FB_Rider

Membru
  • Content Count

    107
  • Joined

  • Last visited

  • Days Won

    13

FB_Rider last won the day on July 31

FB_Rider had the most liked content!

Community Reputation

251 Excellent

About FB_Rider

  • Rank
    Membru
  • Birthday 03/16/1988

Profile Fields

  • Localitate
    Bucureşti

Recent Profile Visitors

1,731 profile views
  1. Mai e mult până jos?! Vreau să mai pedalez și eu, că am amorțit stând degeaba-n șa. În dreapta se vede o formă de relief în portul din Kotor. Cazan cu smoală... ăăă, vas de croazieră! Tot cocoțat pe munte eram, deși trecusem de indicatorul de intrare în localitate. În localitate. Kotor e foarte frumos, ar merita vizitat. Zice lumea. Istorie, arhitectură, blabla. Da' nu de mine, eu am fost în tranzit ca de obicei. Era aglomerat și îmi dau binețe cu un alt cicloturist. Am ajuns la poalele formei de relief. „Riviera was built by Fincantieri in Sestri Ponente, Italy, and was launched in July 2011. Riviera has tonnage of 66,084 gross tons, with a capacity of 1,250 passengers housed in 625 staterooms.”. 15 punți! E albă pentru că transportă oi, sau? Nu cred că poluează așa mult, nu? Iese la noxe... /s Am elucidat iacătă și misterul autocarelor de pe serpentine... Interesant. Dar asta e și mai interesant. Ce liniștită e apa, parc-ar fi balta din Cișmigiu! Un sfert de oră mai târziu de pedalat spre nord. Palmieri. Unde mă duceam în continuare? Ținta era un drum montan din Bosnia-Herțegovina care urca pe la 1700 m, neasfaltat. De când plecasem din București mă tot gândeam cu teamă și emoție la el. Nu mai aveam nimic de văzut în Muntenegru, așa că setez azimutul pentru Bosnia! Dar mai era mult până departe. Deocamdată trebuia să părăsesc golful Kotor urcând 700 m verticali înapoi pe munți. La un moment dat zăresc o scurtătură care nu m-ar mai obliga să merg pe drumul european care era destul de circulat pentru gustul meu (obișnuit fiind și cu drumurile pustii din zilele anterioare) și încep să urc printre case. La un moment dat mă opresc. În poză se vede cum drumul principal pe care l-am părăsit continuă pe lângă apă, face stânga 90 de grade, iar undeva în partea stângă (nu am prins în poză) începe să urce muntele spre dreapta. Și cât urcă! Drumul meu era poate mai abrupt, dar lipsit de trafic! După o oră și un sfert am câștigat ceva altitudine, dar insuficientă să mă desprind de această „groapă” once and for all. În stânga imaginii se poate observa o zonă mai îngustă pe unde trece apa, aceea e legătura dintre cele două golfuri Kotor (mare și mic). Drumul european a urcat și el din direcția opusă. dar eram încă sub nivelul lui. Urma să-l întâlnesc la cota 550 m alt. Cam obosisem! Am venit de jos! În plan îndepărtat se observă o moviliță albăstruie deasupra culmilor (centru-dreapta). Este chiar vârful cu antene pe care am urcat și coborât acum niște ore! M-am obișnuit cu piatra seacă. Cred că-s calcare. Adio și rămâi cu bine, Štirovnik! Ce sentiment plăcut să vezi ditai muntele, cel mai înalt din regiune, și să știi că ți-a aparținut pentru o clipită! Mă reîntâlnesc cu europeanul, mai aveam de urcat până pe la 700 m alt. Restul zilei l-am petrecut pe drumul larg cu asfalt excelent, dar peisajele au încetat să mai fie cine știe ce. Mostre. Apă iar nu prea am avut. Jurnalul zice: „canci apa, munti sterpi dp asta d vdr”. A trebuit să merg cu miloaga într-un bar a doua zi. Mă îndreptam spre granița cu Bosnia-Herțegovina (Bosna i Hercegovina, BiH) și Bileća. După Vilusi intru pe un drum secundar care mi-a făcut mare plăcere. Nu avea el asfalt impecabil, dar era pustiu și în ușoară coborâre! Ce surpriză plăcută după sutele de metri urcați în după-amiaza asta! Deja începeam să văd mașini cu numere de înmatriculare bosniace. Munți noi, sălbatici și pietroși îmi desfătau retina pe partea dreaptă. Pe partea stângă văd Bosnia și lacul Bileća! Am încercat să mă mișc mai repede în ultimele ore, voiam să campez în BiH în seara asta. Trec de coada de camioane de la vamă, prezint buletinul, și iată-mă liber să explorez o nouă țară. Nu, nu sunt în Serbia. Ci în Republica Sârbă din cadrul Bosniei și Herțegovinei. Mai există o republică croată și una bosniacă. Iar granițele lor sunt super alambicate și indicatoarele nu sunt mereu prezente. Cum am mai spus, toți (sârbi, croați, bosniaci) vorbesc aceeași limbă, dar eu religii diferite (ortodocși, catolici, musulmani) și s-au măcelărit reciproc acum niște ani, unii au fost mai răi, alții mai puțin. Astea nu se uită ușor. De aceea sunt granițele cum sunt. Foarte trist. Am venit de sus. Soarele a coborât foarte mult. Cu teamă pășesc pe teritoriul acestei țări. Deși eforturile pentru deminare au fost consistente în ultimii ani, încă sunt multe terenuri minate în urma războiului, iar cum am eu obiceiul să duc cortul în boscheți, nu știi niciodată cum ajungi cu mâinile sus în aer... și restul la 20j de metri. Deci aviz amatorilor de Bosnia care vor wild camping... Există hărți cu densitatea minelor pe regiuni, câteodată sunt indicatoare cu capete de mort (eu nu am avut onoarea să le văd pe viu, am fost departe de Sarajevo), dar e suficient una dintr-o zonă nemarcată să te rezolve. Mă cam stresa acest aspect încă de acasă, recunosc. Cel mai incomod loc de cort din tot turul a fost aici. Am dormit literalmente pe pietre. Dar ora era târzie și eram pe coborâre; în vale era Bileća, localitate măricică, iar cum pentru mine dictonul „Pentru o noapte linișită, stați departe de localități” e sfânt, a trebuit să trag aici pe... stânga. What a day, boy, what a day!
  2. Ziua 14/103: Štirovnik, Kotor, Vilusi Dist: 123.34, Rtm: 9:37, Max: 62.2, Avg: 12.8, Odo: 1509, Data: 19.05 Este 5:30, soarele nu a răsărit și eu zburd des-catârizat (căci nu mai am cu mine poverile vieții) pe drumul îngust de-o bandă la 1355 m alt.! Cu 45 de minute în urmă strânsesem cortul și ascunsesem gențile în niște boscheți pentru a le recupera la întoarcere - nu avea sens să urc pe Štirovnik (1749 m) cu toate catrafusele. Nu mai aveam de-a face cu un pas acum (evit pe cât posibil să mă întorc pe același drum pe care am venit, dar câteodată csf ncsf). Acum trebuie spus că antenele de pe Štirovnik sunt militare. Făcând documentarea pentru postarea asta am controbăit netul pentru a afla dacă s-a mai schimbat ceva cu privire la accesul pe vârf. Toate referințele sunt vechi (2011-2012-2014) și spun că accesul este strict interzis... Altele mai recente nu am găsit. Din acest motiv nu voi posta pozele cu manțocăriile respective. În 2017 intersecția cu drumeagul de câțiva kilometri care ajunge pe Štirovnik nu era semnalizată în niciun fel. Dacă nu era marker-ul fixat de acasă în OsmAnd, aș fi ratat drumul cu siguranță. Intrat pe traseu, niciun indicator, nicio barieră, nada. Așa că am început să urc abrupt pe cărarea plină de pietre (mă minunez cum de nu am făcut vreo pană, tre' să fi avut anvelopele umflate beton) având conștiința împăcată. Câștig altitudine printre zdruncinături. Vedere către golful Kotor (ăl' mare, mai e altu' mai mic în dreapta care nu se vede) și Marea Adriatică aflată la stânga. Ce bine că nu am gențile cu mine! Vibromasaj pe acest drum pe care-i clar că se circulă din an în Paști. Mai e mult?! Golful Kotor, din nou. Parcă zbor! Și n-am ajuns încă sus de tot! Jezerski Vrh cu mausoleul unde-și doarme somnul de veci vlădica Njegoš. Jos în