonte de pod Ne plimbam putin prin centrul vechi. ZIdurile care il inconjoara se afla intr-un amplu proces de restaurare si reconstructie. Terasele din centru ne fac cu ochiul, alegem una mai putin ferita si la umbra ca sa ungem putin "lantul" https://youtu.be/nvpa0corK-o Dupa ce ne racorim, continuam spre monumentul Red fićo - memorie a unui act de sfidare de la inceputurile razbouilui de independenta a Croatiei. Pe data de 27 Iunie 1991, tancurile T-55 ale armatei iugoslave au trecut prin Osijek(oras ce va avea de suferit enorm in timpul razboiului) intr-o actiune menita sa demonstreze forta si puterea armatei iugoslave si de a sadi frica in locuitorii acestui oras. Actiunea n-a reusit sa ii inspaimante pe toti locuitorii. In semn de dispret si sfidare, un locuitor al orasului a decis sa protesteze impotriva fortelor armate si si-a parcat Fiat-ul(Fico) pe mijlocul strazii, in fata tancurilor ce se apropiau. Soferul a parasit masina cu cateva momente inainte ca primul tanc sa o loveasca, tarasca pe strada si sa o zdrobeasca sub senilele sale. Acest moment a fost filmat si difuzat la stiri fiind percceput, imediat, ca un simbol al agresiunii armatei iugoslave asupra poporului croat. La exact 20 de ani de la acel eveniment, a fost inaugurat monumentul care poate fi vazut acum pentru a comemora acel act de sfidare si curaj. Simbolizeaza rezistenta si, in cele din urma, victoria croatilor in razboiul de independenta. Atat cat am apucat sa vedem noi, orasul e impanzit cu piste de biciclete, de foarte buna calitate. Semafoarele speciale pentru biciclete nu lipsesc nici ele, in intersectiile mai complicate. Urcareaa si coborarea de pe pista pe trecere se face intr-un mod foarte placut. Daca n-ai sti exact ai putea crede ca esti prin Germania, Franta sau Austria. De la monument, ne intoarcem spre Drava si pedalam pe malul sau drept. Iesirea din oras se face pe o pista de buna calitate care se transforma intr-un fel de trotuar ingust foarte denivelat si cu multe gauri. Dupa vreo 2km il parasim ne deplasam pe asfalt. Trafic destul de intens, dar soferii sunt foarte respectuosi cu noi si depasirile sunt facute fara asumarea vreuni risc ce ar putea sa ne puna in pericol. Singura deosebire fata de soferii din Ungaria - se pare ca masinile din Croatia nu mai sunt echipate cu butonul de avarii. De fiecare data cand ii ajutam pe soferi sa ne depaseasca, dand indicatii despre traficul din sens opus care nu exista, ni se multumeste cu o mana scoasa pe geam, un claxon scurt sau chiar ceva vorbe. In Dalj, ne apropiem din nou de Dunare. Facem o scurta pauza de realimentare cu apa rece si ceva combustibil pentru magari. De aici urmeaza cativa km sub un soare teribil, pe un drum aproape drept cu foarte putine viraje. Ne apropiem rapid de Vukovar, destinatia noastra pentru ziua de astazi. Orasul ne intampina cu o infrastructura superba de biciclete. Pista e complet separata de sosea. Singurul aspeci mai dificil - foarte tehnica si foarte din scurt locurile unde trebuie sa traversam vreo strada ceva. Pe la 14.30 suntem deja ajunsi la destinatie. Ne oprim la vreo 200 de metri de cazarea planificata pentru astazi, pe o banca de pe malul Dunarii. Incercam sa cumparam o bere de la terasa de langa dar nu putem achita cu cardul, doar cash. Ma indrept spre un ATM sa scot ceva bani. In drum spre el vad un magazin alimentar, platesc cu cardul si ma intorc de acolo cu 2 beri reci si.......o jumatate de pepene rece, din vitrina, descoperit chiar cand sa ies din magazin. Le multumesc., in gand, celor de la terasa ca nu am putut achita cu cardul. Altfel nu am mai fi avut parte de nebunia asta de pepene rece. Made our day! Ne savuram berea si pepenele(da, da, au mers excelent impreuna, o gura de bere si o musca de pepene), pe banca, la umbra si ne distram cu Boomerang-ul https://youtu.be/4JsaycbMeiw https://youtu.be/iqQRjI7eSqQ https://youtu.be/-_6tr6uHR8A Dupa pauza binemeritata, ne urnim cu greu sa parcurgem cei 200 de metri pana la cazare. Dam un telefon si, dupa 5 minute, proprietara apare la locatie. Ne luam camera in primire, schimbam impresii si povesti despre traseul nostru. Cunoaste destul de bine Romania, au fost in vizita destul de des, in special prin Timis. Dus, haine curate si leneveala. Trag o fuga, 50 de metri mai incolo, pe plaja din fata pensiunii Cativa localnici se balacesc in Dunare - chiar daca am venit pornit pentru asta, mie nu prea imi surade ideea - cam murdara apa. Pe la 18.30 pornim spre oras, sa cascam gura si sa potolim zmeii. Ceva mai devreme cerusem ceva recomandari pentru un loc OK de servit cina. Ne indreptam, incet-incet spre el, cu planul de a manca si apoi sa cascam gura prin oras. Traversam un raul Vuka, ce trece prin oras, pe podul Jean-Michel Nicolier. Destul de multa agitatie pe straduta pietonala din centru. Incercam sa gasim o inghetata de caramel sarat, un fel de aperitiv inainte de masa :))) Nu avem noroc, dar ne delectam ochii cu o frumoasa pictura 3D, pe una din cladirile din centru Ne apropiem de restaurantul Vrške aflat langa micutul port din oras si in proximitatea statiei de unde pleaca water-bus-ul din Vukovar. Avem parte de un ospatar foarte vesel si glumet. Din pacate, engleza nu e punctul lui forte si ne intelegem destul de greu. Cu chiu cu vai comandam ceva dar, in afara de vin si de faptul ca am cerut salau si somn, nu prea suntem siguri ce am comandat si ce vom primi. Dar compenseaza prin veselie si multe zambete. Sunt convins ca ne-am fi distrat de minune daca am fi vorbit aceeasi limba. Planul nostru initial de a manca si apoi a plimba orasul s-a cam dus pe apa(vinul) sambetei. Suntem super relaxati si nu ne vine sa plecam de acolo. O stare de bine incredibila, cu Dunarea langa noi, soarele care se apropie incet-incet sa coboare sub orizont. La fiecare cateva minute - o barca cu motor pleaca goala de pe mal si se intoarce de pe malul opus plina cu 7-8 persoane. Sunt curios ce e cu tot acest du-te-vino. Stiam ca Dunarea e granita naturala intre Croatia si Serbia, frontiera fiind chiar pe mijlocul Dunarii si mi se parea un pic ciudat. Dupa ceva documentare, am aflat ca suntem vis-a-vis de Insula Vukovar - un teritoriu disputat si cu o istorie destul de agitata. Atata timp cat a existat Iugoslavia - insula a fost parte a Republicii Socialiste Croatia. Crotia si-a declarat independenta, in 1991. Comisia de arbitrare ce a oferit suport juridic in timpul conferintei asupra Iugoslaviei, a opinat ca granitele dintre tarile noi formate ar trebui sa fie identice cu cele ale fostelor republici ce formau Iugoslavia. Dar insula era, la acel moment sub control sarbesc. In timpul razboiului de independenta croat(1991-1995) trupele armatei sarbesti si trupele paramilitare au ocupat aceasta insula. Dupa acordul din 12 Noimebrie 1995, Slavonia de Est si alte regiuni s-au alipit Croatiei dar insula Vukovar a ramas sub ocupatie militara sarbeasca. In 2004 Serbia si-a retras majoritatrea trupelor de pe insula dar, in schimb, politia a preluat controlul total asupra ei. Abia in 2006 - plajele insulei au fost deschise accesului public Dupa 16 ani, cetatenii croati aveau dreptul, in sfarsit, sa calce pe insula fara a li se cere un pasaport. Acest regim special de "trecere": a frontierei este aplicat doar in lunile de vara, pana la 15 Septembrie si doar intre orele 7 si 20. O foarte complicata situatie. In plus, daca studiezi zona pe Google Maps - se observa ca. pentru cativa km de-a lungul Vukovarului, granita se muta pe pamant sarbesc revenind, apoi, pe mijlocul Dunarii. Soarele se ascunde din ce in ce mai repede. Ne-am luat portia de mancare, vin si istorie. Pornim, pe mal, la o scurta plimbare sa le putem dgera pe toate. Soarele si luna se afla intr-o balanta superba. Pe de o parte, soarele se ascunde in amonte. Pe de alta, luna apare in aval. Aparent soarele e mai greu - ridica talerul lunii din ce in ce mai sus. O privire asupra castelului Eltz - Muzeul Orasului Cateva masini de deparazitate imprastie substante impotriva tantarilor, lasand o dara de "ceata" in urma lor Facem stanga-imprejur si ne indreptam agale spre cazare. Luna deaspura Dunarii si a Crucii - monument ridicat, in 1998, in memoria celor cazuti pentru apararea Croatiei. Aflat la punctul de conflenta al raului Vuka cu Dunarea, a fost donat de catre Marina Croata din regiunea Pula. Monumentul are o inaltime de 9,5 metri si cantareste 40 de tone, e facut din doua tipuri de piatra si are gravat pe el "The habit of living and dying honestly" Trecem pe langa vechiul turn de apa al orasului si pe langa un alt monument memorial - o ancora, de aceasta data In fundal, turnul de apa din Vukovar, luminat in culorile drapelul croat. Si cam asta a fost pe astazi. Noapte buna, somn usor, ne auzim maine! P>S> @gibonu din motive care imi scapa, daca las link-urile de youtube sa fie embedded automat -> imi da eroare cand vreu sa postez. Daca le las pur si simplu ca si link-uri -> totul OK. N-am mai patit pana acum.
  20. Ziua 15/103: Bileća, Gacko, Čemerno Dist: 81.15, Rtm: 7:34, Max: 49, Avg: 10.7, Odo: 1590, Data: 20.05 De ce eram în Bosnia și ce planuri aveam cu țara asta? Simplu, voiam să văd cu ochii mei un pod „vechi” (avea 427 de ani în '93, dar a fost bubuit și reconstruit în 2004) situat în orașul Mostar, peste râul Neretva. Face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Mi-a plăcut de când l-am zărit într-un jurnal de pe crazyguyonabike.com, ceea ce rar mi se întâmplă, că nu mă pasionează arhitectura sau artele... Așa că acasă fiind, cu Google Earth în față, analizam cum aș putea ajunge de la Kotor (MNE) în Mostar (BiH) fără a merge pe drumuri circulate și, dacă se poate, prin munți. Mă tot învârt eu prin aplicație și găsesc acest drum între Čemerno și Kalinovik, neasfaltat, serpentine, străbate niște munți. Un drum misterios... Puține poze erau în Google Earth, dar într-una din ele erau și niște MTB-uri, deci măcar n-o să fiu primul biciclist pe acolo. Drumul R434 este neasfaltat pe minimum 42 km și ajunge la o altitudine de 1735 m. Pasul cred că se cheamă Stog, nu sunt deloc sigur. În Bosnia nimic nu e sigur. Peisajele sunt fenomenale, cum se poate vedea pe dangerousroads.org, care zice că drumul are în total 49.8 km. Eu nu am văzut decât ceață și ploaie în vârful pasului, dar despre asta, mai încolo. Același drum străbate sau este vecin (nu îmi este clar care le este limita, hărți bune nu am găsit) cu munții Zelengora, care-s și parc național. Sau „Munții verzi”, tradus. Pe lângă numele frumos, am plecat de acasă un pic mai liniștit citind că aceștia nu au servit ca front în timpul războiului, deci șansa să dau de vreo mină era extrem de scăzută. Am stabilit deci scopul vizitei mele în Bosnia și Herțegovina. Durata... cum o fi vremea, drumul, bicla, sărmanele-mi puteri... Să ne trezim după noaptea pe pietrele tari. Vedere matinală spre lacul Bileća. Cobor cu oareșce emoții în Bileća, orașul în care voiam să fac rost de KM. Nu, nu kilometri, ci mărci convertibile, moneda lor națională („konvertibilna marka”). Cu subdiviziunea „fening”, pentru că marca germană a fost moneda față de care s-a fixat KM ce înlocuia în '98 dinarul sârbesc, dinarul bosniac și kuna croată. Bosnia este o țară săracă. La momentul actual (date din 2020) puterea lor de medie de cumpărare este jumătate din a noastră. Nu știu ce raport era în 2017, dar bine nu stăteau oricum. Simțeam că într-o țară săracă e și riscul mai mare să epatez cu bicla mea din 2010 cu frâne pe saboți și să fiu luat la ochi... Nu știu dacă am mai zis (poate în ziua cu Serbia/Negotin), dar aveam nevoie de bani cash pentru țările astea non-EU, eu mergând predominant prin zone rurale unde nu aveai ce face cu un card. În prezent poate s-au schimbat lucrurile. Deci prima grijă a zilei: căutăm bancomat. Și cum mă temeam de furt, am plecat devreme de la locul de cort. Mare bucurie mare, îl și găsesc (Banja Luka este alt oraș, probabil acolo e sediul central al băncii): Imortalizez și captura. Similar cu leva bulgărească, 2 mărci sunt aproximativ egale cu un euro. Aici țineam în mână fabuloasa sumă de 5 euro. Mai aveam o bancnotă de 20 KM, dar nu mai rețin suma totală cheltuită în Bosnia... Orășelul mi s-a părut prăfuit, sărac, îmi amintesc ce speriat eram de lumea puțină de pe stradă (așa că în realitate nu o fi nici prăfuit, nici sărac haha). Cam speriat de bombe... urma să-mi treacă. Dar totuși eram în cea mai puțin avută țară din tur, poate frica era îndreptățită? Și înainte să plecăm la drum, deși poate e prea devreme pentru asta, simt nevoia să pun că în Bosnia mi-am făcut cele mai frumoase amintiri din Balcani. Fiecare zi aici simt că a fost o luptă, căci tare m-au mai chinuit stihiile acestor meleaguri. Cât verde, câtă piatră, ce munți... Chiar nu știu ce țară mi-a plăcut mai mult, Muntenegru sau Bosnia. Scriind acum acest jurnal, parcă-parcă Bosnia câștigă. Pornesc pe șoseaua lată și puțin circulată. Mă așteptam la un asfalt dezastru, dar era chiar foarte bun. Drumul urcă ușor și constant (tătă zâua a fost pă urcare), localități nu există (sau sunt foarte departe de drum, cătune), în depărtare vedeam niște munți frumoși, iar apa se ducea văzând cu ochii. Nicio șansă de izvor, pe dreapta copaci sau piatră seacă. Ups! Niciun magazin... Așa că atunci când intru pe „roșu”cu apa am norocul să trag la un han in the middle of nowhere unde mă milogesc de puțină apă și o și primesc, rece sloi, de la femeia în vârstă din spatele tejghelei - cred că robinetul ăla era conectat fix la un izvor sau ceva, că bună mai era! Știu și acum că „voda” e apă, dar pe atunci eram fluent și în „bună dimineața”, „bună ziua”, „mulțumesc mult”, și „aveți...”. Limbaj universal de cerșetor. Nu am mustrări de conștiință pe temă, pentru că era totuși... apă! Cerșeam în situații extreme (așa mă amuz eu descriind situația, termenul corect fiind „rugam politicos” în bruma-mi de sârbă) nu mai mult de 2 litri, doar de la robinet și nu îmbuteliată. În general căram o cantitate mare tocmai pentru a nu fi nevoit să recurg la astfel de gesturi reprobabile În Spania am avut 6 litri deodată, cum am mai spus Aveam să mai cer apă pe parcursul turului de încă 1, 2, 3... cred că 3 ori, deci 4 acte de cerșetorie în 103 zile. Hai că iau cu suspendare! Ce verde frumos pe la 1000 m alt.! Uriași de piatră ca în Muntengru. Dar parcă mai verzi un pic. Impresia asta că sunt pe o pășune alpină la mare altitudine (deși eram pe la 1000) m-a însoțit pe toată durata sejurului în Bosnia. Ce verde frumos, cum cresc pietrele din iarbă! Probabil am prins și perioada perfectă, mijloc de mai. Gațko. Gațko știam că e ultima localitate mai mare înainte de Čemerno, punctul de unde începea drumul sălbatic spre Kalinovik. Care Čemerno constă în 5 case. Cum aveam experiența munților zgârciți cu apa din partea asta de lume, opresc la un magazin aici unde îmi cumpăr foarte multă apă, irosind și mult plastic aiurea. Partea oarecum tristă pentru mediu e că atunci când îmi turnam apa proaspăt achiziționată în bidoane iese și băiatul care m-a servit și îmi face semne că putea să-mi dea de la robinet, și dacă mai vreau. Nu mai am nevoie, hvala („mulțumesc”)! Deci ar fi mers milogeala la acest magazin, dar nu eram într-o situație extremă Tot în Gațko mă proptesc într- brutărie unde-mi iau tot felul de bunătăți, să-mi ajungă pentru moment și pentru drumul cel rău. M-am ghiftuit tare bine în localitate! „Pekara” e brutărie, țin minte și acum. Cu burta plină și gențile îndesate de provizii încep să urc și mă despart de acest corn al abundenței, o, tu, Gațko! Mă uit cu îngrijorare spre cer. Vântul bătea fix în direcția în care mergeam și eu. În față era senin, dar din spate veneau niște hoarde vaporoase care mă cam puneau pe gânduri, mai ales că urma să urc pe munte! Șoseaua goală (și bună!). Mă mai opresc pentru poze. Se poate observa cum norișorii se tot adună, 'tu-le măiculița lor! Trafic greu. Yugo, o mașină comună în Iugoslavia vremurilor apuse. E bazată pe un prototip Fiat, personal mi se pare că seamănă cu un Golf și, deși mi se pare simpatică, a fost votată de multe publicații auto ca fiind cea mai proastă mașină din istorie. Dacia noastră a stat mai bine la fiabilitate, înțeleg. Poate de-aia nici nu am văzut excesiv de multe prin periplul balcanic, or fi de mult la fier vechi. Spre deosebire de numeroși bulgari care încă mai trag cu dinții de Ladele vechi. Părăsesc drumul principal și încep ascensiunea spre Čemerno, fericit că mai am încă asfalt. Cerul se urâțește și începe să picure ușor, dar nu va dura mult. Wow, ce munți! Sunt în Zelengora, sau lângă. Mereu mă surprind „ițirile” astea de după dealuri. Încă am asfalt, dar calitatea începe s-o ia la vale. Mă întâlnesc cu două mașini din sens opus (singurele până la finalul zilei). Se opresc, oamenii se uită sceptic la mine. Știu unde merg, în ce mă bag? Le răspund Kalinovik, se prind că-s nebun, dar măcar nebun cu o țintă, nu un biet rătăcit și-și văd de drum. Ce frumos, chiar nu mă așteptam! Meniul zilei? Pietre. 44 km de aici încolo, vibromasaj pe tot spectrul de frecvențe, Băi, frumoși munți. Zelen (verde). Încep să aud și tunete, dar la mine nu plouă... Tunetele se întețesc. Boscheții de pe margine iau o pauză și pot să privesc spre vale. Ce mai plouă acolo! Negrișorii veneau oare spre mine? O să fiu cruțat? Vai, ce negru e! Și încă niciun strop pe mine. Atunci a fost momentul când l-am văzut. Alb, lung, strălucitor. Trăsnetul majestic tocmai a lovit valea sub ochii mei, iar ecoul tunetului aproape că trezește munții din amorțeala de eoni. Eram la 1400 m altitudine. Nu-i a bună. Cu inima strânsă să nu fiu pălit de ceva căzut din norișorul vecin continui să urc și să mai iau niște cadre. Speram eu, nu ultimele haha. Ce contrast între zonele luminate și restul! Eh, boieri. Totuși nu le e frică să aibă căsuță aici? La alt. 1430 m zăresc un forestier care cobora destul de lin la vale. Este abia 17 și-un sfert, dar e clar că nu mai pot continua. Sigur o să fiu plouat, nu mai am timp fizic să trec muntele. Nici nu știu cât mai e până sus (abia în Franța am învățat aplicația OsmAnd, acum o foloseam ca o hartă doar). În pădure sunt măcar protejat psihic de trăsnete. Ah, și sper să nu dea noaptea un TAF peste mine, deși nu cred că a mai trecut nimeni pe aici de ceva vreme (a se vedea copacul căzut în spatele cortului). A plouat toată noaptea, dar m-am odihnit foarte bine în țăcănitul liniștitor al stropilor pe cort fără a suferi de frig în ciuda altitudinii destul de mari și a pantei (doar la poalele Durmitorului am fost mai sus).
  21. Tolstoievski

