FB_Rider

Membru
  • Content Count

    139
  • Joined

  • Last visited

  • Days Won

    32

FB_Rider last won the day on October 17

FB_Rider had the most liked content!

Community Reputation

439 Excellent

About FB_Rider

  • Rank
    Membru
  • Birthday 03/16/1988

Profile Fields

  • Localitate
    Bucureşti

Recent Profile Visitors

1,910 profile views
  1. Mulțumesc mult! Și mie îmi place să citesc astfel de „reportaje” din locurile în care vreau să ajung, așa că e rândul meu să dau mai departe. Sper că nu am distrus „corola de minuni” a zonei cu atâtea detalii/poze. Poate altcineva care o să-mi calce pe urme o să surprindă peisajele fenomenale cu joaca norilor, sau o să aibă o vizibilitate și mai bună spre orizonturi. Muntele e tare schimbător, la fel și peisajele. Recomand totuși neapărat o hartă/aplicație offline (folosesc OsmAnd, bazată pe OpenStreetMap) pentru cine se încumetă. Sunt răscruci atât pe creastă, cât și pe urcări,. Nu e mereu clar care e drumul corect. Deși îmi place să cred că am un simț bun al orientării, în momentele alea scoteam frumos telefonul să văd ce spune harta/Google Earth, că nu aveam chef să fac backtracking ulterior :) Undeva la mijlocul distanței dintre Nedeia și Boul m-am întâlnit din sens opus cu un ATV-ist cu femeia în spate care mă-ntreba unde e Nedeia (era după-amiază târzie). Voia să ajungă la Vaideeni (!) și nu avea nici hartă. Sper c-a ajuns cu bine și a dibuit drumul... A doua zi, coborând pe lângă Olteț, oprește un 4x4, și el din sens opus. Șoferul voia să ajungă pe Transalpina. Zburând poate :)) Ideea e că temele trebuie făcute bine de acasă ca să nu fie surprize când plecăm pe astfel de coclauri :)
  2. Într-adevăr drumul e destul de lat și am întâlnit câteva 4x4 pe el. Vara bănuiesc că munții ăștia sunt împânziți de turme de oi, par perfecți pentru pășunat. Nu sunt stâne fix lângă drum, dar din el se desprind drumeaguri către ele. Deci ori acest drum există datorită stânelor, ori o fi fost drum de graniță special construit cândva, ca Strategica.
  3. Skull Mountains and I had some unfinished business... Așadar, două săptămâni de la tura anterioară mă înființam iar în Vaideeni, Vâlcea. Scopul declarat: cucerirea celui mai înalt vârf al Căpățânilor (Nedeia - 2130 m) și explorarea ipotezei „ce ar fi fost dacă aș fi continuat să merg pe creastă acum două săptămâni”. Cu alte cuvinte, să mă apropii cât mai mult posibil de muntele-ce-stă-aiurea-n-drum Balota. La 6 și un sfert dimineața eram călare pe biclă la 550 m alitudine; ziua se prefigura grea, dar cum am urcat o dată în creastă, o să urc și a doua oară! Drumul „principal” spre Nedeia (cf. Strava Heatmap) urmărește cursul Luncavățului (ce trece și prin Vaideeni) până hăt-departe când dă de abrupt și încep serpentinele, dar eu voiam să stau la înălțime, nu să stau toată ziua langa-danga pe lângă apă. Așa că voiam să urc pe lungul picior de munte din dreapta Luncavățului. Atac în beznă serpentinele abrupte și bolovănoase din nordul satului (la vest de râu), știind că mai bine mă chinui cu ele acum decât să ocolesc mulți kilometri prin Izvoru Rece, trezind și toți câinii din sat cu ocazia asta. Ceva mai târziu: Oltenia de sub munte: Aici mă încearcă un regret... creasta Căpățânilor e atât de departe de sătucele astea de jos, că pe măsură ce urci, în loc ca peisajele să devină din ce în ce mai spectaculoase când privești înapoi, se întâmplă fix invers. Abia acum, când urcarea e la început, se pot suprinde cele mai faine peisaje cu sudul adormit: Drumul este foarte abrupt câteodată, push-bike required. Cum totul are un început, reușesc pe o serpentină afurisită să iau și prima trântă din viața mea cu bicla fully-loaded: cad în picioare, bicla cade pe dreapta, unde era și geanta cu ditai sacul de dormit. Happy end for all parties. 5 ore de la plecare. Se mai îndulcește panta, dar creasta e încă la mama naibii: O oră și jumătate mai târziu, peisajul e aproape neschimbat, în ciuda metrilor câștigați. Ajung la refugiul Cășeria, 1725 m alt., construit relativ recent. Observ sticla abandonată pe pat... Românica. E și o sobă înăuntru. Acest refugiu este din păcate departe de creastă, ba chiar e invizibil de sus. Părăsesc refugiul. Peisajul se deschide într-un târziu. Pot să văd drumul care urcă abrupt spre Nedeia (care e la peste 4 km în față, invizibilă), iar în dreapta văd „prietenul” Balota, la est: În spatele Balotei e creasta principală. De acolo de sus ar fi trebuit să cobor acum două săptămâni, habar nu am cum. Ce bine că am stat potolit și am coborât spre sud! În față se văd serpentinele spre Nedeia, dar și drumul de sub ele care ajunge în Șaua Funicelu (1830 m), fix sub Balota. Vremea era excelentă, iar curiozitatea-mi imensă. Voiam să văd baza Balotei cu ochii mei, așa că am purces într-acolo, 1,6 km de urcare până la 1830 m (total 3,2 km de ocol): Apropiindu-mă de Balota: Valea Luncavățului, sau măcar a vreunui afluent. Jos în capăt ar trebui să fie Vaideenii. Cu ocazia asta aud și ursul tânguindu-se prin pădure. Mă atenționase o mașină că-s animale pe-acolo, dar mie nu mi-e frică de urși ziua. Șanse infime să ne surprindem reciproc, nu merg pe nu știu ce poteci. Balota. Pe acolo cică ar fi trebuit să cobor acum două săptămâni, ioi. Este pur și simplu imens! Șaua Funicelu (1830 m) și Marele Manibalota! Mai departe nici nu există potecă. Kudos pentru toți cei care s-au chinuit cu MTB-ul în cârcă pe aici. Bicicleta rămâne în aceeași poziție, eu urc un pic pe Balotă. Vedere spre nord și Piatra Târnovului. De acolo am venit. Mai urc un pic. Abrupt, nene! Revin la „bază”, de unde s-a bifurcat drumul spre Funicelu. Serpentinele nici nu se văd, atât de dură e rampa. Eram abia la 1751 m, în sub 4 km trebuia să ajung la 2143! Au fost niște kilometri de push-bike infernali, niciodată nu m-am chinuit așa. Dar a meritat :) Pentru referință, toată Strategica am urcat-o în șa acum mulți ani, o dată n-am făcut push. Aici e însă imposibil. De pe cele plaiuri sudice am venit. Refugiul Cășeria este practic invizibil, cam la intersecția dintre drum și pădure. Nicio șansă să „dai” de el la întâmplare, mai ales pe vreme nașpa. Oltul și numeroasele sale baraje, în partea de sus. Compoziția nu e excelentă, dar soarele fiind foarte puternic vedeam mai greu ce surprinde camera. Balota devine micuț pe măsură ce câștig altitudine. În stânga lui, vârfurile Cosana (cred) și Ursu (care e ăl mai mare). Zooming in, Făgărașii ușor albiți la final de septembrie. Nici urmă de zăpadă unde mă aflu. Fiecare pas se simțea ca o mini-victorie. Ăsta era planul de concediu pentru vară, dar mă bucur că am renunțat atunci. Vremea e instabilă. Nu știu ce m-aș fi făcut pe ploaie/fulgere într-o zonă ca asta. Long time no see, Buila-Vânturarița în toată splendoarea: Panoramic (mergeam în direcția opusă de cum stă bicla, a fost mai simplu s-o-ntorc): Ursu (îndepărtat) și Balota: Mai aveam peste 1 km și mai prindeam scurte porțiuni ciclabile. Vârful ăl mare nu era Nedeia, ci La Nedei, vecinul ei sudic. Nici măcar nu puteam vedea punctul terminus! Spre vest, al patrulea vârf al țării ca altitudine, Parângu Mare: Tot mă obsedează muntele ăla nesuferit: La Nedei. Proeminent și nici măcar nu e așa înalt. Mă gândeam deja că poate nu mai urc pe Nedeia dacă e în halul ăla de abrupă. Și nu era! Drumul se aplatizează, în zare văd Nedeia spre care se ajungea ușor pe biclă. Pentru ultimii metri va trebui să abandonez bicla: Bag antifurtul între spițe în caz că vrea vreun urs s-o ia la vreo tură la vale, îmi iau într-o borsetă camera, banii, actele și hai pe vârf! Yay, misiune îndeplinită! Sunt la 2130 m, pe cel mai înalt vârf al Căpățânilor! O obsesie în minus, să curgă șampania! Piatra Târnovului, în colțul din nord: Făgărașii și Munții Lotrului, colțul de nord-est: Spre est, Cosana și Ursu (foarte apropiate, în raccourci, Ursu e cel înalt). Iar în dreapta/plan îndepărtat, la 16 km în linie dreaptă, vârfurile Ionașcu (mare, în dreapta) și Zmeuret (posibil, în stânga), pe lângă care am trecut în urmă cu două săptămâni. Repetăm. Panoramic nord: Panoramic est: Panoramic sud: Spre apus cam bătea soarele, dar la nord-vest totul era limpede. De la dreapta la stânga și de la plan apropiat la depărtat, trei vârfuri se disting: Negovanu (2064 m), urmat de Turcinu (1963 m) după care, vecin cu el și aparent de aceeași statură, Boul (1913 m). La stânga de Boul, undeva în vale, e Curmătura Oltețului, unde se termină Căpățânii și încep Parâng, cu piciorul Micăii servind ca avanpost. Drumul meu urma să treacă printre Turcinu și Boul: Mă mai bucur câteva minute de peisaj, apoi cobor la biclă și mai departe, la drumul principal. Nedeia nu este atât de „rea” cum pare aici, deși domină orizontul spre nord-vest. Începe lunga coborâre spre Curmătura Oltețului. Cum ziceam, Nedeia este o veritabilă dominatrix privită de aici. Turcinu și Boul (în plan îndepărtat). La nord sunt Munții Latoriței, călăriți pe undeva de frumosul drum Strategica. În vale e însăși Latorița. Ca notă personală, Strategica parcursă de mine în 2014 mi s-a părut mai frumoasă decât întreaga creastă a Munților Căpățânii, atât ca peisaje (de exemplu, se vede foarte frumos Lacul Vidra de sus, pe când din Căpățânii abia dacă ai ocazia să vezi un pic Lotrul), cât și ca dificultatea în sine (nu a fost nevoie de push bike). Dar suntem în 2021, nu mai știu cum e Strategica acum. Privind în urmă, Nedeia va continua multă vreme să domine orizontul. Vârful Boul în stânga. Urmă să îl ocolesc prin dreapta. Singura turmă de oi întâlnită. Oile erau de la stâna din Curmătura Oltețului, mi-a zis ciobanul. Adio, Nedeia! În curând va dispărea în spatele Boului. Și Strategica, văzută pe muntele vecin. Somn de voie. Teoretic. Aș fi dormit mai bine dacă nu aș fi auzit ursul azi, recunosc! :)) A doua zi de dimineață începe cu un kilometru de pull-bike. Adică s-o tragi de ghidon să n-o ia la vale, în timp ce mergi pe lângă ea. Tare abrupt și tare mulți bolovani! Curmătura Oltețului, cam 1615 m alt. Vedere spre nord: Urmează 25 (!) de kilometri de forestier pietruit până în Polovragi. Nu-s chiar de colo, mai ales că te zgâlțâie bine. Cu câțiva kilometri înainte de comună se intră și în Cheile Oltețului. Apoi asfalt impecabil, cu multe urcări și coborâri vijelioase până în Vaideeni. Super peisaje, no traffic. De fapt toată zona asta deluroasă dintre Jiu și Olt mi se pare minunată pentru biciclit. Acum trebuie doar să-mi găsesc alți munți „ciclabili”. :) Că pe-ăștia i-am cam mâncat cu fulgi :)) (sau ei pe mine? Tough call...) ~Sfârșit~
