FB_Rider

Membru
  • Content Count

    253
  • Joined

  • Last visited

  • Days Won

    82

FB_Rider last won the day on September 22

FB_Rider had the most liked content!

Community Reputation

1,168 Excellent

About FB_Rider

  • Rank
    Membru
  • Birthday 03/16/1988

Profile Fields

  • Localitate
    Bucureşti

Recent Profile Visitors

2,439 profile views
  1. Salutare, le-am parcurs pe ambele la începutul lui iulie cu bicla. Runcu - Cheile Sohodolului - Câmpul lui Neag are 31 km din care 25 forestier. Este cel mai lung forestier pe care am mers până acum. La intrarea în chei e un indicator despre vipera cu corn, dar nu am întâlnit-o. După vreo 5 km de la intrarea în chei se termină asfaltul și îl mai vezi abia când ajungi la DN66 pe valea Jiului. Eu am campat undeva pe drum, nu l-am făcut dintr-o bucată; nicio problemă cu animalele sălbatice. Când am trecut eu se montau niște conducte imense sub drum, astfel că pe la jumătate am dat de ditai groapa pe care abia am trecut-o, mașinile trebuiau să întoarcă. A fost frumos, dar și un pic monoton, că nu se mai termină! Coborârea spre Jiu este destul de abruptă, e puțin noroi și tre' avut grijă. Aproape de vârf e o răscruce unde te fură drumul și o iei aiurea (sunt pățit). Tot acolo am văzut și o năpârcă. Recomand aplicație cu GPS gen OsmAnd, că nu există semnal pt telefon. Câteva poze, sensul sud -> nord: DN66A între Jiu și Cerna e în continuare drum greu, cu pietre, mult mai dur pentru articulații decât primul (și sper să rămână așa, e o frumusețe). Câteva poze, sensul est -> vest: Dacă mai sunt întrebări, cu plăcere.
  2. Salutare, @bwbbd! Mă bucur că ți-a plăcut acest roman ilustrat! E vorba aia, ce e mult strică. Eu am cam exagerat cu peste suta de zile (de unde să știu eu că a naibii biclă nu o să crape nici după 12.000 km?). Cred că am scris că după Paris eram foarte plictisit, viața devenise o rutină: strânge cortul, bagă pedale toată ziua ca nebunul prin peisaje anoste (Europa Centrală mi se pare „meh”), stai cu stres că plouă/tună, caută mâncare, luptă-te cu traficul, seara chinuie-te să găsești loc bun de cort și constată că ai muncit în van: abia s-au mișcat câteva zecimale de longitudine pe tabletă, acasă e departe. Nu știu ce să zic, fiecare e diferit. Am devenit „alt om” nu în tura europeană, ci după prima noapte petrecută la cort (fără sac de dormit, fără saltea) departe de casă, în păduricea de la Valu lui Traian (2007) după 220 km pedalați de la București pe un BSO (bicycle-shaped object). Atunci am descoperit libertatea asta de a călători/dormi aproape moca, timpul fiind singura monedă de schimb, și nu mai concep altă formă de vacanță de atunci. Dar ăsta-s io. 1-2 săptămâni de bălăurit sunt mai mult decât suficiente pentru încărcat bateriile unui cicloturist „normal”. Da, sunt mândru când mă uit pe harta turei ăsteia din '17, dar realitatea a fost mult mai prozaică... Nu recomand și altora ceva asemănător decât dacă nu se satură după 2 săptămâni Nu am multe ture descrise pe forum. Cele din străinătate au precedat turul european, iar altele nu i-au urmat: 2015 vara: București - Großglockner - Viena (întoarcere cu trenul) (~3 săptămâni) 2016 martie: București - Ohrid (Macedonia de Nord) - București - printre cele mai frumoase din viață, am cam suferit de frig. Pozele sunt groaznice, dar amintirile, vai... (~3 săptămâni) 2017 primăvara: București - Giurgiu - Vidin (malul bulgăresc al Dunării) - Craiova Ture prin țară fac și eu cum mai prind în concedii sau zile libere. Primăvara de obicei merg în Dobrogea. Concediul de anul ăsta a fost scurt din păcate, parcă 6 zile pe ruta: Novaci - Cheile Sohodolului - V. Jiului - PN Domogled-V. Cernei - Cloșani - Baia de Aramă - podișul Mehedinți de la Isverna la Jidoștița - Severin - Motru - Tg. Cărbunești - Novaci. Caut drumuri cât mai slab circulate, forestiere, coclauri, dar nu refuz nici europeanul dacă tre' (și a trebuit în concediul ăsta). Am urcat și în Munții Căpățânii - tura e descrisă aici pe forum - cam ăsta e maximul ce pot duce dpdv fizic. Felicitări pentru tura scoțiană, cred și eu că te-ai săturat de urcări!