    Recunosc ca lansez acest topic nu numai ca sa postez diverse in timpul turei, ci si in ideea ca mai aflu de la voi informatii folositoare pe parcurs Pe scurt, imediat ce s-au deschis campingurile in Austria, m-am activat si am incercat sa fac rezervari. Pentru prima data cand fac asta, e adevarat, dar acum e... un pic altfel. Grupul numara 25 de oameni, din care 11 sunt copii (2-10 ani) De bine ce construisem planul detaliat, am primit raspunsuri negative pe banda: nu ca suntem prea multi, ci ca nu au locuri absolut deloc. Dupa vreo 10 raspunsuri din astea am inteles ca am imbulinat-o si am renuntat la planul initial. Singurul camping fezabil din zona a fost Nord-Sam, din Salzburg - il cunoastem bine, am mai stat acolo de cateva ori si ne-a placut mereu. Asa ca am rezervat pentru toata perioada acolo si urmeaza sa ne deplasam zilnic cu masina ca sa ajungem in fiecare zona de interes. Practic, asta ne pune dosurile in masini mereu, dar ne scuteste in acelasi timp de strans bagaje si refacut tabara zilnic. Fair enough, cum s-ar zice. Am refacut deci planul ca in tabelul de mai jos, nu neaparat pastrand la fata locului ordinea turelor. Probabil o sa mai adaug niscaiva detalii pe masura ce aflu chestii noi, deci daca aveti ponturi din zona, absorb cu drag. Evident, am parcurs ce a fost publicat pe forum despre asta, mai ales jurnalul lui @EyesOnly. In rest, nadajduiesc ca o sa am ragaz sa postez aici in timpul turei, chiar daca n-o fi zilnic.
  22. paulrad