  4. Ziua 2: 12.09.2021 57,47 km, 5h10m mers efectiv, 11,1 km/h medie, 48,1 km/h maxima Link traseu. Mă trezesc când e deja lumină în cort. Aș mai fi dormit, dar știind că sunt atât de departe de mașină și se pot întâmpla atâtea pe drum, nu mai zăbovesc. Vârful Ursu mă salută. Am făcut aceeași fotografie și la apus, dar nu se înțelege nimic, contre-jour, soarele era undeva lângă Balota, vizibilă și ea în stânga. Shortcut-ul pe care am dormit. Și eterna BV în dreapta, acum total întunecată. Bicla e gata de drum! Selfie. Îmi scot repede hainele de pe mine, urcarea m-a-ncălzit numaidecât. Trebuie să ajung la 1909 m. Sudul este acoperit de o pâclă, nu văd nimic. Nordul nu mă impresionează nici el. Zoom in către sud. Marele Ursu, în dreapta. În față, Curmătura Piatra Roșie, locul unde se termină drumul de creastă care o va coti la stânga 90 de grade, cu mine cu tot, depărtându-se de înălțimi. În curmătură. Coborârea este lungă, abruptă, plină de bolovani. Nu pot să cobor cu mai mult de 6 km/h. Aș minți dacă aș spune că a fost o plăcere. Dar aș mai face așa ceva, clar, dar pe alte plaiuri. BV și Arnota în dreapta. În plan îndepărtat, la sud, este Vârful lui Roman. Sunt câteva pensiuni aici și mă așteaptă o ultimă urcare serioasă. Balota. Grohotișul este pe un versant care nu se vede. Când o să încerc să urc pe Nedeia plănuiesc să fac un „detur” până la baza Balotei (venind de pe drumul sigur), să văd cu ochii mei poteca plină de grohotiș și să-mi confirm, eventual infirm, faptul că am făcut bine că nu am continuat pe Ursu și pe Balota. Strava Heatmap pare să fie de asemenea „neagră” pentru bucata Ursu-Balota-Funicelu (unde era fotografiat grupul de mai sus). Releul de la Rânca, mai aproape ca niciodată. Mă apropii de Vârful lui Roman. Coborârea e încă dureroasă. Consum 75% din energia de pe o urcare, asta mi-e senzația (rămâi în șa, nu derapa, strânge bine frânele, mută-te de pe un culoar pe altul în funcție de pietre etc.). M-am îndepărtat mult de creasta principală, dar sunt abia la 1700 m deși simt că m-am târât până aici, uf, trebuie să ajung la 560 în Vaideeni! Va fi o zi grea. Balota. Linia care se vede în partea superioară e locul pe unde se coboară. Aia e partea „frumoasă”. Dar ce vine după colț... nu vreau să știu. De pe urcarea spre Vf. lui Roman pot privi pentru ultima oară creasta estică. Se vede atât de limpede cum am mers! În dreapta sunt Ionașcu, Zmeuret, în centru (șaua) este Curmătura Rodeanu, iar în stânga Văleanu, unde am dormit. Iar prin Curmătura Rodeanu se zgâiesc la noi nimeni alții decât Făgărașii! Finalul cățărării! Pensiuni și o nouă mănăstire în vârf de munte. Releul râncean se tot cere pozat, eu ce să-i fac? Drumul e la fel de prost, eu consum la fel de multă energie struning calul sub mine. Străbat o porțiune frumoasă de pădure. Ocazional mai urcă sau coboară mașini. Lasă în urmă un praf colosal. Nu îmi puteam imagina că poate exista atâta praf pe munte. Chiar e secetă! Oltenia de sub munte. Abrupt și interminabil. Pauzele pentru răcirea jantelor sunt necesare. În trecut am făcut pene pentru că am „ars” camerele. Vaideeni e departe jos. Dar zăresc serpentinele pe care m-am chinuit să le urc în 2019 pe bicicleta cu roți de 32c. Cruntă experiență și aia. Motiv pentru care, în viitoarea ascensiune pe Nedeia, o să urc prin Izvorul Rece, comuna vecină. Am ajuns și în Vaideeni. În sfârșit. Mai aveam 34 km până la mașină. Am prins un pic de DN (Horezu-Costești), apoi am trecut pe comunale, județene, adunând alți metri serioși de urcare - dar de data asta pe asfalt, o absolută încântare! Nu am mai găsit nimic interesant de pozat mai departe; după ce stai printre uriași nu mai găsești nimic interesant la furnicile de jos. Epilogul mă găsește în ambuteiaj pe A1, ca un bucureștean get-beget - dar acum doar nu pot să-mi învinuiesc bicla că nu mi-a făcut nicio pană, că nu i-a căzut vreo pedală sau rupt vreun lanț, evenimente care să-mi întârzie întoarcerea la capitală și deci evitarea orelor de vârf ale traficului de duminică! Sunt tare mândru de ea, recunosc! ~Sfârșit~
  5. Salutare, tuturor! În urmă cu mulți ani, plimbându-mă eu aiurea prin Google Earth, am descoperit că o bună parte din munții ce străjuiesc Oltenia la nord sunt traversați de un drum cât se poate de vizibil din satelit. Atunci a încolțit ideea de a-l parcurge pe bicicletă, mai ales că avusesem o superbă experiență pe Strategică în 2014, drumul montan ce pleacă din valea Lotrului și se „varsă” în Transalpina la 1911 m, la nord de Pasul Muntinu. Munții se numesc Căpățânii și sunt o grupă muntoasă a Munților Șureanu-Parâng-Lotrului, bineînțeles parte a Carpaților Meridionali. Ating o înălțime maximă de 2143 m pe Nedeia. Cam ăștia sunt: Curmătura Oltețului, în care se poate ajunge ușor cu mașina dinspre sud (dacă nu ții prea mult la ea), le este limita vestică; la nord sunt mărginiți de Lotru și Latorița; în est avem Oltul, iar în sud culmile prelungi coboară în Oltenia (Polovragi, Vaideeni, Horezu, Costești). Cele mai interesante resurse pe care le-am găsit pe interneți cu privire la biciclirea acestor uriași au fost postarea/blogul lui VladG și traversarea Silviei. În ambele cazuri, eroii noștri au mers de la vest la est. Cum VladG descrie în postarea sa, coborârea din masiv s-a făcut spre nord, la Săliștea, pe o potecă extrem de abruptă, prin albii secate și alte minuni cu care nu vreau să am de-a face și recomanda eventualilor temerari să coboare spre Olănești. Silvia a coborât în direcția localității Cheia, pe un drum îngust și abrupt, dar care nu era totuși o potecă și pe care am decis să-l urmez pentru a ajunge în creastă. M-a ajutat și existența unui filmuleț vechi cu drumul sisific ce duce în apropierea vârfului Gera, film poate fi găsit aici. Planul meu era să fac creasta de la est la vest, pentru că așa mi se părea natural venind dinspre București. Pitici Din nefericire, cum nimic nu-i perfect, nici creasta acestor munți nu este 100% ciclabilă. Problema este muntele Balota (pe hărți apare ca fiind vârful Căpățâna), situat undeva la sud-est de Nedeia. [Sursa foto] Balota este un uriaș care ar trebui coborât dacă vii dinspre est (cum aș veni eu, precum grupul din foto). Este pus în mijlocul crestei și nu poate fi evitat. Astfel că, luând în considerare următorii factori: cele mai multe accidente montane se petrec pe coborâre, nu pe urcare nu am găsit niciun articol/blog/video în care MTB-iști ar fi coborât Balota cu bicicletele în cârcă; toți au fost pe urcare grohotiș (!) pe Balota distanță mare de traversat bicicleta grea de cicloturism (genți, cort, sac de dormit) abrupt am decis că nu mi-e cald cu toți dinții în gură și că aia e, nu pot să-mi adaug „creasta integrală” în palmares. În mod clar trebuie să mă opresc înainte de Balota (și implicit, de vârful Ursu - 2124 m - mai exact, în Curmătura Piatra Roșie), să cobor spre Oltenia vreo 19 km, și apoi să urc înapoi 20 km în creastă pentru Nedeia. Ăsta era de fapt și planul acestei veri. Plan eșuat. Și nu era o premieră. Ca să pun lucrurile în context, am avut 5 încercări de a accesa creasta Căpățânilor. Toate, picate cu brio: 2016, iulie. Atac dinspre Cheia. MTB scump, tot calabalâcul (cort/sac de dormit/mâncare) în spate. Constat că după răscrucea spre Schitul Pahomie drumul este surpat. Nu mi-a trecut prin cap că aș putea trece prin apă, nici știam cât de adâncă e, așa că mă întorc acasă cu trenul. 2016, iulie (câteva zile mai târziu). Atac dinspre Cheia. Același echipament. Trec apa cu bocancii în mână. Foarte mândru de ispravă. Mă pitesc cu cortul lângă drum. A doua zi de dimineață continui urcarea, dar la un moment dat, după un tunel, drumul devine extrem de abrupt, non-ciclabil și mi se face teamă că nu pot continua. Marș acas'! 