LucianTheOne

Administrators
  • Content count

    10,395
  • Joined

  • Last visited

  • Days Won

    83

Everything posted by LucianTheOne

  1. 13.10 - fix 2 ani în Anglia fără vizitat ţara, fără nici un concediu, fără munte, fără mare, fără râuri (Tamisa nu se pune). Chiar în seara asta era să părăsim apartamentul din cauza unor vecini, colegi şi prieteni ROMÂNI. Locuim cu o familie de olteni şi una de moldoveni de fapt chiar suceveni. Cu oltenii ne înţelegem de minune dar moldovenii ăia îs mai răi decât turcii... Ştiţi şi voi cum e cu românii din străinătate.
  2. Si eu munceşte, da' sărac nu sunt , poate sărac la timp. Mulţumesc pentru urări şi scuze de întârziere. Amu am văzut că am fost delogat de pe forum si nu am primit notificări. P.S. Multumesc @Traveller chiar nu am ştiut că Simona e născută în aceeaşi zi cu mine. Nu sunt mare fan, dar e bine de ştiut că mai sunt si alte vedete născute pe 27.09
  3. Peste două săptămâni împlinesc 40. Oare chiar se va întâmpla sau e un vis urât? Încă sper să mă trezesc în camera mea cu 15-20 de ani în urmă...
  4. Vom discuta aici despre portbagajele cu prindere pe furca spate.
  5. Episodul 00 - Inainte de a începe Pe la începutul anului 2015 am decis la unison cu soţia că trebuie să părăsim ţara pentru o perioadă nedefinită. Am fost forţaţi de un mare număr de factori personali şi externi printre care amintesc politicieni, popi, doctori, profesori, familie, prieteni. In octombrie 2015 am ajuns în Corby, un mic oraş situat exact în centrul Angliei. Alina avea deja un contract de bonă, mai urma să-mi găsesc şi eu ceva de lucru. Am venit pregătit de munci grele, mi-am adus un sac cu haine de lucru, plus jumate din sculele din atelier. A treia zi am ieşit cu soţia la o plimbare mai lungă prin Corby şi în timp ce admiram împrejurimile am văzut o angenţie de angajări. Zic, hai să intrăm şi să întreb ce acte şi chestii îmi trebuie pentru angajare. Intru, o domnişoară ne ia în primire şi după ce îi spun vreo trei vorbe despre situaţia mea, mă intrebă dacă nu vreau să lucrez la Avon. Da, Avon the Company for Women, ăia cu cosmeticele. Dar încă nu am acte, card, adresă, încerc eu să mă eschivez... Nu-i nimic, le aduci mai târziu. Totuşi eu sunt mecanic, electrician, it-ist, mai fac o încercare. Deocamdată asta e tot ce avem! Săptamâna următoare păşeam pragul singurului centru de distribuţie Avon de pe tărâmul Britanic. Mi-am ales schimbul doi, de la 14 la 22, opt ore de muncă cu două pauze de 20 minute incluse. Condiţii de lux, cald şi curat, băile impecabile, vestiar, cantină cu de toate, inclusiv două TV şi net gratis (dar fără băuturi alcoolice). Magazin pentru angajaţi cu produse Avon de 4-5 ori mai ieftine, parcare păzită, standuri acoperite pentru zeci de biciclete, locuri pentru fumat şi recreere şi multe alte chestii faine. Nu ştiu prin ce ironie a sorţii s-au ocupat toate locurile de manipulanţi aşa că am fost încadrat la ambalare, cu fetele. Care fete erau peste 50 pe un schimb, majoritatea tinere est-europence. Mai erau 4-5 băieţi dar uneori lucrau şi pe alte secţii aşa că deseori mă găseam într-o poziţie de... invidiat? Probabil voi prezenta mai târziu alte detalii din Corby şi Avon că simt că devin prea offtopic. După nouă luni, iarăşi forţati de împrejurări, am decis să ne mutăm în Londra.
  6. Nu pot să cred, nu s-a postat nimic din februarie? Am atâtea frustrări, nici nu ştiu cu care să încep... Mă mai gândesc şi las pe alţii să se descarce.
