intotheworld

Membru
  • Content Count

    36
  • Joined

  • Last visited

  • Days Won

    15

Everything posted by intotheworld

  1. Dragi bicicliste şi biciclişti, cu mult, mult mai devreme de tura din China, acum 4 (patru!) ani aflam că atunci când ţi se strică motocicleta în Camerun şi nu ai nici bani, nici telefon, e musai să ai încredere în oameni. Regula asta a funcţionat în toate cele 14 luni pe care le-am petrecut în Africa. Unii aţi citit deja o parte din păţaniile de atunci pe site-ul nostru, pe altele le veţi afla din cartea "Oyibo" pe care o lansăm duminică 22 noiembrie ora 15 la Gaudeamus. Despre ce nu a încăput în cele 400 de pagini vă invităm să ne întrebaţi la lansare. Ca spoiler, vă prevenim că "Oyibo" nu este atât o carte despre Africa sau lucrurile care ne deosebesc de oamenii de acolo, cât mai ales despre cele pe care le avem cu toţii în comun. Vă dăm aşadar întâlnire la standul Humanitas de la salonul de carte Gaudeamus, unde va fi alături de noi şi Alex Găvan. Iar începând cu mâine şi până pe 22 vă poftim să petreceţi zilnic câteva minute în Africa, cu câte un fragment din "Oyibo" care va fi publicat aici.
  2. intotheworld

    Si daca tot veni vorba de ceai, iata o poza de prin anii '40 in care se vede cum se transportau caramizile de frunze intre Ya'an şi Kangding. In lipsa animalelor de povara, carausii trebuiau sa duca pana la 135 kg fiecare. Nu e de mirare ca faceau cei 225 km dintre cele doua orase in mai bine de 3 saptamani.
  3. intotheworld

    Pentru manastirea Ngachu, cunoscuta ca An Jue Si (in Chineza Mandarina), facem cale intoarsa in centru. O gasim vizavi de Hotel Kangding, pe situl originar din 1654. Ceea ce s-a pastrat din vechiul tesut urban adiacent manastirii a fost restaurat si transformat. Ultimul racnet al modei se aude pana in Tibet. Hanurile si pravaliile de odinioara sunt acum cafenele hipsteresti, magazinase chic si saloane de coafura. Nu lipsesc desigur copiile la copie - la finalul plimbarii si sesiunii de shopping ma aleg cu o geaca Jack Wolfskin, pe cat de fake pe atat de ieftina. Ca sa ramanem in tema, alegem pentru ceaiul de dupa-amiaza o infuzie de crizanteme, cu zahar candel si fructe goji. Versiunea hip a traditiei seculare care a facut din acest oras o statie importanta pe legendarul Drum al Ceaiului si Cailor (retea similara cu mult mai cunoscutul Drum al Matasii). Chelnerita ne da o succinta lectie de istorie: demult, tibetanii, a caror alimentatie e bazata pe proteina animala, au descoperit ca ceaiul chinezesc le inlesnea digestia. Chinezii, pe de alta parte, ravneau la caii de rasa tibetani, grozavi pentru numeroasele incursiuni armata purtate de Imperiu. Ambele marfuri (ceai si cai) nu se gaseau fix acolo unde era mai mare nevoie de ele. Ideea i s-a aratat acum 1300 de ani unui imparat din Dinastia Tang, care a pus bazele sistemului comercial. In urmatoarele secole frunzele de Camellia Sinensis au circulat pe cei 2250 km ai Cha Ma Gu Dao (adica Drumul Ceaiului si Cailor), din orasul Ya ‘an situat in partea de vest a Provinciei Sichuan, de-a curmezisul Podisului Tibetan, pana la portile capitalei Lhasa. Acest negot stravechi este dealtfel motivul pentru care au fost ctitorite orase (cu hanurile aferente) in regiuni atat de indepartate, dar si atat de pitoresti ale Chinei. Sa zicem ca in epoca moderna caii nu mai sunt esentiali. Dar comertul cu ceai nu s-a oprit. In piata centrala din Kangding tarabele inca gem de lana, leacuri tibetane si caramizi de ceai din Ya’an, infasurate dupa traditie in piele de iac. La mare pret este si rarisima Yartsa gunbu, legendara Viagra Himalaiana. Ceea ce arata de la distanta ca niste ramurele galbui valoreaza mai mult decat greutatea lor in aur. Yartsa gunbu e o ciuperca parazita, care isi consuma gazda - un vierme - apoi o ucide prin decapitare. Un sacrifiu marunt pentru cat de potent se spune ca ar fi rezultatul. Se pare ca Yartsa gunbu vindeca mai multe forme de cancer si este si un puternic afrodisiac.
  4. intotheworld

    Din KANGDING, cu dragostePartea 1 S-au strans zile bune de cand batem Prefectura Autonoma Tibetana Garnze. Iata-ne asadar in capitala Prefecturii. Tibetanii ii spun Dartsendo དར་རྩེ་མདོ་, iar chinezii Han au rebotezat-o Kangding (nume devenit faimos datorita unui memorabil cantec de dragoste - "Kangding Love Song"). Planul ar fi sa rezolvam aici cu prelungirea vizelor. Cat strangem hartogaraia necesara, ne vom odihni oasele si recalibra burtile. Spre amiaza soarele cu dinti pierde pariul cu gerul. In hostelul nostru, care s-a umplut cu backpackeri chinezi, nu exista incalzire centrala si usa de la receptie e tot timpul deschisa. Clantanind din dinti, luam primele masuri: doua paturi electrice usa peste alta si termosul cu apa fierbinte in brate. In loc de prognoza meteo avem camioane de armata echipate cu lanturi care tranziteaza orasul si in plan secund muntele de pe care abia am coborat, acoperit peste noapte cu un strat de zapada. Kangding sta intr-o vale ingusta, la confluenta raurilor Zheduo si Ya La, ambele alimentate de ghetari, care curg in Yangtze si mai departe in mare. Suntem la peste 2300m altitudine, intre creste de circa 4000m, cu piscul Gong Ga Mountain (7556m) campion absolut. La ghiseul serviciului de Vize aflam un detaliu deranjant (care lipseste cu desavarsire din jurnalele altor calatori): prelungirea vizei turistice e conditionata de numarul de "inregistrari oficiale" pe care le-am fi logat in sistem. Sa explicam: teoretic, turistii sunt obligati sa-si inregistreze sederea pentru fiecare noapte petrecuta pe teritoriul Chinei. Unitatile de cazare oficiale detin un software special unde se introduc datele din pasaport ale turistului, al carui traseu poate fi astfel identificat si verificat de serviciul de Imigratie. Pentru noi aventura egal dormit la cort in papuris, egal zero unitati de cazare, egal zero dovezi de iregistrare. Cine ar fi stiut? Norocul nostru a fost ca iarna a venit mai devreme si gerul nocturn ne-a fortat sa tinem cortul in coburi si sa tragem pe la pensiuni. Astea fiind spuse, vestea ca exista un sistem de verificare a turistilor nu ne-a alarmat. Abia cand functionara din Kangding ne-a spus ca nu ne gaseste in baza de date am realizat ca avem o problema. Fara nicio inregistrare nu putem nici macars a aplicam la prelungirea de viza. 24 de ore mai tarziu am epuizat toate metodele amiabile: telefoane la hostelurile din Dan Ba si Chengdu (noroc ca am pastrat contactele), inregistrare in Kangding… Dar - eroare tehnica? noile pasapoarte biometrice nu sunt scanate corect de soft? - cert e ca nu aparem in sistem, deci nu existam. “Unde ati stat in Beijing", insista functionara si continua sa ameninte ca ne va raporta la ambasada. E momentul sa aruncam manusile si culmea, agresivitatea functioneaza mai bine decat politetea. Cand plecam din birou trantind usa, lasam in urma o functionara de culoarea sfeclei, care a fost intimidata sa ne proceseze aplicatia. Cu conditia sa asteptam 3 zile, timp in care inregistrarile noastre ar trebui sa fie validate de sistem. Intre timp norii s-au mai risipit si e vreme buna de biciclit prin orasul deasupra caruia cerul e iarasi limpede si albastru. Sunt nu mai putin de trei manastiri budiste in Kangding. Cel mai tare ne intereseaza Lhamo Tse (Nanwu Si), aflata la vreo 2km vest de zona centrala, la marginea unui modest cartier rezidential. Curtea manastirii e calma ca un lac de munte. In loc de usa, o tapiserie din lana de iac brodata cu simbolul tibetan pentru ciclul vietii si al mortii. In teologia hindusa si in Buddhism viata este un proces continuu, care nu a inceput niciodata. Nastere, batranetea, boala, moartea sunt doar forme de manifestare ale vietii intr-un univers in care toate sunt legate. Ne nimerim la ceas de ruga. Corul trompetelor este dirijat de un calugar fara varsta, ai carui clopotei ne tulbura maruntaiele. Decorul este tipic buddhist, extravagant si incarcat, greu de descifrat de ochiul nostru novice. Culorile dominante sunt acelasi ca pe steagurile de rugaciune si reprezinta cele cinci elemente de baza: pamant, cer, foc, soare si vant.
  5. intotheworld