    Contrar aparențelor, a fost o tură de șosea!
  23. Ziua 85/103: Château-Thierry, Châlons-en-Champagne Dist: 144.52, Rtm: 10:01, Max: 51.6, Avg: 14.4, Odo: 9896, Data: 29.07 Mă trezesc devreme (voiam să ajung cât mai repede acasă) și suprind un răsărit fain. Relieful e mai vălurit azi spre deosebire de ultima săptămână. Va fi înnorat mai toată ziua, temperaturile în creștere față de ieri. Montreuil aux Lions. „Sunt în grădină”, zice. Vălurit. Marna. Voi însoți râul pentru o bună parte din zi. Château-Thierry. Trec prin sate moleșite și ele de zăpușeală. Mă plâng de drumuri proaste azi în jurnal. Curățenie bec. Viticultura e la mare rang aici. Mă aflu în Champagne, regiunea care a dat lumii „șampania”. Utilaj viticol. Diverse. Spre seară cerul se mai înseninează. Eram toropit de căldură, mai ales că aveam pe mine pantalonii mai groși (pe ceilalți cred că trebuia să-i spăl și refuzam să-i mai port). Popas. Lupte grele în Primul Război Mondial. A doua mare localitate a zilei, capitala departamentului Marne. E un sfert din Reims ca mărime. Înserarea mă prinde pe teren deschis fără posibilitate de a mă ascunde, așa că o iau pe arătură pentru a mă îndepărta de șosea și a mă piti astfel. Asfințit. Drumul are grijă de călător și găsesc un loc ferit de vânt în mijlocul oceanului verde. Jurnalul spune: „foarte cald seara, sunt lac d apa in cort, parca as fi iar in iberia [...] chiar imi e f cald acum in cort, trebuie sa am un cort neaparat in care sa pot sta in c*r sa iasa apa din mine, doar un bivuac nu merge, c fac in serile astea?” - iată cum o fundație importantă a teoriei cicloturistului minimalist către care aspiram, dormitul strict la bivuac (un fel de sac mai mare în care intră sacul de dormit), era spulberată în această seară...
  24. Claudiu Moga

    Hello you Hi friends! I am well healthy, I managed to pedal from Romania to Cyprus last year, now I am in Cyprus, I will soon post new adventures here on the forum! The problem is that everything I write in Romanian, my laptop instantly translates into English so I will have to post in the international section!
  25. paulrad

    Continuarea. Ziua 2. Sâmbătă - 5 Feb. #zăpadăgrea #ceață #birt. 6.35km cu După complicata operațiune de parcare a tuturor mașinilor, am pornit în tură din Complex Borșa spre pârtia olimpică. Cineva a lansat zvonul că e mai frig decât ieri așa că am luat pe mine izmenele merino și am pus hardshell-ul peste geaca cu care urc de obicei. Dat fiind că ”pornit în tură” a însemnat dat blană la deal, cam în 5 minute îmi fierbea apa în radiator așa că m-am oprit să dau hardshellul jos. M-am regrupat cu băieții din față după ce le-am strigat să-l aștepte pe Robert, organizatorul distracției, inițial noi mergând de capul nostru. După încă vreo 5 minute cu ei am decis că nu am ”chef” de ritmul ăsta ridicat și o las mai moale să-mi revin, iar mai încolo o să ne regrupăm și mă duc cu ei mai departe, asta fiind prima decizie proastă a zilei. Evident, cei 3 haiduci din față s-au oprit abia în vârful urcării. Condițiile meteo, dar mai ales moralul, s-au deteriorat față de ieri, zăpada fiind un pic grea, iar când am părăsit pădurea și am ajuns la lacul de pe pârtia olimpică am dat și de ceață. Am început să urcăm pe pârtie întrebându-ne dacă pe acolo trebuie mers. Deși partea superioară a pârtiei e închisă, lucrările de amenajare nefiind terminate, zăpada era bine bătătorită de cei care totuși se aventurau pe ea. Asta plus înclinația pantei au făcut urcatul destul de dificil, iar ceața plus oamenii care coborau au făcut să fie și un pic nesigură treaba. Mai aveam cam 50m diferență de nivel, însă condițiile m-au demoralizat și mai tare așa că am decis să mă schimb și să cobor singur, asta fiind a doua decizie neinspirată a zilei. Pe ultima parte a coborârii am tras 2 trânte destul de nasoale. La prima am bușit genunchiul stâng, vreo 2-3 minute nici n-am putut călca pe el, iar după încă vreo 5 viraje am mai tras o trântă și am avariat mușchii de pe lângă tibia stângă, care și așa mă supărau de la cât de mult am schiat în ultima vreme. De aici încolo a fost chin total, cu piciorul stâng nu mai puteam face aproape nimic. Trăgeam 2-3 viraje și mă opream să desfac clăparul. Cumva am ajuns jos unde mă așteptau băieții rapizi să mai urcăm o dată, însă am pus pe avarii și am luat-o spre birt cu fizicul și moralul țăndări. Aici am făcut un exchange revolut-cash cu un străin ca să-mi plătesc consumația că deh, la Borșa nu prea au ajuns POS-urile și ATM-urile. Am petrecut și am râs la cabană până pe la 2AM, iar după ce m-am pus în pat a început chinul. În orice poziție stăteam mă durea tot de la gleznă la genunchi. N-am dormit nici 5 minute. Singura poză a zilei Ziua 3. Duminică - 6 Feb. #abandon #concurs #voiebună La 5.30AM am sărit din pat când am auzit mișcare prin living. Curios, dar dacă stăteam în picioare nu mă mai necăjeau așa tare durerile. Oricum era clar că pt mine tabăra s-a terminat și mă gândeam unde fac un RMN și ce mi-or găsi pe la genunchi. Am făcut o cafea și m-a mai liniștit dl bucătar (tata lui Robert) că nu mi-am rupt nimic dacă am putut să mă dau jos din pat. După micul dejun am declarat falimentul fizic și că rămân la cabană. A ieșit toată lumea pe ușă să se îmbarce în mașini, moment în care m-au luat părinții lui Robert că eu ce am de nu merg? Câteva vorbe mai târziu și un antiinflamator fugeam de nebun prin cabană să mă echipez de schi. Creierul îmi piuia într-una și vedeam toate beculețele de avarie aprinse: ”nu trebuia să vin! mai bine stăteam la cabană! stric genunchiul de tot pt o tură!”. Măcar azi s-a pornit frumos, grupat, s-a văzut că nu mai erau băieții puternici în față. Pentru azi era program un ”concurs” în urcare. Câtă vreme am stat pe loc să pregătească urma pentru concurs, unul dintre ghizi ne-a mai explicat câte ceva despre mersul pe foci. După ce s-a terminat teoria a început muzica la o boxă portabilă, numa bine ne-am mai încălzit, iar după o vreme au plecat și ”concurenții” la distanță de un minut. Eu m-am tras mai la coada plutonului, am zis că nu e cazul să mă forțez și am făcut galerie. Când mi-a venit rândul la start am simțit cum crește pulsul. 10, 9, 8.... blană! Ca norocul, după câteva viraje am prins din urmă persoana care plecase înaintea mea și am refuzat să depășesc, altfel cred că explodam. Marele câștig a fost că genunchiul s-a simțit ok, însă emoțiile nu s-au terminat. După finalizarea ”ostilităților” am continuat urcarea. Zăpada avea o crustă subțire, ne-a luat și viscolul în primire, iar apoi am intrat pe teren cu potențial de avalanșă. Deși genul ăsta de zăpadă e bună să-ți rupi picioarele, mi-am păstrat optimismul. Pe finalul urcării ne-au desenat ghizii niște viraje care ne-au pus puțin la încercare. Pe coborâre am intrat unul câte unul, când dădea undă liberă ghidul care a coborât primul. Mi-a venit rândul, fac un viraj dreapta, unul la stânga, bam cu cracii în sus. Am nimerit peste o grămadă mare suflată de vânt și m-a luat prin surprindere. Cei de sus au râs bine, m-am repus pe verticală în timp record și am mers mai departe. Coborârea asta am mai făcut-o și acum 2 ani, în condiții și mai rele, cu tehnică și mai proastă. Dacă n-ar fi fost îngrijorările cu accidentările de ieri, ar fi fost chiar decentă coborârea. La final am declarat că cel mai mult mi-a plăcut la coborârea asta când am văzut mașinile, asta că tot ziceau unii prieteni după prima zi că m-am schimbat, sunt mai optimist decât mă știau. 🤣 (Pârtia Olimpică pe versantul din zare) (așteptând rândul la coborâre) (cam 1/2 din coborâre rezolvată deja cu succes) (prin pădure în zonele înguste s-a văzut cel mai bine că ne place mai mult urcarea ) S-a decis să nu mai pierdem vremea cu tranziția pentru 2-3 minute de coborâre. După părerea mea n-a fost o idee tocmai bună, fiind destul de solicitant să cobori un drum bătătorit, pe foci, în plug, cu clăparii deschiși*, mai ales pt splitboarderi. *Ne-a zis ghidul să închidem clăparii și să ne prindem în legătură, dar după ce am făcut asta, eu cu 2 prieteni am coborât puțin prea jos și a trebuit să trec iar în modul walk.
  26. Mircea PF