2019, iunie. Atac dinspre Vaideeni. Bicicletă nouă, britanică (și proastă) de cicloturism, anvelope 700x32C (că atât permitea cadrul lui pește). Serpentinele din capătul satului îmi pun capac (bolovani, abrupt). De asemenea, se aud tunete dinspre norii înalți de un alb sclipitor. Abandonez urcarea ce nici bine nu începuse și-mi văd de (alt) drum. Pe ploaie puternică, dar aia e... 2021, iulie. Atac dinspre Cheia. Bicicleta veche de cicloturism care a văzut Parisul. Drumul la Pahomie nu mai este surpat, dar nici eu nu mai sunt în forma fizică de altădată și vremea pare instabilă. Mai târziu aud și tunete. Fac cale întoarsă cu 1 km înainte de tunelul menționat. Privind în urmă creasta Builei, mă felicit pentru decizie, norii nu s-au dat duși de pe munți toată ziua. Și, la final: 2021, septembrie. Atac dinspre Cheia (încercarea numărul 4 în zonă). Aceeași bicicletă veche, dar cu anvelope noi, imense (maxim cât permite cadrul) față/spate. Prognoza meteo: impecabilă. Mission status: success. Din lipsă de timp, obiectivul pentru weekend era parcurgerea crestei estice a Căpățânilor, de la vârful Gera până la Curmătura Piatra Roșie (sub vf. Ursu). Plecarea din localitate Păușești-Măglași, urcare pe lângă râul Cheia, creastă 15 km, coborâre în Vaideeni, întoarcere la mașină prin Horezu. Puțin peste suta de kilometri. Urcarea dinspre Vaideeni către cel mai înalt vârf, Nedeia, cu coborâre în Curmătura Oltețului și înapoi la Vaideeni, va avea loc cu altă ocazie. Ziua 1: 11.09.2021 48,06 km, 7h40m mers efectiv, 6.2 km/h medie, 26 km/h maxima Link traseu. Nu pot să nu remarc recordul personal negativ (6 km/h medie pe 48 de km), dar nu mi-e rușine cu el, căci știu ce am avut de tras - la propriu... La 6 dimineața zeul automobil este abandonat pentru două zile în Păușești-Măglași (alt. 340 m). Bagajele erau făcute încă de joi. Vineri seara doar am pus gențile pe bicicletă și m-am culcat pentru a putea conduce fresh în toiul nopții. Satul Cheia nu mai are secrete pentru mine, nici frumosul râu meandrat și omonim. Este a patra oară când merg pe acest drum prost întreținut, motiv pentru care nici nu mai fac fotografii. Drumul este îngust și, în localitate, stricat de-a dreptul. Asfaltul se termină la ieșirea din sat. 60% din traseul celor două zile va fi pe macadam și bolovani. Râul Cheia, surprins în iulie 2021 de subsemnatul. Drumul prăfos este mereu pe malul drept al apei. Ajung la răscrucea cu drumeagul care urcă la Schitul Pahomie (km 16.7 pentru cine urmărește pe ridewithgps) după două ore de la plecare. Zona este plină de sihaștri, chiar am fost depășit mai târziu de bărboși pe ATV-uri. Natura aici este de o frumusețe rară, de aceea am și ținut cu tot dinadinsul să ajung în creastă prin Cheia. Schitul Pătrunsa este și el în zonă, dar se ajunge la el pe potecă de picior, atât dinspre Pahomie, cât și dinspre satul Bărbătești din sud. Chiar e rupt de lume, mi-aș fi dorit să ajung pe biclă (nu carry-bike), dar nu e posibil. Continuând să însoțesc râul de la intersecția către Schitul Pahomie, pătrund pe teritoriul Parcului Național Buila-Vânturarița. Accesul este cu taxă (dacă te prinde garda în gipan). 50 de minute mai tâziu, opresc la un izvor pentru a-mi completa rezervele de apă. Până în creastă, peste 6 ore, nu am mai întâlnit decât un izvoraș. Iar în creastă, de unde apă? Colții calcaroși ai Builei (dacă nu mă înșel) mă sfidează. Par ei înalți aici, dar din creasta Căpățânii vor arăta fix ca niște pitici! Apa Cheii rămâne ca de obicei pe partea dreaptă. Ca și la încercarea numărul 2 (din 2016), sunt ajuns din urmă de gipanul cu inscripție „DAKAR” în care trona rangerul parcului. Îmi spune că sunt pe teritoriul parcului și că trebuie să mă execut cu 5 lei la băiatu' (nu literalmente, of course). Taxa a rămas aceeași ca în 2016. Personal mi se pare puțin aiurea, pentru că eu sunt în tranzit pe ditamai drumul, nu am treabă cu masivul Buila-Vânturarița (râul Cheia este la periferia parcului), dar îmi țin observațiile pentru mine, unde-i lege nu-i tocmeală (știam de acasă că risc să devin mai sărac cu 5 lei, așa că aveam bancnota potrivită). Sunt curios dacă avea POS omul în cazul în care nu aveam temele făcute. Mă întreabă unde merg, îi spun că pe creasta Căpățânilor, se miră și-mi întoarce că mai bine era dacă eram pe o biclă electrică. Îi replic că nu văd care mai e farmecul așa. Ne salutăm reciproc și ne vedem de drum. El mult mai rapid, bineînțeles. Cum în zonă e plin de schituri (chiar, am uitat să menționez Iezerul, care e spre Cheia), nu lipsesc popasurile cu însemne religioase. De câțiva kilometri drumul se stricase, bolovani ascuțiți se ițeau din pământ, rampa devenise mai dură. Totul pentru că am îndrăznit să mă despart de cursul apei de ceva vreme. La un moment dat aud zgomote ciudate printre copacii înalți, habar nu am ce animal o fi fost, așa că fac un pic de gălăgie. Zona e cam accidentată pentru un urs gras. Sper. Las în urmă punctul în care, în iulie, abandonasem ascensiunea temându-mă de ce va să vie de sus. Acum așteptam cu nerăbdare să intru pe terra incognita și să ating punctul în care am făcut cale întoarsă în 2016, undeva după tunel! Iată și tunelul. Neiluminat, cu plăci de beton pe jos, se recomandă a se folosi frontala. Paznicul parcului și-a parcat mașina lângă tunel și pândește turiștii. Nu cred că o să aibă mușterii, zona este o fundătură, singurul punct de interes este cabana Cheia jos la vale, după tunel. La ieșire. Înfricoșător peretele vertical. Mă aflu abia la 1120 m. Picioarele îmi spun că am urcat mult mai mult decât cei 780 m teoretici din Păușești-Măglași. Mă gândesc cu tristețe că urmează o coborâre lungă acum, pe drumul către izolata cabană Cheia (la care nu voi ajunge, dar care are recenzii bune de la munțomani), după care am de urcat până lângă Gera în creastă la 1825 m și ziua nu se va termina acolo, căci creasta nu e câmpie și iarna nu-i ca vara! Indicatorul, prezent și în 2016, mă informează că mă pasc 6 ore și jumătate până pe creastă, pe triunghi roșu. Exagerat. De fapt, pe tot teritoriul acestui parc, încă din satul Cheia, intervalele sunt parcă date pentru mersul de-a bușilea. Eu am făcut 4 ore până sus, în condițiile în care rar am depășit viteza de 7 km/h și pe alocuri am împins atât de încet la biclă de nici măcar vitezometrul nu se mai obosea să înregistreze ceva. Cale de câțiva kilometri cobor cu frâna trasă (un prim laitmotiv al turei), ca să nu dezmembrez bicla, până la altiduinea de 994 m. Aici voi urma drumul din dreapta ce urcă pieptiș prin pădure. În stânga se ajunge la apa cea abandonată deunăzi și cabana Cheia. De ce s-a făcut tunel sus și nu drum pe lângă apă, este pentru că doamna are parte de un canion, pare-se, și curge singurică printre stânci. Shhhh! Urcarea prin pădure este crâncenă. RideWithGPS spune că rampa maximă este de sub 20%, dar eu cred că este beat. Este imposibil de pedalat aici, poate doar un atlet desăvârșit pe o bicicletă de sub 10 kg, fără niciun fel de bagaje, ar mișca ceva. Ba și el ar avea și el probleme cu aderența. Sunt pietroaie peste tot. Cu o mână pe ghidon și alta strângând tija de șa, trag efectiv bicla de peste 25 kg după mine. La fiecare 3 pași mă opresc, 5 pași sunt deja prea mulți și risc să-mi bubuie ceva. Încerc și strategia pașilor ultra mărunți, un fel de „pinion mare” pentru picioare, dar tot obosesc. Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese sunt esențiale în aceste crude momente. Nu mă plâng, știam că asta mă așteaptă. O măruntă victorie mă înseninează, căci trec de punctul în care abandonasem tura în 2016. De acum sunt un adevărat explorator, urcând spre noi și noi orizonturi. Pe porțiuni scurte reușesc să mă pun în șa și să pedalez, este mult mai ușor să mișc dromaderul dacă stau pe el, însă am probleme în a-mi menține echilibrul date fiind condițiile de viteză mică și bolovani. De nenumărate ori îmi derapează roata spate și consum energie aiurea. Cardio at its best! Când e de împins bicicleta, urc des cu viteze de sub 3 km/h. Câteodată vitezometrul nici nu mai pornește, sub 2 la oră îi dă cu virgulă. N-a fost proiectat pentru astfel de viteze „hiperluminice”. După o oră și 20 de minute rampa se mai îndulcește. Am ajuns la 1340 m alt. după 2,7 km de chin. Mai aveam 500 de metri verticali până la Gera, dar mai rău de atât nu aveam cum să fie, nu? Ba da! Dar peste câțiva kilometri. De aici drumul urcă simultan cu lungul picior al unui munte și orizontul se deschide spre est, când îmi permit copacii. Bolovanii nu au dispărut, șleaurile pline de pietre în care tinde să cadă bicla sunt tot acolo, dar măcar nu mai sunt nevoit să fac push-bike! Vremea este impecabilă. Undeva, departe, e Păușești-Măglași și mașina care trebuie că se coace deja la soare („uf, trebuia s-o pun cu fața fix spre nord, o să mi se mătuiască farul stâng că am pus-o câș”). Peste 20 de minute, relieful din zare devine interesant. Ăsta e „drumul”. Testez zoom-ul noii camere. Micul Nikon cu care am fost în Europa, acum în vârstă de 9 ani, și-a cam trăit traiul și mâncat mălaiul. Pozele îi ies cu tot soiul de pete, căci i-a pătruns mult praf în interior. Abuzată cameră a fost, săraca. Zooming in. Făgărașii mă salută! Ajung într-o poiană. Bucuria de a pedala avea să se termine în curând. Cum am spus, până acum urcasem simultan cu un picior de munte. Dar era timpul să îl încalec, să trec peste el. Rampa devine iar criminală, bolovanii devin gigantici, dar parcă acum