  7. In Germania am fost într-un oraş mic şi era atât de curat că îţi venea să te descalţi, nici măcar praf nu era pe jos! În Londra sunt multe firme de curăţenie şi de stat şi private, dar se pare că anumite zone nu intră sub incidenţa nici uneia. Trec aproape zilnic, de 11 luni, pe o stradă unde într-o fundătură s-au adunat şi se mai adună mormane de gunoaie. Încă nu a făcut nimeni curat acolo şi nu îmi explic de ce... In unele oraşe şi cartiere gunoierii nu ridică decât gunoiul pun in ghenele speciale. Dacă nu îti încape tot gunoiul în cosul respectiv nu încerca să îl laşi într-o pungă lângă coş, că tot acolo ai să-l găseşti. In alte zone se lasă pungile şi sacii de gunoi direct pe trotuar iar gunoierii trec dimineaţa şi recoltează tot. Mai sunt şi firme private care strâng doar gunoiul celor cu care au contract şi care trebuie să folosească doar sacii lor personalizaţi. Londonezii nu par prea afectaţi de evenimentele teroriste. Nu am auzit pe nimeni spunând că se teme să iasă din casă, să meargă cu autobuzul sau să stea la o terasă în centru. Sunt destul de detaşaţi şi comparativ cu românii nu se panichează aşa uşor. La ştirile radio spre exemplu, crainicul a prezentat ştirea despre atentat cu acelaşi tot cu care a citit starea vremii. Nimic de genul "ştire socantă", "dezvăluire incredibilă", "catastrofă cumplită", rostite pe un ton agitat şi ţipător, cum prea des vedem la telejurnalele noastre. Am întâlnit persoane care au fost atacate, bătute, jefuite, şi au povestit despre despre respectivele evenimente cu o voce normală, fără dramă şi exagerări. Eu cred că arabii, treptat-treptat, se vor cuminţi si eventual asimila. Mai multe atentate, dar mult mai mici, fac negrii decât musulmanii. Şi ăştia chiar nu vor să se cuminţescă şi adapteze.
  8. Episodul 08 - The Mighty London După ce am trăit 38 de ani într-un sătuc de 4 km populat de câteva mii de oameni, mutarea într-un megaoraş m-a covârşit. Eram uimit de vastitatea Bucureştiului care e imens în comparaţie cu Suceava, orăşelul în care am făcut liceul. Acum Bucureşti îmi pare mic comparat cu Londra şi chiar este! Ca să mă lămuresc am răsfoit puţin Wikipedia şi am comparat cele trei oraşe mai sus pomenite. Suceava - 52 km² şi 93.000 locuitori Bucureşti - 228 km² şi 1.900.000 locuitori Londra - 1.500 km² şi 8.700.000 locuitori Deci Londra este de aproape 7 ori mai mare decât Bucureşti si de 29 de ori mai mare decât Suceava. Şi când mă gândesc că în tinereţe mă rătăceam prin Suceava şi încurcam cele 5 linii de troleibuz... Acum trebuie să ma descurc cu câteva sute de autobuze plus zeci de trenuri şi metrouri. Chiar ieri am fost la un eveniment si a trebuit să schimb trei metrouri. Londra mai deţine multe recorduri, dintre care am să enumăr doar câteva. Financiar este pe primul loc în Europa, ba chiar e mai puternică decât următoarele trei clasate la un loc. Venitul brut al Londrei depăşeşte pe cel al multor ţări europene. De asemeni se poate lăuda cu cel mai mare număr de milionari. Legile din domeniul financiar sunt ceva mai permisive aici decât în alte ţări, ceea ce explică faptele de mai sus. Deşi populaţia şi suprafaţa oraşului sunt copleşitoare, Londra nu dă impresia de aglomeraţie, îmbulzeală, sufocare. Există foarte mult spaţiu liber, nu