vale trebuie să fie și satul lui. Parcul Național din care am venit. Vedere spre sud-est. Am ajuns în vârf! Lângă mine sunt maleficele antene (1 și 3). Nicio urmă de viață, deci n-are cine să mă ia la întrebări! Mă aștepta o coborâre la genți... iar apoi o cădere controlată spre apa din zare, the mighty gulf! Ce fain! Bicicleta a rămas stingheră cât timp am urcat eu pe vârf, cu Jezerski în fundal ce pare la o aruncătură de băț (doar pare) - doar nu era să trezesc soldații urcând la antene zanga-zanga cu bița (dacă or fi fost treji) Coborârea a fost crâncenă! Aș fi preferat să mai urc o dată 400 m decât să mă chinui cu 10 la oră pe pietrele astea mari. Drumul era și foarte abrupt, derapam des cu spatele. Am ajuns la asfalt cu încheieturile praf! Am urcat într-o oră și 20 de minute, coborât într-o oră. Oribil. Nu puteam s-o las să curgă pe pietre pentru că voiam să ajung totuși acasă cu bicla asta și trebuia s-o menajez! Ajung la locul de campare și pun gențile pe biclă. Go go go! Super! Su-per! Vine coborârea, yupeeee! Golful Kotor cel mic (așa îi zic eu, nu-ș' cum l-o chema). Ăl' mare e-n stânga undeva. Cele două comunică printr-o zonă mai îngustă care nu e vizibilă de aici (după muntele care le separă). Oglindă, oglinjoară. Țeapa cu serpentinele! Pe când făceam acasă planul pentru Muntenegru îmi frecam mâinile de bucurie imaginându-mi cum o să cobor ca vijelia pe serpentinele foarte fotogenice spre Kotor. 60 la oră, frână, accelerație, 65, frână, exterior-interior-exterior, 30-40-50, ne aplecăm la 50, voblaj ușor, frână... tot așa. Valentino Rossi după 3 luni în Ciorogârla... Realitatea a fost că un număr așa mare de serpentine se traducea într-un pantă taaare molcomă. Să urce tot neamu' cu tot cazanu'. Jurnalul notează că am prins maxim 40 și coboram cu 35-40 km/h constant, iar pe viraje nu aveam vizibilitate (era și ceva trafic inclusiv autocare), deci nu puteam să mă joc cu trase ideale. Îmi amintesc și acum ce mă plictiseam pe coborâre, „nu se mai termină odată?!” (și nu, nu se termina, aveam foarte mult de coborât). Din părți adrenalină! Lecție: la pomul lăudat nu te duci cu sacul! La începutul serpentinelor vieții... Kotoru' mare. Și Adriatica în stânga-sus. Și aeroportul. Birdview. Aceasta s-a mai văzut. Tot coborând. Ehe, mai e mult până în localitate. Dar mulțumesc pentru indicație, gălbejitule! Va urma.
  3. Ziua 13/103: Čevo, Cetinje Dist: 82.42, Rtm: 8:30, Max: 44.2, Avg: 9.6, Odo: 1385 Data: 18.05 O zi plină de urcări și astăzi. Medie foarte mică, pe coborâri nu am avut asfalt să mai recuperez... Drumul care continuă spre sud este îngust și pustiu. Satele sunt inexistente, rar zăresc o mână de case de piatră răsfirate undeva pe partea dreaptă. Simt că am intrat într-o regiune atipică, specific muntenegreană... Nici urmă de nor pe cer. Era primul meu contact cu clima mediteraneană, mă îndreptam spre mare. Verile în astfel de climat sunt calde și fără nori, deși era totuși luna mai. Nicicând de când am părăsit Bucureșiul nu am mai avut un cer atât de senin. Ceea ce nu-mi convenea, căci rezervele de apă tot scădeau... În dreapta peisajul este minunat. Sunt în Alpii Dinarici. Nu știam încă, dar acei munți din fundal sunt vedetele Parcului Național Lovćen - munții Lovćen. Dacă aș putea vedea după ei nu aș întâlni decât albastrele întinderi ale Mării Adriatice. Crna Gora, sau Muntenegru în traducere, muntele negru... este chiar Lovćen, simbol natural, istoric, cultural și spiritual pentru muntenegreni. I se zice negru pentru că așa arată (sau arăta în 1276) acoperit de păduri. Finalul acestei zile avea să mă găsească în spatele lor (aveam să-i ocolesc prin stânga). Putem distinge vârful cel mai înalt din dreapta, Štirovnik (1749 m, pe care se află o antenă militară) și cel din stânga, Jezerski, mai scund, unde se află mausoleul eroului național al acestui stat (vor urma mai multe detalii). În zorii zilei următoare aveam să urc pe Štirovnik, dar șșșșș!, e secret! Iată-l pe big guy. De acasă aveam în plan să urc pe cel mai înalt vârf din parc, dar nu știam care este în teren! Aleluia! Apă! Čevo village, bless ya! După aproape 24 de ore în care am fost stresat că voi rămâne fără apă de băut... eureka! Altfel ar fi trebuit să recurg la cerșeală Asta dacă aș fi întâlnit vreo localitate, dar de ore bune mergeam între munții plini de bolovani, printr-o „tara pustie, munti piatra sezca la propriu, nu curg rauri p dici, desi paduri exists”, cum în grabă notează jurnalul la finalul zilei. Soarele puternic mi-a permis să scot de la naftalină panoul solar pentru a-mi mai încărca vulnerabilele electronice. La această cișmea izolată am căpătat o înfățișare civilizată prin bărbierire și spălarea scurtei podoabe capilare. Aveam să mai repet figura doar de câteva ori pe parcursul turului, ulterior renunțând la aceste apucături pentru a deveni un velo-taliban cu barba de șapte coți. Continui să urc bucuros în proaspăt recăpătatul rol de sacagiu. Totally F5-ed (i.e., refreshed)! În stânga e perete, doar pe dreapta am priveliște. Drumul pustiu... Bolovăniș, grohotiș, hățiș și alte -iș... not my cup of tea. Cât de mult s-a schimbat peisajul în suta de kilometri de când am părăsit Durmitorul! Mă apropii de Lovćen fără a ști (nici eu, nici el) că urma să-l iau prin învăluire. Biserică tipică pentru zonă. Casă părăsită. Admir ce frumos au fost așezate pietrele. Stâncărie... Sătuce. Nu aș putea trăi aici, prea arid mi se pare totul... Abandonisment. Un vârf spre est, un uriaș de 2500 m din Albania (nu sunt sigur). Orășelul Cetinje spre care mă așteaptă o coborâre lungă și grea, căci drumul nu este asfaltat și e plin de pietrș (se lucra la el). Aici îmi cumpăr de mâncare și o tai spre Parcul Lovćen pe noi serpentine abrupte unde sunt depășit de cursieriști binecuvântați de soartă. Ei trec pe lângă mine ca rapidul prin Dragalina, dar mă salută cuviincios. Așea băh, show me respect! I am your Lord! Nu urc mult și dau de o barieră. A trebuit să plătesc 2 euro ca să vizitez minunea de parc. M-am întrebat în sinea-mi dacă e țeapă, doar sunt cu bicla... Normal că nu mi-a convenit, dar arta cățărării inutile a vârfurilor interzise (cum se va vedea) cere sacrificii pecuniare! Și ca răzbunare, am și campat prin parc deși oficial nu cred că e voie. Zăresc și țelul pentru a doua zi, Štirovnik (1749 m). Îmi era acum clar că vârful cu antenă pe care l-am tot văzut pe parcursul zilei era cel care trebuia cucerit mâine. Iar la câțiva kilometri mai jos e marea... Ce poze mai urmau! Iată și mausoleul lui Njegoš pe vârful Jezerski (sus în nori). Internetul spune că ce este Shakespeare pentru englezi, Njegoš este pentru sârbi și muntenegreni: cel mai mare poet, poetul național. Pe numele real Petar Petrović II Njegoš, el a trăit între 1813 și 1851 și a murit de tânăr (TBC). Poet, filozof și vlădică (prinț-episcop), membru al vechii familii Petrović. Nițică engleză: He was the last of a succession of bishops who, since the end of the XVIIth Century, had gradually gathered into their hands the full power of a secular ruler over the Montenegrin clans. S-a născut în satul Njeguši, pe partea nordică a acestor munți (nu am trecut pe acolo, deși am venit dinspre nord). A cerut să fie înmormântat pe Lovćen și și-a văzut capela construită încă din timpul vieții. Nu înțeleg de ce a ales acel vârf Jezerski care e mai scund decât Štirovnik totuși... Gusturi și gusturi Și gata momentul cultural. Eu nu eram interesat decât de înălțimi, deci nu am urcat până la mausoleu. Vârful antenist era mai mare și doar pentru el aveam ochi. Imagini cu mausoleul și punctul de belvedere de pe vârful lui Njegoš sunt la liber pe net. Arată bine, dar e tourist-y, deci not for me. Și cu taxă probabil, nu voiam să fac apoplexie. Cam așa arată parcul. Vârful fără nume Vedere din cortul clandestin spre ținta de mâine! Oi fi campat eu ilegal, dar nu am stricat iarba sau ceva. Cortul a stat pe o fundație de beton de la o construcție care nu s-a mai înfăptuit. Eram ascuns bine. Noaptea a fost foarte liniștită!