totul este și mai greu pentru că nu mai am umbră tot timpul! Observ culorile interesante. Nu știu cum se numesc aceste plante, ar fi fain dacă știe cineva. Ele sunt responsabile cu înroșirea munților, cum se va vedea mai tâziu. Camera, ca de obicei, nu redă cât de abrupt este drumul. Aici, privind în urmă. Trebuie menționat că, spre deosebire de vechile ture, acum eram însoțit de un smartphone care, culmea, avea și semnal. Astfel că nu numai că aș fi putut folosi Google Maps cu precizie, ba din contră, aveam aplicația Google Earth instalată și vedeam live cum se downloadează și-mi cresc munții pe ecran, drumurile ce-i întretaie și locația mea exactă, totul într-o minunată simulare 3D. Orogeneză în direct. Asta pe lângă clasica aplicație OsmAnd, care m-ar fi servit la fel de bine. Boierie, coane! În 2016 încă mergeam după mine cu foi de hârtie pe post de hărți (alb-negru și alea). Push-bike-ul continuă. După zece minute de chin am ieșit în gol alpin! Poezie! Yay! Dar mai e de mers până pe creastă, cum prea bine îmi arată aplicațiile. Privesc cu teamă spre stână din pricina câinilor. Părea părăsită, e toamnă. Dar mai târziu parcă am auzit și câini din acea direcție. Din pădurile acelea m-am trudit urcând. În stânga imaginii se vede masivul Cozia. Mai pedalez, mai împing la biclă... cum am chef. Observ și primele vârfuri, îngrijorat puțin de înălțimi, știind că va trebui să urc până aproape de ele, că așa e drumul. De la dreapta la stânga, în ordinea rendez-vous-ului cu dumnealor, Preota (1954 m), Ionașcu (1979 m) și ultimul, micuț, cred că Govora (nu ține de creasta principală). Spre sud, laitmotivul numărul doi al acestei ture (primul consta în jantele încinse de la frânare), arătarea care-și ițea capul de peste tot, balaurul cu 7 capete de care nu te poți ascunde: masivul Buila-Vânturarița („BV” de acum încolo). O să tot apară prin poze de acum, e vedeta Căpățânilor (geografic ține tot de ei, deși e verișoara cea mereu cu nasul pe sus, cu parc național dedicat). Mă apropii de punctul la care am tot râvnit, ca și cum de aici încolo ar curge numai lapte și miere, punctul în care merit să fac o pauză: linia matematică a crestei! E vizibilă! Am ajuns la câmpie! Una mai înaltă, ce-i drept, „doar” pe la 1825 m. Sunt în șaua dintre vârful Gera și Preota. Pe CREASTĂ! Ce momente de fericire! Visez de ani de zile să ajung aici! Și bicicleta e fericită! BV străjuiește mereu în fundal, nu-i scapă nimic. Un indicator care a dus-o mai bine cândva. În spatele lui, urcarea aparent lină spre vârful Gera (sau Gerea, cum l-am mai văzut pe o hartă). La sud de Gera (1886 m), vârful Bogdanu (cel mai probabil), 1881 m. Am urcat de undeva din stânga lui, abia acum văd ce mare și țuguiat e. Plec la drum după 10 minute. Mă așteaptă 15 km de plutit pe înălțimi. Nu îmi mai pasă că tot prost e drumul, sunt pe creastăăă! În față, colorat de acele plante ciudate al căror nume nu-l cunosc, obligându-mă să mă cațăr pe spinarea-i, e Preota (1954 m). Mă suprinde cât de masiv este, părea o joacă pe Google Earth. Vedeta BV. Greu la deal pe Preota, zdruncinături, văitături, I don't care! Mai jos se ițesc colții aceia care păreau imenși de jos, lângă Cheia. Cred că sunt tot ei. Departe în vale, oare s-o fi atins temperatura de fierbere în mașină? Faci un ceai pe bord? Uf, și farul ăla care mi se mătuiește acum... Temperatura e perfectă. Vântul nu bate aproape deloc. Splendidă vreme! Dar ce groaznic e să fii surprins de o furtună cu descărcări electrice aici, nu ai unde să te ascunzi... Bine că am abandonat ascensiunile în trecut. Sub acest soare puternic de altitudine bineînțeles că mi-s încotoșmănat ca acum 4 ani în torida Spanie (bandană, pantaloni lungi, mâneci detașabile). Loțiunile de soare nu-s o opțiune pentru mine, prefer mereu o barieră fizică între piele și UV. Cozia e în dreapta pe fundal; în stânga, bicolor (verde/galben), vârful Gera. Aceeași poză, dar zoomed-in către Cozia. În stânga se văd munții Iezer-Păpușa. Ce vizibilitate bună! Uriașii deveniți acum pitici. Stopul de pe biclă l-am aprins pentru efectul artistic. Nu are ce cotețar să vină din spate. Ionașcu (1979 m), cu o cruce în vârf, îmi șoptește că nu-mi va fi ușor. Am tăiat serpentina făcând push-bike, ratând poate un peisaj fain cu valea Lotrului. Dar pietrele sunt destul de chinuitoare, mai bine iau o pauză. Ce culori! Ce plante sunt? Preota este lăsat în urmă, iar Gera bicolor nu va mai rămâne nici el mult timp vizibil. Munții Lotrului spre nord. Ubicuă, BV. Oltenia la sud. La dreapta de ciobitura din BV (partea dreaptă a masivului din stânga pozei) este muntele Arnota. E o carieră de piatră săpată în el, pe versantul estic, lângă Pietreni. Înconjurându-l pe Ionașcu, continui să câștig altitudine. Voi ajunge la 1969 m, altitudinea maximă a întregului weekend. Vârful Govora, bănuiesc, și a sa panglică șic. Spre nord. La poza asta cu largă vedere spre vest, unde se vede o bună parte din creastă, sunt mai multe de explicat. Vorbind de munții înalți din fundal, la dreapta avem vf. Ursu (2124 m). Cine vrea să continue pe creastă e obligat să i se urce pe spinare. La stânga lui, al doilea cel mai înalt munte din poză, dar apropiat în plan, este maleficul Balota, situat și el pe drumul de creastă. Cele două sunt în racursi, e ceva distanță între ele (mai aproape de noi e Ursu, apoi vine Balota). Între cele două, în plan îndepărtat și albăstrit serios din cauza atmosferei, se află al patrulea cel mai înalt vârf din țară și cel mai înalt din afara Făgărașilor, Parângu Mare (2519 m). Aceeași imagine, puțin mărită întru edificarea cititorilor. La stânga lui Ursu, abia ițindu-se de după spinarea masivului „urs”, o găsim și pe Nedeia, cel mai înalt vârf al întregului masiv (2143 m). O să ajung cândva pe acolo. Undeva la baza aceluiași Urs, la 1904 m alt., drumul „bun” de creastă se termină și cotește stânga (spre sud) 90 de grade, coborând în cele din urmă în Oltenia. Acolo departe trebuia să ajung eu, cu siguranță nu astăzi. Peste Ursu mai duc doar câteva urme de mașini aventuriere, sau potecile turiștilor. Din cauza Balotei, niciun vehicul nu poate ajunge la celălalt drum de creastă, cel care trece pe lângă preaînalta Nedeie și pleacă din Vaideeni, terminându-se în Curmătura Oltețului. Indicatorul spune că mai aveam o oră până în Curmătura Rodeanu. Așa o fi dacă mergi pe jos. Curmătura asta se afla la 1636 m, deci aveam foarte mult de coborât din păcate. Nu ar fi fost vreo problemă dacă nu trebuia să urc iar la peste 1900 m. Mă pregăteam deci să cobor serios. Îmi iau rămas bun de la Ionașcu, vârful cu cruce. Pădurea care se vede în stânga... taman acolo jos trebuia să ajung. Cine zice că ai nevoie neapărat de frâne pe disc pentru a merge pe munte, se înșală. Pe un traseu ca al meu, frânele cu sabot sunt suficiente. Se mai încing jantele de la frânare, dar faci pauză. Jos sunt Mălaia și Lotrul. Până jos sunt 4.9 km în linie dreaptă (măsurați în Google Earth). Diferența pe verticală e de 1490 m. Crazy. Urma să străbat această pădure frumoasă. Parângu Mare a dispărut. Balota (stânga) și Ursu (dreapta) domină de acum orizontul. Privind spre stânga și chinuind un pic camera: releul de la Rânca, 26 de km cum zboară cioara. Coborârea de pe Zmeuret (cred că acesta îi este numele vârfului vecin cu Ionașcu) a fost foarte abruptă, după cum se vede. M-am dat jos de pe țoaclă pe o porțiune. Trec de pădurea minunată în care nu am fotografiat nimic, dar încă trebuie să merg la vale. Tot ce cobor acum se va întoarce împotriva mea, sunt super conștient de asta. Vârful care urmează este Văleanu, momentan fiind ascuns de piciorul de munte. Mă apropii cu frică de turmă. Dar câinii erau micuți, posibil pentru că nu-s urși prin zonă. Stau un pic la taclale cu ciobanul. Este prima ființă umană întâlnită de când l-am lăsat pe rangerul-pădurar la tunel. Mă întreabă dacă am mai văzut turme, îi zic că nu. Îmi spune că va coborî și el cu oile într-o săptămână (foarte bine, îmi ziceam eu, o grijă în minus, m-aș mai plimba pe munți toamna asta și nu vreau să am grija ciobăneștilor). Se plânge de secetă (iarba era într-adevăr cam uscată). Îl întreb ce face când sunt trăsnete, ciobanul (bătrân) spune că știe că-s periculoase pentru că e la înălțime și îmi arată o pădure destul de îndepărtată în care intră când se strică vremea. Părea că știe riscurile meseriei. Totuși, chiar trebuie să fie pe fază să ajungă repede în pădure (și nici acolo nu ești de fapt în siguranță!). Mă grăbeam pe urcare, era târziu. Baciul rămâne jos. Soarele se pregătea să se culce, iar eu trebuia să-mi găsesc un loc de cort. Știam sigur că nu va ploua și că nu va veni vreo vijelie peste noapte, dar îmi trebuia un loc plan pentru cort și eu tocmai începusem să urc niște serpentine (în pădurea prin care am trecut nu m-aș fi simțit în largul meu, prea e sălbăticie pe acolo - voiam să dorm în gol alpin cum am mai făcut de atâtea ori). Dacă erau „infinite” serpentinele astea? Nu mai aveam nici energia, nici timpul să urc iar la 1900 m de la cei 1750 m curenți. Am venit de sus, de pe Ionașcu (vârful din dreapta), traversând pădurea. Iar ciobanul e în Curmătura Rodeanu. Ce frumos și clar se vede totul de sus! Umbrele sunt tot mai prelungi pe măsură ce soarele se pregătește