ca la noi unde sunt blocuri şi clădiri la câţiva metri unele de altele. Trotuarele sunt largi, spaţiu verde este incredibil de mult, iar casele au 2-3 etaje. Transporturile sunt bine puse la punct iar dacă nu sunt accidente, defecţiuni sau greva (lucruri destul de comune de altfel), poti ajunge rapid si simplu oriunde. Simplitatea stă într-o cartelă magnetică gen "touch and go" cu care ai acces pe orice traseu şi mijloc de transport în comun. Parcurile şi spaţiile verzi sunt mari şi numeroase. Sunt parcuri de sute de metri, câteva chiar mai lungi de 1km. Trotuarele şi curţile caselor abundă în vegetaţie - flori, boscheţi, pomi fructiferi şi copaci decorativi. Poţi vedea orice de la toată flora noastră până la vegetatie exotică gen palmieri şi altele asemenea. Fauna din parcuri şi oraş e bogată si surprinzătoare. Nu sunt câini vagabonzi dar vezi des vulpi şi veveriţe chiar şi ziua pe trotuare. Curăţenia cam lasă de dorit. Deşi se străduiesc din greu să cureţe oraşul, londonezii nu prea ştiu să menţină curat. Deşi în general se îmbracă frumos, sunt îngrijiţi si au gradini aranjate, englezii nu au casele prea curate. Comparativ cu ce-am văzut în Germania, Londra este mizerabilă, şi chiar am văzut locuri mai jalnice decât în România. Starea drumurilor este iarăşi deplorabilă. În satul meu de baştină asfalul este mult mai bun decât pe majoritatea străzilor din Londra. Prin cartierele mărginaşe trebuie să fii foarte atent cum circuli, mai ales cu bicicleta. Zilnic văd echipe de muncitori reparând drumurile şi pot să vă asigur că o fac mai rău decât în România. Aproape toate străzile şi trotuarele arată ca un mozaic format din petice de asfalt de toate formele şi culorile, iar gurile de canal sunt tot timpul sub sau peste nivel. Englezii însă nu se plâng nici de curăţenie. nici de gropile din drumuri, mă gândesc că poate a fost şi mai rău înainte. Mă opresc aici că deja am deraiat cam mult de la subiect şi mi-e teamă să nu vă plictisesc. The Millenium Dome una dintre cele mai mari arene acoperite din lume.
  9. S-ar putea să te surprindă răspunsul băieţilor de la service. Pun pariu că deja ştii mai multe decât ei despre frâna din butuc. Aştept să-mi povesteşti cum a decurs operaţiunea.
  10. O poză faină cu Patroana, Patronul si fiica cea mare.
  11. Frâna din butuc se poate elimina destul de uşor. Trebuie să demontezi butucul, să scoţi respectiva piesă (brake shoe) şi să montezi totul la loc. Atenţie, pârghia frânei - acea piesă externă ce se fixează de cadru - trebuie păstrată. Dacă nu ai mai făcut asta s-ar putea să ţi se pară foarte dificil, mai ales reglarea conurilor si apoi a schimbătorului.
  12. Lucrez de 10 luni într-un atelier de biciclete din Londra şi trebuie să spun că în România am văzut mai multe şei Brooks decât aici. Chiar sunt şocat că Brooks are o popularitate atât de mică în propria ţară. Toate bicicletele noi vin cu şei mediocre din plastic şi muşama, iar când proprietarii vor să le upgradeze cumpără tot şei similare sau huse cu gel. Am găsit în atelier şei Brooks în stare bună, aruncate în fundul unor cutii cu fiare vechi sau prin pod, acoperite cu praf şi păianjeni. Le-am curăţat, lustruit şi pus în vitrină însă doar un client a vrut să se uite de aproape şi a întrebat de preţ.
  13. Episodul 07 - Navetiştii Londrei În primele luni nu am avut chei pentru atelier aşa că veneam mai devreme şi asteptam să aparăvreun coleg sau şef. Chiar îmi făcea plăcere să vin cu 15-30 minute mai devreme şi să admir cicliştii ce pedalau spre locurile de muncă. Dimineaţa între 8 şi 9 trec atât de mulţi ciclişti pe stradă că nici nu apuci să-i numeri. De obicei mă uit mai mult după fete, o dată am numărat 20 de cicliste într-un minut. Oricât de fricos şi de slab ai fi tot îţi vine cheful de pedalat când vezi atâţia ciclişti pe străzi. Toate vârstele, categoriile sociale şi tipurile de bicicletă sunt bine reprezentate. Bineînţeles sunt mai puţine femei decât bărbaţi, dar oricum sunt mai multe decât pot eu admira. Am văzut fete şi femei foarte frumoase, îmbrăcate elegant cu pantofi cu toc, fustă scurtă, pardesiu, părul despletit şi poşetă pe umăr, pedalând prin trafic la fel de repede ca mine. Copii de 5-10 ani mergând la şcoală însoţiţi de părinţi şi copii mai mari pedalând singuri. Femei cu părul alb echipate cu SPD-uri si colanţi gonind pe cursiere moderne. Şi celebrii bărbaţi îmbrăcaţi impecabil, ca la nuntă, cu servieta pe portbagaj sau geanta de curier pe spate. Un prieten din Germania m-a întrebat ce biciclete folosesc londonezii. Cred că bicicletele de oraş si cursierele sunt la egalitate pe primul loc. Posibil ca vara să apară mai multe cursiere iar iarna sa predomine navetistele clasice. Şoselele Londrei sunt într-o stare mult mai rea decât m-am aşteptat, asta fiind principalul motiv pentru care cursierele nu domină. SSP-urile ar fi pe locul următor deoarece Londra e preponderent plată. Totuşi sunt şi câteva zone cu pante serioase unde chiar şi un căţărător ca mine s-a chinuit cu pinionul mare. MTB-urile sunt rarităţi, iar cele full suspension sunt aproape inexistente. Or fi câteva dar nu sunt folosite pentru navetă. Moda Fixed Gear nu prea a prins la londonezi. Chiar daca aproape toate SSP-urile au butuc flip-flop, este folosit doar pinionul liber. Bicicletele pliabile cu roţi de 16 si de 20 ocupă un segment destul de important şi au o mulţime de fani fanatici. Destul de rar am văzut cargo bikes dar sunt câteva şi am reparat la ele. Englezii nu prea par să fie afectaţi de starea meteorologică. Văd navetişti care trec la aceeaşi oră, pe acceaşi bicicletă, cu aceeaşi viteză şi cu aceleaşi haine indiferent de temperatură sau precipitaţii. Avem de vânzare haine de ploaie, dar n-am vândut niciuna în 9 luni. Cu greu am vândut câteva mănuşi, cagule şi căciuli. Englezii sunt căliţi din copilărie şi învăţaţi să iubească natura şi ploaia. Intr-o zi ploioasă o domnişoară mi-a declarat că asta e vremea ei preferată. Un fapt plăcut şi îmbucurător este prietenia şi solidaritatea dintre ciclişti, indiferent de vârstă, sex, naţionalitate şi tipul bicicletei. Sunt deseori salutat de ciclişti necunoscuţi, fetele îmi zâmbesc mai tot timpul (mai ales alea de 40), daca ai o problemă eşti ajutat, practic nu există probleme în trafic între ciclişti.
  14. Deţin aici un set de genţi pentru portbagaj de la Ortlieb, un set Strechcoat şi încă o geantă de pânză. Apoi o geantă mare pentru ghidon, una sub şa şi una pentru cadru. Dar uneori trebuie să-mi iau rucsac că nu degeaba am trei - unul mic pentru biclă, unul tip ghiozdan şi unul uriaş pentru munte. Când merg la gym îmi iau rucsacul mic, că îmi ţin în el oarece echipamente ce îmi facilitează interacţiunea cu mediul ostil din sală. Când merg să cumpăr apă îmi iau şi ghiozdanul pentru a căra cât mai mult. Ultima oară am transportat pe bicicletă 26 litri de lichide, de la 2km, pe vânt puternic şi printr-o intersecţie întortocheată.
  15. După două zile de furtună în Londra a fost astăzi senin şi cald, fără nici o adiere. Storm Doris a lovit crunt pe aici şi a produs multe pagube şi deranjamente. Noroc că am fost liber şi nu a trebuit să pedalez pe vremea aia. Când am văzut ce vreme frumoasă este am decis să fac o plimbare prin oraş până la sala de fitness. A fost o adevărata plăcere, cred că de 4 luni pedalez doar pe întuneric, aproape uitasem cum arată oraşul. Fără genti, fără rucsac, fără haine groase - ce uşurare! Şi nu o să ghiciţi niciodată cine s-a mutat la nici un kilometru distanţă de mine. Deja am ieşit la o tură cu bicletele prin oraş şi am testat ceva beri lituaniene.