  4. Ziua 12/103: Durmitor, Plužine, Nikšić Dist: 114.22, Rtm: 8:27, Max: 52, Avg: 13.5, Odo: 1303, Data: 17.05 La 5 dimineața ora locală eram deja pe drum, soarele nu răsărise. Eram odihnit și pregătit pentru întâlnirea cu acești pui de Alpi. Nu știam, dar astăzi iar băteam un record la urcat de sărit capacele. Încep ascensiunea pe drumul îngust, iar munții adormiți își arată primii colți. Înnorat, dar nu ploua. Nu vreau să știu cum e traficul aici vara, Transfăgărășanul nostru e autostradă pe lângă acest drumeag... În spatele meu se desena un pastel cu soarele în rol de Picasso. Continui să urc. Urma să ajung sus în șa, Prevoj Sedlo, pas de 1907 m altitudine - cel mai înalt punct pe ziua de astăzi. Dar nu e ca și cum de aici aș fi avut doar coborâre, nici pe departe. Drumul urma să mă plimbe mult și bine pe spinarea Durmitorului la 1700-1800 m, mai aveam 35 km până jos la 635 m. Privind în urmă (eu am venit din partea stângă). Mă apropii de Prevoj Sedlo! Nu am cum să uit în ce hal bătea vântul fix în pas. Voia efectiv să mă împingă înapoi, aproape avea forță să oprească bicicleta. Dar imediat ce părăseai „vârful”, scăpai de curent. Fascinant. Noi peisaje se desfășurau în fața mea. Aveam de coborât ceva. În câțiva kilometri aveam să urc iar la 1880 m. O ultimă privire spre Prevoj. Just beautiful. Coarne de drac. Țara zăpezilor. Nu am întâlnit decât o mașină pe urcarea spre Prevoj Sedlo, dar vara bănuiesc că e foarte aglomerat. Norocul meu! Nu îmi place să împart drumul cu motorizații în astfel de zone. În acea dimineață muntele era doar al meu. Eram pe un fals plat, falsă coborâre, falsă urcare? Cine mai știe? Eram fericit că nu ploua, ar fi fost o experiență mai puțin plăcută, iar fotografiile ar fi avut de suferit. Transalpina vibe. Coborârea începe, super! A se observa stânca luminată în partea din centru-dreapta în depărtare, e ditamai muntele, dar eu sunt mai sus decât el. Muntele menționat. Serpentine. Eh, aici sacul cu noroc a ajuns la fund, căci începe o ploaie zdravănă și rece. Posibil ăsta e prețul pentru că am fost cruțat în golul alpin. Merită! Sunt forțat să mă echipez repede într-un foișor pe care am avut șansa să-l găsesc (pus botoșeii de plastic peste bocanci). Îmi uzez un pic saboții care aveau de frânat un sistem de o sută de kile pe ploaie - nu, nu aș fi preferat frâne cu disc, că se duceau și alea. Coborârea e lungă, anostă, parcă drumul nu e foarte bun. Un punct de belvedere spre lacul Piva (artificial) unde trebuia să cobor (635 m alt.). Intersecție în T... în tunel! Foarte fain. Lacul Piva sau Pivsko Jezero. Știi că ești în Balcani când observi acest Golf II (aparent) bine întreținut. Nu pot să nu observ că mașinile în trecut se făceau cu cap. Ce gardă la sol înaltă! Mașina asta bate orice Golf modern la mersul pe drumuri nemodernizate. Un vagabond ca mine din 2050 nu va avea șansa să vadă un Golf 8 în stare bună prin cutare zonă rurală. Trec de Plužine, o ultimă privire spre lac. Capacul de roată are de asemenea rol de indicator „Vă aflați în Balcani”. Mă îndreptam spre sud și Parcul Național Lovćen și Kotor. Departe. Mai întâi ținta era Nikšić. A fost o porțiune de 40-50 km pe care nu mi-o amintesc cu plăcere. Asfalt bun, mașini puține (deși eram pe drum european), înconjurat de munți, peisaje faine - dar existau două probleme: ploaia era intermitentă, nu știam ce are cerul de gând cu mine, iar eu nu știam ce să fac cu geaca groasă. Dacă nu o puneam pe mine, mă udam de la ploaie. Invers, transpiram și udam tricoul. Am făcut nenumărate opriri ca s-o dau jos/pun iar. Un sfat pentru începători, luați-vă (la un astfel de drum ca al meu) două geci de ploaie, una groasă cu 2 straturi (pentru altitudini mari sau anotimp rece) și un fâș ușor din Decathlon, pentru ploi ușoare la altitudini mici. Eu am avut doar geaca groasă. Și repet, fără tricou de bumbac, luați sintetice! A doua problemă, nu mai aveam foarte multă apă. Tot încercam să găsesc un izvor, zero succes. Munți sterpi! Am găsit apă abia a doua zi. Nu am murit de sete, dar nici nu am băut după pofta inimii. O să-mi amintesc Muntenegru ca țara care m-a-nvățat că munții nu-s neapărat surse de apă. Mă apropii de Nikšić. Un fragment din jurnalul scris din cort la finalul acestei zile aduce iarăși o notă pesimistă, din păcate: „misto intersectia d tuneluri. au urmat 57 km grei pana l niksic,niciun stropnd apa bine, eu aveam...ba ploua, ba nu, naspa. gunoaie si mirosuri d cadavre a la mne” Din fericire mirosurile nu pot fi prinse în fotografii. Iar gunoaiele nu le-am pozat, că de-astea pot fotografia și la noi. Trec de orășel, în poză Slansko Jezero/Lacul Sărat: În partea opusă, peisajul s-a deschis mult, căci am ieșit din strânsoarea munților. Am venit din munții din dreapta (fundal). Aceștia, mai exact. Canal de irigații. Intru pe un drum micuț care m-a suprins prin faptul că avea bordură pe margine... deși eram în afara localității. Dar norii nu îmi plăceau delooooc. Așa că de frică am pus cortul cât de repede am putut într-o locație foarte șic la ora locală 17:20, devreme. Vreau să spun că pe cât de negri erau norii, pe atât de puțin a plouat. Zero stropi, zero tunete, nici acum, nici peste noapte. Mi-am luat o mare țeapă! Dar frica păzește bostănăria. Peste noapte mi-a fost cam răcoare pentru că nu m-am mai îmbrăcat cu pijamalele deși eram la 700 m alt.
  5. Errata: am scris în postarea anterioară; „Niște munți ce seamănă cu Făgărașii văzuți de la Bâlea (Negoiu/Lespezi/Cățun).” Nu Bâlea, ci barajul Vidraru am vrut să spun. Scuzaț'... Ziua 11/103: Tara, Žabljak Dist: 69.31, Rtm: 5:59, Max: 50.1, Avg: 11.5, Odo: 1189, Data: 16.05 O nouă zi, o nouă aventură (scurtă, doar 69 km, se va vedea de ce). Am venit din țara negurilor: Consider că a meritat să bat drumul până aici. Peisajele nu dezamăgesc! Constatăm o abatere de la regimul rutier. Avem un pieton care traversează prin loc nepermis și ne ocupăm personal de pedepsirea individului prin relocarea în iarba de pe partea dreaptă. Superb. Șerpuit. Tara curgând la vale. Am venit de sus! Relieful este extrem de abrupt. Tunelul este foarte jos. Am văzut un autocar trecând prin el, mi s-a părut că trece la limită (bine, era și la distanță). Trafic aproape inexistent. Cel puțin la acea oră. Minunat. Primul scorpion viu pe care l-am văzut vreodată. Wow! Ajung la podul peste Tara numit Đurđevića (citit Giurgevicia, cu aproximație). De pe Wikipedia citire, a fost construit între 1937 și 1940 în Regatul Iugoslav de atunci, are 365 m lungime, iar jos până la Tara sunt 172 m. Nebunie! Când a fost construit era cel mai mare pod pentru vehicule din Europa. A fost reconstruit în 1946, pentru că a fost afectat în timpul războiului. În prezent se sare cu coarda de pe el, îmi amintesc că am văzut și cabluri pentru tiroliană. Înălțimile sunt amețitoare. De la acest pod, râul Tara continua să curgă prin canion. Diferența de altitudine dintre munți și cursul apei este de 1 km. Pe munții care o strâng din ambele părți nu mai există niciun drum, deci nu ai decât două opțiuni: treci podul pe malul drept... Sau rămâi pe malul stâng, unde te așteaptă o urcare de la 760 m la 1300-1500 m, platoul înalt de la baza munților Durmitor. Această a doua variantă a trebuit s-o execut. Următoarea țintă era să pedalez pe drumul pitoresc care traversează acești munți care ajung la 2523 m altitudine (vârful Bobotov Kuk) spre Plužine. Pentru a doua zi, evident. Vedere de pe pod, în amonte. Aval. Podul. Bicicleta-mi, într-o poziție precară... Țăndări s-ar fi făcut până jos dacă ar fi căzut, prin absurd. Gata! Începe lunga urcare spre platoul de la baza munților Durmitor. Eu doar vedem niște serpentine pe aplicație, bănuiam că voi urca mult. Dar nu știam că voi ajunge pe un platou. Iată-l! Temperatura a scăzut simțitor, vântul s-a întețit, ne aflăm la 1300 m alt. Masivul Durmitor ridicându-se brusc din „câmp”. Mă simțeam ca în Mongolia. Pe de altă parte eram îngrijorat de altitudine, de vânt, de cer și de vulnerabilitatea pe care aș fi avut-o în caz de fulgere... Cam plată zona! Floricele pe câmpii... alpine! Din păcate am ajuns la baza masivului mult prea devreme, ora locală 14:30. Dacă am învățat un lucru din ascensiunile montane (în special după lecția pe care mi-a dat-o Pasul Vâlcan), este că ele trebuie începute cu noaptea în cap, când norii nu apucă să facă dezmăț, Știam că a doua zi trebuie să urc până la 1911 m alt. Dacă porneam acum ascensiunea, exista riscul să mă prindă vreo furtună, sau să rămân sus pe munte din motive tehnice, înnoptând acolo. Frig, trăsnete. Deci nu. Ca paranteză, și sper să nu mă repet, în 2019 voiam să traversez Transalpina fiind în Novaci (fully loaded bike, as usual), dar a doua zi era cod galben de furtuni, așa că am plecat la 3 fără ceva noaptea. A început să bubuie când trecusem de Pasul Muntinu, deci eram pe coborâre, în vale. Cine se scoală de dimineață scapă netrăsnit! Revenind la Durmitor, a trebuit volens-nolens să campez acolo, la „șes alpin”. Nu mi-a plăcut deloc că eram pe platou, mă simțeam ultra expus. Vântul bătea tare, m-am chinuit să montez cortul care flutura în toate direcțiile, era răcoare, norii mișunau care încotro... mirosea a vreme imprevizibilă, ca la munte. În aceasă zonă am campat: Cortul pus pe direcția vântului: Jurnalul spune: „16 33 ro, sper sa supravietuiesc noptii la aprox 1500m, netrasnit, fara cort rupt” [deci la 15:30 ora locală eram deja în cort] Nu au fost tunete, dar același jurnal ne comunică: „a plouat noaptea trecuta, cortul a rezistat, tuca l as.”. [deci e cu happy end. ] Ce dramatic eram. Dar dacă vrea natura să-ți vină de hac, te rezolvă! În așteptarea zilei următoare, am profitat de soarele ocazional și mi-am pus tableta și aparatul foto la încărcat în fața cortului. Era friguț, dar fotonii răzbeau și am încărcat ceva baterii. Yay! Și această noapte se numără printre cele mai intense din tur, alături de cea din Goč și altele. Spre dimineață vântul s-a mai potolit un pic și am dormit foarte bine în aerul tare de munte!
  6. Ziua 10/103: Rožaje, Berane, Mojkovac Dist: 127.54, Rtm: 8:48, Max: 48.6, Avg: 14.4, Odo: 1119, Data: 15.05 Astăzi urma să intru în Muntenegru (MNE). Următorul obiectiv era valea/canionul râului Tara. Cale lungă până acolo. Trebuia să țin vestul. Dinarii nu îmi mai erau de folos, intenționam să scot euro, moneda folosită în MNE, ori în Rožaje, ori în Berane. Limba vorbită în Muntenegru este tot sârba, deci nu am fost nevoit să învăț alte formule de salut sau cuvinte pentru apă, pâine etc :)). Limba sârbo-croată, cum o numesc lingviștii. Practic în toate aceste țări balcanice: Serbia, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina, Croația se vorbește aceeași limbă, cu diferențe regionale similare cu cele dintre româna din București și cea din Cluj. E cu atât mai suprinzător și trist pentru mine că au fost războaie crâncene, fratricide, în trecutul nu foarte îndepărtat. Limba din Slovenia e de sine stătătoare. Revenind la poveste, peste noapte nu a plouat deloc. Dimineața mă extrag dintre boscheți și fac un push-bike de înviorare până la șosea. Peisajele sunt cu adevărat spectaculoase. Aveam 14 km până la graniță. Prezint buletinul, sunt liber să trec. Aici cu dosul în două luntri. Spectaculos. Rožaje. Ajung la un tunel de 1117 m lungime. Cel mai lung pe care l-am parcurs în viața mea (ăla de la Bâlea are sub 900 m). Fain! Nori amenințători. Jurnalul spune că m-a și plouat pe urcări, dar din păcate nu am poze să ateste asta și nici nu-mi amintesc de ploaie... Niște munți ce seamănă cu Făgărașii văzuți de la Bâlea (Negoiu/Lespezi/Cățun). Parcă îmi amintesc din research-ul anterior că există un drum până la ei, drum care m-ar fi scos aproape de Tara. Dar nu era asfaltat, iar eu nu aveam tot timpul din lume. Aveam un wishlist plin de pasuri alpine mai spre vest (Italia etc.)... nu mai zic de obiectivele pentru MNE: Tara, muntele Durmitor, muntele Lovćen și serpentinele de la Kotor! Oricum, imaginile cu acești munți înzăpeziți se numără printre preferatele mele din această țară! Ajung în Berane, un orășel animat unde vizitez un ATM. Sunt bogat, am parale-n buzunare! Peisajele sunt în continuare impresionante, iar norii, supărați pe viață. Atenție, cad stânci! Apă învolburată. Culoare interesantă, aduce cu cea din Alpi. Răule! (Deși nu îmi amintesc să fi auzit tunete astăzi.) Munți în orice direcție te uiți, deși kilometrii se adună în picioare. Dacă v-au plăcut peisajele de până acum, trebuie spus un lucru mai puțin plăcut. Cel puțin în 2017, MNE era plin de gunoaie pe marginea drumului și nu numai. Am notat în jurnal pentru această zi: „f mult gunoi si, in ciuda frumueetii mtilor, mne pute d gunoi, cadavre etc”. Din păcate. O simplă mostră: Mă apropii de râul Tara. Și iată-mă ajuns. Aceasta este Tara la Mojkovac, traversată de două poduri, ceea ce mi s-a părut ciudat (de ce nu s-a făcut un pod mai mare din care să se ramifice drumurile? Mă aflam în partea superioară a cursului de apă. A doua zi urma să mă bucur de canion în coborâre. Din păcate locul de cort din seara asta a fost expus trăsnetelor, dar nu am avut ce face, zona este dens populată, fiind o vale largă. Am dormit la 779 m alt. Noaptea a decurs fără incidente, nu a plouat deloc.
  7. Ziua 9/103: Jošanička Banja, Raška, Novi Pazar Dist: 131.44, Rtm: 8:47, Max: 57.9, Avg: 14.9, Odo: 992, Data: 14.05 Astăzi iar aveam să-mi bat recordul la bușit culbutorii de la atâtea cățărări. Veselie nevoie mare dimineața. Am scăpat nemâncat de către... chestii din pădure (chiar nu știu cine mă mai găsea în caz de ceva haha). Drumul forestier care m-a dus la locul de cort: Pârtia din stațiunea Goč pe care nu am pozat-o ieri. Plafonul de nori e jos, sunt la altitudine. Obiectele din oglindă sunt mai încărcate electric decât par... sau cum era? Hmm... viitorul nu sună bine! Cumulonimbus în formare (centrul imaginii). Superb. Asta îmi lipsea. Când vedeți nori de-ăștia mai... înalți, zgârie-nori (pun intended), prepare for the worst. Nor înalt egal căsuță pentru trăsnete, grindină și alte bunătățuri. În satul Ples îmi refac proviziile. Pâine, mulți biscuiți. Intuiam că o să am foarte mult de urcat astăzi, iar vremea e posibil să nu-mi fie prielnică. Burta plină de glucide te ajută să treci peste vicisitudinile sorții Într-adevăr, cățărarea începe. Trebuia să ajung undeva pe sus... 90 de minute mai târziu, încă ne chinuim. Am venit de undeva din vale. Și mai aveam destul de urcat! Pe coborâre, yay! Asta îmi place cel mai mult la munți. Mereu găsești apă fix când ai nevoie (mai puțin în Muntenegru, unde nu am stat chiar pe roze cu apa, deși e plin de ei). După Jošanička Banja trec în viteză pe lângă un tătăiță încărcat și el cu bagaje care se chinuia cu gradienții. Eh, ce bine ar fi să prind și eu pensie, să fac ce face el. Dar o să fie 85 vârsta minimă de pensionare nu peste mult timp... o să urc maxim scările de la intrarea în bloc, nicidecum munții... Forestierul pe care nu am mai continuat ieri/astăzi ar fi întâlnit drumul european E761 undeva la est de Usce (a se observa harta, Usce e la stânga-jos față de punctul de unde am plecat). Dacă pe asfalt am făcut 60 km, cam 50 km estimez că are forestierul. Aia da aventură! Reîntâlnesc europeanul E761 de ieri la Baljevac. Traficul are valori acceptabile. Norii sunt însă înspăimântători și încep să bubuie. Moment în care mă adăpostesc sub un pod să văd ce se mai petrece. Tună ce tună, dar nu plouă. Când mi se pare sigur, ies din ascunziș și mă aștern iar la drum. Mă întâlnesc cu Pablo. Pablo vine din Barcelona, a plecat în martie. Semănăm mult, bandană, pielea acoperită, oglindă, genți galbene. Anul trecut făcuse Barcelona-China, iar acum se ducea la Atena via Kosovo ca s-o vadă pe gagică-sa în trei săptămâni. Nu trecuse prin Alpi, deci avea rulaj bun. Mai zi ceva! Lui nu îi este frică de trăsnete, dar se teme de urși. Conștientizez ce aproape sunt de Kosovo, dar nu vedeam rostul să intru în regiune, nu știam în ce probleme pot ajunge ulterior. Intră cine vrea, iese cine poate (parcă sârbii nu acceptă decât vămile lor). Plus, eu aveam un țel, granița cu Crna Gora/Muntenegru. Ne urăm drum bun și plecăm fiecare în treaba noastră. Mă apropii de prăfuitul Novi Pazar (Târgu Nou, cum ar veni). Refac rezervele de apă, mulțumită lui Allah (slujiorilor săi, mai degrabă)! Foarte bună apa! A urmat o urcare serioasă. În vârful pasului (1018 m, Novi Pazar e la 500 m alt.) se afla un tunel. Dușmanii pe stânga. Odată ajuns în vale, pornesc spre stânga (aval) în căutarea unui loc de cort. Râul este Ibar, citesc că printre cele mai poluate din Serbia, dar în aval, eu sunt acum la 700 m alt., înainte de un mare baraj. Râul merge glonț spre Kosovo. Nu am succes cu locul de cort dacă urmez cursul. O iau în amonte spre Muntenegru. Constat că această vale este populată de musulmani (satul Ribariće, despre a cărui populație - sârbi, albanezi - nu am găsit informații). Geamii, baticuri. Și multă liniște. Valea este strâmtă, am un ușor sentiment de claustrofobie, unde dorm la noapte? Uf, urât cer. Tot analizez unde aș putea să pun cortul. Ibarul e în prăpastia din stânga, în dreapta perete de munte. Văd un drum care coboară spre râu și merg pe el. Masiv pe malul opus. Cobor destul pe drumul de mai sus. Ajung la un ac de păr, continui pe el. La un moment dat apare un alt act de păr, dar văd că pot să continui traiectoria rectilinie. Ajung în boscheți, unde pun tabăra. Posibil cel mai stealth loc de cort din tură. Jos la râu erau niște clădiri hidro-tehnice (is this a word?), auzeam și voci. Dar eu eram invizibil. Foarte plăcut sentiment. Am dormit buștean, cu zgomotul apei pe fundal.
  8. Ziua 8/103: Prevešt, Trstenik, Goč Dist: 75.04, Rtm: 7:48, Max: 48.2, Avg: 9.6, Odo: 860, Data: 13.05 Ziua de sâmbătă, 13 mai a fost mult mai interesantă decât anterioara. Jurnalul spune despre ea: „bg [cenzurat] in goc”. Oare de ce? Surprind un soare somnoros la ieșirea din cort. 23 de minute mai târziu, căscând și întinzându-și brațele radial spre cer. Locul de campare (nici nu e vizibil). Drumul pe care merg este foarte îngust, pustiu... mă cam îngrijorează cerul de plumb. Ce culori frumoase, totuși. Cum am mai spus, aplicația OsmAnd pe care o foloseam pe tabletă nu indica formele de relief sau calitatea (asfaltat etc.) unui drum. Astfel că ajung pe astfel de coclauri: Îmi era puțin teamă, pentru că sunt totuși într-o țară străină. În România îmi permit să umblu brambura pe drumeaguri ca ăsta, vorbesc totuși limba, dar aici... risky. Pauză în poziție de drepți. Drumul se prezenta astfel, în urcare ușoară. Bine că nu-s așa multe pietre. E plăcut să asculți sunetul anvelopelor care se afundă ușor în noroi. În cele din urmă ajung sus și urmează o coborâre pe asfalt. Am zburat pe ea deși începuse să plouă mărunt încă de pe urcare. Ceea ce detestam, am mai amintit că aveam tricou de bumbac care se uda ușor (ploaie/transpirație) și se usca greu. Ajung pe râul Morava de Vest, la Trstenik. O eroină. Ce-i aia ploaie? I want to ride my bicycle (or I have to). Din păcate am o porțiune de drum circulat, europeanul E761. Dar scap repede de el, căci voi vira la stânga spre Vrnjačka Banja. Sărmanul de mine nu avea să știe că distracția avea să se termine aici. Urma să urc de la 200 la peste 1000 m altitudine. Aplicația OsmAnd îți permite să selectezi două puncte pe hartă pe baza cărora îți va desena un traseu de urmat, având posibilitatea să vezi profilul acelui traseu, Dar, vai, pe atunci nu știam aplicația așa bine. Eu vedeam doar niște linii pe ecran, de unde să știu că trebuia să urc munții? Dar are și necunoscutul farmecul său. Las în urmă Vrnjačka Banja pe măsură ce urc. La un moment dat șoseaua devine pustie și sunt tras pe dreapta de niște oficiali de cursă. Șoseaua se închisese pentru un raliu în coastă. A trebui să aștept vreo 50 de minute până au trecut toate cazanele (serios, erau mașini din anii 2000, poate chiar mai devreme). Un Polo suprins cam prost. Pauza asta nu mi-a prins foarte bine. M-am cam răcit, nu era cald. Norii fugeau repede pe cer, se vedea că am urcat ceva. Iote de-aia o să ajung eu târziu acasă, din cauza raliurilor! În cele din urmă primesc undă verde să continui. Cam urâți „norișorii”. Câștigăm altitudine... încet, ca melcul. Bine ați venit pe muntele Goč. În localitatea omonimă voiam să ajung și eu (e de fapt o stațiune pare-mi-se). Mă săturasem de atâta urcare! Valea Moravei de Vest. De acolo am venit. Am ajuns la peste 1000 m, am trecut de stațiune, mă îndrept spre vest, urmând drumul de pe hartă... Și... supriză! Asfaltul dispare și intru pe un forestier. Absolut zero virgulă zero trafic, încă de când am virat spre Goč și mai era asfalt. Nu continui mult. Capăt de linie pe ziua de azi. Pun cortul în pădure și analizez situația odată instalat. Nu are rost să continui pe forestier a doua zi. Cine știe peste ce noroaie voi da, drumul era foarte lung, meandrat. Uitându-mă acum în Google Earth, practic drumul se plimbă pe ditamai masivul împădurit, ajungând și la 1300 m alt, pustietate absoluă. Poate cu altă ocazie să vin aici (dacă voi fi epuizat toate forestierele din România). Se auzeau tunete înfundate. dar fiind în pădure nu eram îngrijorat. A fost ziua cu cei mai mulți metri urcați de până acum, dar din păcate drumul prost și diferența de nivel m-au făcut să cobor sub suta de kilometri planificați pentru o zi. Închei prin a spune că noaptea pe muntele Goč a fost destul de creepy și nu o s-o uit vreodată. Totul era foarte întunecat, domnea o liniște de mormânt. Țiuiau urechile. Pădure deasă, neagră, ca în basme. Din fericire nu m-a deranjat niciun animal și am dormit dus (odată ce am reușit să adorm). Dar nici n-am avut mâncare în cort, haha! A fost una dintre cele mai intense nopți din viața mea, cu siguranță.
  9. Ziua 7/103: Petrovac na Mlavi, Svilajnac, Jagodina, Rekovac Dist: 110.82, Rtm: 8:17, Max: 50, Avg: 13.3, Odo: 785, Data: 12.05 Am uitat să menționez că lui Paul, ciclistul DHL de ieri, i s-a furat căluțul galben câteva zile mai tâziu în... Cehia. A primit altul la schimb pentru a-și continua călătoria prin, cum altfel... DHL. În seara anterioară era cald, cerul pâclos... mirosea a instabilitate, de aceea interpretam orice avion ca fiind tunet. Colac peste pupăză, peste noapte începe să plouă slab. Din fericire cu zero descărcări electrice. Dimineața sunt nevoit să strâng cortul pe ploaie... Astăzi e o zi de umplutură. Peisaje cam anoste, multe urcări, cer mohorât. În Petrovac na Mlavi îmi cumpar 4 batoane, 2 cu susan. Cică au fost nașpa și astea, zice jurnalul. Eh, mănânci și pietre dacă e, la drum lung. Foamea e cel mai bun bucătar! Urc printr-un sat de-mi sar capacele... Drumul cobora mult în diferite văi care nu erau vizibile de sus, ceea ce era puțin enervant, că nimic nu e gratis, iar o coborâre care nu se mai termină înseamnă o urcare asemănătoare. Viteză medie scade și ea, iar eu tre' să ajung până-n toamnă acasă! Svilajnac și un pod interesant, cu dublă folosință: auto și cale ferată. Când trecea trenul, trebuia să-i dăm prioritate. Nu e ca și cum aveam de ales. Îmi pare rău că nu am fotografiat și podul fără tren pe el. Cred că mă grăbeam să-l traversez. Puțin după mă salut cu un cuplu de cicloturiști care veneau din sens opus. Viteza ucide, cred. Varianta sârbească. Banal. La amiază opresc să usuc cortul. Nu e plăcut să ai un cort jilav seara. Plus că ud fiind, e mai greu. Nu car și așa destule? Și locul unde am poposit. Am o porțiune de drum mai circulat. După ce ies de pe el, privesc în zare spre Jagodina. Peisajul nu se schimbă mult deși kilometrii tot curg. Intru și pe o scurtătură șic spre sud (prin satul Cikot), asumându-mi riscul ca drumul subțirel de pe hartă să nu fie asfaltat. Dar a fost asfaltat și foarte frumos. Astăzi găsesc mai greu un loc de cort, pentru că densitatea de sate e mare. Dar reușesc să găsesc ceva departe de așezări.
  10. Ziua 6/103: Golubac, Kučevo Dist: 128.5, Rtm: 9:03, Max: 60.8, Avg: 14.1, Odo: 674, Data: 11.05 Încep să strâng cortul când este întuneric încă. Vreau să recuperez astăzi, în ultimele zile am mers mult prea puțin față de cât estimam, dacă mă prinde toamna pe drum? Luna mă privește sfioasă de după voalu-i efemer. În România se doarme încă; ora 6:24. Norii joși mă cam puneau pe gânduri... o să fiu plouat astăzi? Undeva departe, pe malul stâng, munții s-au transformat în dealuri, ceea ce permite soarelui să lumineze un promontoriu. Aval. Amonte. Malul românesc. Destul de înfricoșători norii. Jurnalul îmi spune că m-am gândit serios să mă întorc acasă în clipele alea. Adică, na, nici n-a-nceput bine ziua și deja vedeam astfel de monștri celești? 7 minute mai târziu se pare că soarele biruiește balaurul cu 7 capete... poate că va fi o zi frumoasă totuși? Trece pe lângă mine un BMW cu număr de București cu o cursieră cocoțată pe plafon. Cu câtă invidie mă uitam la... ce credeți? Cursieră! Mie îmi place viteza, dar cu tonajul de sub mine nicio șansă să merg tare. Ocazional mai tânjeam după o cursieră, în Gibraltar îmi amintesc clar cum mi-am zis că voi face doar ture ultra-light în viitor (nu s-a adeverit). Continui să mă bucur de peisajele cu adevărat spectaculoase - cele mai frumoase imagini sunt mereu cele dn zori sau de la amurg, când jocul umbrelor potențează orice se află în fața ochilor. Trec prin nenumărate tuneluri. 21, în total. Ultimul tunel are indicativul T21. Mai jos doar 3 poze cu ele. Relieful pe partea cealaltă s-a mai domolit. Simt un ușor regret, îmi plac munții. Mă întâlnesc și cu un conducător de vehicul agabaritic. Aici privind spre fortăreața de la Golubăț. Pe om îl chema Paul, era curier DHL și mergea spre Olanda din Thailanda, sponsorizat de companie. Omul fit, deși sărit de 50 de ani. Avea deja peste 11k km la bord. Dormea în sate, cerând cazare. Cel puțin asta am înțeles eu. Probabil că găsea pensiuni cu ajutorul internetului... Nu știu dacă avea cort în acel cargo-bike extrem de greu (incredibil cât de masochiști pot fi unii). Discutăm despre vize, cât de mult detestăm granițele (omului parcă i se interzisese să intre într-o țară deși avea toate actele valide, pentru că era pe biclă sau ceva) și îl întreb cum se descurcă cu dealurile, ca cel de ieri de la Kladovo (omul le urcă, doar că foarte încet). Planul meu inițial pentru următoarea secțiune era să urmez Dunărea până când malul opus nu mai era românesc, apoi să o tai spre sud (Muntenegru). Dar după ce m-am întâlnit cu Paul, mi-am spus că planul pică. El urma să însoțească Dunărea până în Germania. Fluviul e foarte larg aici. Eu eram rapid decât Paul pe urcări. Ne-am fi tot depășit unul pe altul, că aș mai fi oprit pentru poze etc. Hello/bye/hello/bye. Nu am chef. Așa că decid să părăsesc mai devreme Dunărea, la Golubac, după ce pedalasem niște kilometri buni împreună. Omul îmi dă niște bani care îi rămăseseră din România (am impresia că a mers la noi, prin satele sărace din Lunca Dunării). Nu am vrut să-i accept, dar m-am lăsat convins de argumentele lui: nu îi mai trebuie vreodată, suma era modestă. I-am cerut contul bancar să i-i returnez când mă întorc în țară, din păcate nu am cerut și alte date de contact (ajuns acasă am aflat că e complicat cu trimiterea de valută: contul lui era în euro, ar fi trebuit să-mi deschid și eu cont în euro, aș fi pierdut la conversie, iar alte date de contact nu aveam pentru Western Union). Așa că mi-au rămas mie. El i-a oferit, ce să zic acum. Să fie primiți! La Golubac ne despărțim, iar eu încep ascensiunea spre Serbia profundă. O ultimă privire spre România. Abia peste 3 luni urma să mai văd țara. Urc destul de abrupt și sunt răsplătit cu mult verde. Șoseaua e pustie. Ieri fusese cea mai grea zi de la plecarea din București din punctul de vedere al metrilor urcați pe verticală. Astăzi urma să-mi bat recordul. Citez din jurnal, „urcat de sarit capacele”. Serbia și drumurile ei. Sunt în „opștina” Kučevo. Urma să ajung în „capitala” Kučevo și s-o cotesc la dreapta. Cimitir tipic sârbesc. Lângă drum, fără gard de protecție, pietre funerare negre. Este o vedere comună în țările vorbitoare de sârbo-croată. Personal nu îmi place să văd mormintele atât de aproape de drum. Sunt crescut într-o cultură unde cimitirul e mereu în spatele unui gard, chiar și la țară. Intrarea în Kučevo, cu o frescă inedită. Voi mânca 3 batoane care nu îmi plac prea mult (spune jurnalul). În meniu urmează alte urcări pe drumuri liniștite. Dacă până astăzi aveam un traseu prestabilit, de acum mă ghidam după punctele cardinale. Știam doar locul unde vreau să trec granița în Muntenegru. Aha. Deci trebuie să merg spre sud. Pe unde, nu se știe. Voi evita drumurile principale pe cât posibil. Cortul îl pun pe un deal la marginea unei păduri departe de drum. Nu mă simțeam foarte OK, eram totuși pe deal. Dacă o să fiu trăsnit? (Da, în fiecare seară mă gândeam la asta. Știu că e repetitiv pentru forum, dar eu redau gândurile pe care le aveam atunci). Ce rețin din noaptea care a urmat a fost că locul de cort a fost undeva deasupra unui culoar de zbor. Avioanele care treceau la 10 kilometri în aer mă făceau să ciulesc bine urechile: a fost ăla tunet sau nu? Asta până am adormit, bineînțeles. B-u-ș-t-e-a-n, că a fost o zi grea cu 128 km, nu-s de colo. Hai că poate nu mă prinde toamna pe drum dacă o țin tot așa!