să „call it a day”. Un zgomot de mașină foarte îndepărtat mă face să caut sursa. Casa din fundal ține de Armată. Aici se pregăteau (pregătesc?) vânătorii de munte. BV, perfect iluminată de soarele somnoros. Temperatura scădea și ea simțitor. În apropierea vârfului Văleanu (1847 m), pe o scurtătură între serpentine îmi pun și tabăra pentru seara asta. BV, de strajă, ca de obicei. Stăpâna orizonturilor. Este suficient de plat și nu mai văzusem nicio mașină pe drum încă de la tunel. Și dac-o veni (dar cine conduce noaptea pe aici?!), doar nu o să taie serpentina, care era și despărțită de un șanț de „shortcut-ul” meu. Partea amuzantă: la vreo oră după asfințit, când era beznă deplină, aud o mașină care apoi luminează un pic și cortul în drumul ei nocturn! Cine, cum, de ce? Întrebări fără răspuns. După cum se știe, Transfăgărășanul este închis pe timpul nopții tocmai pentru că e un drum de munte periculos. Ce să mai zic atunci de șoferul ăsta care se încumeta prin beznă pe așa traseu? Culmea, am mai auzit și dimineața devreme două mașini, dar măcar era lumină deja. Straniu. Noaptea a decurs OK, deși liniștea era cam apăsătoare între avioane (din păcate fix deasupra mea, la câțiva kilometri în aer, era un culoar de zbor). Zgomotele motoarelor erau singurele care perturbau liniștea absolută a nopții, liniște cu care nu sunt foarte obișnuit ca bucureștean. Temperatura minimă trebuie să fi ajuns, estimez eu, la vreo 7 grade. M-am crezut șmecher și nu mi-am luat sacul de dormit Nahanny de iarnă, cum am făcut anul trecut în octombrie când am dormit la 1900 m în Făgăraș, ci pe cel de vară, consecința fiind că a fost suficient de răcoare că a trebuit să intru complet în el (ceea ce mi-a limitat oarecum mișcările) și nu l-am putut folosi strict ca pătură; în plus, mi-a luat ceva timp să mă încălzesc la picioare. Vântul nu a bătut deloc, ceea ce a rezultat într-un cort umed dimineața (dar se putea și mai rău, din experiență; deduc că era secetă pe bune, aerul fiind uscat).
  6. @psb Nu am purtat, nu port și nu voi purta vreodată cască pe bicicletă (excepție, dacă aș face enduro/downhill, dar nu e cazul). Îmi place de mor argumentul celor din tabăra adversă: „poartă cască doar cine are ce proteja”. Total de acord. Dar casca nu-i de mine. Context: din 2014 până în prezent (că mai înainte nu țineam socoteala) am 80.000 km pedalați și zero incidente. Un singur accident serios am avut toată viața, prin 2009, vina 100% a mea. Am intrat într-o mașină pentru că nu eram atent, nu am frânat la timp și mai mergeam și pe mijlocul benzii în oraș cu peste 30 km/h. Atunci am dat cu nasul de asfalt și am rupt o minunăție de cadru în două locuri (top și down tubes); casca nu ar fi ajutat deloc, a fost nose-dive cu un os/cartilaj w/ever ieșit prin nănău. Cât timp nu mi se impune purtarea căștii (ca în Australia, unde legea e controversată), all is well with the world. De ce nu port cască, eu pe persoană fizică (nu fac prozelitism; purtatul/nepurtatul e chiar o chestiune religioasă, nu mă bag în sufletul nimănui și e clar că NU are cum să strice o cască în caz de trântă/accident, a se vedea și argumentul menționat mai sus): o grijă în plus la ture/prin oraș („să nu o uit pe undeva” etc.) neaerodinamică; toate arată ca niște ciuperci, casca atrage privirile pe soare puternic nu te protejează de UV, se încinge părul; dacă ai chelie, ai pus-o pe vreme rece ți-e frig cu ea, trebuie să mai pui o căciulă etc. dedesubt te prinde ploaia. Succes dacă gluga de la geaca de ploaie e suficient de largă să acopere ciuperca. Nu ai glugă? Head&Shoulders mai trebuie când ajungi acasă, părul va avea umiditatea perfectă pentru aplicarea-i: fleașcă dacă mergi noaptea pe drum neiluminat, eventual extraurban, farurile șoferilor din contrasens te orbesc și nu mai vezi drumul. Cozorocul unei șepci salvează situația, o cască nu poate avea un cozoroc mare poate conferi un fals sentiment de siguranță: „am cască, sunt safe, hai să intru mai tare pe virajul ăsta” etc. șoferii îți lasă distanță mai mică la depășire, în subconștient te cred „profi”. Unul din studii, aici: Additionally, wearing a bicycle helmet led to traffic getting significantly closer when overtaking (am îngroșat eu). not so fun fact: Schumacher avea cască. Nu era cu bicla, dar totuși. Dacă aș putea alege între loc în țintirim și stare „vegeta”, eu prefer prima variantă @gibonu Depinde. Dacă limita de viteză pe acel sector este de 80 km/h și mai mult, nu o să mă pun eu ca șmecherul pe centrul benzii că nu îmi place ce e pe margine. Dar în rest, ocup banda (adică ori stau pe mijloc, ori între mijloc și acostament, în funcție de context, să vadă cotețarul că nu are loc de trecere dacă nu mișcă oleacă de covrig). Sfatul nu e dat din burtă. Articol de la englezi: Taking the lane is recommended by government-approved cycle training scheme Bikeability, because cyclists are safest where they can see the road and be seen. Din experiența proprie, cercetătorii britanici au brodit-o aici. Oricum suntem la mila șoferilor. Ăsta e tristul adevăr. Eu sunt conștient că o pot păți de fiecare dată când mă sui pe bicicletă. În caz că ajung vreo leguminoasă, trei clipiri rapide din ochi înseamnă că nu regret că am luat bicla în ziua aia. Ca să nu fie interpretări
  7. @Adrian_789 Nu, nu am avut probleme cu urechile. Pe coborâri se înfundă, dar e temporar, aud un poc și gata. Pe urcare rapidă se desfundă. Nu fac diferența între senzații, de fapt. Același pocnet. Alte efecte secundare nu am. Posibil ca tu să fi răcit într-adevăr. Cum fac eu: dacă pe urcări îmi tot lepăd cojoacele că mă încălzesc foarte mult, ajuns în vârf fac o pauză să estimez temperatura și în funcție de ea mă echipez cu mănuși, bentiță (piesa de rezistență), căciulă, cagulă etc. Șapca și bentița sunt baza la mine. Auzi foarte bine și prin bentiță. Nu mi s-a-ntâmplat așa ceva pe șoselele montane (accident iminent). E obligația șoferului să adapteze viteza și să nu intre în tine... Ca notă personală, de când am permisul de conducere am devenit și un biciclist mai bun, știu clar cine are prioritate în intersecțiile nesemaforizate sau fără indicatoare de prioritate, dacă pot să fac stânga fără a ceda trecerea etc. Nu îmi mai este frică de șoferi, acum îmi cunosc drepurile de participant la trafic, dar mai ales le știu lor obligațiile. Dacă drumul e distrus pe margine mă trag cu tupeu mai spre mijlocul benzii, nu-mi mai risc viața pe șleauri/gropane/etc ca în trecut. Poate să claxoneze ăla din spate până mâine, e obligat să aștepte în spatele meu și să mă depășească când poate, în siguranță. Înainte mă intimidau claxoanele, dar acum nu mai dau doi bani. Să turbeze! Recomand deci dobândirea permisului cat. B chiar dacă nu ai mașină, te poți certa cu ghiolbanii de la egal la egal pe articole de Cod Rutier. :)) Dar să fii și tu în regulă cu elementele reflectorizante și ce mai zice pe acolo. Legat de continuarea turei: Xubuntu 16.10 a murit, trăiască Xubuntu 20.03! Cu alte cuvinte, mi-am bușit iremediabil sistemul de operare cu care trăiam de 4 ani (țineam eu neapărat să repar ceva la el, l-am reparat de l-am julit :)) ). A trebuit să fac backup la date, să instalez alt Linux, să-mi copiez iarăși datele. O plăcere... NOT. Nu am pierdut nimic în afară de timp și nervi, de aceea următorul pas alpin se lasă așteptat, poate săptămâna viitoare să-mi fac timp să continui. :)
  8. Ziua 28/103: Giau/Pordoi/Sella, Bolzano - partea a III-a Peisajele sunt splendide. Încă urc. Pasul Sella. Hai că nu mai e mult! Am ajuns! Mint ăștia cu hotelul, Sella are 2218 m conform Wikipedia. De aici e doar coborâre. A se observa cicliștii nebuni cu gecuțe pe frigul ăla! Cu ocazia asta părăsesc regiunea Trentino și intru în regiunea autonomă Tirolul de Sud, parte a Italiei. Voi discuta despre ea în ziua următoare. Înainte de mă da ca nebunul la vale vreo 30 km, distrugând 1750 m de energie potențială (metri verticali) și atingând 65 la oră, mai pun câteva poze cu furtunile care erau la copt pe masivele din depărtare și ale căror tunete ajungeau până la mine. Hasta la vista, baby clouds! Pe coborâre mi-a fost milă de un ciclist, eu cu mănuși, căciulă (poate și cagulă?), el în patanloni scurți și foiță. Ce să-ți fac, boss? Mai cobora și încet; camionul meu e ghiulea pe coborâri și bate la fundul gol cursierele O oră mai târziu sunt la 470 m pe valea râului Eisack/Isarco. Îmi era sete, dau să scot bidonul din suport. Când, ce să vezi, recipientele de apă erau strivito-storcoșite! Vă las să vă gândiți de ce s-au făcut așa. Eu m-am prins abia acasă, fiind prima oară în viață când am constatat acest fenomen. Gata, v-ați gândit? Răspunsul e mai jos. ----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Faza e că presiunea atmosferică de la 2200+ m, coroborată poate cu furtunile de sus (care știu, poate greșit, că apar pe fond de presiune scăzută) este mai mică decât presiunea de la 470 m. Aerul dens de la exterior va strivi recipientele până când presiunea din ele va deveni egală cu cea actuală de la 470 m. Trebuie coborât mult și repede ca să se observe fenomenul. Cine a zburat cu avionul poate a mai văzut așa ceva, dar la mine nu a fost cazul. Jurnalul este foarte laudativ la adresa acestei zile, cum rar o face: „zi