  16. Alea vor fi în alt topic.
  17. Nu mă tem că mă dă afară, mă tem că vor creşte preţurile şi va scădea lira. Şi asta se pare că e un fel de strategie sinucigaşă de a scăpa de noi. Dacă lira va cădea sub euro, majoritatea imigranţilor va pleca de bună voie în ţări cu valută mai puternică.
  18. Da' Brexitu cum crezi că e? Prim Ministra a zis că în primul rând vrea să scape de români.
  19. De fapt bicicliştilor li se permit multe, prea multe. Poate şi de asta sunt atât de mulţi. Am auzit despre câteva cazuri izolate în care poliţia a sancţionat biciclişti ce mergeau pe trotuare sau comiteau alte ilegalităţi, dar sunt excepţii. Am fost văzut de mulţi poliţişti în timp ce ocoleam (ca să nu spun încălcam) regulile şi nici nu s-au sinchisit. Am să fac un episod despre poliţie, infractori şi altele asemenea. Acum englezii şi-au mai revenit şi recunosc că de fapt ei circulă invers Dar măcar circulă bine! M-am adaptat foarte repede la mersul pe stânga, parcă mi se pare mai logic şi mă gândesc cu groază cum mă voi simţi la întoarcerea în ţară.
  20. Episodul 06 - Un început timid Incă din prima zi mi-am anunţat şefii că vreau să cumpăr o bicicletă şi să fac naveta călare pe ea. Cei 11km mi se păreau un fleac, în România obişnuiam să pedalez zilnic mai mult de atât, uneori şi peste 50km pe zi. Dar ezitam să pornesc în această nouă aventură. Traficul londonez mă cam punea pe gânduri aşa că am decis ca pentru o săptămână să folosesc transportul în comun. Cartierul în care locuiesc nu îmi place deloc, e aglomerat, zgomotos, fără nimic interesant de văzut. Şi nici biciclişti nu sunt. Am rămas aici deoarece Alina şi-a găsit de lucru pe aproape, avem un supermarket est-european la parterul clădirii, două staţii de autobuz în faţa casei şi metroul la câteva sute de metri. Deşi e aproape la marginea Londrei, datorită metroului şi a câtorva autobuze putem ajunge în centru în 20-30 de minute. În Londra contează mult să ai mijloace de transport aproape de casă. Pentru a ajunge la atelier trebuia să călătoresc cam 20 minute cu autobuzul şi apoi 25 minute cu trenul. Din fericire aveam legaturi foarte bune, staţia de bus e chiar lângă cea de tren, iar gara chiar peste drum de atelierul vechi. Practic ieşi din gară şi intri in atelier. Cu tot cu aşteptatul vehiculelor pierdeam cam 60 minute dus, tot atâta la întors şi un total de aproape 6 lire pe zi. Când am fost mutat la atelierul nou m-am decis. Era la peste un kilometru de mers pe jos de la gară, cele 6 lire/zi atârnau tot mai greu şi în plus am găsit o biclă tare faină şi pe măsura mea. Forţat şi încurajat de aceste evenimente, într-o seară am hotărât să pedalez spre casă. Mi-am legat smartphonul cu elastice de pipă, am setat traseul si am pornit. Mai am doar câteva amintiri neclare din acele prime zile de velo-navetist, creierul meu tinde să şteargă întâmplările şocante şi traumatizante. Ţin minte că primul drum a durat peste 60min, deci am circulat cu 10-11km/oră! Traseul între casă şi atelier este incredibil de complicat, cu zeci de semafoare, treceri, cotituri, intersecţii, giratorii, pasarele, ganguri şi alte obstacole. Ce m-a surprins este că după trei zile nu am mai avut nevoie de GPS şi că foarte rar m-am rătăcit. Comparativ, când lucram la Avon aveam de pedalat doar 4km, fără prea multe îmbârligături, dar după o săptămână încă mă rătăceam zilnic. Probabil creierul mi-a intrat într-o stare superioară de supravieţuire extremă şi a făcut să pară totul mai uşor. În fiecare zi căutam rute noi, am descoperit niste scurtături binevenite pe alei pietonale, pasarele şi străduţe lăturalnice. GPS-ul de fapt mă baga pe un traseu de 13km, dar am reuşit să-l scurtez cu 2. Sunt nevoit să pedalez aproape 1km pe trotuar pe lângă o stradă cu sens unic, să traversez pe o pasarelă ce afişează semnul interzis bicicletelor şi să mă strecor printr-un gang mai îngust de 2 metri. Vorba unei colege de la Avon - I have a bike and I'm not afraid to use it! Intr-o zi am să filmez treseul şi am să postez filmul că o descriere în cuvinte nu e relevantă. Aştept zile mai călduroase şi mai lungi că din noiembrie până în martie mă pornesc pe întuneric şi mă întorc pe întuneric.