  11. Salutare după o lungă absență! Proiectul relatării acestei ture istorice (de acum, căci vorbim de un 2017) nu a fost abandonat, dar pentru că, în ecuația ce mi-a fost dată ca temă în calitate de om al muncii, parametrii timp și dispoziție de a mă așterne la scris nu au permis găsirea de soluții cu valori aparținând numerelor reale, ziua în care am însoțit Dunărea vorbitoare de srpski începe să fie povestită abia acum (ferice de cei care au găsit soluția: la naiba cu ecuațiile și temele!). Așadar e dimineață și suntem încă în Bulgaria... Ziua 5/103: Negotin, Kladovo Dist: 136.60, Rtm: 9:27, Max: 52.6, Avg: 14.4, Odo: 546, Data: 10.05 Încep prin a spune că aceasta va fi o postare cu foarte multe poze. Nu am putut să mai „tai din ele, dă-le dreacu”, în special în partea a doua a zilei. Prea faine mi s-au părut, în ciuda camerei fără pretenții. Dimineața urc dealul de care mi-a fost frică în ajun din cauza tunetelor. Acum cerul era OK, dar știam eu ce surprize îmi va rezerva ziua? Ca fapt divers, de curând am intrat și eu în 2021 ca proaspăt posesor de smartphone, deci cu internet la purtător. O să-mi fie dor de călătoriile în care nu știam cum va fi vremea, peregrinnările la mila ploii. Chiar dacă voi avea opțiunea de a mă întoarce în trecut dezactivând „Mobile Data”, în practică nu cred că voi face asta. E ca la sacul de puf, nu mai poți folosi altceva ulterior... Munți fotogenici, Beljanica cred. Din păcare nu puteam merge spre ei, aveam o cale (și Dunăre) de urmat. Bregovo, the last frontier (urma Serbia mintenaș). Gata. Vamă. Hello Serbia, buh-bye EU! Trec Timocul, deși nu exista niciun indicator în acest sens. Calitatea asfaltului scade considerabil după graniță. Și mă latră câinii. Când ajung într-o țară străină ce folosește altă monedă, mereu primul obiectiv este să ajung la un bancomat ca să-mi scot o sumă modestă, suficientă să acopere costul mâncării pentru durata estimată a derivei mele pe meleagurile respective. Modestă, ca să nu plâng mult după bani în caz de nasoale. În Serbia, stabilisem să caut ATM în Negotin, prima așezare urbană. Ceea ce se întâmplă fără emoții. Mai întâlnesc și un sediu interesant: Vlașka stranka. Știam că-s români în Serbia, auzisem de Valea Timocului, dar nu am asociat această „părtjije” cu românii din zona Timocului. În Negotin, din cei ~17k locuitori, 9.13% dintre locuitori erau vlahi în 2011, zice Wikipedia. Și 0.74% români. Dar cifrele-s mai puțin importante. Sunt suficienți „români” ca un gigel pe bicicletă să le descopere sediul din întâmplare, în căutarea unui bancomat din care să curgă dinarii (dinara în sârbește). Negotin și comunismul său: Eliberat de „jugul urban”, ascult chemarea drumului. Astăzi este frig. Dacă e frig, veste bună: nu servim trăsnete și tunete în meniu, yay! Dar bate cam tare vântul. Capriciile lui mai... Deși nu este în Uniunea Europeană, în Serbia există indicatoare pentru cicloturiști pe lângă Dunăre. Au mai fost descrise pe forum, cu siguranță. Până în Kladovo, vecinul de vizavi al Drobetei, mă tot lupt cu gradienții (malul Dunării nu este mereu plat), vântul și soarele. Ocazional observ sătucele românești de peste măreața gârlă și mă salut din sensul opus cu 5 cicloturiști (dintre care 2 femei). Traficul e modest. Pe măsură ce mă apropii de Kladovo, zăresc și Drobeta-Turnu Severin. Din păcate am de urcat un deal cu un gradient serios. În Kladovo. Malul românesc. Nu știu dacă am mai spus, dar îmi doream de mult să pedalez pe Clisura Dunării și de pe malul sârbesc. Cel românesc îl știam. Astfel că de la Kladovo am continuat să urmez fluviul în amonte, alteptând cu nerăbdare să înceapă munții! Pe malul românesc al Dunării traficul între Drobeta și Orșova este deosebit de intens, fiind un drum european. Mă temeam că un număr important de camioane s-ar putea afla și pe drumul de la sârbi. Cu astfel de gânduri părăsesc Kladovo... Porțile de Fier I (a nu se confunda cu Porțile de Fier II, al doilea baraj situat mult în aval, mai sus de Negotin; drumul pe care am mers a fost departe de Dunăre și nu l-am putut fotografia). Orșova, undevaaa departeee... Drumul este foarte liber. Aproape nu e trafic! Wow, și asfalt bun sub roți! S-a potolit și vântul, life is good! Noul model de camion FAP 1414 (Fabrika automobila Priboj, încă există aparent, produc pentru armată). Normă de poluare EuroKojsh-P. Cu niște lemne în spate de a căror proveniență nu-ș' ce să zic... Dar măcar sunt de la ei, sârbi. Nu? Sper În continuare peisajul devine din ce în ce mai frumos, pe măsura ce soarele coboară, creionând tot felul de umbre peste apă și munți. Până când mă hotărăsc să campez, urma să gâfâi pe o urcare de 10% cu indicatorul pus greșit (ca pentru coborâre), să zăresc chipul lui Decebal pe malul românesc și să străbat câteva tuneluri, inițial fără frontală, obercăind ca pedeapsă pentru lenea de a fi căutat-o în genți, apoi cu ea pusă, căci cu un tunel de 374 m lungime nu te joci. No more comments, enjoy! Se apropia noaptea, iar eu eram conștient încă de acasă că îmi va fi dificil să îmi găsesc loc pentru cort. Totul era prea abrupt pe partea stângă, apă pe dreapta... Partea bună era că nu treceam prin localități, sârbii nu au așa multe sate pe lângă Dunăre ca noi din cauza reliefului accidentat. În cele din urmă decid să risc și să campez sub un pod. Ce se putea întâmpla? Să cadă pe mine? Să se umfle fluviul și să mă ia pe sus? Să fiu trăsnit? Slabe șanse, mi-am zis. Așa că am purces la amenajat tabăra pentru noapte. Nu este plăcut să campezi pe beton, cortul nu poate fi fixat în cuie și dormi „pe tare”. Iar ecoul când trecea o mașină (rar) era destul de puternic. Dar eram cât de cât protejat de o eventuală ploaie. În încheiere, recomand oricui să străbată Defileul Dunării pe la vecinii sârbi, dacă are de ales. Este pur și simplu mult mai frumos la ei, datorită altitudinii la care este situat drumul față de malul românesc. Nu mai spun că în punctul cel mai îngust al fluviului, șoseaua noastră fuge de apă ca o lașă prin munți, pe când la sârbi nu este cazul și peisajele sunt magnifice. Ziua următoare voi însoți Dunărea mai departe, confirmându-mi părerea că la ei e mai bine. Ca acum 40 de ani, dar pe mai multe planuri.