    Sorry, avem motive serioase pentru absenta/lene/procrastinare in adusul jurnalelor la zi. Munca (stiti cum e), multitasking excesiv (boala grea) + crize de perfectionism (defect profesional, sunt afectati toti arhitectii, hahaha) + niste accidentari (sportive) pe motiv de bicla/motocicleta/raliu. Cartea e in lucru la editor (va aparea la Humanitas) si este programata ptr la toamna. Parol ca o sa fie foarte misto!
  6. intotheworld

    Salutare Remi si multam fain pentru aprecieri. Numai ce am intrat pe usa dupa o tura de iarna in Africa. Ne intindem oasele, ne revenim din socul termic si cultural si ne apucam sa terminam de publicat aici jurnalul chinezesc, ca sa putem continua cu cel african, ca merita. Voie buna!
  7. intotheworld

    Dragi prieteni. Sarbatorile vin navala peste noi. Ne luam asadar, si noi ca toata lumea, o "pauza" din realitatea prozaica si plecam sa fugarim un unicorn. O sa va placa sa aflati ca de data asta plecam cu bicicletele dupa noi si speram sa avem ce povesti la intoarcere. Totul se intampla in timp ce tastam. Nu am apucat sa punem totul la punct, inca ne mai facem bagajele si avem emotii ca nu ne vor ajunge timpul si banii. Dar suntem cu atat mai nerabdatori. Daca suntem deja conectati pe Facebook, probabil ca vom incerca sa punem acolo cate ceva pe parcurs. Daca nu, tot misterul (hahaha, nu e mister, dar pana nu trecem granita nici noi nu stim daca e pe bune sau nu) se va limpezi cand ne intoarcem. Promitem ca din februarie vom relua episoadele chinezesti. Nu vrem sa "inghetam" povestea de aici fara sa va multumim ca ati urmarit-o pana acum si fara sa va uram sa aveti un an aventuros si plin de magie! La multi ani tuturor!
  8. intotheworld

    Paradisul pierdut Bocanelile gazdelor si sforaielile celor mici nu ne impiedica sa dormim ca lemnele pana la 09:30! Abia acum realizez cum de n-am degerat asta-noapte: cineva milos ne-a invelit cu trei plapumi puse una peste alta. Ca sa ne spalam pe dinti, trebuie sa spargem pojghita de gheata care astupa robinetul din curte si sa ne felicitam ca nu am campat. Gazdele se codesc sa imparta cu noi terciul de ovaz de la micul dejun (banuiesc ca din pricina ca nu e cu carne) si pana la urma il pimpuiesc cu niste iaurt de iac. Suntem gata. Hai cu vremea buna, ca drumul e minunat! Cum spuneam mai devreme, e frumos sa poti calatori incet. Cand esti pe rotile tale, nu conteaza in ce zi a saptamanii esti, nici cat e ceasul. Singurele constrangeri (in afara de bani) sunt actele care expira – e cazul vizei noastre de China. Trebuie deci sa marim ritmul putin, sa ajungem in Kangding si sa aplicam acolo pentru o extensie. Ruta la care ne-am gandit contine doua pasuri: Zhe Duo Shan (4300m) si Tsedo (4298m), al doilea fiind limita dintre Kangding si Xinduqiao si dintre etniile Kham si Han. Teoretic, oricine poate sa urce fara probleme la altitudini situate in intervalul 2438 – 3658m; de la 3658m incepe zona asa-zisa de risc care duce pana la vreo 5487m. Peste 5500m e deja o cu totul alta poveste. Problema cu raul de altitudine este ca desi concentratia de oxigen din aer ramane aceeasi, scade numarul de molecule de oxigen pe care le inspiram. De pilda aici unde suntem, in Tagong, acelasi volum de aer inspirat este cu 40% mai sarac decat la nivelul marii. Pe Kilimanjaro ar fi cam la jumate, iar pe un optmiar stai de trei ori mai prost decat in mod normal. Cu alte cuvinte organismul trebuie lasat sa se obisnuiasca sa-si faca treaba cu mai putin “gaz”(aclimatizare) sau trebuie sa creasca rata de absorbitie (adica sa tragem aer in piept mai mult si mai des… hmmm). Noi nu avem de ce sa ne facem griji. Suntem de doua saptamani pe munte si biciclitul este ideal pentru a ne aclimatiza corect. Iar dupa cum arata locul asta, cred ca am nimerit in paradis. Din Ta Gong mergem cumva paralel cu valea raului Liqi, care intinde un covor de tufe stacojii pana la poalele muntilor pudrati cu zapada E iarna timpurie si vegetatia suculenta de asta vara s-a cam dus. La ora asta mai sunt foarte putini nomazi pe munte si se pregatesc si ei de iernat, cu turmele de iaci si corturile din lana de iac instalate cat mai aproape de drum. Din cand in cand trecem pe langa cate un barbat Kham care sade singur pe iarba, privind la nimic. Unii par atat de cufundati in ale lor, ca nici macar nu indraznim sa le facem cu mana. Hainele lor si felul in care le poarta atrag imediat atentia: sunt palarii de cowboy de sub care parul negru carbune flutura neimblanzit, sau impletit in coada pana la brau. Paltoanele sunt rosii sau visinii, legate cu sfoara sau cordon de piele si cu o maneca lasata sa atarne pana la pamant. Langa unele corturi vedem panouri solare si jucarii din plastic. Stim ca viata nomadica pare simpla, curata si frumoasa, dar trebuie sa fie si foarte grea. Rostul acestor lucruri sau cum se aseaza ele in rostul intregii lumi ne scapa. Pe la pranz se intampla sa trecem prin dreptul unei magazii sau asa ceva si Ionut observa la intrare clasicele galetuse in care se vinde iaurt de iac. Dam la o parte perdeaua si ce gasim inauntru ne trezeste o gramada de amintiri. In fund e teancul de paturi, ca la Adil acasa, in Tadjikistan (pentru a citi povestea, va trebui sa vizitati totusi blogul nostru. Merita, e una dintre cele mai emotionante intalniri). In mijlocul odaii e o masa cu lavite stanga dreapta, iar pe peretele opus e o mica bucatarie. Intre timp au mai intrat niste indivizi, care, ca toti tibetanii dealtfel, nu sunt sfiosi defel. Vizitatorii incep sa comande ceai tibetan si sa palavrageasca. Larma o trezeste din somn pe frumusetea asta mica, care nici macar nu aveam habar ca e pe aici. Spatosul care ne aduce ceaiul e Laozang, si tot el a pastorit si muls iacii si a fermentat laptele in iaurt demential. Luasem iaurtul cu gandul sa-l mancam la cina, dar Ionut nu se poate abtine sa nu guste, asa ca ma bag si eu. E atat de placut la Laozang in cabina, ca ne urnim cu greu. Afara, simt ca m-am cam molesit si raman cu doi sau trei kilometri in urma lui Ionut. Cand imi dau seama ca cerul s-a inchis a furtuna si simt primele picaturi, nu suntem impreuna si incerc sa maresc ritmul cat pot de mult. Ma intreb desigur la ce altitudine am ajuns si daca o sa avem zapada in Zhe Duo Shan. Dintr-o data aud sunet de motor. Masina ma depaseste, dupa care o vad oprind la vreo suta de metri in fata. Soferul astepta sa trec prin dreptul lui si imi face semn, dupa care ma intreaba intr-o engleza acceptabila unde ma duc. Ii spun ca in Kangding. Pare perplex. Nu se poate, spune, sus ninge si s-a anuntat polei in Xinduqiao. E periculos sa mergi singura. Imi propune sa ma duca el cu masina, pentru 50 de kwai (cam 30 de lei). Ii multumesc frumos si ii spun ca prefer sa pedalez. Pleaca, dar un kilometru mai incolo dau din nou peste el, tras pe dreapta in dreptul unui grup de corturi. Omul e hotarat sa ma convinga sa vin cu el in Kangding. Burnita s-a oprit si e soare afara, dar s-a lasat gerul si stiu ca soarele asta cu dinti nu anunta nimic bun. Ma roade indoiala. Nu pot sa ma intorc in Tagong sau in sat, trebuie sa dau de John si ma obsedeaza faptul ca daca soferul nu bate campii, suntem echipati mizerabil pentru ce va urma. Pe scurt, ma sui in masina si jumatate de ceas mai tarziu vad silueta familiara pedaland impotriva vantului. Ionut se lasa rugat, dar pana la urma vine si el cu noi. Seara tarziu suntem debarcati in Kangding. As vrea sa spun ca regret ca am ales calea mai usoara, si ca atunci cand am ajuns in pas am vazut varful Minyak Konka (7556m), cel mai inalt din Tibetul de est. Dar de fapt nu am vazut decat niste steaguri si un mare nor si m-am bucurat ca nu sunt afara, pedaland in tricou. Dupa aeroportul Kangding (4280m) drumul a fost oribil – vizibilitate zero, polei pe serpentine, camioane, tot tacamul. Azi a inceput bine si s-a terminat nasol. In zile din astea e bine sa nu fii singur, iar persoana de langa tine ar fi bine sa-ti faca un ceai cald si sa aiba la indemana macar o bucatica de ciocolata si gata, supararea a trecut.
  9. intotheworld