  3. Dacă vorbim de Iran, cam da, cel puțin în nordul țării este jale cu traficul. Voi încerca să merg pe coclauri, între sate, ca să evit principalele, deci a vorbi bine limba este esențial mai ales dacă merg prin zone unde apă nu prea e și tre' să cer prin viu grai . Tot porecleam Spania ca șerpărie, acum chiar voi merge în zone cu adevărat aride (ochesc sudul Iranului eventual)! De aceea am să învăț bine turca/persana, am câțiva ani la dispoziție. Persana e limbă indo-europeană, doar că se scrie cu alfabet arab căruia i-au mai adăugat niște litere, deci e relativ ușor de învățat, exemple: ke - că, do - doi, now - nou, pedar - tată (cf. padre în spaniolă), dokhtar - fată (cf. daughter în engleză), buf - bufniță, sad - sută etc.), bașca mai au și modul verbal al conjunctivului ca noi! Cu turca e mai dificil un pic, dar e timp și pentru ea! Sunt pasionat de geografie, știu foarte bine cum arată Americile, îl știu și pe Radu Păltineanu din „citite”. Gusturile nu se discută. Nu sunt atras de Americi. Mă bucur că ți-a plăcut acest roman ilustrat!
  4. @Adrian_789 Mulțumesc pentru aprecieri, sărbători fericite și ție! Foarte tare imaginea, cam așa m-am simțit pe acolo ! Mașina aia e tipic portugheză. O mențiune mai am să fac: unele țări le-am vorbit de rău, altele de bine, dar asta e strict părerea mea subiectivă și neavizată. Cel mai bine e să vizitezi cutare loc în persoană și să-ți faci o părere proprie. Dacă de exemplu mie nu mi-a plăcut Germania nu înseamnă că altora nu le place etc.
  5. Era o plăcere și pentru mine să caut locul potrivit, parcă jucam un joc. Un loc bun înseamnă o noapte odihnitoare. Americile de Nord/Sud nu le găsesc interesante, chestie de gusturi. Canada e prea plată (cu excepția vestului) și e frig, cred că te rup țânțarii vara. SUA le știu din filme, nu mă omor după natura de acolo și oricum tre' viză, adică ploconire la Înalta Poartă de la Uașinton (thanks, but no, thanks), iar America de Sud mi se pare pare prea monotonă din punct de vedere lingvistic și mi-e frică de bolta cerească unde nu cunosc nicio stea. Mai tre' să zbor și cu avionul la ei, ceea ce nu doresc. Pe mine mă fascinează Asia prin geografia, istoria și diversitatea ei umană. Am uitat să zic că în lumea aia ideală aș trece și prin Afganistan, au ăia la munți să te saturi! Nu cred că au drumuri, dar munți si-gur! Îmi pare rău de Iohan, i-am citit povestea și am căutat mai multe clipuri despre el toamna trecută... Mă bucur foarte mult că trezesc doruri de ducă, asta a fost, printre altele, și ideea povestirii acestei „saga”. Deși aici pe forum cam vând zarzavaturi grădinarilor, poate trebuia să aleg un forum generalist pentru un impact mai mare... Grija e întemeiată, zic eu. Nu vreau să ajung KFC (Kentucky Fried Chicken). Linkuri la prima mână: Copil lovit de fulger, câmpie, Ialomița. Cioban răpus de trăsnet, Călimani, 1500 m alt. Alt cioban trăsnit, câmpie, Satu Mare. Fulgerat sub copac, câmpie, Timiș.
  6. Epilog. Obiectivele pe care le-am tot amintit pe parcursul turei mi le-am dus la îndeplinire: cursieră, carnet, mașină. Cu ce am rămas în urma acestei mari călătorii? În primul rând cu recunoștință față de UE, care mi-a permis să ajung la Atlantic doar cu buletinul. Dacă aș fi avut nevoie de pașaport (am oroare de acte și limitări) ar fi picat toată treaba. Mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o lume fără granițe, o zonă Schengen globală, dar din păcate atât s-a putut, m-am născut la momentul nepotrivit. Are și UE problemele ei și poate că m-am plimbat printr-o colivie de aur, dar nu știu ce aș putea face eu ca individ în cazul ăsta... să mă duc unde? Amintirile cu care rămâi după o astfel de călătorie te vor urmări pe viață, astfel că vreau să repet experiența pe alte meleaguri, dar peste câțiva ani. În prezent mi-am setat alte obiective care presupun un venit lunar constant, motiv pentru care mi-a luat aproape un an să povestesc tura asta. Am venit acasă cu gândul că vreau să explorez România în viitor. Este atât de întinsă și sunt zone prin care nu am călcat deloc, regiunea Moldovei de exemplu. Au trecut 5 ani și cred același lucru. Nu mai zic de munți - Carpații sunt plini de forestiere care mă așteaptă să le descopăr. După ce mă satur de țara asta, poate trec la Bulgaria, după care sunt de asemenea topit. Deci cam pe aici o să-mi fac veacul în concediile următorilor ani. Turism (la boschete) local, fără avioane, singura poluare fiind produsă de mașina pe benzină care mă transportă. Aia e, nimeni nu e perfect. Iar când sirenele de drum lung își vor începe cântul, le voi asculta și voi pleca iar cu lunile. În Europa mai sunt interesat doar de Albania și Grecia, țări prin care nu am călcat și care cred că mi-ar plăcea mult dat fiindu-le relieful montan. Apoi aș trece în Turcia și Iran, țări imense, pline de munți în care poți ușor să te pierzi cu lunile. În lumea perfectă (care nu există), aș trece mai departe spre Tibet și China, unde m-aș învârti de asemenea mult și bine. Însă China nu oferă decât o amărâtă de viză turistică de 30j de zile care mi-e insuficientă, și oricum nu e o țară în care să mă simt în siguranță ca străin (as of 2022), chiar dacă știu mandarina. În Tibet nu mă lasă ei de unul singur (trebuie neapărat să fii însoțit de ghid chinez). Deci să-mi pun pofta-n cui. Așadar, „Turcia și Iran” stă scris pe fruntea mea. Trebuie să mă împac cu gândul că e necesar să-mi fac pașaport și să obțin viză pentru Iran, un regim teocratic care mi-e antipatic, însă cred că perșii merită acest efort din partea mea. Am câțiva ani în care să mă pun la punct cu limbile lor, pentru că popoarele astea sunt extrem de ospitaliere și e cam greu s-o arzi ca asocialul cum am făcut în Europa. De alte continente nu sunt interesat. Poate pierd multe, dar chiar nu sunt. Cred că știu și de ce. Dată fiind obsesia mea nesănătoasă cu munții, cei mai înalți sunt în Eurasia și nu aiurea (Himalaya), deci restul continentelor nu mai contează pentru mine. Și-am încalecat pe-o șa și v-am spus povestea așa! Spor la călătorit... sustenabil!
  7. Ziua 103/103: Vișeu de Sus, Prislop, Iacobeni Dist: 117, Rtm: -, Max: -, Avg: -, Odo: 12092, Data: 16.08 Ultima zi a turei a sosit, dar în acea dimineață cețoasă în care mă trezisem cu noaptea-n cap ca să nu fiu surprins de eventualii muncitori/proprietari veniți la lucru nu știam asta. Am 6 km de mers până la râul Vișeu. Ajuns la gârlă trebuie s-o urmez în amonte. Punctul de maximă altitudine a zilei va fi pasul Prislop (1416 m) aflat la 54 km depărtare. Rodnei! Toate direcțiile. Este mult praf, drumul e prost, e și ceva trafic. Din nou aveam niște preconcepții că Maramureșul ar fi... altceva. Eram bosumflat. Intrarea în Borșa, ultima localitate dinaintea pasului. O prăfăraie de nedescris. Așa mi-o amintesc la 5 ani distanță, pentru că în seara asta nu am mai scris nimic în jurnal. Frumoși munții ăștia! Această Tatră are ITP-ul la zi, iar lemnele din spate au proveniență curată. Sau? Care-s pariurile? Drum național în România anului 2017. Masiv. Din seria „Nicio zi fără stres!”, azi prezentăm: Drum „de calitate”, să-ți bați copiii cu ranga... Stațiunea Borșa. Deasupra Rodnei se coace ceva... Și nu numai acolo. Am și eu parte de construcții ilegale pe cer. 23 de minute mai târziu. Aud și bubuituri surde. Îmi cam îngheață sângele în vene, dar continui urcarea. Munții sunt destul de domoli, nu sunt foarte impresionat. Tună, tună, dar nu în zona mea. Mi-e frică și nu prea. Pufoși și malefici. Bum-bum. Dar nu-mi amintesc să fi văzut vreo străfulgerare. Erau doar cântece... instrumentale. Tobe. Vârful pasului Prislop, vizualmente poluat. Coborârea se face cu frânele trase. N-ai cum, frate, n-ai cum. Șoseaua e bombardată! Ca să nu mai zic că altitudinea se pierde foarte lent. Aproape că merg pe plat după doar câțiva kilometri din vârf. Mă gândeam ce fac mai departe. Ar fi fost opțiunea să continui spre Vatra Dornei, Broșteni, lacul Izvorul Muntelui - dar de acolo? Spre Borsec și Toplița mai fusesem. Spre Cheile Bicazului și Gheorgheni mai fusesem. Ambele rute, pe care urci de-ți sar capacele (mă săturasem de urcări ca de poame acre), te scot eventual în zona Brașovului, de unde ajungi la București pe DN1A sau DN1, drumuri pe care le știam pe dinafară și care-s oribile pentru biciclit. Sau Rucăr-Bran, dar ocoleam, mai fusesem și pe acolo Să ies în Moldova și să merg pe lângă Subcarpați până la Buzău, deși ar fi fost o noutate din punct de vedere al peisajului, era exclus din cauza Drumului Morții E85. Drumul execrabil pe care mergeam a aruncat însă toate opțiunile în aer. Mostre: Efectiv nu aveai pe unde să mergi fără să-ți cadă plombele. Puteai să încerci orice strategie, centru, margine, contrasens, zig-zag, nu conta, făceați teste de rezistență la stres mecanic atât tu cât și bicla. Bașca, pe stânga și pe dreapta erau munți chei, pleșuvi, făcuți așa de către om... În condițiile astea mi s-a făcut așa o lehamite să mai continui călătoria că imediat am scos tableta să identific cea mai apropiată cale ferată. O găsesc, e paralelă cu drumul european E576. Voi face dreapta spre Vatra Dornei și caut prima gară. O găsesc materializată în Iacobeni. Direcția Suceava. Direcția Vatra Dornei. Mersul trenurilor din gară. Salvatorul meu era IR 1654, plecare la 21:36 și sosire la București... când i-o fi norocu', că sorocu' are întârziere. Cumpăr bilet pentru mine, cred că pentru biclă nu mi s-a putut elibera, urmând să fac asta în tren. Am vreo două ore de așteptat. Bun. Cât stăm după el trebuie să spun că, din câte știu, pasul Prislop a fost reasfaltat prin 2018, deci în prezent ar trebuie să fie coală de hârtie cel puțin Borșa-Prislop. Despre starea drumului unde-ți săreau plombele (Cârlibaba Nouă - Iacobeni) nu știu nimic. Urmează o scenă cât se poate de reală, deși parcă e desprinsă dintr-un film de Kusturica. Se făcuse noapte și răcoarea coborâse peste vale, Iacobeniul fiind la 835 m alt. Stăteam pe bancă, fața spre șine, peronul din fața mea în beznă. În spate, clădirea gării. La stânga mea erau bicicleta și, ceva mai departe, un stâlp de iluminat în funcțiune. La un moment dat se conturează în stânga silueta neagră a unui cal iluminat din spate de felinarul de care am vorbit. Mă uit la el și mi se pare că trage după el și o căruță. La fiecare câteva secunde mai făcea câte un pas, de parcă nu era sigur de ceva. Apoi se întâmplă pocinogul: calul prinde curaj și pleacă hotărât spre calea ferată, cu căruță cu tot după el, în călătoria inițiatică spre iarba de lângă calea ferată al cărei miros îl ispitea probabil din bezna nopții. Din păcate aventura îi este curmată brusc, căci căruța se proptește cu un zbang! în doi stâlpi de pe peron, nu înainte de a-mi dărâma bicicleta și de a trece destul de aproape de mine căruia fix asta-i lipsea, un acroșaj nocturn cu un vehicul neînmatriculat. Căruțașul, probabil mort de beat printr-un șanț comunal, nu este de găsit, așa că oamenii încearcă cu greutate să scoată atelajul de pe peronul gării Iacobeni prin iscusite manevre în marșarier, sarcină mai dificilă decât parcatul unui tir la rampă. În ceea ce privește sărmanul vehicul care își încheiase aici călătoria europeană după 12092 km, daunele nu au lipsit: un picioruș de plastic de la piesa care ia contact cu țeava portbagajului de la geanta spate s-a rupt, de atunci fiind mereu în pericol să pierd întreaga piesă la fiecare dezagățare a genții de portbagaj, iar apărătoarea spate a fost și ea crăpată, fiind nevoit s-o scot pentru că roata nu se mai putea învârti. Din fericire cadrul era în regulă. Călătoria cu trenul a fost oribilă, dar asta era de așteptat, că nu era prima oară când călătoream noaptea cu CFR-ul în spatele unui vagon insalubru. A fost o noapte petrecută lângă bicicletă, bagaje și WC-ul din capătul trenului, în fum de țigară, printre indivizi dubioși, cu moțăit ocazional în fund pe podea și stres că-mi dispar din bagaje prin te miri ce haltă. M-am jurat că e ultima oară când mă mai umilesc astfel prin CFR și că trebuie neapărat să mă apuc de școala de șoferi și să-mi iau propriul cazan pe roți. Ceea ce voi executa în anii următori. Gara de Nord, ora 8 dimineața. Se observă că apărătoarea roții spate nu mai există. Ultimii kilometri până acasă, revederea Bucureștiului, întoarcerea fiului rispitor, apoi cad lat de somn! Fin.
  8. Iată-mă ajuns și la zona cu pricina. Bicla e pe contrasens față de direcția mea de deplasare spre depresiunea Maramureșului. Constat că la mine nu are niciun efect presupusa iluzie optică, valea-i vale, dealu-i deal, nicio șansă să le încurc, n-am nicio epifanie. Vai ce dezamăgit sunt (not; bănuiam că-i bullshit). Măcar mi-am îndeplinit visul din copilărie de a ajunge aici, aveam 10-11 ani când am aflat de locul ăsta. 17 km de coborâre continuă, vijelioasă. O plăcere! Aici eram aproape de capătul ei. Peste alt sfert de oră. Maramureș. Scriam în jurnal: „babele chiar au fusta mai sus d genunchi in mm” - oamenii erau îmbrăcați în costumul tradițional. Urmează o urcare scurtă și abruptă înainte să cobor pe valea Izei, în care câștig 80 m dif. de nivel. Munții Maramureșului, presupun. Când partea superioară a unui nor are formă de nicovală, nu-i a bună. Țin norul sub observație în următoarele ore. Stog. Bârsana. Din păcate mă plângeam de starea drumului: „drum INFECT p valea izei...ca in slovacia si hu, nicio dif.”. E trecut de ora 7 și e clar că nu am nicio șansă să campez pe valea asta unde casele-s înșirate una după cealaltă. Deci tre' să sar pârleazul către valea cealaltă a depresiunii Maramureșului, valea Vișeului. Cam abrupt pentru un final de zi. Nu mai zic că aveam 140 km în picioare la momentul ăsta. Peisajul e super mișto în schimb. Iată și masivul Rodnei. Aveam să trec pe lângă el mâine. Locul de cort din seara asta e-ntr-o pensiune/casă neterminată. Dacă și-o recunoaște careva, jur că n-am făcut niciun fel de mizerie. Fiind la adăpost de eventuala ploaie nici nu mai pun folia exterioară peste cort. Dorm buștean!
