diorgulescu

Membru
  • Content Count

    1,978
  • Joined

  • Last visited

  • Days Won

    46

diorgulescu last won the day on February 15

diorgulescu had the most liked content!

Community Reputation

2,211 Excellent

About diorgulescu

  • Rank
    Amator
  • Birthday 06/04/1986

Profile Fields

  • Localitate
    Bucuresti, Romania
  • Biciclete
    Kona Fire Mountain 2009, Gazelle Esprit 3TV
  • Ocupaţie
    IT-ist

Recent Profile Visitors

5,593 profile views
  1. diorgulescu

    Mă, cred că ai și matale dreptate. Mă pusei pe gânduri (parțial). Ete d-aia e bină „să să vorbească”
  2. diorgulescu

    Subscriu. Când vezi că poți vizita capitale europene celebre, zone montane și altele asemenea plătind în medie 20 de Euro pe noapte pentru două persoane și-un cort (cu iarbă îngrijită, pază, locuri curate de cort, facilități sanitare foarte bune șamd), parcă nu-mi vine să bag bani în mărețul turism românesc, nu? