intotheworld

Membru
  • Content count

    36
  • Joined

  • Last visited

  • Days Won

    15

intotheworld last won the day on July 31 2015

intotheworld had the most liked content!

Community Reputation

375 Excellent

About intotheworld

  • Rank
    Advanced Member

Informații personale

  • Sexul
    Prefer să nu declar
  • Biciclete
    Merida, Giant
  • Localitate
    Into The World
  • Ocupaţie
    arhitecti

Metode de contact

  • Website URL
    http://www.intotheworld.eu
  1. Dragi bicicliste şi biciclişti, cu mult, mult mai devreme de tura din China, acum 4 (patru!) ani aflam că atunci când ţi se strică motocicleta în Camerun şi nu ai nici bani, nici telefon, e musai să ai încredere în oameni. Regula asta a funcţionat în toate cele 14 luni pe care le-am petrecut în Africa. Unii aţi citit deja o parte din păţaniile de atunci pe site-ul nostru, pe altele le veţi afla din cartea "Oyibo" pe care o lansăm duminică 22 noiembrie ora 15 la Gaudeamus. Despre ce nu a încăput în cele 400 de pagini vă invităm să ne întrebaţi la lansare. Ca spoiler, vă prevenim că "Oyibo" nu este atât o carte despre Africa sau lucrurile care ne deosebesc de oamenii de acolo, cât mai ales despre cele pe care le avem cu toţii în comun. Vă dăm aşadar întâlnire la standul Humanitas de la salonul de carte Gaudeamus, unde va fi alături de noi şi Alex Găvan. Iar începând cu mâine şi până pe 22 vă poftim să petreceţi zilnic câteva minute în Africa, cu câte un fragment din "Oyibo" care va fi publicat aici.
  2. Si daca tot veni vorba de ceai, iata o poza de prin anii '40 in care se vede cum se transportau caramizile de frunze intre Ya'an şi Kangding. In lipsa animalelor de povara, carausii trebuiau sa duca pana la 135 kg fiecare. Nu e de mirare ca faceau cei 225 km dintre cele doua orase in mai bine de 3 saptamani.
  3. Pentru manastirea Ngachu, cunoscuta ca An Jue Si (in Chineza Mandarina), facem cale intoarsa in centru. O gasim vizavi de Hotel Kangding, pe situl originar din 1654. Ceea ce s-a pastrat din vechiul tesut urban adiacent manastirii a fost restaurat si transformat. Ultimul racnet al modei se aude pana in Tibet. Hanurile si pravaliile de odinioara sunt acum cafenele hipsteresti, magazinase chic si saloane de coafura. Nu lipsesc desigur copiile la copie - la finalul plimbarii si sesiunii de shopping ma aleg cu o geaca Jack Wolfskin, pe cat de fake pe atat de ieftina. Ca sa ramanem in tema, alegem pentru ceaiul de dupa-amiaza o infuzie de crizanteme, cu zahar candel si fructe goji. Versiunea hip a traditiei seculare care a facut din acest oras o statie importanta pe legendarul Drum al Ceaiului si Cailor (retea similara cu mult mai cunoscutul Drum al Matasii). Chelnerita ne da o succinta lectie de istorie: demult, tibetanii, a caror alimentatie e bazata pe proteina animala, au descoperit ca ceaiul chinezesc le inlesnea digestia. Chinezii, pe de alta parte, ravneau la caii de rasa tibetani, grozavi pentru numeroasele incursiuni armata purtate de Imperiu. Ambele marfuri (ceai si cai) nu se gaseau fix acolo unde era mai mare nevoie de ele. Ideea i s-a aratat acum 1300 de ani unui imparat din Dinastia Tang, care a pus bazele sistemului comercial. In urmatoarele secole frunzele de Camellia Sinensis au circulat pe cei 2250 km ai Cha Ma Gu Dao (adica Drumul Ceaiului si Cailor), din orasul Ya ‘an situat in partea de vest a Provinciei Sichuan, de-a curmezisul Podisului Tibetan, pana la portile capitalei Lhasa. Acest negot stravechi este dealtfel motivul pentru care au fost ctitorite orase (cu hanurile aferente) in regiuni atat de indepartate, dar si atat de pitoresti ale