  9. Ziua 102/103: Baia Mare, Cavnic, Bârsana Dist: 147, Rtm: -, Max: 53.7, Avg: -, Odo: 11975, Data: 15.08 Aveam doar două locuri în țară în care mai voiam să ajung în tura asta: un loc pe care îl văzusem într-un reportaj la TV la începutul anilor 2000 unde mașinile urcă singure la deal (iluzie optică, firește) și pasul Prislop despre care învățasem la școală. Mai departe de atât, nema planuri. Plecarea de la locul de cort. Peste 1 oră jumate. Arde musiul. Intrarea în județul Maramureș. Ajung însetat în Baia Mare și caut un loc de unde să iau apă. Îl găsesc într-un parc. Baia Sprie. Părăsesc naționalul în direcția Cavnic. Poartă maramureșeană. E zi de sărăbătoare (15.08). În satul Șișești aud crâmpeie din gura popei „... începuturi ale poporului român, care s-a născut creștin...”. Că știe el sigur... De la ieșirea din Baia Sprie sunt pe o urcare cu mici momente de respiro. Cavnic. De aici continui lunga și greaua urcare către 1072 m. Un autotocar pe care scrie Transisère îmi amintește de cățărarea pe Col de l'Iseran de acum două luni (ziua 38). Biserică. Peste 20 de minute ajung în punctul în care până și tătarii au luat o pauză de la atâta efort. Urcarea e dură și nu se mai termină. Mai trece un sfert de oră. Peisajul se deschide. Acum sunt pe coborâre către zona crepusculară unde antigravitația plutește în aer.
  10. Ziua 101/103: Sátoraljaújhely, Mátészalka, Satu Mare Dist: 163, Rtm: -, Max: -, Avg: -, Odo: 11828, Data: 14.08 Am uitat să spun ceva despre Slovacia. Dacă în vestul Europei magazinele Lidl sunt destul de goale, la modul că nu sunt înțesate de clienți, din Slovacia încolo treaba se schimbă. Într-una din opririle la un Lidl slovac am fost nevoit să stau la o coadă destul de mare de persoane, oameni săraci, ceea ce m-a luat prin surprindere. De aglomerația din Lidlurile de la noi nu mai amintesc: exista și acum 5 ani! Revenind la ziua de azi, intuiam că până în România o să am doar plat. Se vede din profilul zilei de azi că am avut dreptate. Bazându-mă pe acest aspect, eram determinat ca la noapte să dorm la mine în țară, mort, copt, nu contează. Astăzi va fi un marș forțat prin pusta maghiară cu 163 km pedalați, locul 3/103 din tur după zilele 74 și 75 din Spania. La 5:30 sunt pregătit de traseu. 20 de minute mai târziu vizitez Sátoraljaújhely... ... și îmi iau la revedere de la localitate. Muntele-cort va sta geană pe mine în orele următoare. O oră mai târziu. Trec Tisa. Orele se scurg monoton. Prima parte a zilei a fost OK din punct de vedere al traficului. Dimineața dau de un Lidl. Rămăsesem cu niște bancnote (forinți) din 2015 și voiam să le sparg pe fistic, că merit, ce naiba! Îmi iau două pungi de fistic, 1250 forinți, aveam suma corectă, dar casierul îmi zice „nem es ok”, că nu e bine. Cum engleza nu vorbea, nici eu nu am stat la discuții și am lăsat prada acolo. Or fi schimbat bancnotele din 2015 până acum în 2017, no idea, că rupte nu erau. Pofta-n cui, gicule! (Cu cardul nu am vrut să plătesc pentru că-s zgârcit.) La un moment dat asfaltul se termină, o, vai! Fluturele e de acord cu mine că „this sucks!”. Măcar nu sunt zdruncinat, însă mă grăbesc spre țară, sper să revin repede la drum asfaltat. Pe ce coclauri m-am băgat? Trec prin tot felul de sate. Nu eram pentru prima oară în Ungaria, mai fusesem o dată în 2015 în drumul meu spre Austria (cu bicla, firește) și îmi lăsase o impresie bună atunci. Partea asta a Ungariei, extremitatea estică, se cam scaldă în sărăcie judecând după starea drumurilor și a caselor. Greșesc și drumuri, fac cale întoarsă... Din păcate începe o secțiune foarte urâtă de drum, zeci de kilometri pe care m-am chinuit din cauza traficului intens și a drumului prost. Las jurnalul să descrie: „drum infect groaznic in hu, de cautat daca ala e cel mai sarac judet la ei, deci groaznic” „au impanzit drumul cu indicatoare d interzis bicla ca sa t oblige p pista care e o porcarie pe trotuar, rar au si piste bune” Râul Someș, la două ore și jumătate de la ultima poză. Ăsta trece și prin Satu Mare, destinația mea pentru azi. Ultimii kilometri spre România sunt destul de liberi. Poliția mă trage pe dreapta, îmi cere buletinul, apoi sunt liber să plec. Control de rutină, stăteau la pândă în pustietate. Pe rahatul ăsta de potecă eram nevoit să merg... Pe șosea erau foarte des indicatoare anti-bicicliști și nu-mi permiteam să le sfidez. Urât, Ungaria! Nici măcar în Germania nu am văzut așa ceva. Vama Csengersima. După ea urmează un no man's land până la vama română. Vameșa era obosită, zice „ai venit de la București până aici?” nefiind în stare să proceseze informația că am mers București-Portugalia și acum mă întorc la București, dar nu o condamn Nici mie nu îmi venea să cred! România, ora 18:07! Drumul devine bun, lat, ce bine e! Intrarea în Satu Mare. Și două poze prin oraș. Voi face niște cumpărături la Penny de 35 de lei, cu bicla lăsată afară; scăpat teafără, dar nu recomand abandonarea biclei în orașe, ci doar în localități mici. Locul de cort este foarte dezamăgitor. Deși m-am îndepărtat bine de la drumul național, zona este plină de gunoaie! „Ce tara trista”, scriam. Ăsta e nivelul României. Am multe poze cu locurile de cort, dar nu-mi amintesc de vreuna în care să apară gunoaie prin străinătate. Welcome to Romanistan, țara mea de glorii, țara mea de dor!
  11. Ziua 100/103: Košice Dist: 116, Rtm: -, Max: 60.2, Avg: -, Odo: 11665, Data: 13.08 Ce aventură: „a plouat toata noaptea, cu fulgere, chiar sub 3 km, de m am rudicat in cu...dar padurea si a fct datoria si n am fost trasnit” Ieșirea la șosea. Să înceapă ziua 100 de haiducie! O căprioară traversează șoseaua în fugă. „dc oare nu erau melci p sosea, sau chiar in padurea in care am dormit, desi umezeala era din plin”. Morocănoasă vreme mai e azi. Drumul meandrat dar cel mai scurt spre Košice era blocat conform indicatorului. Din păcate ocolul prin Margecany/Sedlice era semnificativ. Stau și chibzuiesc: să continui în ciuda indicatorului, riscând să dau de un drum surpat sau cine știe după o grămadă de kilometri, apoi fiind obligat să fac cale întoarsă, sau să respect indicatorul? Dorul de România a prevalat, chiar voiam să ajung repede acasă, astfel că nu am mai riscat și am urmat drumul de pe tăbliță. Baraj pe râul Hornád care trece mai târziu și prin Košice. Nesuferită vreme. Bine că nu plouă, sabia lui Damocles e însă acolo. Cilindric. „Ce-o fi și cu ăsta?” Frumos, frumos, dar am și urcat de mi-am scuipat ficații. Atinsesem de curând cea mai mare altitudine a zilei, 623 m. Pe urcare am văzut și o vulpe în pădure! Am parte o porțiune de drum superbă și sălbatică ce îmi doream să nu se mai termine! Râul din stânga mea era mâlos în urma ruperii de nori de azi-noapte. Mai am vreo 20 km până la marele oraș slovac în coborâre foarte lină. Peste o oră intru în Košice/Cașovia, al doilea oraș ca mărime după capitala Bratislava și cu un centru istoric bine păstrat. Câteva poze de prin orașul pe care l-am străbătut „în pas alergător”. Mă îndrept spre ultima cățărare a zilei. M-a rupt urcarea asta. 250 m diferență de nivel au trebuit cuceriți în 5,3 km. Din vârf am estul Slovaciei, câmpia, la picioare. Practic am părăsit Carpații în acest moment și-i voi reîntâlni abia în România. Coborârea. Trebuie spus că într-o lume ideală, fără granițe, nu aș fi trecut pe aici ci aș fi continuat prin Carpați, Ucraina și abia apoi aș fi intrat în țară. Ar fi trebuit să am pașaport pentru Ucraina, poate chiar și viză, nu mai știu, așa că a trebuit să mă mulțumesc cu ruta asta prin Košice și pusta maghiară. Detest granițele! Vremea pe partea cealaltă a muntelui este oribilă: „vant puternic dinspre nord vest, am avut si din lateral, si rece, urata vreme, stat cu morcov ca iar tuna, dar prognoza zice ca nu alta zi cu vreme d c***t... cu mult urcus sa ma f** in el, mai ales dealul ala p care am prins 60.2 [n.r. urcarea după Margecany]” După 33 de kilometri de mers prin câmpia cu urcări mărunte și luptat cu vântul ajung la indicatorul care zice Sátoraljaújhely! Dacă fac dreapta, intru în Ungaria. Voiam să-mi petrec noaptea aici neapărat, să simt și eu că am parcurs ceva distanță și sunt într-o nouă țară! În depărtare văd și dealul/muntele pe teritoriu maghiar care domină împrejurimile . Peste 300 m sunt în Ungaria! Sátoraljaújhely este necitibil la prima vedere, dar desfăcut în părțile componente are logică. Sátor înseamnă cort (șatra noatră e posibil derivată de aici), alja e sub, sátoralja e sub cort. „Cortul” e muntele de mai sus, care în ochii primilor maghiari sosiți aici arăta ca unul. új e nou, hely e loc, újhely e locul nou (așezarea a fost distrusă de mongoli în 1241, iar noua așezare a fost denumită astfel). În română s-ar pronunța aproximativ șator-olio-ui-hei, șatoroliouihei, locul nou de sub cort! Sursa. Sunt atașat de această localitate nu numai datorită numelui cu referire la cort, ci și datorită faptului că a doua zi acest deal era pentru mine ca un far în oceanul pustei, fiind vizibil de la mare distanță. Mă bucuram să-l văd din ce în ce mai mic, căci asta însemna că mă apropii de Romanistan! Îmi caut și eu un șatoroliouihei pentru noaptea asta. Și îl găsesc - bicicleta/cortul sunt în centrul imaginii. Văd altă căprioară, sau cerbișor, că avea și coarne. Ce fain!
  12. Sărăcie de drum. Uof, uof, ce mișto s-ar vedea șiragul de vârfuri de peste 2500 m de n-ar fi pâcla aia... Rural. Un nou district. Fotovoltaice. Nu-ș' cât de eficiente or fi, că cerul de aici nu e curat ca-n Spania și mă aflu și la 48 de grade latitudine. Biserică ce-mi amintește de cele evanghelice, săsești din Transilvania. Blocuri in the middle of nowhere. La acel moment nu prea îmi plăcea Slovacia. „mult prea mult urcat azi”, „in satul d imediat dupa cel mai mare deal vzt multa saracie si tigani”, „f cald si azi p****as p ea d freme si de dealuri. trista tara slovensko”. Na, așa e când vii cu preconcepții de acasă și te aștepți să vezi bogăție prin Slovacia. Normal că eram dezamăgit. Însă la cinci ani distanță pot să afirm că a fost printre țările frumoase ale turei - mi-a plăcut mai mult decât Portugalia, de exemplu. Ondulat. Trafic din contrasens. Urcările mă terminau. Spišská Nová Ves. Voi face aprovizionarea aici. Zona e deluroasă bine. O să prind 64 la oră la un moment dat. Satul din poze încă arată bine, însă voi trece pe lângă un cătun de romi ce aducea cu Gârcini (Săcele, jud. Brașov) în care nu m-am simțit chiar în siguranță. Nu am poze de acolo, of course. Aur. Nu m-am putut abține. Ruină. Continui deplasarea spre est. La ieșirea din Krompachy se observă cerul cam morocănos. „Totul la jumătate”, varianta slovacă (am o fotografie asemănătoare în Cehia). În zona asta l-am auzit pe domnul Thor, tunetul. E foarte supărat. Intru în stare de alertă și concomitent în pădurea de pe margine (ce noroc cu ea!). E în rampă terenul, nu contează, urc, pun cortul de urgență. E abia 5 și-un sfert, bine că am pus tabăra înainte să vină ploaia. Din locul în care eram zăresc și un trăsnet la mare depărtare. Aiaiai, ce bubuitură! O să vină și la mine viforul, sigur nu scap. Într-adevăr, a sosit. Scriam: „mama ce a tunaaaat. hope not to die” „a plouat si tunat de a rupt, bn am fct k m am pus cu cortul. tunat inclusiv la sub 3 km, am simtit cum s cutremura solul d la tunete” Yet I lived to tell the tale Oricum, eram în pădure. Am prins nopți la cort mai rele unde eram în câmp deschis. Deasupra mea era pădure la 680 m alt, eu fiind la 380 m. Trăsnetul caută calea cea mai scurtă spre sol... de obicei. Ce furtună de pomină!
  13. Ziua 99/103: Kežmarok, Spišská Nová Ves, Krompachy Dist: 110, Rtm: 7:20, Max: 64.2, Avg: - , Odo: 11549, Data: 12.08 În imaginea cu traseul se poate vedea că am fost la o distanță de vreo 20 km de cel mai înalt vârf carpatin, Gerlachovský štít, 2655 m. Nicio furtună noaptea asta, niciun urs în vizită, m-am odihnit bine, însă dată fiind sălbăticia zonei mă car repejor de acolo; la 5:40 sunt gata de drum. Soarele e ascuns. Tatra vor fi învăluiți de nori toată ziulica, din nefericire. Cretă drogată sau ceva (joke). Uriaș! După 8 km de la plecare ating și altitudinea maximă a zilei, 1120 m. Însă nu voi fi scutit de cățărări pentru restul zilei, chiar dacă seara mă va prinde la 368 m. Ajung la granița cu Slovacia, dar rămân în Polonia, virând la dreapta. De cu seară citisem despre Morskie Oko, cel mai mare lac al munților Tatra, aflat la 1395 m și o foarte populară destinație turistică. Zic hai să merg la ăsta, să simt și eu că am vizitat ceva în Tatra. Din păcate drumul se termină într-o imensă parcare. În continuare bariera era pusă, cu multe indicatoare printre care și cele de interzis pentru bicicletă. Cred că era cu taxă accesul inclusiv pentru pietoni. Trist! Înțeleg că e parc național, dar nu aș fi ieșit cu bicla în decor să le stric ciupercile, w/ever. Până la lac sunt două ore de mers pe jos. Pagina de Wiki spune că many other tourists opt to take the journey by horse-drawn cart - deci caii și căruțele au voie, bicicletele nu. Frumos, Polonia, frumos! Fac cale întoarsă, ocazie cu care iau în plin o bordură a cărei înălțime am subestimat-o (am venit cu viteză din deal și am vrut să mă sui pe un trotuar). Mă mir că nu a bubuit cauciucul sau nu am rupt vreo spiță, a fost cel mai mare șoc primit de biclă în acest tur, dar baba a rezistat! Continui deplasarea pe lângă munți. Din păcate vârfurile sunt în nori. Oițe la păscut. Chiar sunt ofticat că nu pot să văd cele mai înalte creste ale Carpaților! Am parte de o ciclabilă boierească. Gerlachovský štít (2655 m) e undeva acolo, dar a fost ghilotinat de oceanul asta de nori. Din păcate asta e singura imagine pe care o am cu titanii Carpaților. Dacă ar fi fost vremea mai bună, eh, ce poză ar fi ieșit! Am ieșit fix dintre cele două culmi. În fundal e un sat al comunei Rakúsy. Muntele din stânga are peste 1900 m. Ah, și încep să văd romi. Ultima oară văzusem astfel de comunități în România, parcă. Clădiri care mai de care mai frumoase (not) în Kežmarok, prima localitate mai însemnată după ce mi-am luat rămas bun de la Tatra.
  14. Ziua 98/103: Zakopane Dist: 117, Rtm: 8:15, Max: 52.7, Avg: -, Odo: 11439, Data: 11.08 Încă eram marcat de noaptea precedentă, astfel că la finalul zilei ce urmază a fi povestită scriam „deci bn k am supravietuit, desi credeam k se va rupe cortul d l vant. cel mai apropiat fulger la 4km. nu a plouat f mult”. Dimineața cerul face pe niznaiul, nu-și mai amintește ce a făcut la beție acum doar câteva ore. Luna a fost și ea complice la destrăbălarea electrizantă de azi-noapte. Melci nu erau pe cort, doar un limax pe jantă. Câh. 50 de minute mai târziu. Bistrița Nouă. „Bistrițele” de la noi din țară au etimologie slavă. Am de urcat până la 950 m. Peste o oră. Mă găsesc pe un platou în ușoară coborâre. Zăresc pentru prima oară spinarea vestică a munților Tatra. Adevărații giganți sunt însă la est. Lacul de baraj Orava, cel mai mare din Slovacia, are o culoare minunată. Hotel Slanița. Tvrdošín are un monument UNESCO adăugat pe listă în 2008, dar io aveam deja un monument în față, superbii Tatry. Voi face dreapta spre Trstená, dar tot în Polonia voi ajunge după o urcare de 16 km și 200 diferență de nivel. La vederea acestor blocuri comuniste am un șoc, parcă aș fi în România. În Cehia nu văzusem așa comunism pur. La acel moment nu știam multe despre Slovacia. O consideram o țară bogată, cu același nivel de trai ca vecinii cehi - în perioada în care am copilărit, tot ce era la vest de România era bogăție și cu impresia asta rămăsesem. Realitatea este însă diferită pentru această țară în prezent, slovacii sunt doar cu puțin mai avuți decât noi și cam sărmani în comparație cu frații cehi. Aveam să trec și prin zone mai dubioase, sate sărace... dar asta în altă zi. Deși Slovacia este amărâtă, pot să spun că natura de aici (munții, ce altceva?) mi-a plăcut mult mai mult decât în Cehia, o țară destul de monotonă din punct de vedere peisagistic. Priveliștea este minunată. Sunt pe urcarea spre Polonia. În depărtare văd culmea centrală a Tatrei care unește lanțul vestic cu cel estic. Vârfurile din centru au puțin peste 2000 m. Simt că roata spate e cam moale, opresc și bag niște pompe. Din fericire scăderea de presiune era naturală, nu-i pană. Urcarea cu pricina. Era al naibii de cald și azi, 30 de grade - pentru altitudinea și latitudinea asta de peste 49 grade, chiar era caniculă! Ce mă îngrijora foarte mult era că prognoza meteo (de care făcusem rost parazitând Wi-Fi-ul unui magazin slovac) spunea că „s anunta ploi, scaderea temp, fulgere”, scriam „sper sa nu inceapa din noaptea asta”. Vremea era superbă momentan... dar după râs vine plâns! Nu mă mai satur de holbat pe partea dreaptă. În vârful dealului de 807 m sunt pe granița polonă. Încă o țară vizitată în tur! După o scurtă coborâre ajung la șoseaua care duce spre Zakopane, orașul polonez din inima Tatrei. Polonia e o imensă țară de câmpie, cum însuși numele țării o spune: Inherited from Old Polish Polska (“Poland”), from Proto-Slavic poľьska, *poľe *zemľa (“field, plain country”). Zonele înalte ale țării sunt în sudul extrem, unde mă aflam eu, însoțind lanțul carpatin. Din păcate era o după-amiază de vineri iar toată Polonia se muta la munte, eu trebuind să împart șoseaua cu ea. Am inhalat la noxe de mi-a ieșit pe nas (pun intended)! Biserică. Gabarit depășit. Nu mai merg spre est acum, ci am cotit-o către sud, fix spre munți, câștigând altitudine. Un moment în care șoseaua era goală. Giewont, altitudine în jur de 1840 m. Bucovina? Yay, Zakopane! Dar e ambuteiaj... „zakopne super poluat d la trafic”. Poloneza mi se pare limba cu cele mai mari mutații față de suratele ei slave. Nu înțeleg mai nimic. Zakopane, această Sinaie polonă. Părăsesc localitatea continuându-mi deplasarea spre est, pe la poalele nordice al Tatrei. Mă întrebam dacă o să vină vreo urgie peste mine la noapte. Vârful Havran ( = Corbul), 2152 m. Din păcate vârfurile cele mai înalte ale Carpaților erau ascunse vederii mele, aflându-se la dreapta față de acest vârf, undeva pe teritoriul slovac, în spatele munților la poalele cărora mă aflam. Pentru locul de cort stabilesc că la noapte îmi trebuie o pădure, că poate iar dă cu fulgere ca aseară și m-aș simți mai confortabil în codru. Dibuiesc un forestier pe care merg ceva vreme. Catârul. 30 de minute mai târziu muntele devine sângeriu. Cazarea din noaptea asta, cota 977. Pașii mi se aud ciudat în pădurea asta, cu ecou, ca și cum ar fi ceva dedesubt. Cred că aici sunt de fapt tunelurile dacice, nu în Bucegi! Pe la ora 22 „o caprioare boncane si face urat”. Adevărul e că la wild camping trebuie să te obișnuiești cu tot felul de sunete. Din păcate, cu cât îmbătrânesc, cu atât îmi e mai frică de chestii. Lipsa de frică a tinereții, așa iresponsabilă cum e ea, chiar e minunată. Săptămâna trecută mi-am cumpărat pentru prima oară un spray anti-urs... m-am boșorogit, no doubt!