    Oraselul Tagong incepe cu o stupa si un han de calatori, dar este in realitate ceva mai mult de un loc de intalnire pentru ciobani si pelerinii inspre si dinspre Tibet. Dupa cum a decurs dimineata, meritam o masa imbelsugata. Ma catar pe un deal din spatele hanului ca sa admir privelistea. Dulaii tibetani sunt legendari, dar izbutesc sa ii alung cu tusea violenta pe care am capatat-o in noaptea geroasa la cort. Odata singura, ma pun pe cronometrat norii si numarat steagurile de rugaciune. Asa se vad zapezile vesnice din Tagong (sau Lhagang cum ii zic tibetanii). Suntem la 3700m altitudine :) Odata cu noi au sosit trei grupuri de vizitatori foarte diferite. Primul este alcatuit din chinezi de etnie Han imbracati in geci colorate de ski, fiecare cu cate un DSRL la gat. Al doilea grup pare sa fi venit calare si e format din cateva familii de tibetani care s-au aciuat pe pajistea din fata templului. Mie imi atrage atentia al treilea personaj, care e ajutat sa coboare din limuzina de sofer. Tipul se descheie la sacoul scrobit, isi scoate manusile din piele alba si isi aprinde o tigara cu spatele la chortenurile aurite ale templului. Spre amiaza ne punem din nou in miscare. Pentru un loc atat de rupt de lume gasim ca asfaltul e impecabil. Exceptie face doar drumeagul care duce la lamaseria din afara localitatii, unde servesc circa 60 de calugari si langa care s-a coagulat in timp un mic catun. Dupa ce a fost distrusa in timpul Revolutiei Culturale, lamaseria isi revine incet incet la gloria de odinioara. Si e normal sa fie asa, caci in Tagong a existat o manastire budista inca din anul 652. La munte aerul e atat de limpede ca apusul face chiar si o simpla stupa sa para mai putin produsul naivitatii omului, cat cel al unei interventii divine. Zona seamana cu stepa mongola, numai ca la 4000 de metri seara aduce o vijelie de abia ne tinem pe picioare. Nu are nici un rost sa incercam sa punem cortul aici. E mai logic sa ne suim pe roti si sa mai avansam, macar asa ne putem incalzi. Drumul ne scoate intr-un satuc, unde o luam unul in stanga si altul in dreapta si ne apucam sa batem la porti. In fine, dupa o dezbatere din care nu am priceput nimic, suntem poftiti in casa unei femei care pare singura acasa cu cei doi copii. Cladirea are trei camere: o magazie de alimente si o camera care serveste drept bucatarie si living, unde ne adunam cu totii in jurul unui resou electric si incercam sa ne dezmortim. Ceva mai tarziu isi face aparitia un nene care are de vanzare un ditamai piciorul de iac. Ne loveste imaginea orgasmica a unei fripturi in sange, dar gazda se apuca sa cioparteasca bunatate de carne direct pe podea. Mare pacat. Nemancati, ne retragem la culcare in odaia a treia, care e enorma. Prici de saltele? Este. Masuta cu fructiera plina de ananasi de plastic in mijloc? Este. Boxe-gigant si poster semi-libidinos in care un cuplu caucazian se saruta imbracati in haine de anii ’80 langa o decupatura din ziar cu chipul lui Dalai Lama? Este, este, este! Ah! Casa, dulce casa.
  10. intotheworld