  21. Episodul 05 - Şefi şi Colegi Martin apare în acte ca proprietarul celor două ateliere. Irlandez la origine, locuieşte în Londra de peste 20 de ani dar încă nu şi-a pierdut accentul. Uneori şi nevastă-sa se plânge că nu-l înţelege. Ce să mai zic de mine... Pentru cuvintele bike, bank, back, bag foloseşte acelaşi sunet ce seamănă cu behăitul unui berbec răguşit. E meseriaş foarte bun în aproape toate domeniile; la fel de bine poate să contruiască o casă, o bicicletă sau o maşină. În trecut a lucrat mult la ateliere dar acum are altă slujbă aşa că abia îl văd o dată pe săptămână. Când vrea e amuzant şi distractiv, se poartă foarte frumos cu absolut toate femeile şi se pare că trăieşte doar cu carne şi bere. Carmen este de fapt şefa noastră ce conduce şi organizează atelierele. Nu face nimic însă fără să ceară părerea celor trei mecanici. Nu ne consideră angajaţii ei ci parteneri, colegi şi prieteni. Fiindcă sunt nou stă aproape non-stop cu mine şi în ciuda diferenţei de vârstă, naţionalitate, religie, etc, am devenit foarte buni prieteni. M-a tratat ca pe un egal încă din prima zi şi nu uită să repete fiecărui client că sunt un mecanic foarte bun din România. Vorbim foarte deschis unul cu altul despre absolut orice şi chiar am ajuns să ne permitem mici insulte şi înjurături. Facem schimb de mâncare, uneori mâncăm cu aceeaşi lingură şi bem din aceeaşi cană sau sticlă. Ne-a apropiat mult şi faptul că e şi ea vegetariană, dar la fel ca mine nu e extremistă, din când în când mai bagă un ou sau un peşte, un vin sau o bere. Şi mai are patru fete intre 15 si 28 de ani, toate vegetariene, frumoase şi sexoase. Mi-a şi zis că dacă nu eram însurat mi-o dădea pe oricare voiam Cypress e colegul meu român, un mecanic cel puţin la fel de bun ca mine şi un om foarte de treabă. Lucrează de mic copil în domeniu, a fost mecanicul unor echipe profesioniste de ciclism chiar a lucrat şi pentru Eduard Novak. E un meseriaş multitalentat, ştie orice de la construcţii la sudură, de la mecanică la vopsitorie, de la calculatoare la maşini. In plus e modest, calm, darnic şi simpatic. Are puţin peste 30 de ani dar ştie mai multe chestii decât o grămadă de ingineri la un loc. E cel mai vechi la firmă si cel mai de încredere, e aproape ca un fiu pentru Carmen şi Martin. E foarte plăcut când lucrăm împreună şi facem schimb de idei şi experienţe. E pasionat de sport, ciclism montan, trial, culturism şi a participat la multe competiţii în ţară. Şi el mănâncă sănatos, e bucătar amator, caută şi aplică reţete şi tratamente naturiste. Cu siguranţă e cea mai apropiată persoană de felul meu de a fi. Ray este celălalt coleg, originar din Letonia, dar stabilit de mai bine din cinci ani în Londra. E sub nivelul meu, e mai mult vânzător decât mecanic şi nu-i prea place meseria asta. E bun la vânzări şi la convins clienţii să cumpere piese şi să accepte servicii care nu prea le trebuie. Vine la fix si pleacă la fix şi nu vrea să lucreze mai mult de 40 de ore pe săptămână. Odată s-a apucat să monteze un lanţ pe o bicicletă dar s-a făcut ora şapte şi a plecat acasă lăsând lanţul să atârne neîncheiat, pe angrenaj... Ii lua un minut să termine treaba! Continuă să lucreze aici deoarece e foarte aproape de casă, e plătit binişor şi munca nu e grea. E o persoană instruită, fost profesor de istorie, chitarist într-o formaţie de muzică punk-rock şi priceput la calculatoare şi internet. Mă înţeleg bine cu el dar nu ezită să mă pârască şi sa dea vina pe mine când ceva merge rău. Nu-i bai, patroana ştie că el e vinovatul! Cam ăştia suntem, o afacere mică de familie în care toţi suntem prieteni şi lucrăm pe încredere. In fundal e Carmen şi Martin lucrând în timp ce eu îmi făceam selfie
  22. Episodul 04 - The New Shop După o săptămână am fost mutat la atelierul nou ca să învăţ mişcările şi pe acolo. Distanţa dintre cele două ateliere este puţin peste 1km şi în unele zile am parcurs-o de mai multe ori. Atelierul nou este mai mic, e plin de biciclete expuse iar spaţiul de lucru e de asemeni mic şi prost organizat. Când vin mulţi clienţi situaţia devine disperată. Atelierul vechi are o curte mare în care se pot depozita foarte multe biciclete, dar atelierul nou are doar o debara de 3x3m, cu totul insuficientă. Mecanicul de aici este originar din Letonia, se numeşte Raimonds dar normal, toată lumea îi spune Ray. La început patroana l-a instruit să mă supravegheze şi să mă înveţe, dar după câteva zile au început să se schimbe rolurile. Acum el e cel ce îmi cere sfaturi şi ajutor. Iniţial am urât atelierul nou, după câteva luni mi-a devenit egal, iar acum îmi place mai mult aici. Profitând de lunile lejere de iarnă, am rearanjat şi optimizat spaţiul după dorinţele şi necesităţile mele. Sculele erau frumos aranjate insă am avut mult de furcă cu zecile de cutii şi cutiuţe umplute la nimereală cu tot felul de şuruburi, şaibe, piuliţe şi alte piese mărunţele. Zilnic îmi dedic cel puţin o oră pentru a sorta piesele, componentele şi mărunţisurile amestecate prin cutii, pungi, borcane şi alte recipiente. In atelierul vechi se primeşte doar cash dar în ăsta nou avem casă de marcat, PC cu touch screen şi cititor de carduri bancare. Alte chestii noi şi enervante de învăţat... Am amenajat şi un colţ de bucătarie, am convins-o pe patroană să ia un cuptor cu microunde, aparate de cafea şi ceai avem două, veselă am adus toţi de pe acasă. Firma face cinste cu cafea, ceai, lapte, zahăr şi patroana chiar s-a supărat când am cumpărat şi eu un borcan de ness. Baia era cam dezastru, dar după două ore de muncă am făcut-o curată ca acasă. Şi aici iarna nu-i ca vara şi numărul cicliştilor s-a mai subţiat (oricum circulă mai mulţi decât în România vara). Incă lucrez alternativ la ambele ateliere (mai mult la ăsta nou) dar când începe szonul am de gând să mă stabilesc în atelierul nou. Patroana are alte gânduri dar cred că am să o conving!