    Nu contează câți kilometri faci, important este să te bucuri de ei.
  27. Ziua 36/103: Solaro, Oleggio, Fara Novarese, Biella Dist: 120.52, Rtm: 7:49, Max: 41.8, Avg: 15.4, Odo: 3867, Data: 10.06 Am foarte puține amintiri de azi. Așa sunt zilele la câmpie... Jurnalul notează: „o zi in care nu am nimic d spus, nimic interesant, nici macar poze, campie si trafic f mult, inclusiv p drumuri p care l credeam linistite [pe hartă, n.a.]. am avut doar o portiune cu adevarat mai cuminte, aia cu fare novarese. pana in biella parca numai prin orase am stat [...] f urbanizata aceasta parte a italiei, nimic interesant, canicula, 33 grade arata la ora 3”. Îmi iau la revedere de la pădurea din noaptea asta. Ora 9:30. Măcar nu mai e pâcla suspectă de ieri și am vedere mai bună către munți. În Busto Arsizio opresc la un Carrefour unde fac ravagii. Jurnalul enumeră cantități pantagrualice de hrană de calitate nutritivă îndoielnică pe care le-am îngurgitat, dar nu voi reda lista aici. Voi spune doar că e o mare, mare prostie să te îndopi în așa hal când ai de mers pe bicicletă. Având mustrări de conștiință, chiar am scris în cort „d maine tin regim lol”. Giratoriile sunt omniprezente în partea asta a Italiei. Nu mai văzusem niciodată atât de multe la un loc. Brașovul e mic copil. Dacă ar fi să rezum Italia din Câmpia Padului: giratorii și piatră cubică (moartea pasiunii pentru o bicicletă) în orășele. Schimb „județul”. Îmi mai amintesc că oriunde mă uitam în trafic vedeam numai femei la volan, nu știu cum se făcea. În ziua aia am decis să fac și eu școala de șoferi când m-oi întoarce-n spațiul carpato-danubiano-pontic. Ceea ce am și executat. Unul dintre puținele momente de liniște în care eram singur pe drum. La porumb. Nu-mi place deloc piatra cubică. Dar dă bine în poze. Orezărie. Citez de aici: Some may be interested in why Italy grew to become the most prominent rice producer in Europe. The first answer is that it has been cultivating rice for a long time. Lombardy, Piedmont [unde eram, n.a.], and Veneto—the Italian regions that host most rice fields today—were already considerably developed in their cultivation of this grain by the end of the 15th century Este ora 15. În față se văd niște dealuri. După 90 de km de plat urma să repornesc turbinele. Recunosc că inițial am crezut că au fost afectați de inundații sărmanii oameni. Dar nu, așa crește orezu'. Nu prea îmi dau silința să trag clădiri în poză cum ar trebui. Nu mă pasionează. Nu-s fiert pă cultură și istorie. Peisajul devine mai interesant. Începe urcușul. Până la finalul zilei numai în urcare am fost. Biella. Și a sa piatră cubică... Păcat de firele alea. 10% urcare pe final de zi? Hai că merge. Donato. Adio, câmp al Padului! Locul de cort nu este foarte bun, dar faci rai din ce ai.
  28. Continuare: Joi 22 Iulie: Baja - Suza, Planificati: 87km, Realitate: 97.55, Total:337.66 Dupa vreo 3km de mers pe dig - traseul de acasa imi arata ca trebuie sa fac dreapta. Decidem, gresit, sa ii dam tot inainte si continuam pe dig. Avem parte de o plimbare placuta de vreo 4km. Nu am siguranta ca suntem ok, mai studiez harta, intrebam un cuplu iesit la plimbare pe biciclete si devine clar - nu e bine ce facem, Facem cale intoarsa si, dupa vreo 4km, vedem si indicatorul pe care l-am ratat cu brio mai devreme - era plasat la vreo 150 de metri, dupa coborarea de pe dig Ii dam inainte pe un drum cu ceva trafic ridicat, sub soarele care pur si simplu nu vrea sa ne ierte deloc, pana ajungem la urmatorul obiectiv al zilei - Memorialul Mohacs, Deschis in 1976, dupa lucrarile arheologice facute pe locul in care a avut loc batalia de la Mohacs - 29 August 1526 - e locul de veci a circa 1700 de soldati ce au pierit in acea batalie Razboiul s-a purtat intre armata ungara, de o parte a baricadei si armata sultanului Suleiman, In doar o ora si jumatate, aproximativ 14000 de soldati au fost ucisi, printre care si regele Ungariei. Primele doua gropi comune au fost descoperite in 1960. Constructia efectiva a memorialului a debutat mult mai tarziu, in 1975, cand au mai fost descoperite inca 3 gropi comune. Memorialul a fost inaugurat pe 29 August 1976, la comemorarea celor 450 de ani trecuti de la acea batalie. Platim biletele de intrare, in timp ce salivez la pizza ce tocmai a fost livrata pentru angajatul de la casa. Ne plimbam putin prin zona - nu avem chef de absolut nimic. Din cauza caldurii parca te loveste, la fiecare colt, cineva dupa cap de nu-ti mai arde nimic. Facem rapid cateva poze, citim cateva panouri informative si decidem sa renuntam la a mai vizita muzeul de la interior, Ne intoarcem spre acelasi drum aglomerat si ne indreptam spre Udvar. Inainte de intrarea in localitate - o banda speciala pentru tiruri se intinde pe partea dreapta a drumului. In capatul ei un semafor e folosit pentru a indica urmatorului tir momentul cand are voie sa se deplaseze spre punctul de frontiera. Sunt vreo 10 tiruri oprite acolo. Ne apropiem de frontiera si mergem pe banda a doua. Prima banda, pe vreo 2km e plina de tiruri care isi asteapta randul. Punctul de trecere are banda speciala si indicatoare pentru biciclete. Ne "ascundem" la umbra cladirii si predau pasapoartele la control. Dupa o scurta verificare suntem rugati sa asteptam cateva momente. Apare apoi un alt vames, de data aceasta cu o engleza foarte buna. Unde mergem, de unde venim si daca avem certificate de vaccinare. Le verifica si ne ureaza o zi buna, Dupa granita facem o scurta oprire sa ne adaptam colectia de stegulete Drumul are o singura banda pe sens si, inspre Ungaria, e plin de tiruri pe cel putin 3-4km. Se citeste "fericirea" si "relaxarea" in ochii fiecarui sofer. Dam chiar si de un tir cu numere de Ilfov. Parasim drumul european spre stanga si facem un mic ocol prin micuta si cocheta localitate Duboševica. E vremea de realimentare cu bauturi reci si ceva combustibil pentru magari. Oprim la o crasma din localitate. Daca in Ungaria absolut nimeni nu purta masca, cum am trecut granita s-a schimbat schimbarea. Chiar si in aceasta mica localitate, chiar si betivul in sevraj ce incearca sa isi ia portia de dimineata o poarta. Nu avem cash nicio kuna, doar ceva forinti ramasi din Ungaria, Platesc sucul de mere rece si ciocolata cu cardul. Betivii de la crasma casca gura la bicicletele noastre si povestesc povesti in limba lor, Nu intelegem mai nimic. Singura parte pe care o inteleg - arata spre rotile noastre si apoi spre rotile de la bicicleta lui cu roti de cursiera. Compara rotile noastre cu Mercedes si BMW si ale lui cu alta marca pe care nu am priceput-o. Pedalam pe o sosea valurita, in usoara urcare, cu un trafic destul de redus si cu soferi plini de respect pentru biciclisti. Un gagiu in ceata(de la poza in miscare) ne intampina la intrarea in localitatea Gajic Pe langa Draz, facem o pauza pe malul canalului Fekete VIz, prilej cu care observam, din nou, cat de mult au stiut altii sa foloseasca fondurile europene pentru tot felul de proiecte - de data aceasta pentru piste de biciclete. De aici, inca vreo 4km pana la urmatorul obiectiv - Batina Suntem cam pe vapori cu apa din bidoane, dar nu avem de unde cumpara. O statie de benzina micuta ne da ceva sperante dar aflam rapid ca e inchis la non-stop. Terenurile din jurul nostru se umplu de vita de vie - ne aducem aminte, din Franta 2018, ca e semn de urcare. Si aceasta nu se lasa asteptata. Urmeaza 2km de urcare abrupta, caldura teribila. Siri urca putin pe bicicleta si apoi pe langa. EU ii dau pe bicicleta pana cand imi sare cumva lantul. Rezolv problema dupa ce ma ajunge Siri si ii dau mai departe spre varful catararii. De aici, inca vreo 4km de urcare/coborare/urcare pana in varful unui deal unde facem un mic detur pentru a vedea Monumentul Bataliei de la Batina ~va urma~
  29. gibonu

    Duminica, 01.08.2021 - Partea a II-a Targu Secuiesc - Catalina - Ghelnita - Imeni - Zabala - Tamasfalau - Surcea - Peteni - Imeni - Catalina - Targu Secuiesc 63 km La iesirea din Catalina am virat stanga spre Ghelnita. Motivul. Pasari de pe marginea drumului. Ajungem la Ghelnita. Nu stiu ce inseamna "sat bazat de energie bio". Placutz-bilingv.
  30. Adrian_789

    _______________________________________________________________________________________________ Ne continuăm aventura și ne îndreptăm către satul Brășăuți, lăsând satul Cut în spate. Intrăm în satul Brășăuți. Calitatea drumului comunal rămâne la fel de bună. Se poate observa la stânga, în zare, Combinatul Chimic de la Săvinești. Intrăm pe o porțiune de cam 700 m de drum neasfaltat, singura de altfel a acestui drum comunal. În dreapta avem râul Bistrița și câțiva munți din grupa Tarcăului. Odată ajunși în satul Săvinești, revine și asfaltul. La un moment dat, in dreptul unui minimarket, am virat la stânga spre DN. Drumul comunal 130 continuă încă un km și ajunge chiar lângă intersecția DN15 cu DJ156 A (porțiunea din DJ156 A care duce înspre Girov). Am virat la stânga deoarece am vrut să pozez semnul de intrare în oraș, dar vă recomand, dacă vreți să ajungeți în zona Borlești/Piatra Șoimului, să continuați pe DC130. Traficul e mult mai redus și în plus aveți și mai mult spațiu. Să nu uit, foarte bune cornurile de la Patiseria ”Pipa” din sat, au mers de minune cu un iaurt Intrăm în orașul Roznov prin DN15. Roznov este un oraș relativ nou, construit pe vremea comunismului, pentru a deservi muncitorii de la Combinatul Chimic Săvinești. Ne aflăm la 16 km de Piatra Neamț. La un moment dat vom vira dreapta la intersecția DN15 cu DJ156 A (porțiunea din DJ156 A care duce la Borlești). Lângă intersecția DN15 cu DJ156 A (porțiunea Roznov-Girov) , se află uscătoarele mobile TCE ce desfășoară activități de cumpărare și depozitare legate de cereale și plante tehnice, condiționarea și tratarea semințelor. Silozul de cereale are o capacitate maximă de 45 mii tone. Iată și intersecția unde am făcut dreapta către DJ156 A ( Roznov-Borlești). În interiorul scuarului intersecției se află un monument închinat ”eroilor ce s-au jertfit pentru apărarea si întregirea neamului” ( citat de pe site-ul Primăriei Orașului Roznov ). Puțin mai la dreapta se află Parcul Dendrologic Roznov. Parcul constituie un loc de odihnă şi recreere la umbră de arbori seculari, pe o întindere de 3 ha. Stejari, fagi, castani şi specii rare de brad argintiu, pin alb, salcâm japonez, salcâm galben, acer, ulm şi pin, vă aşteaptă să vă bucuraţi de frunzişul bogat nuanţat şi aerul curat de aici. Aflată în incinta Parcului, frumoasa biserica ”Sfântul Nicolae” din Roznov, zidită în stil rusesc, ctitorie a ofițerului Gheorghe Alexandru Ruset-Roznovanu, a fost construită în perioada 1890-1892 de inginerul Ioan Bacalu după planurile arhitectului rus Nikolai Vladimirovici Sultanov din Petersburg, cel care a lucrat la bisericile Kremlinului și a realizat monumentul țarului Alexandru II. Acest fapt este expresia fidelă a strânselor legături pe care Gheorghe Ruset-Roznovanu le-a avut cu nobilimea rusă. Mai multe informații despre biserică : https://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=100457&d=alte-manastiri-biserici-in-zona-piatra-neamt--piatra-neamt ________________________________________________________________________________________________________ [ VA URMA ]
  31. paulrad

    Concluzia e că îi bine să te uiți pe fereastră cum am făcut și eu la tura de la care a pornit discuția. 🙄
  32. Țâcla Gavri, Mărișel, Cluj:
  33. Înainte de a scăpa Gibraltarul din vedere, câteva date culese de pe Wiki care spune cum a fost capturat de englezi la 1704, cum spaniolii l-ar vrea înapoi (dar nu vor gibraltarienii să treacă la Spania, deși Gibraltar maintains close economic and cultural links with Spain, with many Gibraltarians speaking Spanish as well as a local dialect known as Llanito), cum peninsula este bază importantă pentru Marina Regală Britanică, că prin strâmtoarea omonimă de 14,3 km trece jumătate din traficul maritim comercial al lumii, în final că economia is based largely on tourism, online gambling, financial services, and bunkering (realimentarea navelor cu combustibil). Gibraltarul nu era cel mai sudic punct al Europei continentale cum credeam eu. Ăsta era ceva mai la vest, Tarifa pe nume, tot în zonă la 44 km depărtare pe șosea. Decid că trebuie bifat. Mai întâi intru într-un Carrefour să-mi cumpăr două forfecuțe. Două, să am de rezervă, că nu aveam încredere că nu o să pierd iar una. O căruță de bani. Ce interesant! Litere arabe! Abia așteptam să pot citi ce zice acolo, o să mă pun cu burta pe carte acas'! (Din păcate vocalele scurte nu sunt scrise în arabă, prin urmare nu poți citi corect un cuvânt decât dacă îi știi deja pronunția sau o poți deduce - de exemplu, cuvântul din mijloc e „sbth”, pronunțat „sabtah” și știu asta doar pentru că am găsit pe Wiki denumirea arabă a Ceutei spaniole.) Mult trafic! Dar parcă mai bine decât ieri. Veșnicul N-340 la kilometrul 101. Oh, tempus fugit... acum zece zile (ziua 52) fotografiam kilometrul 1111 al acestei șosele. Câștig altitudine în urcarea spre primul pas de azi... ... în care ajung peste 30 de min. Un sfert de oră mai târziu ating și cea mai mare altitudine a zilei. După ce am urcat munți de 3400 m, acum trebuie să mă mulțumesc cu 340 m, ce-am fost și ce-am ajuns. El Cabrito Din vârf am o vedere clară spre Africa, de partea celalaltă a strâmtorii Gibraltar. „Morile de vânt” muncesc și ele. Zăresc pentru prima oară în viață Oceanul Atlantic. Mă bucur de coborârea spre Tarifa. Cel mai sudic punct al Europei continentale este în vârful unei peninsule (fostă insulă) care este ocupată de o bază militară aparent abandonată și unde accesul este interzis. Mă gândeam eu atunci, poate vin marocanii înot pe aici (sunt vreo 15-19 km de înotat/vâslit, depinde de unde pleacă) și de-aia este baza acolo Baza militară nesuferită care nu permite accesul la cel mai sudic punct al Europei. În stânga, Marea Mediterană. În dreapta, Oceanul Atlantic. Am stat o vreme să admir oceanul. Așa, că era un „first”. Apoi m-am plictisit: e ud ca marea, nu-mi place, vreau înapoi în hinterland! Acesta este și primul punct de inflexiune major al turei, 36 de grade lat N. De aici voi înceta coborârea spre Ecuator/tropice și voi începe să urc spre nord, înapoi către locurile de baștină latitudinale. Zi de zi mă voi uita pe tabletă dorindu-mi să ajung cât mai repede la 45 de grade și să scap de soarele dogoritor. Îl simțeam că e mai sus pe cer decât „normal”, deși în ultimele zile canicula nu fusese o problemă dată fiind apropierea mării. Mă gândeam la Tom, bine că a tăiat-o spre Madrid că nu știu ce se făcea aici cu maieul lui. Setez azimutul pentru Lisabona. Două ore nu mai pozez nimic, apoi fac o pauză. Zona este împânzită de eoliene. Vântul turbat se izbește cu putere de continent după sute de kilometri de surfing nestingherit pe valurile Atlanticului de Nord... când o bate, pentru că nu-mi amintesc să mă fi deranjat în această minunată seară. Locul de cort din seara asta va fi la marginea unei șosele vechi scoase din uz.
  34. Ziua 56/103: Caravaca de la Cruz, Zarcilla de Ramos, Vélez-Rubio, Albox Dist: 135.13, Rtm: 9:12, Max: 54.8, Avg: 14.6, Odo: 6323, Data: 30.06 Una dintre cele mai frumoase zile din Spania, top 3. 14 km în ușoară urcare mă despărțeau de amuzant denumita Caravaca de la Cruz (625 m alt.). Franța își pierde monopolul de țară bike-friendly în ochii mei după ce văd acest panou. Când o să apară ceva similar în România? E drept, recomandarea de a păsta 1,5 metri la depășirea biciclistitului din Codul Rutier a dispărut anul trecut: acum mașina ori trebuie să treacă peste axul drumului, ori să aștepte condițiile pentru o depășire în siguranță în caz de linie continuă. Dar tot așa vrea un astfel de panou! În Caravaca găsesc și apă. Un început de zi perfect. Din păcate drumul se aglomerează. Adică nu mai este atât de mișto din punct de vedere al traficului față de ziua de ieri. Acostamentul e lat. Trece încă o oră și ies de pe drumul circulat. The road is mine! Apoi mă izbește o duhoare cunoscută de când eram cu Tom. Jurnalul notează (umorul involuntar ca „porci în condiții inumane” se datorează oboselii și faptului că seara voiam să-mi scriu cât mai repede impresiile ca să nu consum inutil baterie la tabletă): „spania pute ori e d l fermele alea d porci tinuti probabil in conditii inumane, nu s coc? asa duhoare omniprezenta nu am mai intalbit nici in ro, sa fie doar din pricina caldurii sau spaniolii chiar tin multi porci in conditii naspa. simti mirosul peste tot, in vai, sate etc.” Din câte îmi amintesc, asta a fost ultima zi de împuțiciune în Spania. Vom vedea dacă sunt contrazis de jurnal pe viitor. Originea miasmei era undeva la dreapta mea. 40 de minute mai târziu ajung pe un drum practic pustiu, cu un asfalt excelent. Încep să mă întreb dacă există drumuri proaste la spanioli! Indicatoarele cu „Coto privado de caza”, sau „fond privat de vânătoare”, sunt foarte des întâlnite în Spania și Portugalia. Cum animale mari n-am văzut prin zonă, probabil se vânează iepuri (despre care jurnalul spune că iar am văzut mulți azi), sau păsări cu care n-am avut onoarea să dau ochii. Obsesia cu vânătoarea nu ar trebui să mire, sunt în țara crudelor coride. Terenul de vânătoare. La un popas din dreptul localității La Parroquia descopăr o copie a unei coloane militare din vremea romanilor. Întâlnesc highlight-ul zilei. O cetate în ruină! Mucha historia hoy, hombre! Intuiesc (corect) că trebuie să fie o ruină din vremea maurilor. Nu era niciun panou explicativ în ce o privește, așa că fac muncă de investigație pe Google Earth. Era castelul Xiquena. Altă sursă spune mai multe. A fost construit înainte de secolul al XIII-lea de către mauri. În 1243 era la frontiera dintre musulmani și creștini în no man's land. A suferit mai multe asedieri până în 1492, când emiratul cu centrul la Granada (oraș unde voi ajunge în câteva zile) este cucerit de creștini, iar importanța strategică a castelului decade. În 1520 este distrus de trupele unui marchiz, de ciudă cică. Mai multe poze cu ruina sunt pe site-ul respectiv. Frumusețea asta veche de secole a avut un impact puternic asupra mea, mai ales că a dominat orizontul de fiecare dată când întorceam capul în orele următoare. Eram hotărât, notând iar asta în jurnal, ca odată ajuns acasă să încep numaidecât studiul arabei - la final voi povesti și cum s-a-ncheiat această aventură lingvistică pentru mine. Drumul se îngustează și mă plimbă printr-un peisaj arid către Andaluzia, imensa comunitate autonomă din sudul Spaniei, a doua cea mai mare a țării ca suprafață și cea mai populată, aflată la doar 13 km în ușoară urcare. Ajung în dreptul fostei fortărețe maure după 15 minute. Nu e niciun drum/potecă până la ea. Este abandonată de toată lumea - Wiki spune că e pe lista roșie a clădirilor de patrimoniu în pericol. Parafrazând o veche reclamă legată de coafuri: Bosnia? Ploaie. Alpi? Urcare. Spania? Caniculă. Bicicleta rezistă! Ieri aminteam de zgomotul de spițe slăbite la roata față, sau așa părea. Probabil în acest loc purced la operațiunea de a strânge toate spițele în speranța că scap de sunetul ciudat. Nu scap, dar măcar am peace of mind că prin tensionare am șanse mai reduse să mi se rupă vreuna. Încă două poze cu abandonismentul. Chiar a fost „pă barosăneală” la vremea lui! Trecea o mașină pe aici o dată la câteva minute. Ah, cât iubesc zonele pustii! Odată intrat în Almeria și Andaluzia, privesc înapoi către castelul fantomă care e la datorie și mă supraveghează (centru-dreapta). În Vélez-Rubio (820 m alt.) găsesc apă. Zonă atât de aridă, și totuși oamenii au construit izvoare/cișmele publice... minunat! Apa a picat la țanc: mă aștepta o urcare de 9,5 km până la 1165 m, cea mai mare altitudine atinsă de la părăsirea Andorrei! Traversez o autostradă.
  35. gibonu

    Miercuri, 18.09.2019 - Partea a XIII-a Un fel de muzeu al Trabantului. Nu l-am vizitat, insa pare un fel de colectie privata. Pentru cine doreste o plimbare cu Trabanul. In stanga se vede o bucata din Zid. Potsdamer Platz. Poarta Brandemburg. Un colt din cladirea Reichstag-ului. Cutie spate [top case] dubla n-am mai vazut pana acum. Si nici nu prea inteleg cum se foloseste cutia de jos.
  36. liviu m.

    gibonu, Ai afirmat anterior ca nu ai face o calatorie in Elvetia cu masina. Daca stai si calculezi, autobuzul m-ar fi costa 140E (dus) si trebuia sa-l iau din Timisoara. Am condus 1500km deci cam 90 litri combustibil care m-a costat ceva mai putin decat pretul autobuzului. Pentru 2 persoane chiar ai avea un avantaj serios. Nu stiu cat ar costa cu avionul sau alte mijloace de transport. 27.06.2021 Camping Grund, desteptarea, cort adunat, impachetare, in jur de ora 8 am reusit sa plec, nu inainte de a ma trezii cu o cafea facuta cu o zi inainte. Planul de azi, pe hartie pare foarte simplu as vrea sa ajung in Andermatt prin pasul Grimsel si Furka. Pasul Grimsel a fost deschis pentru circulatie pe 15.05.2021 iar Furka cateva zile mai tarziu. Numai ca pe vreo 57km e o diferenta de nivel de 2200m. Nu imi amintesc sa fi facut o asa diferenta de nivel inainte, intr-o zi… Asa ca ma decid spre Grimsel-Furka am o atractie deosebita spre pasurile acestea doua. Pana pe Grimsel ar fi 26km cu 1500 diferenta de nivel. Camping Grund Am inceput cu o panta usoara dar dupa 2-3km am trecut pe pinionul mare si foaia mica si parca cineva ma tragea inapoi spre camp. Nici bicicleta incarcata cu 4 coburi, apa, mancare nu ma ajuta prea mult. Cu apa nu e o mare problema, cel putin in satele inferioare se gaseste apa la discretie. Imagini de pe drum. Unul cu scula mare. Cred ca e o zona de linistire a apelor venite de la barajele dinspre partea superioara a pasului. Unul din multele tuneluri. Pe langa mine trec o gramada de masini dar cel mai deranjante sunt motocicletele care vin si trec bubuind muntii, parca era o intrecere cine face zgomot mai mare. In special in tunele zgomotul se amplifica la maxim, combinat cu latimea mica a soselei, nici in afara tunelelor latimea soselei fiind prea comoda. Dupa primul tunel, urmatoarele le-am trecut la pas impingand bicicleta. Pauzele lungi si dese nu sunt chiar cheia marilor succese. Curios, roata din fata a inceput sa danseze stanga-dreapta mai ales cand aveam masini in spate sau treceau bubuitorii. A fost aleasa si prost ziua aia de sambata,toti elvetienii s-au napustit in pas. Deci cu chiu cu vai am facut 14km si am ajuns in parcarea de masini Gelmerbahn (Parkplaz Gelmerbahn). In toate parcarile de pe traseu, si in marea majoritate a Elvetiei, sunt semnale de interzis pentru corturi si rulote intre orele 19 si 8 dimineata. In partea de jos a indicatorului e marcata o parcare aflata mai sus spre pas(Parkplaz Gelmerbahn) In Gelmerbach este o parcare unde poti sa lasi masina pentru 20CHF/noapte dar nu gasesti nimic pentru corturi. Tot terenul din jur este inconjurat de garduri cu o banda alba asa ca nu am gasit nici un loc ascuns unde sa-mi pun cortul. Am stat un timp si m-am gandit, chiar daca ajungeam pe Grimsel, urma Furka si nu stiu daca as fi gasit un loc de cort intre pasuri. Cam multe reguli pe aici … n-am vrut sa risc asa ca am decis sa ma intorc InInnertkirchen. Daca as merge prin pasul Susten spre Andermatt ar fi cam 50km cu o diferenta de nivel de 2150m, tot dracu ala e, asa ca pas. Ma intorc in Innertkirchen si ma campez in Campingul Grimselblick. Cost camping: 18CHF dar nu a acceptat card asa ca i-am platit 20E.
  37. Tolstoievski

    Un pic?
  38. Marti, 3 August: Casa Dafin, Tekija, Planificati: 0km, Realitate: 0km, Total: 902,18km Ziua de marti e cam fara istoric. Ne-am lenevit cat am putut de mult, stam la plaja, stam la umbra aerului conditionat, stam la plaja. Dem de mentionat, pe dupa amiaza ne-am facut curaj sa iesim din curtea casei si sa o luam la picior, in cautarea malului Dunarii. Trebuie sa trecem prin gradina unei vecine pentru a ajunge la plaja despre care ne-a povestit batranelul nostru de la cazare. O gasim pe doamna propritara a gradinii trebaluind de zor printre copaci si ii cerem voie sa mergem pe plaja. Ne intelegem binisor in romana, ne explica pe unde sa mergem, ca ea are treaba si nu are vreme sa ne insoteasca. Ajungem la plaja - un loc amenajat pentru pescuit, 2 rulote vechi puse la punct fix, doua gratare. Scap de haine si ma arunc in apele calde si linistite ale Dunarii. Intre timp apare si sotul duamnei. Il luam prin surprindere cu prezenta noastra si nu pare prea fericit sa ne gaseasca acolo. Dupa cateva minute de explicatii in limbaj amestecat romana-dat din maini reusim sa ne facem intelesi si atmosfera se destinde. Ma mai balacesc putin si ne indreptam spre cazare. Udam relaxarea cu niscaiva vin bun Pe seara, tarziu, apar si prietenii nostri de la Sibiu, Teoretic ar fi trebuit sa ajunga miercuri dupa-amiaza dar n-au mai avut rabdare si au ajuns cu o noapte mai repede. Povesti, mancare vin si somn bun Miercuri, 4 August: Casa Dafin, Tekija, Croaziera pe Dunare, Kladovo, Planificati: 0km, Realitate: 0km, Total: 902,18km Din nou, zi de relaxare si pierdere, utila, de timp. Ieri dupa amiaza am rezolvat, prin telefon, rezervarea unei barci pentru a ne plimba pe Dunare. Vom merge doar noi 4, insotiti de ghidul nostru Natasa - prima femeie din Serbia(si singura aparent) care a primit licenta pentru a transporta turisti pe Dunare. Ne pornim spre punctul de intalnire, la vreo 15km de cazare. La iesirea din curte admir mijlocele de transport folosite de gazda noastra Ne intalnim cu Natasa, stam putin la povesti de instructaj. Ea vorbeste doar engleza, sotul ei stie si romana. Sotul ei merge cu vaporasul cu mai multe locuri, noi, cu Natasa, pe barca privata de 4 persoane. Incepem plimbarea prin cazane, timp in care ne povesteste intr-o engleza foarte buna despre locurlle prin care trecem. Ne atrage atentia sa pastram vestele tot timpul pe noi - de cand cu accidentul in care un idiot roman(fost politist de frontiera) a lovit cativa caiacisti cu barac lui de viteza, controalele sunt foarte frecvente. Daca e prinsa cu turisti fara veste, risca sa i se ridice imediat licenta. Desi are licenta de transport pe Dunare. nu are dreptul sa se apropie de malul romanesc. Astfel, nu avem voie sa mergem la pestera sau sa trecem pe sub podul de langa statuia lui Decebal, sa o vedem mai de aproape. Cica politia romana nu are nimic impotriva sa ii acorde acest drept dar, surprinzator, sarbii nu vor sa ii dea accesul. Dupa ce am vazut Dunarea de pe maluri si inaltimi, avem o alta perspectiva de jos acum. Trecem si pe langa fostul balon de semnalizare Dupa plimbarea pe Dunare, urmeaza pranzul la un restaurant din Tekija - mancare excelenta, priveliste frumoasa. Ospatarul, auzind ca vorbim romaneste, isi trimite un alt coleg sa ne serveasca Acesta vorbeste foarte bine romaneste. Bine....daca n-am sti ca suntem in Serbia am zice ca suntem in Romania. Toati clientii de la terasa sunt din Romania. Dunarea, vazuta de pe terasa restaurantului Panaroma Inainte de plecarea de acasa, am primit cateva informtii foarte utile de la un amic cunoscator de Serbia. Unul din aceste locuri a fost mentionat ca "cea mai buna inghetata din era noastra" Decidem sa testam informatia si tragem o fuga, de vreo 20km, pana la Kladovo. Si chiar avea dreptate, o inghetata bestiala, ieftina si foarte mare. O recomand tuturor celor care ajung in zona cazanelor, Se merita sa treci granita si drumul pana la Kladovo chiar daca ar fi doar pentru aceasta inghetata. Cand sa plecam, proprietarul gelaterei intra in vorba cu noi, in italiana. Ne ofera, din partea casei, inca o portie. Refuzam, cu durere in suflet, respectuosi - pur si simplu nu mai intra nimic. Intorsi la cazare, inchidem ziua admirand apusul soarelui, sarind pe trambulina din fata cazarii si stand la un pahar de vorba cu Capitanul Morgan
  39. @gibonu multumesc de completari, ca intotdeauna utile Luni, 2 August: Donji Milanovac - Tekija, Planificati: 40km, Realitate: 45,96km, Total: 902,18km Ma trezesc pe la 4.20 si dau drumul la cafetiera. Mai stam putin la povesti cu gazdele noastre de treaba, in timp ce bem cafeaua. Pe faleza din fata noastra pescarii, care si-au lasat unditele in balta peste noapte, verifica captura de dimineata. Gazda ne povesteste ca tot timpul cumpara salaul de la ei, avand siguranta ca e proaspat. Are si el ceva bete aruncate in Dunare peste noapte, dar fara nicio captura de aceasta data. Ne luam la revedere si pornim la drum, putin dupa 5.30. E ultima zi de pedalat din acest sezon de Dunare, mai avem vreo 40 de kilometri pana la cazarea de astazi. Avem parte de racoare si piesaje frumoase, dar parca nu avem chef sa invartim pedalele - tragem cat mai mult de timp de aceasta zi, sa nu se termine prea repede. La iesirea din Donji, avem de ocolit pentru cativa kilometri ca sa putem trece peste golful facut de Dunare in aceasta zona, peste un pod. Golful Dunarii in amonte de pod si in aval Avem parte de un drum cu asfalt de foarte buna calitate. Pare ca a fost re-asfaltat destul de recent. Traficul e destul de redus si soferii au grija de noi. Soarele is face aparitia si lumineaza frumos asupra oraselului ce ne-a fost gazda peste noapte. Incepem seria pauzelor multe si dese de astazi ca sa admiram acest inceput superb de zi Romania ne saluta de pe malul opus Incepem una din urcarile de pe traseul de astazi. Desi destul de abrupta, peisajele care ne inconjoara o fac sa dispara sub pedale fara sa o simtim prea mult Din varful ei ni se deschide o panorama superba asupra fluviului strajuit de coastele inalte Urmeaza un nou tunel din seria inceputa acum 2 zile. Il sarbatorim, evident, cu o pauza de cascat gura Mai avem vreo +/-11km pana la cazare Aruncam inca o privire in sptale nostru si apoi ne afundam in tunel, nu inainte de ne porni becurile de pe caluti. Uurmatorul popos il facem pe malul golfului Dubova. Ne oprim la restaurantul Varnica, dar punctul de reper cu adevarat interesant de aici este Semaforul Varnica sau, deh, ce a mai ramas din el. Inainte de constructia Portilor de Fier I si a formarii "lacului" Dunarii de la cazane, navigatia in zona cazanelor era foarte periculoasa. Din cauza rocilor ascutite ascunse sub apa si a vitezei de curgere a fluviului foarte ridicata era foarte periculos sa navighezi pe aceste ape. Navele puteau trece doar cate una pe rand. Pentru a putea controla acest trafic si a ajuta navele cat mai mult posibil, pe ambele maluri ale Dunarii au fost construite statii de semnalizare, echipate cu niste baloane mari. Pozitia acestor baloane de semnalizare le arata capitanilor daca pot trece sau daca trebuie sa astepte trecerea unei nave ce vine din sens opus. Cateva trepte de pe scara abrupta de langa statie/restaurant ne duc foarte aproape de apa. De aici vedem golful, Dubova, intrarea in Cazanele Mici si malul romanesc mult mai bine De la statie, traseul ne bucura cu o urcare in rampa de 10%. Oricat ar incerca sa ne sperie, nu reuseste. Mintile noastre sunt imbatate de frumusetea ce ne inconjoara. Evident, motive bune de inca o pauza lunga si relaxanta. Arunc o privire spre Golful Dubova lasat in spate In fata noastra, doar soare si minunatii Facem pauza de poze si cascat gura inainte de intrarea in tunel. Acesta este unul din cele vreo 7-8 la care un anumit Dorel a uitat sa mai puna placuta cu numrul si lungimea tunelului. Reusim cu chiu cu vai sa ne urnim si ne continuam urcarea. Urmatoarea opire o facem vis-a-vis de Herr Decebal - cel mai frumos punct de belvedere asupra statuii, de pe sosea. Arunc o privire pe kilometraj si ceas - suntem la doi pasi(si jumatate de urcare) de cazare. Avem vreme de cascat gura si mic dejun. Pierdem, cu folos, multa vreme in acest loc. Inainte de plecare arunc si un live pe facebook, ca sa vada si altii ce vedem noi https://youtu.be/elSG0x3JVXs Nu avem niciun chef sa plecam, dar reusim, pana la urma sa o facem., nu inainte de a imortaliza trecerea noastra pe aici Inca vreo 200-300 metri liniari de urcare si ajungem in varful catararii, unde, evident, mai facem o pauza in parcarea amenajata aici Cativa pasi mai incolo, pe marginea stanga a drumului gasim marcajele unui traseu care duce deasupra Tabula Traiana. Soarele a inceput sa ne chinuie asa ca Siri decide sa se ascunda undeva la umbra in timp ce eu fac cativa pasi pe acel traseu, in coborare abrupta. Din loc in loc, panouri informative despre locul in care ne aflam si istoria zonei Traseul e destul de lung si renunt in a-l mai parcurge pe tot, nu inainte de a casca gura la Dunarea aflata jos de tot Ma intorc la biciclete si Siri si ne continuam traseul. Dupa o coborare superba, pe un drum "strivit' intre peretii dealului in care a fost sapat, ajungem in fata cazarii noastre - Casa Dafin In planificarea turei din acest an, am decis sa petrecem o saptamana in zona cazanelor, impreuna cu alti 2 prieteni. Ei urmau sa vina din Sibiu, cu masina, sa ne relaxam aici si apoi sa ne intoarcem tuspatru la Sibiu. Cautand cazare, destul de tarziu pe la inceput de iulie, pe malul romanesc avem parte doar de cazari ocupate, foarte scumpe sau, daca erau libere si la un pret decent, care arata nasol si foarte nasol si cu feedback-uri nu prea bune. Decidem sa aruncam o privire peste fluviu si, astfel, am gasit aceasta cazare super frumoasa si la un pret foarte decent. Casa se afla la vreo 4km de cea mai apropiata localitate - Tekija, Cand am stabilit ultimele detalii, cu reprezentatul proprietarului, ramasese ca trebuie sa ajungem la cazare dupa ora 15. Si asta din cauza ca proprietarul nu putea ajunge mai repede acolo, el locuind si lucrand in Kladovo, la vreo 30km distanta. Stiam ca vom ajunge mult mai devreme de aceasta ora, oricat am fi tras de timp pe traseu. Ramasesm cu ideea ca ne vom indrepta initial spre Tekija si vom pierde vremea pe acolo cateva ore. Gasindu-ne in fata cazarii, decidem totusi sa aruncam o privire. Casa se afla la vreo 200m de drumul principal. O las pe Siri langa biciclete si pornesc la picior. Acolo il gasesc pe tatal proprietarului, care locuieste aici zi de zi, la parterul cladirii. Am avut noroc ca am decis sa o vad, dupa o scurta discutie intr-o romana destul de buna ne zice ca putem sa ne aducem bagajele si sa ne luam in primire casa. Fiul sau va ajunge ceva mai tarziu. Ma intorc dupa Siri, urc pe bicicleta rampa abrupta spre cazare in timp ce ea impinge din greu la bicicleta. GPS-ul ma anunta ce deja stiam - sunt bine incins de la caldura din toate aceste zile Suntem tratati cu o bere super buna si rece. Stam putin la povesti cu batranelul nostru si apoi decidem sa tragem o fuga la Tekija, sa ne alimentam cu de-ale gurii. Golesc gentile in camera si pornim, cu bicicletele usoare spre supermarket. Realizam pe traseu ce bafta am avut sa putem lasa bagajele la cazare - coborarea inceputa ceva mai devreme continua inca vreo 3,5km, destul de abrupt. Nu ar fi fost foarte placut, mai ales pe caldura asta intensa, sa ne intoarcem incarcati cu toate spre cazare. Langa supermarket, bicicleta unui francez pensionar, pornit din Franta si mergand spre Istanbul. Dupa cumparaturi, il gasim pe scarile de langa magazin si stam cu el la povesti, in timp ce el ia pranzul udat de o bere rece. Ne-am umplut gentile cu tot ce ne trebuie de la magazin asa ca ne intoarcem la cazare, in urcare de aceasta data. La sosirea la cazare sunt, aparent, ceva mai imun la caldura decat mai devreme Acesti zece kilometri au fost ultimii, pe bicicleta, din traseul de acest an, Sunt cuprins de sentimente amescate - satisfactie, fericire dar si o usoara dezamagire. Incerc, cu ceva succes, sa sterg acea dezamagire cu o bere rece, gandindu-ma deja la urmatoarea etapa din acest minunat traseul al Dunarii, inceput tocmai in 2015. Urmeaza ceva leneveala in curtea pensiunii sau la umbra aerului conditionat. Un pahar de Cola rece si o cafea super gustoasa, dupa masa de pranz Ceva mai pe dupa-amiaza, apare si proprietarul cazarii. A adus 4000l de apa, pentru rezervorul aflat pe dealul de deasupra cazarii. Din cauza pozitionarii nu au gasit panza freatica si trebuie sa se aprovizioneze constant cu apa din alte surese. Ii ajut putin sa intinda furtunurile de la camion la rezervor Suntem rasplatiti la final, de catre soacra proprietarului, cu porumb copt super gustos si,evident, bere rece si foarte buna Mai pe seara, lenevind pe terasa, devin ingrijorat de fumul de peste fluviu. Pare ca vegetatia arde acolo. Avand in vedere ca vazusem fumul cand am ajuns pentru prima oara la cazare si ca au trecut atat de multe ore fara sa se observe o schimbare in bine iau telefonul si sun la 112 in Romania. Raportez incendiul si mi se spune ca deja sunt niste echipaje in zona care incearca sa il controleze Pe masura ce intunericul cobora peste noi, flacarile din padure erau din ce in ce mai vizibile. Abia pe la ora 23 am observat ca acestea se mai linistesc si observam, ceva mai tarziu, frontalele celor care interveneau in zona, coborand in sir indian de pe acel deal. Mergem linistiti la somn,.
  40. MLADEN

    La vaccinare: Englezul: – Nu vreau! – Un gentleman s-ar vaccina. Face englezul vaccinul. Vine neamțul și zice: – Nu vreau vaccin! – E un ordin! Neamțul se supune și face vaccinul. Vine francezul: – Nu fac vaccinul! – E ultima modă. Face și francezul vaccinul. Vine românul. – Bre, nu mă vaccinez. – Un gentleman s-ar vaccina. – Și ți se pare că arăt eu a gentleman in plm!? – E un ordin! – Mă doare-n pix. Execută-l tu! – E ultima modă. – Nici piți nu sunt, mânca-mi-ai. – Auzi, ce nație ziceai că ești? – Român. – A, păi tu nu trebuie să faci. Oricum n-am suficiente doze. – Adică cum, să rămân eu fără vaccin???
  41. gibonu

    Miercuri, 04.08.2021 - Partea a II-a Tranzit [cu masina] de la Targu Secuiesc la Sfantu Gheorghe Cizmarii. Tabla breslei. Aparat pentru recuire a pielii si rezultatul final al operatiunii de recuire [daca am inteles bine]. Uneltele cizmarului. Cojocarii. Cojoc de targ. Masa de lucru a cojocarului. Fierarii si parte din marfa produsa de ei.
  42. Traveller