    Din Ba Mei in Tagong Downhillul nebunesc se termina la aproximativ 3500 de metri altitudine, la marginea estica a platoului tibetan Qinghai. Viscolul de pe culme s-a muiat intr-o ceata lejera, dar soarele s-a retras dincolo de orizont. Pedalam agale pe langa primele case din oras si vantul isi face curaj si ne impinge in drumul principal, deasupra caruia sunt atarnate o multime de lampioane rosii. Dupa cat de singuri am fost in ultimele doua zile pe munte, scena strazii pare dintr-o pelicula de Jarmush, Coffee and Cigarettes mai precis. Efectele de fum sunt prezente in cel putin doua forme: fuioare verticale deasupra gurilor de canal si smocuri inecacioase in jurul gratarelor scoase in fata micilor restaurante din urbe. Bastinasii completeaza tabloul in costume de hipster tibetan, cu niste caftane imblanite care lasa un umar si bratul aferent complet descoperite. Noi doi, in toale puse la repezeala ca sa tina de frig, aratam in comparatie cu ei ca niste maimutoi. Acesta, doamnelor si domnilor, este orasul Ba Mei, faimos ca fiind locul de nastere al celui de-al 11-lea Dalai Lama si pentru inca alte cateva lucruri pe care nu mi le amintesc acum pe motiv de hipotermie. Stiu ca Ba Mei a fost si un centru destul de important pe asa-zisa ruta a ceaiului si a cailor. In orice caz, orasul e unul dintre putinele puncte de acces spre Tibet, pentru ca autostrada Sichuan-Tibet trece fix prin el. Pentru la noapte ne tocmim cu doua fete in bundite pe un apartament din care noi vom ocupa o camera. Cealalta e folosita pe post de depozit, asa ca depozitam si noi in ea bicicletele, dupa ce Ionut le cara in spate vreo patru etaje. Nu stiu prin ce minune gazdele inteleg ca ne-ar face bine un dus cu apa calda si paturi electrice. La fel de misterios, dimineata vom afla ca pretul cazarii e cu 50% mai putin decat am inteles in ajun. De pe terasa cuibusorului nostru cu iz sovietic avem o panorama splendida a pasunilor din imprejurimi. Cealalta fatada nu ofera o perspectiva la fel de zen, caci la macelaria de vizavi tocmai se livreaza o carcasa proaspata si mesterii se apuca de transat. Brusc ni se face o foame de lup, dar suntem siguri ca muntenii astia au leacul potrivit. Ne instalam fara prea multe mofturi intr-o carciuma de familie, mai ales pentru ca ce-o-fi-in-stiva-de-site-de-bambus miroase irezistibil. Oamenii sunt ca niste bunici carora le-au venit in vizita nepotii. Mancarea trece sub ochii nostri de la stadiul de zarzavat adus cu bicicleta de un baietandru, la tocatorul unde e maruntit si amestecat cu grasime si carne de iac, apoi in mainile lui nenea bucatarul care umple bilele de aluat si in fine in sitele babei, care in scurt timp ni le aduce la masa sub forma de baozi (un soi de chifla de orez care se face la aburi), zhou (terci de orez), plus traditionalul bol cu tofu, spanac si supa de care nu ne mai putem lipsi. Dupa zapada de ieri eu m-am paranoizat putin. Nu stiu cum am putut sa venim in zona asta de Tibet in luna octombrie cu echipament de vara si cort de 3 sezoane. E musai sa imi iau macar o geaca si manusi de polar pentru amandoi, pe care o sa le purtam peste cele cu care am mers pana aici (de fapt si astea sunt manusi de moto pentru vara, adica foarte bine ventilate). Din pacate in afara de manusi nu gasesc nimic pe masura mea. Va trebui sa strang din dinti si sa sper ca voi avea mai mult noroc in localitatea urmatoare. Pana acolo avem de urcat si coborat un carusel de pasuri alpine si pasuni ancestrale, unde sunt sanse sa revedem simapticii iaci manati nu de mongoli pe cal, ci de ciobani tibetani. Dupa asta o vom coti spre sud-vest, pentru a ajunge in Kangding. Succesiunea de rampe e atat de frumoasa, ca e simplu sa uitam de toate si sa ne concentram numai pe drum. La vale taiem curbele si ne doboram recordurile de viteza. Asta e partea egoista, unde nu conteaza decat adrenalina. Cand ajungem la deal, focusul se muta pe ce se intampla in exteriorul nostru. Spre pasul de la 3900 si ceva de metri virajele sunt lungi si stranse, ceea ce ne ingaduie sa inregistram lacom fiecare detaliu, fiecare bit de informatie eliberat de piatra, cer si vegetal, care e absorbit si digerat de ceea ce imi pare sa devina o minte tot mai clara. Oricat de scurta ar fi, pentru noi asta e prima tura mai lunga cu bicicletele si trebuie sa spun deja ca desi cu cei 200 de dolari cu care le-am platit ne-am fi putut duce la psiholog, asta e o terapie mult mai eficienta. Pasul alpin e plin de bucatele de hartie colorata imprimate cu rugaciuni si simboluri aducatoare de noroc. Lipesc cateva in caietul meu, de amintire. Continuam pe un drum solid, in cea mai mare parte de asfalt cu zone scurte de pietris tasat si pistruiat din cand in cand de cate o groapa in care stagneaza noroiul de la lucrarile de sistematizare. Suntem pe ruta de sud a autostrazii Sichuan-Tibet, cea mai lunga sosea de altitudine din China, construita de prin anii ’50 cu eforturi uriase, cauzate mai ales de terenul dificil. Sectiunea pe care suntem are in total 2149km si se uneste cu ruta de nord (2412km) in Xindu Bridge (Xinduqiao). Magistrala asta leaga Chengdu (capitala provinciei Si Chuan) de Lhasa (capitala Regiunii Autonome Tibet) si face parte din G318 (de la Shanghai la Zhangmu). Spre deosebire de oricare alta ruta de calibrul asta din tarile occidentale, si autostrada Sichuan-Tibet si zonele de legatura sunt mai mult goale.
  11. intotheworld

    Eu (Ana) sunt joggerita pasionata si in tura moto in Asia Centrala faceam cate 30 de minute de alergare la bivuac, cand aveam cum. Pot sa iti zic ca am incercat la 4100, in Pamir si a fost foarte greu, parca aveam o piatra in spate in timp ce ma apasa pe piept un pitic malefic.
  12. intotheworld

    In completare la remarca ta, eu (Ana) am invatat sa merg pe bicicleta tarziu, adica in 2011. Asta e prima calatorie mai lunga cu bicicleta. (e ok, anul trecut in mai cand am plecat spre Asia Centrala pe motocicleta condusesem o singura data afara din poligon, pana la Galati si inapoi, in weekendul anterior plecarii). In primele zile de urcat prin China nu ma simteam confortabil cu saua cum o reglase Ionut, pentru ca sunt foarte mica de statura. Lucrurile s-au rezolvat de la sine mai tarziu ;) cand am dat saua jos si am realizat diferenta.
  13. intotheworld

    La kilometrul 20 de la bivuac, ma resimt putin. Am abuzat de cvadricepsi si bietii de ei incep sa ma lase. Taman cand am ajuns la baza unui urcus mai al naibii decat toate celelalte. Ionut e in varful pantei si imi face semn ca urmeaza ceva. E platoul de dinaintea pasului alpin pe care il pomeneam la inceput. Ala mare. Platoul e marcat cu obisnuitele steaguri de rugaciune tibetane. Turistii chinezi cu gipane care au ajuns inaintea noastra, se trag in selfie si le posteaza fuguta pe wall-ul personal, pentru cine-o-fi-acolo, desi aici, unde nu e nimeni, as zice ca e mult mai interesant. Ca sa ne putem poza si noi cu piscul Ya La, Ionut are de fugarit o scroafa si niste purcei. Iata-ne cu Ya La sau Zara Lhatse cum ii zic Tibetanii. Un munte de 5820m. Panorama zic ca e superba pe toate cele 180 de grade. Desi, s-o spun pe aia dreapta, cand ma uit in sus la ce serpentine urmeaza, nu stiu daca sa fiu entuziasmata sau sa ma alarmez. Bicicletele noastre & Ya La si locul din care am facut poza, numai ca vazut de mai sus. Se simte altitudinea. La fiecare pedala, e din ce in ce mai greu sa respir. Ionut in schimb e la fel de sprintar ca mai devreme. Se dopeaza in secret, sau m-am blegit eu? Ultima rampa ma conduce printre tufe suculente. Dintr-o data muntele isi arata chelia si zaresc smocurile de steaguri multicolore care anunta varful. In sfarsit! GPS-ul spune ca numai 3915m (nu chiar in varf). Dar uite cum arata profilul drumului! Cat ne facem pozele de victorie, doi tineri tibetani pe o mobra obosita trec pe langa noi cu un salut si un zambet. Soferul are mainile incotosmanate intr-un soi de manson care imbraca si manetele de frana si ambreiaj. Baiat destept, caci la altitudinea asta ploicica care ne-a insotit spre varf se transforma iute in burnita. Ma consolez cu faptul ca de-aici pana in Ba Mei e doar de coborat. Ambalat de perspectiva unui downhill de 35 de kilometri, Ionut imi striga “ne vedem jos” si se arunca in vale. Vreun kilometru mai tarziu, burnita se umfla intr-o furtuna de toata frumusetea. E musai sa ma opresc, sa dau jos sacul, sa desfac gentile si sa ma dezbrac de windstopper, dupa care sa refac stratul de haine cu tot ce gasesc prin bagaje. Apoi o tai pe urmele lui Ionut, aratand ca un bandit roz, cu pelerina de ploaie fluturand bezmetic si doar ochii nemascati de balaclava. Nu stiu cate ore ne-a luat sa urcam cei 60 de km pana in pas. Cert e ca ne regasim in Ba Mei in foarte scurt timp.
  14. intotheworld

    Ai dreptate, a fost prea sus si la un moment dat am coborat-o. Nu esti primul care remarca unghiul aiurea al genunchilor, nu stiu de ce pe moment nu mi-am dat seama de ce obosesc. Ne bucuram (amandoi) nici nu stii cat de fiecare data cand ne scrieti. Asa jurnalul nu mai e o chestie pe care o impartim intre noi, ci un fel de time machine, prin care ne conectam cu oameni ca tine si cu noi la momentul X despre care e vorba intr-o postare sau alta (adica re-traim). Ce incercam eu sa spun la un moment dat e ca desi te simti foarte singur pe doua roti, e un "singur" care nu te scoate din "film". Esti acolo, doar ca ceva mai orientat spre interior. Adica se lucreaza pe doua planuri. Ti se batatoreste fundul si ti se ia la puricat sufletul. Pe munte e numai bine pentru o terapie de felul asta. Stai sa vezi ca ajungem acusi cu povestea intr-un loc si mai frumos. Multam ca ne citesti :)
  15. intotheworld

    Pe culme A doua zi ne distram cu acealeasi pante interminabile. Noaptea trecuta temperatura a scazut spre punctul de inghet si un gadilat in gat imi vesteste repercursiuni mai putin placute. Ma obsedeaza gandul ca la pedale sunt mai lenta decat daca as merge pe jos, asa ca la un moment dat cobor si incep sa imping. De fapt e mai anevoios decat in sa si la fel de ineficient. Ionut ma depaseste fluierand si curentul de aer pe care mi-l arunca in fata ma doboara cu arome tari de flori si buruieni de munte. Asta imi da ocazia sa intorc capul si sa arunc o privire in valea pe care tocmai am urcat-o. Hotarasc ca soselele nu ar trebui sa o taie asa prin teren. Dar dracusorul care imi leviteaza obraznic deasupra umarului imi sopteste in ureche: “ah, de-ar fi toate drumurile asa de sexy!” Indicatorul cu sageata indreptata in sus o sa ma obsedeze zile la rand. Glu. Mesti? Continuam sa urmarim canionul sapat de raul Yala. Torenti inspumati peste bolovani cat casa, apa ca gheata care ricoseaza de stanci si ne ploua pe piele cand trecem pe langa parapeti – locului astuia nu-i lipseste nimic. Credeam ca posed o conditie fizica mai buna decat el, dar Ionut ma bate pe fiecare curba. Unde imi lipseste tehnica, tot astept sa compensez cu anduranta. Asa ca atunci cand Ionut oboseste un pic, profit de ocazie si ma bag in fata, singura cu muntele din nou. La un moment dat ma apropii de un refugiu, probabil al lucratorilor de la drum. Norii obtureaza cerul ca o patura groasa de lana, pe dupa care soarele face tot ce poate. Valea e scaldata in lumina blanda. Ma destind si ma bucur de scurta pauza. Pedalatul iti permite sa te imbraci mai sumar, dar chiar si putinele lucruri pe care le port pe mine sunt leaorca de transpiratie si asta numai de la cele doua raze care au razbit prin pacla. Asa ca ma despoi la sutien si mi le zvant putin.
  16. intotheworld

    Oh, oh, nu, nu stiam textul. E foarte frumos. Multumim!
  17. intotheworld

    (aproape) Singuri pe munte Destinatia de azi e Ba Mei, un orasel de pe asa-numita Autostrada Sichuan-Tibet, adica drumul national Nr.317. Ma astept ca peisajele sa fie si mai faine in partea de sus a canionului. Suntem amandoi constienti ca ar fi fost mai intelept sa biciclim in sensul celalalt, adica de la Ba Mai incoace, pentru ca urmeaza o urcare-mamut pe drumul S303: de la 1893m la 3420m altitudine. Despre asta vorbesc: La iesirea din Dan Ba Ionut imi semnaleaza sa ma duc inainte, ca are ceva de rezolvat la anvelope. Ma simt in forma si ii dau bice. Cand realizez ca m-am dus prea tare si ca am pus poate si mai bine de 10km intre noi, trag pe dreapta si deschid mobilul de Romania. Bummer! Aici nu am semnal. Mai merg un pic in ideea ca o sa dau de o zona cu acoperire si imediat cum pot, ii trimit un mesaj mamei lui Ionut, rugand-o sa il informeze unde sunt. Pentru ca oricat de caraghios suna, nu mi-am notat nicaieri numarul “nostru” de China, care e de gasit numai pe net. Treaba asta genereaza, sunt sigura, ceva griji. Daca as fi fost in Bucuresti, m-as fi lasat prinsa in jocul asta, as fi absorbit ingrijorarea mamei lui Ionut, agravata de propria paranoia ca prietenul meu ar fi fost inghitit de un sarpe boa (ok, de un panda, sa zicem) sau rapit de Securitatea chineza. Dar biciclitul m-a invatat ceva interesant: lucrurile nu sunt niciodata atat de nasoale pe cat par a fi. De pilda, oricine poate sa pedaleze pana pe munte, chiar daca nu a mai dat pe la sala de la bac. Si chiar daca pare ca drobul de sare sta sa cada, de cele multe ori nu se intampla nimic. Asa ca la naiba cu grijile. Stau aici cuminte si-l astept. Nici nu e un loc urat, basca am o sacosa plina cu biscuti de casa. Ionut ma prinde din urma si cat recupereaza diferenta de carbohidrati, se bucura de proaspata lui imigrare in universul smartphone-urilor. Made in China Singura masina pe care o vedem toata ziua contine membrii clubului Canon din Chengdu, care zoresc spre Xinduqiao (poreclit Paradisul Fotografilor), sa prinda efemerul frunzis stacojiu de sfarsit de toamna. Ne pomenim cu “tunurile” lor atintite asupra noastra taman cand trecem un pod. La capat ne inconjoara cumva… vibrand de… admiratie? Nu suntem destul de fotogenici pentru a provoca asa rumoare si nu inteleg nici cum de poza asta, pe care ne-a-o trimis mai tarziu, a putut fi facuta cu stabilizator de imagine. In fine, asta et: Podul pe care tocmai am trecut. Si muntii invaluiti in ceata, aratand foarte “chinezeste”. Urcarea devine mai abrupta si ne oprim des, ca sa ne tragem sufletul si sa cascam gura la casele tibetane care uneori par ca sfideaza gravitatia, agatate de muchii de granit sau balansate deasupra cascadelor. Cui a proiectat drumul asta ii plac curbele foarte, dar foarte lungi. In numai 15 km castigam 1500m in altitudine! Suntem acum (aproape) singuri pe munte. Cu exceptia vulturilor pe care ii vedem din cand in cand impotrivindu-se vantului. Ne plac drumurile golase, fireste, doar ne-am hranit dragostea pentru calatorii pe off-road si pe la tara. Dar e ceva care ma face sa ma simt mai acut singuratatea pe bicicleta decat pe motocicleta. Linistea. Imi aud respiratia si vantul cum rascoleste frunzele cazute. Si cum pe pantele astea urc ca melcul, e atat de liniste ca ma aud gandind. Zgomotul mintii trece in prim-plan, arzand decibelii in auditoriumul neutru al muntelui. E o magma de dorinte latente, de cifre care ma sperie, de dezamagiri pe care nu vreau sa le recunosc. Sunt acolo intrebari care ma intimideaza, ba chiar si tic-tacul ceasului biologic, poate prematur. N-am ce face. Trebuie sa ma confrunt cu demonii astia in singuratate si sa incerc sa ma descotorosesc de reflexul de a-i amuti. De pe cand am inceput sa vagabondam asa, fara termen, cu motorul, ne-am intrebat cum o fi pe bicicleta la drum lung. Na, ca avem ocazia sa ne raspundem la intrebare. Stii, sunt multe argumente pentru care deocamdata alegem sa fim pe doua roti si nu pe patru. Ca ne permit sa ne lasam sufletul sa umble descult, cum spunea pe undeva Liiceanu, si (parafrazez) pasii lui sa culeaga spinii zilelor. Ca n-or fi pasi, ci rotatii de janta, in fine, ai prins ideea. Ca doua roti ne tin aproape de oameni si de animale si sub stihii. Ca e faina senzatia de echilibru, chiar si atunci cand esti in pericol sa il pierzi. Si tot asa. Acum, e clar ca daca mergi mai incet vezi mai multe detalii si ceea ce observi are ragaz sa se aseze. Sincer, pe motocicleta nu-ti prea vine sa mergi mai incet. Mobra mi se pare un animal care vrea sa-si atinga potentialul si pentru asta e nevoie ca riderul sa devina si el mai bun. Mobra te atata sa te duci la limita, asa ca in tripurile cu motoare am ajuns in astfel de coclauri: Tura asta in schimb e mai pasnica, mai blanda cu adrenalina. E clar ca bicicleta e aliniata mai bine la ritmul natural al corpului. As indrazni sa postulez ca bicla ne invata sa fim mai ingaduitori cu propriile limitari in loc sa incercam sa le incalcam. Uite, sunt 82km din Dan Ba in Ba Mei si nu avem cum sa ii facem pe toti astazi. Daca aveam motocicletele, nu am fi pus punct zilei fara sa cotrobaim muntele dupa un loc senzational de bivuac. Asa, ne crutam fortele pentru pantele de maine. La apus Ionut vede niste steaguri tibetane si in fata lor un loc convenabil de plat. Asa ca nu mai stam pe ganduri si in doi pasi si trei miscari ne-am instalat. Vine ploaia. E nemaipomenit de placut sa stai intins pe pamant si sa o asculti ciocanind in foaia de cort. Sper numai sa nu ne fi culcat pe un mormant.
  18. intotheworld

    Portul femeilor e destul de mohorat din punct de vedere cromatic, cu un sort brodat deasupra. Ca in orice societate traditionalista, grosul treburilor casnice si crescutul copiilor cade in sarcina femeilor. Copii sunt carati pe spinare, in cosuri de bambus sau slinguri calduroase. Intr-una dintre poze se vede in plan second inca o brutarie din acelea minunate care ne fac ziua. Barbatii sunt imbracati mai putin flamboiant. Cu exceptia calugarilor. Scolarii poarta cravate, ca pe vremea cand aveam si noi soimi ai patriei sau pionieri. Brrrr! Pasiunea pentru eroii filmelor de actiune e al doilea lucru pe care il avem in comun. Etnicii Qiang nu au alfabet propriu si vorbesc o limba din familia burmezo-tibetana. Candva nomazi si recunoscuti recent ca “natiune fondatoare”, sunt constructori priceputi, cunoscuti pentru turnurile de aparare pe care le-au ridicat prin toata regiunea. Cica ar mai fi in picioare mai mult de 80. Cele mai frumoase sunt in satul Suopo. Ca sa ajungem acolo facem cale intoarsa la intersectia Rilong-Danba, inaintam vreo 3km pe directia sud si cotim pe un drumeag de pamant napadit de ciulini. Elegantele turnuri Qiang ne amintesc de cele din regiunea Svan din nord-vestul Georgiei. Tripul de 22 de km se incheie pe seara, cand ne intoarcem pentru cina in acelasi restaurant ca deunazi. E momentul sa parasim si simpaticul Dan Ba. Mi-a placut mult drumul pana aici. Dar asta a fost doar linistea de dinaintea furtunii… topografice.
  19. intotheworld

    @@VladG Bine ai venit in povestea noastra! Poate te convinge sa iesi din birou. Acuma na, nu pe vremea asta, sau cel putin noi de asa ceva, cu viscol si zapada, nu avem stofa. Hai sa mai povestim cum era cand era cald: Ne continuam urcusul cu forte proaspete. Incepem sa suspectam ca va fi din nou dificil sa gasim un loc de campat. Tot ce e relativ plat a fost deja cultivat. Dar sunt numai 59km pana in Dan Ba (1893m altitudine). Pe la jumatea rutei ne intersectam cu varianta spre Ya’an; ni s-a spus ca e un traseu fain de inchis bucla inapoi in Chengdu si ca ar fi asfaltat aproape integral, exceptand portiunea cea mai inalta. Dan Ba se afla pe o terasa cu vedere la raul Da Du. Ajungem pe la pranz, pe o vreme inselator de frumoasa. Degetele sunt bocna de frig. Avem niste coordonate GPS pentru un hostel si navigam pana la locul cu pricina. Dau peste o receptie intunecoasa si o fata care imi asculta pantomima si se hlizeste la ce magzalesc pe un petec de hartie, dupa care ma pune sa pipai un tub de pasta de dinti! N-am nici cea mai mica idee ce ar putea insemna asta si parasesc locul prapadindu-ma de ras. Tanticilor de pe strada ma adresez direct in romgleza. Remarca te rog cat de abrupta e strada :) Mai dau chix de doua ori. Cred ca unii receptionisti nu au aflat ca turistilor straini nu le mai este interzista cazarea in Tibetul de Est. Inainte existau numai anumite stabilimente “oficiale”. Ne sar in ajutor oamenii dintr-un birt unde luam masa si pana la urma nimerim intr-un hostel. Restul zilei batem orasul la picior. Zona asta care tine de Prefectura Tibetana Autonoma Garze este supranumita “Valea cosanzenelor”. Pentru ca populatia majoritara este din etnia Qiang, care se remarca prin pielea mai deschisa la culoare si trasaturi delicate :) Frumusetile locale poarta parul impletit intr-o coada fixata pe crestet. Cine nu are parul asa de bogat foloseste o mesa. Bijuteriile handmade si baticurile din catifea sunt un must. Mie imi plac foarte mult accentele din lana vopsita fucsia.
  20. intotheworld