superba. c9b9rarea dp sella unde am prins 65, desi p giaubavusesem 69.7, s numars printre cele mai faine kucruri ever, pante d 14 lsuta cu asfalt impecabil, si ploua putin...vis”. De parcă de nu coborâsem suficient, Bolzano/Bozen era în aval de râul Eisack/Isarco, așa că am de coborât 21 km pe o pantă lină spre capitala Tirolului de Sud. Pistă de biciclete, mda? Poate că pe aici a fost cândva o cale ferată. Parcă nu-mi vine a crede că s-a săpat tunelul fix pentru bicicliști. Infrastructura este atât de dezvoltată pentru că Tirolul de Sud este cea mai bogată regiune a Italiei (în 2016) și una dintre cele mai bogate în Europa. Depășesc Bolzano pe un fel de „centură” ciclistă. Ca de obicei fug de orașe. Capitala Tirolului de Sud are 108.000 de locuitori din care un sfert vorbesc germana, trei sferturi italiana și sub un procent ladina, altă limbă retoromană. Lucrurile au stat altfel în urmă cu o sută de ani, când doar 1 din 10 locuitori vorbea italiana, dar Austria a pierdut Primul Război Mondial și multe teritorii, printre care și Tirolul sudic. Altitudinea la care mă aflam era de 260 m. Știam că am pierdut mullți metri în ultimele ore, dar fiind înconjurat de munți înalți, nu credeam că-s totuși la altitudine de câmpie practic (așa e Piteștiul). Dacă aș fi știut că sunt abia la 260 și că mă așteaptă iar urcări la peste 2000 m-aș fi deprimat cu siguranță haha. Ignorance is bliss! Un soi de castel, 40 de minute mai târziu. Mă aștepta un tunel de un kilometru juma'. Wow! Încă de când ajunsesem în Bolzano ora era cam târzie. Când am părăsit valea lui Eisack speram să scadă densitatea locuințelor și să mă bag într-un boschet, ceva, dar nu a fost cazul. Zona este populată și nici eu nu am stat cu ochii după vreun loc de cort, că poate aș fi găsit imediat după oraș. Așa că am continuat să merg, numai că se făcea din ce în ce mai întuneric și nu voiam să pun cortul în beznă sau pe lângă vreo casă. Yin și yang, karma, spuneți-i cum vreți. Ziua fusese prea frumoasă, acum venea nota de plată. Trebuia să plătesc pentru minunățiile văzute azi cu cel mai prost loc de cort din tur! După tunelul cu pricina ajung într-un „luminiș” între două tuneluri și îmi pun cortul ud în spatele unui transformator electric. Nu prea a fost wild camping ăsta, dar ce să-i faci. M-am descurcat cu ce am avut. Am dormit foarte bine în schimb, ceea e și normal după atâta efort!
  9. Ziua 28/103: Giau/Pordoi/Sella, Bolzano - partea a II-a 21 de km se anunțau până la al doilea pas al zilei, Pordoi. Cortina încă plângea după mine la 26 km depărtare. Deși cerul era plin de nori, ăștia îmi erau simpatici. Nebulozitate mare, șanse mai mici de furtuni violente, care în experiența mea apar când cerul este senin bună parte din dimineață/amiază. Scuzați dacă mă repet. Idei puține și fixe Într-una din localitățile micuțe pe lângă care trecea șoseaua, posibil Arabba, caut și găsesc cu oarece dificultate un magazin să-mi iau de-ale gurii. Aveam nevoie de carbohidrați serioși, cu Pordoi - smardoi de 2239 m și punctul de maximă altitudine al zilei - nu era de joacă! Cale liberă! De la 1444 m începe urcarea serioasă. Fenomenali. Erau relativ mulți cicliști pe șosea. Cu foițe de vânt, majoritatea mă salutau și treceau ca fulgerul pe lângă mine. Îi invidiam maxim, dar nu poți să le ai pe toate, și viteză pe șosea, și libertatea de a dormi oricum și oriunde pe care ți-o oferă un cort și sacul din puf... pe moca! Se răcorea pe măsură ce câștigam altitudine. Din păcate începe să plouă, la început ușor, apoi moderat. Sunt nevoit să îmi pun pe mine geaca groasă de ploaie. Oribile circumstanțe, când oricum ai da-o, tot uzi tricoul de bumbac, fie de la transpirația inevitabilă pe o astfel de cățărare lungă, fie de la ploaia de sus. Care tricou... se mai usucă la sfântu-așteaptă. E mai mișto Transfăgărășanul. Mi scusi, Italia! În timp ce eu simțeam răcoare din cauza ploii și înălțimii, cicliștii de care vorbeam mă depășseau la pantaloni scurți și foița aceea fluturând pe ei. Îi credeam nebuni! Cum poate și ei credeau la fel despre mine lol. Se făcea din ce în ce mai frig, ploaia se întețea și ea! Jurnalul spune „azi m au impresionat cel mai mult ficlistii d p pordoi care urcau p ploaie inclusiv acel cuplu [pe care nu mi-l mai amintesc, but kudos to them], toti cu echipament exact ca in giro, p coborari aveau doar foita aia, nu le o fi fost frig l piciowre l 2200m? nu se udau. brrr”. Începe să și tune. Perfect. Asta îmi lipsea. În gol alpin, pe bicicletă, să aud tunete. Eh, măcar mai sunt și alți cicliști pe munte, poate nu mă pălește pe mine mwahahah. Deși mă mișc ca un melc, ia să bag pedale! Au trecut o oră și 40 de minute de la indicatorul cu Pordoi - aperto. Ajung într-un final sus. Plouă de rupe. Sacrific camera (nu fac poze pe ploaie în general) pentru că momentul cuceririi acestui gigant trebuie imortalizat! Știam că urma o coborâre urmată de pasul nr. 3 al zilei. Dar cum era foarte frig, nu puteam coborî așa. Împreună cu alți „refugiați” mă adăpostesc sub streașina unui local/cabană/restaurant. Începe să dea și cu grindină și să tune tot mai tare! Băi, ce noroc pe mine că nu m-a prins pe drum! Dar acolo sub streașină tot bătea vântul. Încep să-mi pun pe mine toate țoalele pe care le aveam prin genți, hanoracul, cred că inclusiv tricourile-pijama le-am îmbrăcat. Am pus și mănușile, căciula. Nu era de glumit. Parcă (nu mai știu sigur) mă luase un pic și tremuriciu':! Uf, și urma o coborâre lunguță, aici sângele nu mai circulă și o să ajung exact ca mult huliții motocicliști: înghețat ca un rahat. Mă mai uitam la unii cicliști care șmecheri, aveau mașina sus pe vârf. Nu ca sărăntocul de mine. Mă ofticam, nici eu nu știam de ce. Poate pe vreme. Că acum am și eu cazan și nu l-aș urca aiurea pe vârf. Pot să urc și fără el lol. Grindina care se transformase în ninsoare. Fix lângă Suzuki era și o mașină cu numere de Cluj. Mereu mă bucuram când mai vedeam mașini cu numere românești prin ceste străinătățuri. Îmi amintesc că anterioara fusese în Muntenegru abia. Muntele a încărunțit în doar câteva minute. În fine, îmi iau inima-n dinți și mă dau la vale. Nicio plăcere. Frig, ploaie, aderență scăzută, eficiență redusă la frânare (dar tot nu aș fi preferat disk brakes, că nu lăsam viteza să crească necontrolat ca să am nevoie să bruschez). Parcă niciodată nu am așteptat cu atâta nerăbdare un nou urcuș. În câteva minute cobor de la 2239 la 1816 m. Să înceapă ascensiunea spre pasul Sella, șaua Șa, zic! Ce bucurie! Simțeam cum treptat mi se încălzește tot corpul de la efort, parcă stăteam lângă un calorifer. Mă dezghețam efectiv, mai crescuse un pic și temperatura. Încep să dau hainele jos de pe mine. Aveam de urcat 4,8 km cu 9% pantă. Continui urcarea în extaz când mă lovesc alte peisaje. Următoarele trei poze sunt făcute succesiv, că pe măsură ce înaintam mă păleau alți și alți Dolomiți cu grandoarea lor (a se observa de la stânga la dreapta). Ploaia a încetat. Aici, 20 de minute mai târziu. Urmează o serie de poze făcute pe cățărare. I am speechless.
  10. Ziua 28/103: Giau/Pordoi/Sella, Bolzano - partea I Dist: 126.64, Rtm: 9:31, Max: 69.7, Avg: 13.2, Odo: 3081, Data: 02.06 Îmi pare rău că nu se văd altitudinile în profilul turei, nu am fost atent când am creat capturile astea acum ceva vreme și nu mai sunt dispus să le refac. Dar, ca referință, vârfurile sunt la peste 2200 m, iar punctul minim, 260 (!) m . Bine că au fost pe coborâre haha! Astăzi e o zi cu trei mari pasuri în meniu: Giau, Pordoi și Sella. O zi foarte solicitantă din punct de vedere sportiv (intră pe ultimul loc în top 5 zile cu cei mai mulți metri urcați în tot turul), dar absolut, absolut superbă! Dacă ieri am doborât recordul de urcare de la plecarea din capitală, azi aveam să-l bat iar. Peste noapte a tot plouat, din fericire s-a oprit spre dimineață. Srâng cortul ud. Știam că nu o să am când să îl usuc, nu aveam timp de frecat duda la astfel de altitudini. Pentru că trăsnete, nu-i așa? My lil' obsession. Sfânta treime de azi consta în primele pasuri pe care le puteam considera cu adevărat „alpine”. Ce am suit până acum au fost „mizilicuri” sub 2000 m. Aveam să ajung (de trei ori chiar) la altitudini mai mari decât pe Transalpina (2145 m), cel mai înalt drum de la noi! Yay, pentru asta am bătut atâta drum, să experimentez un aer mai rarefiat decât în țară! Îmi cer scuze, Vršič (1611 m), primul meu pas alpin, dar ești pitic rău de tot! Ai nanism hipofizar pe lânga astea de azi Dar să purcedem. Entuziasmul era la cote maxime. Cafeaua de dimineață constă în 8 km de urcare; de la 1505 m ajung la 2236 m pe o șosea perfect liberă (pentru că cin' se scoală cu noaptea-n cap să urce munții afar' de moi?!). Ora 6:36. Ora 7:15 Încep să ies din pădure la o altitudine la care în România cu siguranță eram de mult în gol alpin. No comment. Imortalizez un tractor cu lanțuri. Treaba e groasă pe-aici iarna, bănuiesc. Munți cu ștaif, material UNESCO. Merită, ce să zic. Sunt chiar speciali Dolomiții, se va vedea. În sfârșit văd și unde tre' să ajung. Mai e ceva! Formidabil. Ce ascuțiți sunt! Urcarea nu se mai termină. Mă mai uit în spate. Jos în vale e Cortina d'Ampezzo. De acolo am venit ieri. Ireal. Fotografia din primele postări. Am ajuns! Passo