  23. Episodul 03 - The Old Shop Nefiind încă familiarizat cu transportul în comun londonez, am decis să mă deplasez până la atelier cu un taxi. Insoţit de Alina am ajuns acolo înainte de amiază şi brusc m-a cuprins un val de emoţii. Nu mai intrasem într-un atelier de aproape 10 luni şi acum aveam ceva îndoieli. Am zăbovit puţin pe afară admirând împrejurimile apoi am intrat. Am fost întâmpinat de un baiat tânăr, simpatic şi vesel căruia m-am prezentat şi i-am explicat scopul vizitei. - Da ştiu, zise el, eu ţi-am trimis emailul. De unde eşti? - Din România! - Minunat, şi eu la fel. Mă numesc Ciprian, dar toată lumea îmi spune Cypres. - Eu sunt Lucian, dar toată lumea îmi spune Luşiăn sau Lusien sau Lusian sau Lucio sau Luciano. Atelierul arăta aproape identic cu al meu, ceea ce m-a dezamăgit puţin, mă aşteptam la ceva mult mai elevat de la un workshop londonez. Cypres mi-a povestit că patronul mai deţine un atelier mai nou, mai modern şi mai luxos, plin cu biciclete şi piese noi. Am discutat despre bani şi iarăşi am fost puţin dezamăgit - urma să primesc 7.5Ł pe oră pe când celălalt atelier ma ispitise cu 10 pe oră. Cypres m-a liniştit explicându-mi că din ăia 10 voi plăti taxe şi impozite la greu, pe când aici urma să primesc toţi banii în mână. După un scurt calcul am realizat că la celălalt atelier aş fi rămas cu aproximativ 7 lire/oră. In plus era cu 4km mai departe. Deci: salar mai mare, distanţa mai mică, coleg român - concluzia era clară - am decis să rămân aici şi să declin invitaţia concurenţei. Mai urma bineînţeles să trec testul practic, dar nu aveam de ce să-mi fac griji pentru asta, nu-i aşa? Am început să lucrez împreună cu Cypres şi după nici o oră s-a declarat foarte mulţumit de prestaţia mea. Mi-a spus că mă mişc mult mai repede decât un alt fost coleg. - Păi stai puţin că asta nu-i nimic, acum lucrez cu viteza a doua, dar o am şi pe a treia iar la nevoie pot băga şi a patra! Nu lucrasem de 10 luni, atelierul nou, sculele greu de găsit, deci prestaţia mea a fost scuzabilă. Colegul mi-a dat oricum nota de trecere, mai urma să fiu validat şi de şefi. Proprietarul atelierelor e un simpatic nene irlandez de peste 50 de ani, dar pentru că mai are o slujbă în alt domeniu, de organizare se ocupă soţia lui, o lady englezoaică pe nume Carmen. Chiar ea a apărut în scurt timp şi a început să mă interogheze. Faptul că sunt român a contat enorm si fără multe discuţii am fost angajat. Urma să încep a doua zi la ora 9, timp de 10 ore pe zi, 7 zile pe săptămână!
  24. Episodul 02 - Un nou început Intr-o vineri seara am ajuns nervos şi încruntat într-un cartier mărginaş al Londrei. Aveam 12 bagaje şi încă lăsasem în Corby o grămadă de lucruri - doi saci cu haine mai vechi, o dulap mare, unul mic, patru biciclete plus câteva cadre, furci şi roţi plus multă mâncare. Am plătit transportul, chiria, avansul şi am constatat că după 9 luni de muncă în afară eram la fel de bogat ca înainte. Adică deloc. Nu-i nimic, începem de la zero, primul an în străinătate e doar ca să capeţi experienţă. Imi sun prietenii şi îi întreb de un loc de muncă... Păi să vezi că locul ăla s-a ocupat, apoi trebuie să vină frate-meu şi întâi caut pentru el, nu-i aşa uşor, de munca este dar trebuie să-ţi cauţi, nu-ţi dă nimeni mură-n gură, bla, bla, bla. Mulţumesc dar nu trebuia, zic şi închid. Deci am lăsat un loc de muncă bun şi sigur ca să vin aici si să fac ce? Nici soţia nu a avut noroc - sora ei a zis că ea a găsit de lucru după trei luni de căutări şi aşteptări, deci răbdare şi încredere. Am răbdare, am încredere dar nu îmi place să pierd timpul. Sâmbătă am intrat online şi am început să caut la nimereală locuri de muncă. Tot timpul am zis că dacă ceva există pe net eu îl voi găsi. In mai puţin de o oră am găsit două anunţuri de mecanic de biciclete, unul de lăcătuş-mecanic şi unul de întreţinere sisteme PC. Am trimis CV la toate iar după câteva ore am primit răspuns şi invitaţie de la ambele ateliere velo. Caut adresele, mă uit pe hartă şi decid să merg întâi la cel mai apropiat, situat la 11km.