Chinei. Sa zicem ca in epoca moderna caii nu mai sunt esentiali. Dar comertul cu ceai nu s-a oprit. In piata centrala din Kangding tarabele inca gem de lana, leacuri tibetane si caramizi de ceai din Ya’an, infasurate dupa traditie in piele de iac. La mare pret este si rarisima Yartsa gunbu, legendara Viagra Himalaiana. Ceea ce arata de la distanta ca niste ramurele galbui valoreaza mai mult decat greutatea lor in aur. Yartsa gunbu e o ciuperca parazita, care isi consuma gazda - un vierme - apoi o ucide prin decapitare. Un sacrifiu marunt pentru cat de potent se spune ca ar fi rezultatul. Se pare ca Yartsa gunbu vindeca mai multe forme de cancer si este si un puternic afrodisiac.
  4. Din KANGDING, cu dragostePartea 1 S-au strans zile bune de cand batem Prefectura Autonoma Tibetana Garnze. Iata-ne asadar in capitala Prefecturii. Tibetanii ii spun Dartsendo དར་རྩེ་མདོ་, iar chinezii Han au rebotezat-o Kangding (nume devenit faimos datorita unui memorabil cantec de dragoste - "Kangding Love Song"). Planul ar fi sa rezolvam aici cu prelungirea vizelor. Cat strangem hartogaraia necesara, ne vom odihni oasele si recalibra burtile. Spre amiaza soarele cu dinti pierde pariul cu gerul. In hostelul nostru, care s-a umplut cu backpackeri chinezi, nu exista incalzire centrala si usa de la receptie e tot timpul deschisa. Clantanind din dinti, luam primele masuri: doua paturi electrice usa peste alta si termosul cu apa fierbinte in brate. In loc de prognoza meteo avem camioane de armata echipate cu lanturi care tranziteaza orasul si in plan secund muntele de pe care abia am coborat, acoperit peste noapte cu un strat de zapada. Kangding sta intr-o vale ingusta, la confluenta raurilor Zheduo si Ya La, ambele alimentate de ghetari, care curg in Yangtze si mai departe in mare. Suntem la peste 2300m altitudine, intre creste de circa 4000m, cu piscul Gong Ga Mountain (7556m) campion absolut. La ghiseul serviciului de Vize aflam un detaliu deranjant (care lipseste cu desavarsire din jurnalele altor calatori): prelungirea vizei turistice e conditionata de numarul de "inregistrari oficiale" pe care le-am fi logat in sistem. Sa explicam: teoretic, turistii sunt obligati sa-si inregistreze sederea pentru fiecare noapte petrecuta pe teritoriul Chinei. Unitatile de cazare oficiale detin un software special unde se introduc datele din pasaport ale turistului, al carui traseu poate fi astfel identificat si verificat de serviciul de Imigratie. Pentru noi aventura egal dormit la cort in papuris, egal zero unitati de cazare, egal zero dovezi de iregistrare. Cine ar fi stiut? Norocul nostru a fost ca iarna a venit mai devreme si gerul nocturn ne-a fortat sa tinem cortul in coburi si sa tragem pe la pensiuni. Astea fiind spuse, vestea ca exista un sistem de verificare a turistilor nu ne-a alarmat. Abia cand functionara din Kangding ne-a spus ca nu ne gaseste in baza de date am realizat ca avem o problema. Fara nicio inregistrare nu putem nici macars a aplicam la prelungirea de viza. 24 de ore mai tarziu am epuizat toate metodele amiabile: telefoane la hostelurile din Dan Ba si Chengdu (noroc ca am pastrat contactele), inregistrare in Kangding… Dar - eroare tehnica? noile pasapoarte biometrice nu sunt scanate corect de soft? - cert e ca nu aparem in sistem, deci nu existam. “Unde ati stat in Beijing", insista functionara si continua sa ameninte ca ne va raporta la ambasada. E momentul sa aruncam manusile si culmea, agresivitatea functioneaza mai bine decat politetea. Cand plecam din birou trantind usa, lasam in urma o functionara de culoarea sfeclei, care a fost intimidata sa ne proceseze aplicatia. Cu conditia sa asteptam 3 zile, timp in care inregistrarile noastre ar trebui sa fie validate de sistem. Intre timp norii s-au mai risipit si e vreme buna de biciclit prin orasul deasupra caruia cerul e iarasi limpede si albastru. Sunt nu mai putin de trei manastiri budiste in Kangding. Cel mai tare ne intereseaza Lhamo Tse (Nanwu Si), aflata la vreo 2km vest de zona centrala, la marginea unui modest cartier rezidential. Curtea manastirii e calma ca un lac de munte. In loc de usa, o tapiserie din lana de iac brodata cu simbolul tibetan pentru ciclul vietii si al mortii. In teologia hindusa si in Buddhism viata este un proces continuu, care nu a inceput niciodata. Nastere, batranetea, boala, moartea sunt doar forme de manifestare ale vietii intr-un univers in care toate sunt legate. Ne nimerim la ceas de ruga. Corul trompetelor este dirijat de un calugar fara varsta, ai carui clopotei ne tulbura maruntaiele. Decorul este tipic buddhist, extravagant si incarcat, greu de descifrat de ochiul nostru novice. Culorile dominante sunt acelasi ca pe steagurile de rugaciune si reprezinta cele cinci elemente de baza: pamant, cer, foc, soare si vant.
  5. Sorry, avem motive serioase pentru absenta/lene/procrastinare in adusul jurnalelor la zi. Munca (stiti cum e), multitasking excesiv (boala grea) + crize de perfectionism (defect profesional, sunt afectati toti arhitectii, hahaha) + niste accidentari (sportive) pe motiv de bicla/motocicleta/raliu. Cartea e in lucru la editor (va aparea la Humanitas) si este programata ptr la toamna. Parol ca o sa fie foarte misto!
  6. Salutare Remi si multam fain pentru aprecieri. Numai ce am intrat pe usa dupa o tura de iarna in Africa. Ne intindem oasele, ne revenim din socul termic si cultural si ne apucam sa terminam de publicat aici jurnalul chinezesc, ca sa putem continua cu cel african, ca merita. Voie buna!
  7. Dragi prieteni. Sarbatorile vin navala peste noi. Ne luam asadar, si noi ca toata lumea, o "pauza" din realitatea prozaica si plecam sa fugarim un unicorn. O sa va placa sa aflati ca de data asta plecam cu bicicletele dupa noi si speram sa avem ce povesti la intoarcere. Totul se intampla in timp ce tastam. Nu am apucat sa punem totul la punct, inca ne mai facem bagajele si avem emotii ca nu ne vor ajunge timpul si banii. Dar suntem cu atat mai nerabdatori. Daca suntem deja conectati pe Facebook, probabil ca vom incerca sa punem acolo cate ceva pe parcurs. Daca nu, tot misterul (hahaha, nu e mister, dar pana nu trecem granita nici noi nu stim daca e pe bune sau nu) se va limpezi cand ne intoarcem. Promitem ca din februarie vom relua episoadele chinezesti. Nu vrem sa "inghetam" povestea de aici fara sa va multumim ca ati urmarit-o pana acum si fara sa va uram sa aveti un an aventuros si plin de magie! La multi ani tuturor!
  8. Paradisul pierdut Bocanelile gazdelor si sforaielile celor mici nu ne impiedica sa dormim ca lemnele pana la 09:30! Abia acum realizez cum de n-am degerat asta-noapte: cineva milos ne-a invelit cu trei plapumi puse una peste alta. Ca sa ne spalam pe dinti, trebuie sa spargem pojghita de gheata care astupa robinetul din curte si sa ne felicitam ca nu am campat. Gazdele se codesc sa imparta cu noi terciul de ovaz de la micul dejun (banuiesc ca din pricina ca nu e cu carne) si pana la urma il pimpuiesc cu niste iaurt de iac. Suntem gata. Hai cu vremea buna, ca drumul e minunat! Cum spuneam mai devreme, e frumos sa poti calatori incet. Cand esti pe rotile tale, nu conteaza in ce zi a saptamanii esti, nici cat e ceasul. Singurele constrangeri (in afara de bani) sunt actele care expira – e cazul vizei noastre de China. Trebuie deci sa marim ritmul putin, sa ajungem in Kangding si sa aplicam acolo pentru o extensie. Ruta la care ne-am gandit contine doua pasuri: Zhe Duo Shan (4300m) si Tsedo (4298m), al doilea fiind limita dintre Kangding si Xinduqiao si dintre etniile Kham si Han. Teoretic, oricine poate sa urce fara probleme la altitudini situate in intervalul 2438 – 3658m; de la 3658m incepe zona asa-zisa de risc care duce pana la vreo 5487m. Peste 5500m e deja o cu totul alta poveste. Problema cu raul de altitudine este ca desi concentratia de oxigen din aer ramane aceeasi, scade numarul de molecule de oxigen pe care le inspiram. De pilda aici unde suntem, in Tagong, acelasi volum de aer inspirat este cu 40% mai sarac decat la nivelul marii. Pe Kilimanjaro ar fi cam la jumate, iar pe un optmiar stai de trei ori mai prost decat in mod normal. Cu alte cuvinte organismul trebuie lasat sa se obisnuiasca sa-si faca treaba cu mai putin “gaz”(aclimatizare) sau trebuie sa creasca rata de absorbitie (adica sa tragem aer in piept mai mult si mai des… hmmm). Noi nu avem de ce sa ne facem griji. Suntem de doua saptamani pe munte si biciclitul este ideal pentru a ne aclimatiza corect. Iar dupa cum arata locul asta, cred ca am nimerit in paradis. Din Ta Gong mergem cumva paralel cu valea raului Liqi, care intinde un covor de tufe stacojii pana la poalele muntilor pudrati cu zapada E iarna timpurie si vegetatia suculenta de asta vara s-a cam dus. La ora asta mai sunt foarte putini nomazi pe munte si se pregatesc si ei de iernat, cu turmele de iaci si corturile din lana de iac instalate cat mai aproape de drum. Din cand in cand trecem pe langa cate un barbat Kham care sade singur pe iarba, privind la nimic. Unii par atat de cufundati in ale lor, ca nici macar nu indraznim sa le facem cu mana. Hainele lor si felul in care le poarta atrag imediat atentia: sunt palarii de cowboy de sub care parul negru carbune flutura neimblanzit, sau impletit in coada pana la brau. Paltoanele sunt rosii sau visinii, legate cu sfoara sau cordon de piele si cu o maneca lasata sa atarne pana la pamant. Langa unele corturi vedem panouri solare si jucarii din plastic. Stim ca viata nomadica pare simpla, curata si frumoasa, dar trebuie sa fie si foarte grea. Rostul acestor lucruri sau cum se aseaza ele in rostul intregii lumi ne scapa. Pe la pranz se intampla sa trecem prin dreptul unei magazii sau asa ceva si Ionut observa la intrare clasicele galetuse in care se vinde iaurt de iac. Dam la o parte perdeaua si ce gasim inauntru ne trezeste o gramada de amintiri. In fund e teancul de paturi, ca la Adil acasa, in Tadjikistan (pentru a citi povestea, va trebui sa vizitati totusi blogul nostru. Merita, e una dintre cele mai emotionante intalniri). In mijlocul odaii e o masa cu lavite stanga dreapta, iar pe peretele opus e o mica bucatarie. Intre timp au mai intrat niste indivizi, care, ca toti tibetanii dealtfel, nu sunt sfiosi defel. Vizitatorii incep sa comande ceai tibetan si sa palavrageasca. Larma o trezeste din somn pe frumusetea asta mica, care nici macar nu aveam habar ca e pe aici. Spatosul care ne aduce ceaiul e Laozang, si tot el a pastorit si muls iacii si a fermentat laptele in iaurt demential. Luasem iaurtul cu gandul sa-l mancam la cina, dar Ionut nu se poate abtine sa nu guste, asa ca ma bag si eu. E atat de placut la Laozang in cabina, ca ne urnim cu greu. Afara, simt ca m-am cam molesit si raman cu doi sau trei kilometri in urma lui Ionut. Cand imi dau seama ca cerul s-a inchis a furtuna si simt primele picaturi, nu suntem impreuna si incerc sa maresc ritmul cat pot de mult. Ma intreb desigur la ce altitudine am ajuns si daca o sa avem zapada in Zhe Duo Shan. Dintr-o data aud sunet de motor. Masina ma depaseste, dupa care o vad oprind la vreo suta de metri in fata. Soferul astepta sa trec prin dreptul lui si imi face semn, dupa care ma intreaba intr-o engleza acceptabila unde ma duc. Ii spun ca in Kangding. Pare perplex. Nu se poate, spune, sus ninge si s-a anuntat polei in Xinduqiao. E periculos sa mergi singura. Imi propune sa ma duca el cu masina, pentru 50 de kwai (cam 30 de lei). Ii multumesc frumos si ii spun ca prefer sa pedalez. Pleaca, dar un kilometru mai incolo dau din nou peste el, tras pe dreapta in dreptul unui grup de corturi. Omul e hotarat sa ma convinga sa vin cu el in Kangding. Burnita s-a oprit si e soare afara, dar s-a lasat gerul si stiu ca soarele asta cu dinti nu anunta nimic bun. Ma roade indoiala. Nu pot sa ma intorc in Tagong sau in sat, trebuie sa dau de John si ma obsedeaza faptul ca daca soferul nu bate campii, suntem echipati mizerabil pentru ce va urma. Pe scurt, ma sui in masina si jumatate de ceas mai tarziu vad silueta familiara pedaland impotriva vantului. Ionut se lasa rugat, dar pana la urma vine si el cu noi. Seara tarziu suntem debarcati in Kangding. As vrea sa spun ca regret ca am ales calea mai usoara, si ca atunci cand am ajuns in pas am vazut varful Minyak Konka (7556m), cel mai inalt din Tibetul de est. Dar de fapt nu am vazut decat niste steaguri si un mare nor si m-am bucurat ca nu sunt afara, pedaland in tricou. Dupa aeroportul Kangding (4280m) drumul a fost oribil – vizibilitate zero, polei pe serpentine, camioane, tot tacamul. Azi a inceput bine si s-a terminat nasol. In zile din astea e bine sa nu fii singur, iar persoana de langa tine ar fi bine sa-ti faca un ceai cald si sa aiba la indemana macar o bucatica de ciocolata si gata, supararea a trecut.
  9. Oraselul Tagong incepe cu o stupa si un han de calatori, dar este in realitate ceva mai mult de un loc de intalnire pentru ciobani si pelerinii inspre si dinspre Tibet. Dupa cum a decurs dimineata, meritam o masa imbelsugata. Ma catar pe un deal din spatele hanului ca sa admir privelistea. Dulaii tibetani sunt legendari, dar izbutesc sa ii alung cu tusea violenta pe care am capatat-o in noaptea geroasa la cort. Odata singura, ma pun pe cronometrat norii si numarat steagurile de rugaciune. Asa se vad zapezile vesnice din Tagong (sau Lhagang cum ii zic tibetanii). Suntem la 3700m altitudine :) Odata cu noi au sosit trei grupuri de vizitatori foarte diferite. Primul este alcatuit din chinezi de etnie Han imbracati in geci colorate de ski, fiecare cu cate un DSRL la gat. Al doilea grup pare sa fi venit calare si e format din cateva familii de tibetani care s-au aciuat pe pajistea din fata templului. Mie imi atrage atentia al treilea personaj, care e ajutat sa coboare din limuzina de sofer. Tipul se descheie la sacoul scrobit, isi scoate manusile din piele alba si isi aprinde o tigara cu spatele la chortenurile aurite ale templului. Spre amiaza ne punem din nou in miscare. Pentru un loc atat de rupt de lume gasim ca asfaltul e impecabil. Exceptie face doar drumeagul care duce la lamaseria din afara localitatii, unde servesc circa 60 de calugari si langa care s-a coagulat in timp un mic catun. Dupa ce a fost distrusa in timpul Revolutiei Culturale, lamaseria isi revine incet incet la gloria de odinioara. Si e normal sa fie asa, caci in Tagong a existat o manastire budista inca din anul 652. La munte aerul e atat de limpede ca apusul face chiar si o simpla stupa sa para mai putin produsul naivitatii omului, cat cel al unei interventii divine. Zona seamana cu stepa mongola, numai ca la 4000 de metri seara aduce o vijelie de abia ne tinem pe picioare. Nu are nici un rost sa incercam sa punem cortul aici. E mai logic sa ne suim pe roti si sa mai avansam, macar asa ne putem incalzi. Drumul ne scoate intr-un satuc, unde o luam unul in stanga si altul in dreapta si ne apucam sa batem la porti. In fine, dupa o dezbatere din care nu am priceput nimic, suntem poftiti in casa unei femei care pare singura acasa cu cei doi copii. Cladirea are trei camere: o magazie de alimente si o camera care serveste drept bucatarie si living, unde ne adunam cu totii in jurul unui resou electric si incercam sa ne dezmortim. Ceva mai tarziu isi face aparitia un nene care are de vanzare un ditamai piciorul de iac. Ne loveste imaginea orgasmica a unei fripturi in sange, dar gazda se apuca sa cioparteasca bunatate de carne direct pe podea. Mare pacat. Nemancati, ne retragem la culcare in odaia a treia, care e enorma. Prici de saltele? Este. Masuta cu fructiera plina de ananasi de plastic in mijloc? Este. Boxe-gigant si poster semi-libidinos in care un cuplu caucazian se saruta imbracati in haine de anii ’80 langa o decupatura din ziar cu chipul lui Dalai Lama? Este, este, este! Ah! Casa, dulce casa.
  10. Din Ba Mei in Tagong Downhillul nebunesc se termina la aproximativ 3500 de metri altitudine, la marginea estica a platoului tibetan Qinghai. Viscolul de pe culme s-a muiat intr-o ceata lejera, dar soarele s-a retras dincolo de orizont. Pedalam agale pe langa primele case din oras si vantul isi face curaj si ne impinge in drumul principal, deasupra caruia sunt atarnate o multime de lampioane rosii. Dupa cat de singuri am fost in ultimele doua zile pe munte, scena strazii pare dintr-o pelicula de Jarmush, Coffee and Cigarettes mai precis. Efectele de fum sunt prezente in cel putin doua forme: fuioare verticale deasupra gurilor de canal si smocuri inecacioase in jurul gratarelor scoase in fata micilor restaurante din urbe. Bastinasii completeaza tabloul in costume de hipster tibetan, cu niste caftane imblanite care lasa un umar si bratul aferent complet descoperite. Noi doi, in toale puse la repezeala ca sa tina de frig, aratam in comparatie cu ei ca niste maimutoi. Acesta, doamnelor si domnilor, este orasul Ba Mei, faimos ca fiind locul de nastere al celui de-al 11-lea Dalai Lama si pentru inca alte cateva lucruri pe care nu mi le amintesc acum pe motiv de hipotermie. Stiu ca Ba Mei a fost si un centru destul de important pe asa-zisa ruta a ceaiului si a cailor. In orice caz, orasul e unul dintre putinele puncte de acces spre Tibet, pentru ca autostrada Sichuan-Tibet trece fix prin el. Pentru la noapte ne tocmim cu doua fete in bundite pe un apartament din care noi vom ocupa o camera. Cealalta e folosita pe post de depozit, asa ca depozitam si noi in ea bicicletele, dupa ce Ionut le cara in spate vreo patru etaje. Nu stiu prin ce minune gazdele inteleg ca ne-ar face bine un dus cu apa calda si paturi electrice. La fel de misterios, dimineata vom afla ca pretul cazarii e cu 50% mai putin decat am inteles in ajun. De pe terasa cuibusorului nostru cu iz sovietic avem o panorama splendida a pasunilor din imprejurimi. Cealalta fatada nu ofera o perspectiva la fel de zen, caci la macelaria de vizavi tocmai se livreaza o carcasa proaspata si mesterii se apuca de transat. Brusc ni se face o foame de lup, dar suntem siguri ca muntenii astia au leacul potrivit. Ne instalam fara prea multe mofturi intr-o carciuma de familie, mai ales pentru ca ce-o-fi-in-stiva-de-site-de-bambus miroase