    La podul Menggu dam peste o stupa ridicata chiar la rascruce de drumuri. O stupa tibetana (care se mai numeste si Chörten) adaposteste relicve religioase. In zona Kham osuarul e pe plan circular, dar am inteles ca in India, Nepal si Pakistan o astfel de constructie e musai rectangulara. Vechiul pod de lanturi nu mai e demult in uz, dar ca orice trecatoare este ornat cu steaguri budiste inscripţionate cu rugaciuni. La podul nou de beton, steagurile sunt fixate cu pietre. Nu am cercetat in mod deosebit unde poti sa faci pe turistul in Tibetul de Est. Asa avem ocazia sa fim surprinsi mai des. Cand zarim peste garla turnul din Wori am bifat circa 35 km de drum din Siguniangshan. Hai sa aruncam un ochi mai de aproape. Un panou precizeaza ca localitatea a fost restaurata dupa cutremur. Lucrarile de consolidare nu i-au stirbit farmecul si descoperim cate ceba interesant in fiecare ungher. Din capul satului se vad terenurile agricole, asternute la buza apei. Odata cu noi au sosit si niste turisti taiwanezi cu autocarul. Sunt toti volubili si cu zambetul la ei si ne fac sa promitem ca o sa le vizitam tara cat mai curand. La pranz intram intr-un satuc si parcam de indata ce simtim miros de mancare. Nu stiu cum se face ca desi suntem departe de paradisul foodie din Si Chuan, ne trezim cu ceva nemaipomenit de bun pe masa. Nenea si tanti care tin bucataria ne servesc cate un blid din cele doua feluri care clocotesc pe plita. Adica o umila supa cu taitei si galuste cu carne. Ambele de te lingi pe degete. Dupa ce a urmarit baza canionului, drumul se incovoaie spre culme si ne scoate in oraselul Xiaojin. Cat ne indeletnicim cu procuratul unei gazde, incepe sa ploua. Vocabularul meu numara zece cuvinte schimonosite in mandarina. Gasesc o camera intr-un apartament care nu se incuie si un pat intr-un bordel. In fine, observ cu coada ochiului o femeie care zoreste intr-un gang deasupra caruia scrie “hotel”. Izbutesc sa ii explic ca suntem doi si ca ne trebuie un adapost pentru o noapte si femeia se invoieste sa ne inchirieze receptia. E de etnie Han, asa ca termosul cu apa fierbinte e de la sine inteles. Ma distreaza ca in Beijing Killva ne intreba de ce noi europenii bem apa rece la masa. Intre timp m-am obisnuit atat de tare sa beau apa calda ca e musai sa imi cumpar un recipient numai peste asta. Cum se opreste ploaia, iesim la o plimbare prin oras. Vizavi de gangul nostru e o fabricuta de familie, unde se fac tot felul de fainoase. O brutarie e ultimul lucru pe care te-ai astepta sa-l gasesti in Tibet Kham! Biscuitii cu unt, fursecurile cu seminte si batoanele de orez sau mei expandat sunt “de casa” si proaspete. De a doua zi ne facem un ritual din ceaiul de la jumatatea diminetii, langa care savuram bunatati cumparate in brutarie. Pe tot Drumul Matasii am fugit de calorii; bicicleta insa cere regulat cate o portie serioasa de carbohidrati.
  21. intotheworld

    sa stii ca da... :) Hai sa mai dam o pagina, deci. Primele zile in Tibet Kham Ziua incepe lejer, caci stim ca pe cei 56km pana in Xiaojin urmeaza o serie de coborari cu putine sectiuni de urcat. Suntem deja in regiunea Tibet Kham, careia i se mai zice si Tibetul de Est. Se stie cat de complicat e sa eviti birocratia costisitoare si sa faci rost de capul tau de o viza pentru Regiunea Autonoma Tibet. Asa ca am decis sa venim aici. Cultura Kham este inrudita, dar nu chiar geamana celei din tinutul cu Lhasa drept capitala. Pentru noi e o parte a Chinei complet noua. Tibetanilor le place sa se instaleze in vai adanci sau pe pasuni si in pasuri alpine aflate la mare altitudine. Sunt locuri numai bune de vizitat toamna. Cum iesim din Rilong, incep sa apara tipicele cabane din piatra (diaofang) ale tibetanilor. Casele astea sunt construite din piatra si lemn, sau din pamant batatorit. Zidurile groase pot atinge un metru la baza si sunt inclinate spre interior pentru a da iluzia de inaltime. Rezulta veritabile fortarete, pe care nici vantul, frigul sau hotii nu le pot patrunde. Golurile in cladire (usi si ferestre) impiedica accesul spiritelor rele cu ajutorul traforurilor colorate. La interior parterul este destinat vitelor, iar etajul familiei. Arhitectura din Tibetul de Est ca si din RAT este puternic influentata de traditiile chineza si indiana, adaptate la climatul dur de pe podisul himalaian. Simplitatea locuintelor ne aminteste de Mongolia rurala. Si similar cu mongolii, tibetanilor, nevoiti sa se limiteze la resurse modeste, le place sa-si infrumuseteze caminul cu simboluri budiste aducatoare de noroc. Unul dintre cele mai prezente este Nodul Infinit zis si Magic. E intotdeauna desenat ca o linie continua, pliata de mai multe ori, care sugereaza ceva fara sfarsit si fara inceput. Ca simbol religios reprezinta intelepciunea eterna si compasiunea lui Buddha. Daca apare pe obiecte mudane ca de pilda un cadou, inseamna dragoste si conexiune, adica o invitatie sa incepi sau sa aprofundezi relatia personala cu cel care a oferit darul. S-a vazut ca si-a facut aparitia si un simbol prezent de peste trei milenii in multe culturi, insa discreditat de nazisti. In Tibet zvastica inseamna viata, soare, putere si noroc. Cuvantul vine din sanscrita – “su” inseamna “bine,” “asti” inseamna “a fi” si “ka” este un sufix.Himalaya si platoul tibetan au fost un fund de ocean si cochiliile de scoica fosile au devenit un simbol al autoritatii si suveranitatii. Vechi scrieri indiene si tibetane confera puteri magice acestor cochilii, despre care se spune ca ar tine la distanta orice nenorocire, spirit malefic sau creatura periculoasa. Iar daca sensul de crestere al cochiliei este spre dreapta, tibetanii cred ca va fi o amuleta invincibila in lupta. Sensul orar este in fond cel al intregului univers; insusi Buddha e desenat in temple cu firele de par de pe cap dispuse intr-un vartej spre dreapta :) Himalaya si platoul tibetan au fost un fund de ocean si cochiliile de scoica fosile au devenit un simbol al autoritatii si suveranitatii. Vechi scrieri indiene si tibetane confera puteri magice acestor cochilii, despre care se spune ca ar tine la distanta orice nenorocire, spirit malefic sau creatura periculoasa. Iar daca sensul de crestere al cochiliei este spre dreapta, tibetanii cred ca va fi o amuleta invincibila in lupta. Sensul orar este in fond cel al intregului univers; insusi Buddha e desenat in temple cu firele de par de pe cap dispuse intr-un vartej spre dreapta :) Dupa 7km ajungem la intrarea in Parcul National unde se afla Muntele Siguniangshan, atractia turistica numarul unu din imprejurimile Rilongului. Locuri de felul asta au fost rebranduite de guvern ca obiective “AAAAA” (sau in fine, un numar oarecare de “A”-uri, cu cat mai multe, cu atat mai bine). Amuzant e ca vizitatorii sunt in majoritate chinezi. Suntem singurii laowai (straini) de pe-aici si din pacate aflam ca in parc nu se poate intra cu bicicleta. Am coborat deja la 3000 de metri. Indicatorul e un reminder trist al faptului ca inainte de cutremul 5.12 in Wolong functionau o rezervatie naturala si un centru stiintific dedicat ursilor panda. Facilitatile au fost distruse de seism si animalele au trebuit mutate. Mergem pe cursul raului Dawei. Aerul diminetii e placut si cum ne-am alimentat bine cu lapte si cafeina, avansam frumusel. Spre norocul nostru, conditiile de drum sunt cum nu se poate mai bune, dupa cum ar putea sa confirme si singurul nostru companion, stimabilul iac. Din cand in cand avem ocazia sa punem foaia mare si sa urcam un deal in varful caruia gasim un catun. Taranii sunt preocupati sa incarce fructe in carute si camioane. Valea asta este faimoasa pentru mere. As zice ca ar merita sa se mandreasca si cu oamenii sai. Imediat cum imi fac aparitia in varful dealului, cu fata rosie de efort si pufaind ca o locomotiva, satenii insista sa iau un loc langa ei pe bancuta si sa ma ospatez cu un mar. E delicios si crocant, ceea ce ma face sa ma intreb de ce or fi fost asa de fade merele din supermaketurile din Ulaanbaatar, chiar si cele aberant de scumpe.
  22. intotheworld