Giau, 2236 m! Controllo electronica della velocita'. Ha! Oare m-o fi prins radaru'? Că am sărit bine de 50 pe coborâre lol. Să privim și pe partea cealaltă a muntelui. Observ ceva interesant. Este 2 iunie și mă aflu la 2236 m, 46°28' N. Nu văd petic de zăpadă în apropiere, nici pe pășuni măcar. Al nost' Transfăgărășan la aceeași dată bag mâna în foc că avea zăpadă la Bâlea, deși e mai scund (2030 m) și mai la sud: 45°35'. Diferența între latitudini este cam cea dintre București și Predeal. De fapt, am verificat, am poze din 11.06.2016 cu zăpadă pe Trans, nici nu mai vorbesc de anul ăsta când abia s-a curățat drumul până la 1 iulie. Dacă este cineva care a trăit atât pe lângă Carpații Meridionali, cât și prin zona Alpilor Italieni/Francezi, aș fi recunoscător dacă poate să-mi confirme/infirme ipoteza mea că Alpii au un climat mult mai blând (discutând de aceeași altitudine) decât Carpații. Eu cu impresia asta am rămas după cele văzute, și nu numai în Italia. A urmat o coborâre nebună de peste 20 de minute în care ating hiperluminica viteză de 69,7 km/h, doborând recordul provizoriu al turei. Sunt la 1320 m alt. și urechile fac poc-poc-poc! Happy New Year! Vreme de 3 ore păstrez relativ aceeași altitudine. Merg pe cota de nivel, urmărind cu strictețe frământările uriașilor de piatră. Cu alte cuvinte, drumul era șerpuit. Astăzi nu serveam Marmeladă, ci Pordoi. Peste 30 de minute. Drumul s-a jucat un pic între 1300 și 1400 m, pentru ca mai târziu doar să urce ușor. Sub mine, tot felul de așezări.
  11. Cad munții pă cășile uamenilor. Aici s-a-nchis robinetul, nu mai curge apa. Mă așteptau 1000 m verticali de urcat. 40 de minute mai târziu, tare mi-e că se pune de-o ploaie. Cockpitul monopostului. O imagine care volens-nolens m-a însoțit 103 zile. Fotografia, făcută cu ocazia împlinirii a 4000 km pe anul în curs (se poate citi ODO pe kilometraj), defalcat: kilometrul 2925 al turei europene plus celalaltă mie făcută înainte de plecare. Anul 2017 avea să se încheie cu 14.500 km pentru bicla de față și 16.145 km pentru mine (mai aveam două țoacle care nu au stat degeaba nici ele). Record personal absolut Mici observații. Oglinda retrovizoare mi se pare indispensabilă la drum lung. În gentuța din față, un Topeak proiectat a fi montat sub șa, stătea camera foto la îndemână, să nu cumva să ratez ceva. Se mai pot observa manetele de frână Shimano 105 canibalizate de pe o fostă cursieră, total nepotrivite pentru frâne V-Brake. Am mai scris cum ori nu aveam frâne, ori îmi atingeau ușor saboții de jantă. Reglaj fin pentru cablul de frână nu exista... aveam nevoie de frâne mai bune, umblam cu imbusul la cabluri, simplu. Mai era shifterul stâng orientat spre nadir (eram pe foaia mică) și cel drept aproape de maxim, semn că aveam o rampă sănătoasă! Cum se poate și vedea, deși indicatorul e montat invers, că Dorei sunt peste tot. De acolo am venit. O oră și jumătate nu mai fac nicio poză. Ploaia de care mă temeam încă de dimineață se pornește, și nu oricum. Am parte de grindină! Imaginile sunt însă memorabile, am văzut o reflecție foarte mișto a unui fulger pe asfaltul ud. Fiind în pădure, fulgerele nu mă speriau, eram doar un pic deranjat de ploaie. Mai necăjiți decât mine erau motocicliștii, udați fleașcă și probabil înghețați ca niște rahați în poziție de drepți pe tourer-ele lor, mereu cu frică să nu derapeze la curbe. Mie îmi era bine, eram pe urcare și nu simțeam frig. Jurnalul spune „dupa ploaie ieseau aburi [din șosea]. totusi cam cald in alpi”. Într-adevăr, ploaia se termină când ajung pe la 1600 m. Și da, era mai cald decât m-aș fi așteptat! Alt climat, altă dată în calendar (eu comparam cu răcoarea din Serbia, Goč). A venit varaaa! Am intrat oficial în Dolomiți. Dar încă mai aveam de urcat până la 1800 m în pasul Trei Cruci. Dolomiții, încântați de cunoștința-mi. Ajung în sfârșit sus! Trei Cruci! Trebuie să fi fost deja în formă, antrenat. Ziua de astăzi, deși cea mai dificilă pe cifre de la plecare, nu mi-o amintesc ca fiind deosebit de grea. Acum trebuia să cobor 600 de m verticali până în Cortina d'Ampezzo la 1200 m. Pentru a doua oară pe ziua de azi, iar prind 60 la oră. Cortina este un oraș în toată regula pe fundul unei văi, deci am trecut cât de repede am putut prin el, nu am fotografiat nimic, nu mi s-a părut nimic interesant. Știam că-i stațiune de fițe, deci n-aveam de ce să fac mulți purici pe aici. Clădirile nu difereau de ce văzusem până atunci (Sauris di Sotto etc.). Fotografiile sunt privind în urmă, urcând de la 1200 la 1500 m alt. Superbi. La ieșire din localitate, indicator electronic cu pasurile deschise. Cu Pordoi și Giau aveam o vorbă de vorbit a doua zi. Restul pasurilor erau mai scunde (2168, 1875 versus Pordoi 2239 și Giau 2236 m) și nici nu aveam timp (credeam eu) de ele. Îmi iau la revedere de la Cortina. În dreapta imaginii, unde se opresc munții cei mari, e pasul Tre Croci din care am coborât (1800 m). O vale cvasi-sudică care făcea un unghi de 90 de grade cu direcția mea. „Cortina is the most famous, fashionable and expensive Italian ski resort”, zice netul. Faimoasă la ei poate, cum am zis, nu m-a impresionat, bloace și iar bloace la prețuri exorbitante. 64 mp, 700k euro. 75 mp, 900k euro. Thanks, but no, thanks! Dar pot să mă laud că am fost în Cortina d'Ampezzo? Pot! Pentru amuzament, imobiliare scoase la vânzare în zonă, aici. Mor după scobiturile astea prin munte! Epic. Se însera, era timpul să caut loc de cort. Văd un fel de forestier, cobor pe el pe lângă biclă, era tare prost. Merg o vreme ca să mă îndepărtez de șosea și îmi pun cortul ca mai jos. Peste noapte a plouat și tunat un pic, dar insuficient cât să mă facă să mă ridic pe vine în cort. Am dormit buștean! Care-i rostul cu ridicatul pe vine? În caz de trăsnet, curentul circulă și prin pământ. Dacă aș rămâne culcat mi-ar străbate corpul, pe când dacă singurul contact cu solul sunt tălpile (deși se recomandă să stai pe vârfuri, dar nu mi-s Nadia Comăneci), cu călcâiele lipite între ele, mai reduc (nici vorbă de eliminat) din riscul de a o mierli (curentul ar trece și prin călcâie, nu o ia mult langa prin organism). Un articol electrizant cu un grafic mișto, aici.
  12. Normal că nu sunt, m-a amuzat plăcuța cu pricina. Interesante observațiile etnografice despre zonă. Cum în munți comunitățile sunt izolate, e și normal că fiecare vale are „limba” ei, mai mult sau mai puțin în glumă. Și recunosc că nici nu știam la acel moment că sunt în Friulia, eu doar mă bucuram de natură! Cât despre urșii hrăniți, sunt sigur că autoritățile cunosc problema, posibil și zonele pe unde stau urșii cerșetori. Există lege (Art. 7, lit k.) care interzice hrănirea sălbăticiunilor (amenda e specificată tot acolo). Ori n-au jandarmii montani chef de muncă, ori personalul e insuficient (TF e lung, da!), nu știu ce să zic. Păcat de urși, dar nu mă mai supăr de mult pe chestii de genul... asta e țara. Păi, nașpa. Eu le evit. Mereu am fost cu bicla pe TF doar în extrasezon (iunie sau octombrie) sau în zilele lucrătoare, vara. -------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Ziua 27/103: Sauris di Sotto, Sella di Rioda, Tre Croci, Cortina d'Ampezzo Dist: 90.08, Rtm: 8:39, Max: 60.7, Avg: 10.4, Odo: 2954, Data: 01.06 Ah, nu se vede altitudinea în profilul rutei, așa că descriu. Astăzi trebuia să urc de două ori la 1800 m. Era ziua cu cei mai mulți metri urcați de la plecarea din București și una din top 10 ale turei în privința ascensiunii totale! Strâng cortul, verific bicla, o sar peste parapet și continui urcarea întreruptă aseară. Văd și o încurajare pentru Aru, semn că pe aici a trecut și Turul Italiei (sau va trece, nu urmăresc ciclismul profi). Intru în Sauris di Sotto (de Jos, practic), 1200 m alt. Cerul este extrem de curat. Așa a fost și în dimineața aia în Bosnia când după-amiază am fost făcut ciuciulete, deci mă cam panichez. Spoiler alert: nu am scăpat neplouat azi! Sauris di Sotto. Muntele din fundal ajunge pe la 2300 m. Nu-ș' cum îl cheamă. Bucolic. În Sauris din Sopra observ o mască. Somebody stop me! (The Mask, 1994) Han/hotel. Albergo are etimologie germanică de fapt. Mă apropii de muntele de mai devreme. Mai e nevoie să spun că mă îngrijorau norii ăia? Învățasem patternul. Pufoși și simpatici dimineața, jalea de pe lume la prânz! Drumul urcă susținut și destul de abrupt, peste 10%. Fac scurte pauze să-mi recapăt suflul. Cât timp eu mă chinui pe urcare, norii se adună... Ce să facă și ei?! Transalpina vibes. Of, norișori... [insert swear words] Ajung în Sella di Rioda, punctul de maximă altitudine al zilei, 1800 m și ceva. Se pare că plouase un pic peste noapte. Urmează o porțiune relativ plată pe care mai surprind niște peisaje faine. N-aș zice că e altă sella, coborâsem doar un pic din Sella di Rioda. Fortărețe de piatră. Norii din fericire nu mușcau. Valea pe care merge de fapt drumul acela SR 465 cu accesul interzis de ieri. Eu nu aveam treabă cu ea. Alpin. Mergeam eu așa pe falsul plat când simt că mă mănâncă brațul stâng. Mă scarpin, dar simt o gâlmă sub tricou. Mi se pare suspect totul, opresc. Îmi scot o mânecă și observ căpușa nesimțită care mânca din mine, pe banii mei practic (n-a participat pecuniar la ciocolata de ieri). Indignat de atâta neobrăzare, am smuls-o numaidecât (cum nu trebuia, numai delicat nu am fost) și am rămas cu o umflătură/mâncărime pe braț multe săptămâni. Nu știu cum a ajuns acolo pe sub mânecă, că nu îmi amintesc să-mi fi lăsat tricoul prin iarbă. În fine. I am still alive, dar m-a îngrijorat un pic evenimentul. Jurnalul zice „sper sa nu fi luat turbare”. Ceea ce e eronat, copy/paste de pe net cu bolile transmise de căpușe (turbarea nu apare): - encefalita de capuse ( transmisa prin ixodes ricinus) - boala Lyme (borelioza Lyme)( transmisa prin ixodes ricinus) - febra recidivanta (cauzata de Borrelia) - febra hemoragica de Crimeea-Congo( transmisa prin hyalomma marginatum) - febra butunoasa (cauzata de rickettsia conori) - anasplamoza Dar asta fiind căpușă friuliană, era tare curată și nu m-a cadorisit cu vreo neplăcere. Continui să pedalez, dau de altă șa, tot la 1790 m. Plin de șei pe aici, nene. Abia dacă am pierdut 20 de metri altitudine în 4 km. Eh, în sfârșit. Pârtieeee, că vin cu 60 la oră! Urma să cobor peste 1 km vertical către 734 m alt. Jos în vale, în Vigo di Cadore. În Auronzo di Cadore iar fac rost de pâine și două ciocolate. Burta plină, peisajul superb. Mă ia optimismul că poate ajung azi în Cortina d'Ampezzo! Închei postarea cu fotografii din Auronzo di Cadore și împrejurimi. Va urma.