irezistibil. Oamenii sunt ca niste bunici carora le-au venit in vizita nepotii. Mancarea trece sub ochii nostri de la stadiul de zarzavat adus cu bicicleta de un baietandru, la tocatorul unde e maruntit si amestecat cu grasime si carne de iac, apoi in mainile lui nenea bucatarul care umple bilele de aluat si in fine in sitele babei, care in scurt timp ni le aduce la masa sub forma de baozi (un soi de chifla de orez care se face la aburi), zhou (terci de orez), plus traditionalul bol cu tofu, spanac si supa de care nu ne mai putem lipsi. Dupa zapada de ieri eu m-am paranoizat putin. Nu stiu cum am putut sa venim in zona asta de Tibet in luna octombrie cu echipament de vara si cort de 3 sezoane. E musai sa imi iau macar o geaca si manusi de polar pentru amandoi, pe care o sa le purtam peste cele cu care am mers pana aici (de fapt si astea sunt manusi de moto pentru vara, adica foarte bine ventilate). Din pacate in afara de manusi nu gasesc nimic pe masura mea. Va trebui sa strang din dinti si sa sper ca voi avea mai mult noroc in localitatea urmatoare. Pana acolo avem de urcat si coborat un carusel de pasuri alpine si pasuni ancestrale, unde sunt sanse sa revedem simapticii iaci manati nu de mongoli pe cal, ci de ciobani tibetani. Dupa asta o vom coti spre sud-vest, pentru a ajunge in Kangding. Succesiunea de rampe e atat de frumoasa, ca e simplu sa uitam de toate si sa ne concentram numai pe drum. La vale taiem curbele si ne doboram recordurile de viteza. Asta e partea egoista, unde nu conteaza decat adrenalina. Cand ajungem la deal, focusul se muta pe ce se intampla in exteriorul nostru. Spre pasul de la 3900 si ceva de metri virajele sunt lungi si stranse, ceea ce ne ingaduie sa inregistram lacom fiecare detaliu, fiecare bit de informatie eliberat de piatra, cer si vegetal, care e absorbit si digerat de ceea ce imi pare sa devina o minte tot mai clara. Oricat de scurta ar fi, pentru noi asta e prima tura mai lunga cu bicicletele si trebuie sa spun deja ca desi cu cei 200 de dolari cu care le-am platit ne-am fi putut duce la psiholog, asta e o terapie mult mai eficienta. Pasul alpin e plin de bucatele de hartie colorata imprimate cu rugaciuni si simboluri aducatoare de noroc. Lipesc cateva in caietul meu, de amintire. Continuam pe un drum solid, in cea mai mare parte de asfalt cu zone scurte de pietris tasat si pistruiat din cand in cand de cate o groapa in care stagneaza noroiul de la lucrarile de sistematizare. Suntem pe ruta de sud a autostrazii Sichuan-Tibet, cea mai lunga sosea de altitudine din China, construita de prin anii ’50 cu eforturi uriase, cauzate mai ales de terenul dificil. Sectiunea pe care suntem are in total 2149km si se uneste cu ruta de nord (2412km) in Xindu Bridge (Xinduqiao). Magistrala asta leaga Chengdu (capitala provinciei Si Chuan) de Lhasa (capitala Regiunii Autonome Tibet) si face parte din G318 (de la Shanghai la Zhangmu). Spre deosebire de oricare alta ruta de calibrul asta din tarile occidentale, si autostrada Sichuan-Tibet si zonele de legatura sunt mai mult goale.
  11. Eu (Ana) sunt joggerita pasionata si in tura moto in Asia Centrala faceam cate 30 de minute de alergare la bivuac, cand aveam cum. Pot sa iti zic ca am incercat la 4100, in Pamir si a fost foarte greu, parca aveam o piatra in spate in timp ce ma apasa pe piept un pitic malefic.
  12. In completare la remarca ta, eu (Ana) am invatat sa merg pe bicicleta tarziu, adica in 2011. Asta e prima calatorie mai lunga cu bicicleta. (e ok, anul trecut in mai cand am plecat spre Asia Centrala pe motocicleta condusesem o singura data afara din poligon, pana la Galati si inapoi, in weekendul anterior plecarii). In primele zile de urcat prin China nu ma simteam confortabil cu saua cum o reglase Ionut, pentru ca sunt foarte mica de statura. Lucrurile s-au rezolvat de la sine mai tarziu ;) cand am dat saua jos si am realizat diferenta.