    Dragul nostru, nu ne putem abtine. Suntem gurmanzi, pofticiosi, bulimici si catastrofal de curiosi. In toate tripurile mancarea a devenit un mijloc sa socializam, mai ales in locuri ca astea unde nu putem purta conversatii mai complexe. Am descoperit ca in fata unui blid cu supa limbile oamenilor se dezleaga si ridurile se netezesc si parca nu mai stam printre straini. O sa ne cerem iertare daca vom continua sa te trimitem la frigider. Apropo de ce spuneam mai sus legat de comunicarea cu oamenii, si legand asta cu mancarea. Ne-a fost destul de greu de fapt in primele zile sa comandam ceva in restaurante. La tara un restaurant consta intr-o incapere, un punct de foc, o tanti (eventual cu sotul aferent) si o vitrina frigorifica. Pe rafturile de sus sunt legumele, ciupercile si tot ce exista proaspat in ziua respectiva. Mai jos sunt variatiuni de tofu, proteina cea mai ieftina. Jos de tot, sub sticla, sunt carnurile taiate deja fasii si daca e cazul peste sau seafood. La inceput incercam sa intrebam ce au de mancare, si tantile se uitau la noi aiurite. Asta nu ducea nicaieri, asa ca am schimbat tactica si am tres cu ochiul la cum se procedeaza. Se comanda asa: 1. alegi zarzavatul 2. alegi proteina 3. spui cum vrei sa fie gatite; adica 3.1 fierte 3.2 calite la foc iute (stir fry) 3.3 inabusite 3.4 alte tehnici necunoscute noua 4. mai spui ceva de accesorii (sosuri, alune, cat de iute sau alte nebunii) Adica inca un aspect care indica rapid ca tara asta are o vasta si veche cultura culinara, in fata careia ne inclinam umili. Chinezul de rand, care a crescut cu bucataria asta, stie sa comande, adica ce merge cu ce si cum sa fie preparate fiecare ca sa le scoata in evidenta aroma pe care o prefera. Asta ne-a invatat deja prietena noastra Killva, mare maniaca foodie in Beijing. Ca misiunea sa fie si mai grea si mai frumoasa, cica felurile de mancare (unele cel putin) au nume poetice, gen "briza de primavara care adie usor" sau o chestie de genul asta. Noi am invatat cum se spune la "orez", "taitei", "ou", "supa", "fiert", "prajit" si "galuste" si aratam spre leguma, spre ciuperca si spre carne, apoi ziceam "fiert" sau "prajit" si dupa aia "orez" si a mers ok. :) Dupa fetele bucatareselor insa de multe ori parea ca sunt dezamagite de barbaria noastra si de neputinta de a discuta un sfert de ceas despre nu-stiu-ce ciuperca care e in sezon si cum ar fi minunat sa o caleasca usor cu alta bazaconie delicioasa si tot asa... Deh, si noi, niste "tarani"... Hahahaha :)
  23. intotheworld

    OMG, dear, e mult spus ca am reusit sa ne intelegem. Noua ne place sa invatam strategic (cica) macar un salut si niste propozitii simple de intrebat la piata si desigur cifre pana la zece, din zece in zece si daca e cazul sute. In China ne-am prins urat de tot urechile, pentru ca ale noastre de europeni nu sunt obisnuite cu limbile tonale din asia. Mandarian ca si vietnameza, thai si altele pe care nu le stiu, au fiecare cate 5 sau mai multe tonuri care schimba sensul cuvintelor. Sa zicem ca daca te chinui, te intelegi cu oricine. De-ale gurii e simplu, problema e cand vrei sa ceri de pilda cheia de la camera si ti se explica ceva vreo... cinspe minute, fara sa ti se dea nicio cheie. Conversatii despre familie, job, politica cum am reusit sa avem pana si prin tarile rusofone, nu s-a putut deocamdata. Ai zis o bine, China e un paradox pentru biciclisti. E prea mare si prea stupid de luat viza ca sa poti sa o explorezi alene pe toata. Zonele urbane sunt crazy sufocante, greu de indurat cand mergi cu 15 la ora. Dar cum ajungi la tara, unde drumurile sunt foarte foarte bune, e pustiu. Stai sa vezi in ce locuri divine am ajuns mai incolo! Legat de autoritati, am avut si nu am avut noroc. Acum doi trei ani regiunea Kham era semi-inchisa si inchisa de-a binelea pe perioade scurte si imprevizibile. Nu stiai cand te ia politia pe sus si te scoate din prefecturile tibetane, daca printr-o minune te primeau intr-un hotel "ne-autorizat" te puteai trezi evacuat intr-un hotel "oficial" foarte scump sau chiar arestat. Drumurile fiind multe in lucru, autobuzele care sunt de folos cand mai trebuie taiate distante erau anulate cand si cand. De prin 2011 situatia s-a deschis; se poate circula in voie (repetam, e valabil numai pentru vehicule nemotorizate; orice altceva cu motor inmatriculat in alta tara decat China conduce la taxe si permise extrem de costisitoare si cu obligatia de a vizita un traseu prestabilit, insotit de ghid etc). Pe de alta parte viza turistica e tehnic mai usor de obtinut, dar mult mai restrictiva ca timp. Ideea fiind ca guvernul vrea sa impulsioneze turismul de scurta durata (sejururi si cirucuite organizate prin agentii, oameni care vin cu avionul, satu la hotel si viziteaza obiectivele turistice AAAAA). Daca vrei sa stai juma de an de pilda, devine complicat, ceea ce inainte era usor. Cu bicicleta nu poti decat sa te focusezi pe zone mici (China e enorma, seriously) si sa iei trenul, autobuzul sau ia-ma nene intre locurile de interes, sau sa tot iesi si intri inapoi in China, obtinand de fiecare data o noua viza. Nici asta nu mereg de prea multe ori, de obicei la a treia visa-run ti se refuza intrarea si trebuie sa stai pe tusa o perioada cel putin egala cu cat am stat in China. Brrrr.... alambicat.
  24. intotheworld

    Procesam cam toate pozele, dar bucata asta de drum a fost asa noasoala, ca nu prea ne-a ars sa scoatem aparatul si sa fotografiem un "cimitir" si intr-adevar in ziua aia totul era vanat-gri, cerul, drumul, lumina si fetele noastre :) Multumim mult, stii cum e, ii place povestitorului sa depene povestea daca si urechile sunt ciulite :) acum, pe bune, ne bucuram ca ne citesti Ce tare, chiar m-ai facut sa caut; noi am facut pur si simplu o traducere de balta din engleza si nu gasim referinte in romana; dar cum imprumutam orice in romgleza, am zis ca merge. Uite ca originalul e mentionat si pe wikipedia. As fi jurat ca e un idiom informal... Multumim si noi ca ne citesti jurnalul.