  12. Ziua 4/103: Caraula, Cetate, Vidin Dist: 86.87, Rtm: 5:53, Max: 46.0, Avg: 14.7, Odo: 409, Data: 09.05 Hai, scularea, îmi zic la 6 juma'. Vântul încetase peste noapte și aveam speranțe mari pentru această zi. Pădurea în care am dormit și ce rămâne după mine (iarbă culcată): Cum am mai pomenit, în urmă cu o lună pedalasem de la Ruse la Vidin și atunci observam un Kaufland la ieșirea din Vidin. Atunci am stat în dubii dacă să-mi iau ceva de la chioșcul lor de fast-food. Până la urmă am zis că mai bine nu, oricum intru în România și mănânc acolo. Dar astă-dimineață eram flămând, nu mai aveam decât ceva uscături, și alea puține... Așa că de cu seară pusesem gând rău leuților bulgărești pe care eram decis să-i mărit la o gheretă de Kaufland... E 7 și un sfert și îmi iau adio de la pădurea cea ocrotitoare: Aveam peste 60 de km până la bulgari. Cam mulți pe o burtă mai mult goală. Dar, hei, vântul de față era o amintire, și teoretic aveam doar de coborât până la gârlă (Dunărea). Care să mă ierte pentru apelativ... Oițe: Selfie de 8 dimineața: Câmp, câmp și iar câmp (în față senin, în spate cam mofluză vremea) - poze făcute la intervale de 10 minute: Aici ajunsesem la doar 65 km de Craiova. Parcă trecuse o eternitate (din cauza vântului de prova de ieri). Într-un final mă apropii de Cetate și, în loc să am parte de o coborâre, dau de un fals plat în urcare. Așa mă întâmpini, bre? Ajuns la drumul european, cotesc dreapta și ies din localitate spre Drobeta, că știam eu dintr-o tură mai veche că e un izvor pe dreapta unde pot să îmi adăp calul (bine, călărețul a băut mai mult, da' figuri de stil alea, alea): Cu rezerve proaspete de H2O mă îndrept spre Calafat pe europeanul liber de mașini. De-ar fi toate așa! Nicio epifanie de raportat la Maglavit... După răscrucea cu drumul de Craiova traficul devine mai intens, șoseaua nemarcată, eu cu inima zburată (când mai trec două camioane simultan): O poză slab executată din șaua biclei după ce trecusem de vama din Calafat: Urma să urc pentru a treia oară pe frumosul pod dintre Calafat și Vidin. Prima oară a fost când am venit din tura macedoneană (2016) și am mers ca mașinile pe banda 1, neștiind că podul are pistă de biciclete pe sensul Calafat-Vidin; a doua oară în tura de antrenament pe care am mai amintit-o și acum. Danubiul spre amonte: Intru în Bălgaria, una din țările mele preferate: Aici poștașii sunt tare miopi, sărăcie mare, nu-s bani de ochelari... Numerele se scriu în consecință. Fugind spre Kauflandul vidinez: Ajung la Kaufland, reușesc să mă înțeleg cât de cât cu vânzătoarea și plec cu prada (4 hotdogi și 100 g de cartofi prăjiți) să mă înfrupt lângă niște blocuri din zonă... Am scăpat de 6 leva (3 euro), gata! Și nu mai am niciun sfanț până la sârbi, yay! Ce să zic, am mâncat ca haplea, abia m-am ridicat de jos după festin. Dar trebuia să halesc tot, altfel mi s-ar fi stricat crenvurștii (era și cald). Banii mei, burta mea Hint: nu mâncați uleioase (cartofi etc.) la ture cu bicla, nu se așază bine deloc. Cât mâncam eu așa la umbră analizam și cerul, verdictul fiind că viitorul nu sună bine, parafrazând o veche reclamă. Soarele ardea, norii creșteau, se adunau... Clar era rost de o furtună în maximum 2 ore. Ospățul e gata! Îmi ridic armoniosul trup de o tonă, mă așez pe șa ascultând cum flexează cadrul și cântă spițele în timp ce roțile dau se spargă și mă urnesc ușor la drum... cum pleacă marfaru' din Chitila Triaj, cătinel, cătinel, să nu ne spargem! Nu merg mai mult de 30 minute când spectacolul vizual din stânga mea începe să devină și audio - primele bubuituri înfundate mă fac să intru în panic mode! Nici în față nu era totul roz... soare puternic deasupra mea, furtună mare la orizont, e clar că o să fie ceva strașnic, are de unde să-și ia energia, Spre Dunăre vremea era OK încă. Începe să plouă, nu torențial, din fericire. Eu ajung la un deal bulgăresc care nu se mai termină și observ că nu e nimic mai înalt prin zonă. Cum bubuiturile nu încetaseră, am zis să nu risc continuând și cobor ce taman urcasem. Trag pe dreapta pe un drum secundar care 200 m mai încolo ajungea la o curte sau ceva, montez cortul pe ploaie la 5 și o oră juma' mai târziu trag și un cadru din hotel: Iar o zi cu puțini kilometri? Iar pun cortul la 5? După 4 zile pe drum nu am ajuns nici măcar la sârbi? Când mai ajung eu în Alpi și când mă mai întorc?! Acestea și alte gânduri de genul m-au frământat în acea seară de mai. Măcar s-a oprit ploaia pe la 7 și am putut să dorm liniștit. A fost ziua 4. ------------------------------------------ Confirm că și mie mi se pare mai călduros sinteticul decât bumbacul (nu știu despre merinos). Părere personală, bineînțeles. Mulțumesc @gibonu pentru prezentarea dezavantajelor acestui material lânos (că trebuie spălat manual - e un motiv suficient să-mi dau seama că nu ar fi bun pentru mine, care nu-s cea mai harnică albină din stup). Din păcate transpir mult și nu văd cum ar rezista săraca geacă la abuzurile mele... Mai ales pe ploaie de câteva ore. Dar pentru alte use cases unde nu se transpiră mult cred că este excelentă, într-adevăr. Sacul e lux, și geaca tre' să fie la fel.
  13. Dar chiar aici pe forum spunea @Traveller că lâna merinos nu prea rezistă la tăvăleală, că se descoase etc. Dacă așa stau lucrurile, trebuie pus și acest aspect în balanță pentru cei care vor ca lucrurile cumpărate să-i țină o viață (sau pe acolo) - cum e cazul meu. Am auzit de beneficiile gecii de puf, dar nu au și ele o problemă cu umezeala? Nu sunt o altă grijă în plus pe drum? Eu știu ce mofturos e sacul de dormit, mă stresează ăla suficient că tre' să-l apăr de condens dimineața etc. Eu m-am descurcat cu geaca de ploaie, hanoracul și încălzitoarele de brațe în momentele cu adevărat reci (Alpi, coborâre, ploaie). O teamă mare pe care am avut-o a fost legată de panoul solar portabil. Fără el atașat în spate păream pentru populația locală ori o ciudățenie, ori un vagabond oarecare și eram ignorat. Dar odată agățat, deveneam o chestie hi-tech și tare teamă mi-a fost că o să fiu luat la ochi. Din fericire nu a fost nevoie să folosesc panoul solar în România ca să testez vigilența și agilitatea populației rezidente, iar în afara țării nu am văzut copii în sate (care păreau toate părăsite, rar vedeam oameni pe stradă/pe la porți, cum sunt la noi), deci nu am avut de ce mă teme.
  14. Această soluție ar fi fost problematică în zilele cu vânt și pe coborâri, posibil ar face și un zgomot constant din cauza marginilor/bor cred că se cheamă? Din fericire vântul nu îmi poate zbura șapca, lovește în partea de sus e cozorocului și tendința e să mi-o-ndese și pe mai tare pe bostan, ceea ce-i perfect. Și chiar și în aceste condiții o mai pierdeam ocazional dacă n-o puneam bine de la început. Englezul cicloturist cu care m-am întâlnit în Spania avea pălărie, într-adevăr, dar probabil mai mult pentru că-i plăcea cum arată decât pentru protecție (omul purta maieu - și atât - în miezul zilei). La anumite ore nici cea mai tare pălărie nu mai protejează obrajii/urechile. Pentru mine bandana e cea mai bună soluție și regret că am descoperit-o atât de târziu (până atunci îmi lăsam urechile/obrajii/nasul la prăjit). Mi-e mai cald cu ea, dar nimic nu-i gratis... Fac orice să nu mai simt soarele pe piele, nu prea-l mai suport, sincer. M-a ars destul în trecut.
  15. Interesant, nu am reținut că am traversat Vedea. Într-adevăr acest canal ar veni între Olt (stânga, Drăgănești-Olt) și Vedea (Văleni), am încercuit locul unde am făcut poza: Bodroanca mi-a adus aminte de copilăria din anii de tranziție, când remorci de genul mai apăreau și prin București - parcă și în modul trenuleț, un Roman cu un astfel de container în spate mai trăgea și o bodroancă. Bonus altă fosilă, la Bulbucata, din prima zi a turului (un an mai tâziu când am mai trecut pe acolo, dispăruse): Discuțiile tehnice despre baraje mă depășesc, din păcate. Aceea e mai mult o poză de iete că trecui șî Oltu', așa s-arată el p-acolo.