    Cam așa. Încet-încet, după kineto și fizoterapie, calciu, vitamina D, proteine și BCAA, a început să se formeze și calusul. Azi se împlinesc fix 4 luni de fractură. Am ieșit prima dată cu bicicleta pe lîngă casă acum o lună, deci la 3 luni de la accident. 2 plimbărele de 4-5 km. Pe urmă a venit într-o dimineață antrenorul personal @MaC® și m-a scos la o tură de 25 km pînă la Arena Națională (împrejurul căreia lumea dă ture, da io habar n-aveam): https://ridewithgps.com/trips/72373334 În seara asta, dacă tot s-au făcut 4 luni, am mai ieșit 10 km tot pe aici pe lîngă casă. Cît de cît merge spre bine.
  43. Bântuind prin cătunele din Apuseni: acolo cătunul Negrele de Jos.
  44. Ziua 8/103: Prevešt, Trstenik, Goč Dist: 75.04, Rtm: 7:48, Max: 48.2, Avg: 9.6, Odo: 860, Data: 13.05 Ziua de sâmbătă, 13 mai a fost mult mai interesantă decât anterioara. Jurnalul spune despre ea: „bg [cenzurat] in goc”. Oare de ce? Surprind un soare somnoros la ieșirea din cort. 23 de minute mai târziu, căscând și întinzându-și brațele radial spre cer. Locul de campare (nici nu e vizibil). Drumul pe care merg este foarte îngust, pustiu... mă cam îngrijorează cerul de plumb. Ce culori frumoase, totuși. Cum am mai spus, aplicația OsmAnd pe care o foloseam pe tabletă nu indica formele de relief sau calitatea (asfaltat etc.) unui drum. Astfel că ajung pe astfel de coclauri: Îmi era puțin teamă, pentru că sunt totuși într-o țară străină. În România îmi permit să umblu brambura pe drumeaguri ca ăsta, vorbesc totuși limba, dar aici... risky. Pauză în poziție de drepți. Drumul se prezenta astfel, în urcare ușoară. Bine că nu-s așa multe pietre. E plăcut să asculți sunetul anvelopelor care se afundă ușor în noroi. În cele din urmă ajung sus și urmează o coborâre pe asfalt. Am zburat pe ea deși începuse să plouă mărunt încă de pe urcare. Ceea ce detestam, am mai amintit că aveam tricou de bumbac care se uda ușor (ploaie/transpirație) și se usca greu. Ajung pe râul Morava de Vest, la Trstenik. O eroină. Ce-i aia ploaie? I want to ride my bicycle (or I have to). Din păcate am o porțiune de drum circulat, europeanul E761. Dar scap repede de el, căci voi vira la stânga spre Vrnjačka Banja. Sărmanul de mine nu avea să știe că distracția avea să se termine aici. Urma să urc de la 200 la peste 1000 m altitudine. Aplicația OsmAnd îți permite să selectezi două puncte pe hartă pe baza cărora îți va desena un traseu de urmat, având posibilitatea să vezi profilul acelui traseu, Dar, vai, pe atunci nu știam aplicația așa bine. Eu vedeam doar niște linii pe ecran, de unde să știu că trebuia să urc munții? Dar are și necunoscutul farmecul său. Las în urmă Vrnjačka Banja pe măsură ce urc. La un moment dat șoseaua devine pustie și sunt tras pe dreapta de niște oficiali de cursă. Șoseaua se închisese pentru un raliu în coastă. A trebui să aștept vreo 50 de minute până au trecut toate cazanele (serios, erau mașini din anii 2000, poate chiar mai devreme). Un Polo suprins cam prost. Pauza asta nu mi-a prins foarte bine. M-am cam răcit, nu era cald. Norii fugeau repede pe cer, se vedea că am urcat ceva. Iote de-aia o să ajung eu târziu acasă, din cauza raliurilor! În cele din urmă primesc undă verde să continui. Cam urâți „norișorii”. Câștigăm altitudine... încet, ca melcul. Bine ați venit pe muntele Goč. În localitatea omonimă voiam să ajung și eu (e de fapt o stațiune pare-mi-se). Mă săturasem de atâta urcare! Valea Moravei de Vest. De acolo am venit. Am ajuns la peste 1000 m, am trecut de stațiune, mă îndrept spre vest, urmând drumul de pe hartă... Și... supriză! Asfaltul dispare și intru pe un forestier. Absolut zero virgulă zero trafic, încă de când am virat spre Goč și mai era asfalt. Nu continui mult. Capăt de linie pe ziua de azi. Pun cortul în pădure și analizez situația odată instalat. Nu are rost să continui pe forestier a doua zi. Cine știe peste ce noroaie voi da, drumul era foarte lung, meandrat. Uitându-mă acum în Google Earth, practic drumul se plimbă pe ditamai masivul împădurit, ajungând și la 1300 m alt, pustietate absoluă. Poate cu altă ocazie să vin aici (dacă voi fi epuizat toate forestierele din România). Se auzeau tunete înfundate. dar fiind în pădure nu eram îngrijorat. A fost ziua cu cei mai mulți metri urcați de până acum, dar din păcate drumul prost și diferența de nivel m-au făcut să cobor sub suta de kilometri planificați pentru o zi. Închei prin a spune că noaptea pe muntele Goč a fost destul de creepy și nu o s-o uit vreodată. Totul era foarte întunecat, domnea o liniște de mormânt. Țiuiau urechile. Pădure deasă, neagră, ca în basme. Din fericire nu m-a deranjat niciun animal și am dormit dus (odată ce am reușit să adorm). Dar nici n-am avut mâncare în cort, haha! A fost una dintre cele mai intense nopți din viața mea, cu siguranță.
  45. EyesOnly

    Magarul de Rau Sadului vs Magaru' de Sibiu
  46. Sursa FB. Fac acest post, in speranta ca informatiile de mai jos va vor ajuta in cazul nefericit al unui accident (sper din tot sufletul sa nu aveti nevoie). In data de 15 Oct 2019 am fost victima unui accident auto. Scurt pe doi, pe bicicleta fiind, mi s a deschis o usa in fata si in urma impactului (pe langa tumba aferenta), mana mi a fost prinsa intre ghidon si usa masinii de unde a rezultat o taietura adanca de 4 centimetri. Am sunat la 112, am vorbit initial cu cei de la Smurd, apoi cu cei de la Politie. Dupa 10-15 minute au venit cei de la Smurd, mi au bandajat mana si am pornit catre spitalul Pantelimon. Intre timp, inainte sa plecam, venisera si politistii de la rutiera, care au facut reconstituirea. Am sunat un prieten care mi a luat bicicleta dupa ce au terminat. La spital mi au facut analizele conform procedurilor, m au cusut la mana si am plecat spre casa. Medicul care m a cusut, mi a dat o reteta, antiinflamator si antibiotic si mi a zis sa vin peste 2 zile sa schimbam bandajul. In timp ce asteptam analizele au venit doi politisti, carora li se incredintase cazul meu si care mi au dat sa semnez o foaie cum ca am la dispozitie 90 zile sa fac plangere impotriva conducatorului auto. Mi a mai fost comunicat sa vin in data de 19 Oct 2019 la sediul Politiei din Udriste pentru a mi se da devizul de reparatie pentru bicicleta. In data de 17 Oct 2019 m am prezentat la spital unde mi a fost schimbat bandajul, bineinteles dupa ce am fost apostrofat ca de ce nu am trimitere de la medicul de familie (nu mi spusese nimeni ca am nevoie de asa ceva). Tot in data de 17 Oct 2019 am fost la Institutul de Medicina Legala (Mina Minovici) pentru a imi scoate un certificat medico legal. Ei doar confirma ranile pe care le ai avut si in functie de gravitatea lor ti se da un anumit numar de zile de spitalizare. Intrucat nu se elibereaza pe loc mi s a comunicat sa revin peste 10 zile lucratoare pentru a l ridica. In data de 19 Oct 2019 am fost la Politie, mi s a dat devizul de reparatie, numarul politei de asigurare precum si societatea de asigurare a soferului. Foarte important: aveti grija sa treaca pe deviz toate componentele avariate, intrucat cei de la societatea de asigurari despagubesc pe baza acestui deviz de reparatie. In data de 28 Oct 2019 am mers la Societatea de asigurari, unde mi s au deschis doua dosare de dauna: unul pentru despagubiri materiale (bicicleta) si celalalt pentru vatamare corporala. Acte necesare: • CI + 2 fotocopii • Scrisoare medicala (se elibereaza de catre spital in momentul externarii) • Devizul de reparatie (eliberat de Politie) • Factura bicicletei • Certificatul medico-legal ridicat de la IML Urmatorul pas este ca societatea de asigurari sa faca o cerere catre Politie pentru eliberarea asa numitei ‘Anexa 2’, unde sunt prezentate imprejurarile in care s a produs accidentul, precum si persoana vinovata. Inspectorul de dauna mi a zis ca termenul maxim legal pe care Il au pentru a raspunde solicitarii este de 30 de zile. Mi s a mai comunicat ca dupa primirea Anexei 2 va mai dura maximum 2 zile tot procesul. In cazul meu, bicicleta este dauna totala pt ca s a indoit cadrul. Tinand cont ca au mai fost avariate si rotile si ghidonul, suma pieselor componente ar fi depasit valoarea de achizitie a unei biciclete noi, asa ca se considera dauna totala. Mi s a zis ca o sa fie nevoie sa fac un drum pana la ei, pentru predarea bicicletei (epavei). Legat de dosarul de vatamare corporala mi s a zis ca in functie de numarul de zile de spitalizare trecute pe certificatul medico legal, imi vor face o oferta de despagubire. Dupa lupte seculare (a fost o situatie exceptionala ca a durat atat), au primit Anexa 2 de la Politie si urmeaza ca in termen de 10 zile sa ma despagubeasca pentru bicicleta. Legat de dosarul de vatamare corporala, mi au oferit 50 EUR per zi de spitalizare (cele trecute pe certificatul de la IML) si urmeaza sa ma despagubeasca in termen de 30 zile. Daca mi a scapat ceva din documentarea procesului si aveti nevoie de informatii suplimentare, trimiteti mi un mesaj privat si o sa fac tot posibilul sa va ajut. Dati si un share sa ajunga informatia la cat mai multi prieteni biciclisti.
  47. Miercuri, 19.05.2021 - Partea a IV-a Intrarea in Sulina. Uzina de apa si fosta fabrica de conserve. Vedere spre Bara Sulina. Debracadrul Navrom Delta se afla langa fostul palat al Comisiei Europene a Dunarii [CED], un fel de precursor la Uniunii Europene. azi sediul Administatie FLuviale a Dunarii de Jos [Sectia Cai Navigabile Sulina]. Plus statuia "parintelui Dunarii". Semnatura sculptorului.
  48. Mircea PF

    Tură faină de după masă până pe dealul Suceagului (Bator): traseu: hotel Belvedere-str. Vânătorului- parcul etnografic-str. Nicolae Petrașcu-poiana Rotundă-dealul Melcului-Suceagu-dealul Suceagului (Bator)-dealul Melcului-cartierul Grigorescu-centru 34,77 km, durata cca 3 ore cu pauze cu tot altitudine maximă 675 m, diferență de nivel 599 m urcare abruptă spre vârful dealului Bator și o scurtă coborâre abruptă de acolo imagini de pe traseu, aici: https://photos.google.com/share/AF1QipNYPvgGozED38d1VE64gFvITwk3WKPDOk0jAfo7qhvV-IsZNQ7yAtVn6AhmXADp7A?key=bkhVLUw0TDl1ZzZrb240RjEwcmV5WjRVY3pIczdn traseul, aici: https://www.wikiloc.com/mountain-biking-trails/dealul-suceagului-bator-75092731
This leaderboard is set to Bucharest/GMT+03:00
  • Newsletter

    Want to keep up to date with all our latest news and information?
    Sign Up