  13. Ziua 26/103: Sella Nevea, Tolmezzo, Ampezzo Dist: 107.48, Rtm: 7:46, Max: 60.4, Avg: 13.8, Odo: 2864, Data: 31.05 Dimineața cortul era fleașcă. Așa se întâmplă când e multă umezeală în aer și nu bate vântul deloc. Prin urmare pierd ceva timp dând bobârnace melcilor ce explorau noul lor (credeau ei) teritoriu. Uf, înseamnă că trebuie să mă opresc azi să usuc cortul... dacă o să fie soare. Timp pierdut! Masivul din umbră fotografiat de cu seară este acum masivul însorit. Doar 2 km mă despărțeau de Italia. Ce planuri aveam cu țara asta? Păi, vedetele erau pasurile Stelvio cu ai săi 2757 m, Timmelsjoch cu 2474 m și ce mai prindeam în drum spre ele, ceva prin Dolomiți. Dar astea erau departe rău. Încă de acasă stabilisem că voiam să trec și prin Cortina d'Ampezzo, o stațiune montană de lux a italienilor de care auzisem prima oară la Eurosport în cretacicul timpuriu. Cortina era deci următoarea mea țintă. Ajung la granița cu Italia. Clădirea vămii este acum un abandonisment, trăi-i-ar mă-sa lu' Schengen, de-ar fi pe tot globul așa! Let us dream lol. Siamo in Italia! Eee! După 11 km ajung în primul oraș italian, Tarvisio. Aici caut un magazin și găsesc un EuroSPAR. „Iubesc sparul”, spune jurnalul, și într-adevăr îmi amintesc că tare m-am mai bucurat de acest festin matinal. Scris-am seara la cort, „f bune CIOCO ALBA, branza topita si 2 baghete de 230g la 3.6 eur parca”. Da, ciocolata a fost un vis, deși era ieftinăciune marcă proprie SPAR sau ceva. Era prima ciocolată (nu Snickers) de când plecasem din București, și mai era și albă! Probabil eram super flămând, sau într-adevăr în Italia produsele alimentare au o calitate mai mare decât la noi, dar chiar a fost excelentă. Greu de dat un verdict dacă la noi vin produse mai slabe calitativ. Cert este că în Italia și Franța am dat numai de bunătăți, dar, e drept, eram mereu hămesit (de la efort, dieta o aruncasem pe fereastră din Croația), iar foamea este cel mai bun bucătar! Din păcate îmi scapă motivul pentru care n-am făcut nicio poză în Tarvisio, de care îmi amintesc foarte clar. Cred că aici mi-am și uscat cortul un pic. Pornesc iar la drum. Nu încep bine și mă pălesc peisaje de genul: Intrarea în Cave del Predil. Undeva în partea stângă este Slovenia, în care se ajunge prin trecătoarea Predel, cum zic slavii, sau Predil, cum zic latinii. Asta era scurtătura pe care aș fi putut-o folosi ieri dacă nu aș fi dorit să urc cel mai înalt pas sloven. Urcam ușor spre Sella Nevea, punctul de maximă altitudine al zilei (1195 m). Cică tot în Alpii Iulieni. Privind în față. Trafic aproape inexistent. Norii mă îngrijorează. Dar, ca de obicei în scurtul meu periplu alpin, sunt doar de decor! Benvenuti a Sella Nevea! Interesant indicatorul cu carabinierii. Nu m-a dus cu gândul decât la o rată mare de infracționalitate în localitate, ceea ce nu cred că e cazul în realitate. Pe aici trăiesc friulienii, grup etnic vorbitor de friuliană, limbă din aceea retoromană, cărora nu cred că le arde de furtișaguri. Deci indicatorul a fost pus ca să mă mir eu (parafrazând o altă expresie...) O ultimă privire spre munții de 2300 m. Pentru că din Sella Nevea (1195 m) trebuia să ajung jos în vale... ... pe niște serpentine foarte întortocheate, care nu m-au împiedicat să ating 60,4 km/h! Ne-bu-ni-e! Cât am mers eu la vale vreo oră și 20 de minute nu am mai găsit nimic interesat de pozat. Ajung în Chiusaforte. Valea este lată aici, avem drum național, autostradă... Râul Fella, același turcoaz demențial. Pentru că ghețari, parcă asta era explicația. Particule în suspensie de la foștii ghețari... Merg spre Tolmezzo acum. Din păcate pe SS, Strada Statale, cum ar veni, DN la noi: trafic, când și când camioane, drum plat! Câh! Orele trec, nu mai găsesc nimic interesant de pozat... Ah, uite că mă sperie iar norii! Este 4 și 20. Pe o băncuță izolată petrec peste o jumătate de oră pentru alimentare și odihnă. Obosisem psihic de la SS-ul ăsta! Un pod masiv. O fi el frumos, dar eu vreau iar pe drumuri înguste și șerpuite, doar pentru mine, parcă-s în Bărăgan aici! Vreau să simt gradienți în picioare! Munțișori pe stânga. Privind în urmă, camera își atinge limitele suprinzând muntele-piramidă pe nume Amariana (1905 m). Podul pe care tocmai l-am trecut pare nimic prin comparație. Ora 5, intru în Ampezzo (nu, nu Cortina d'Ampezzo), 560 m alt. Menționez că atât ceasul de pe vitezometru, cât și cel al camerei rămăseseră pe ora României. Când menționez orele, o fac în ora locală. Aici, o oră în urmă, ora Europei Centrale. Doar în Portugalia am fost cu două ore în urma României. Grăiește jurnalul, „la intrarea in ampezzo parca am auzit tunete... era cerul cam negru”. Într-adevăr, parcă. Dar am și imaginație bogată... Mă sperie un indicator care zice că SR 465 e închis. Aplicația mea OsmAnd îmi spunea (eronat, dar nu știam atunci) că drumul pe care aveam treabă era fix ăsta! Aoleu, ce mă fac? Am fost stresat în seara asta la cort gândindu-mă la tot soiul de prăpăstii gata să mă înghită și munți care cad pe mine. Dacă drumul chiar era blocat, îmi strica ruta directă spre Cortina, nu e ca și cum e plin de drumuri în Alpi. Cum mai ajungeam acolo? Uf! După Ampezzo începe urcarea pe un drum îngust și șerpuit, fără trafic, dar acum nu-mi mai arde el, că se înserează și nu știu unde o să-mi pun cortul! Ce bornă șic! Italienii ăștia-s artiști și la astea, nene! Drumul este atât de întortocheat și fain! Operă de artă! Tuneluri, prăpăstii, vis! Păcat că se lasă seara... Tunel de 525 m! Vreau să fac poză aici! A se observa că am două lumini pe spate. Una nu era suficientă pentru Mr. Paranoia. Este 6 și jumătate seara. Nu mai voiam să urc, dacă vine furtună la noapte? Mai bine rămân la altitudinea asta (850 m). Dar unde pun cortul, sunt în strânsoarea munților?! Imediat ce ies din tunelul de mai sus, aflu și soluția. Văd că în dreapta pot să încalec parapetul și că există o zonă plată de-a lungul lui cu ceva vegetație. Google Street View. În partea dreaptă, lângă tunel, am stabilit baza pentru seara asta. Am așteptat să nu se mai audă nicio mașină (nu era greu, uruitul unei mașini printr-un tunel de 500 m îl aud și surzii), m-am chinuit un pic să salt bicla peste parapet și am luat-o de-a lungul tunelului prin vegetație. Ador momentele astea în care caut ascunziș. O fi ceva primordial, de când ne vânau leii prin savană... Acum, dragi copii, normal că nu aș fi dat de bârlogul vreunui urs, eram lângă totuși lângă un tunel. Nu intru în orice coclauri, și amintesc aici nefericitul caz în care un urs a fost trezit din somn iarna trecută de un explorator la Azuga. Ursului nu i-a plăcut vizita... Adică, facem wild camping, dar ne folosim și capul un pic. Gen, nu intrăm în inima pădurii decât dacă chiar ne mănâncă... Iar în Alpi nu sunt urși, doar câțiva în Slovenia și gata, i-au killărit de mult în rest. Locul de cort. Tabăra din seara asta pare excelentă, dar în realitate nu am dormit foarte bine. Zice jurnalul: „noaptea prec3denta neputut dormit bn din cauza animalut care fosnea, tropaia dracusa-l ia”. Într-adevăr, un gândac(i?) mare (foarte probabil) sau rozător, ceva (mai mare de o veveriță nu avea cum să fie) - habar n-am ce, dar mi-a foșnit toaaată noaptea. Deși rațiunea îmi spunea că nu am ce păți, că nu poate trăi niciun mamifer periculos pe abrupturile alea, instinctul de supraviețuire greu mi-a permis să adorm. Băi, și ce mai foșneau frunzele în liniștea aia a nopții. Nu tot timpul, fix când eram pe punctul de a ațipi! Îmi aduc aminte că am și sâsâit la el, doar-doar s-o speria și pleca. Aș! Din toate nopțile acestei ture, pe asta mi-o amintesc ca fiind cea mai enervantă! Lângă cort, după gard, era ditamai prăpastia. Mai auzeam ocazional ecoul nocturn al pietricelelor ce se prăvăleau la vale, tare plăcut! În rest, a fost cald pentru altitudinea de 850 m. Mâine 1 iunie, era și prima zi de vară. Simțeam oricum că ziua e din ce în ce mai lungă. Adio, dimineți reci!