  13. La kilometrul 20 de la bivuac, ma resimt putin. Am abuzat de cvadricepsi si bietii de ei incep sa ma lase. Taman cand am ajuns la baza unui urcus mai al naibii decat toate celelalte. Ionut e in varful pantei si imi face semn ca urmeaza ceva. E platoul de dinaintea pasului alpin pe care il pomeneam la inceput. Ala mare. Platoul e marcat cu obisnuitele steaguri de rugaciune tibetane. Turistii chinezi cu gipane care au ajuns inaintea noastra, se trag in selfie si le posteaza fuguta pe wall-ul personal, pentru cine-o-fi-acolo, desi aici, unde nu e nimeni, as zice ca e mult mai interesant. Ca sa ne putem poza si noi cu piscul Ya La, Ionut are de fugarit o scroafa si niste purcei. Iata-ne cu Ya La sau Zara Lhatse cum ii zic Tibetanii. Un munte de 5820m. Panorama zic ca e superba pe toate cele 180 de grade. Desi, s-o spun pe aia dreapta, cand ma uit in sus la ce serpentine urmeaza, nu stiu daca sa fiu entuziasmata sau sa ma alarmez. Bicicletele noastre & Ya La si locul din care am facut poza, numai ca vazut de mai sus. Se simte altitudinea. La fiecare pedala, e din ce in ce mai greu sa respir. Ionut in schimb e la fel de sprintar ca mai devreme. Se dopeaza in secret, sau m-am blegit eu? Ultima rampa ma conduce printre tufe suculente. Dintr-o data muntele isi arata chelia si zaresc smocurile de steaguri multicolore care anunta varful. In sfarsit! GPS-ul spune ca numai 3915m (nu chiar in varf). Dar uite cum arata profilul drumului! Cat ne facem pozele de victorie, doi tineri tibetani pe o mobra obosita trec pe langa noi cu un salut si un zambet. Soferul are mainile incotosmanate intr-un soi de manson care imbraca si manetele de frana si ambreiaj. Baiat destept, caci la altitudinea asta ploicica care ne-a insotit spre varf se transforma iute in burnita. Ma consolez cu faptul ca de-aici pana in Ba Mei e doar de coborat. Ambalat de perspectiva unui downhill de 35 de kilometri, Ionut imi striga “ne vedem jos” si se arunca in vale. Vreun kilometru mai tarziu, burnita se umfla intr-o furtuna de toata frumusetea. E musai sa ma opresc, sa dau jos sacul, sa desfac gentile si sa ma dezbrac de windstopper, dupa care sa refac stratul de haine cu tot ce gasesc prin bagaje. Apoi o tai pe urmele lui Ionut, aratand ca un bandit roz, cu pelerina de ploaie fluturand bezmetic si doar ochii nemascati de balaclava. Nu stiu cate ore ne-a luat sa urcam cei 60 de km pana in pas. Cert e ca ne regasim in Ba Mei in foarte scurt timp.
  14. Ai dreptate, a fost prea sus si la un moment dat am coborat-o. Nu esti primul care remarca unghiul aiurea al genunchilor, nu stiu de ce pe moment nu mi-am dat seama de ce obosesc. Ne bucuram (amandoi) nici nu stii cat de fiecare data cand ne scrieti. Asa jurnalul nu mai e o chestie pe care o impartim intre noi, ci un fel de time machine, prin care ne conectam cu oameni ca tine si cu noi la momentul X despre care e vorba intr-o postare sau alta (adica re-traim). Ce incercam eu sa spun la un moment dat e ca desi te simti foarte singur pe doua roti, e un "singur" care nu te scoate din "film". Esti acolo, doar ca ceva mai orientat spre interior. Adica se lucreaza pe doua planuri. Ti se batatoreste fundul si ti se ia la puricat sufletul. Pe munte e numai bine pentru o terapie de felul asta. Stai sa vezi ca ajungem acusi cu povestea intr-un loc si mai frumos. Multam ca ne citesti :)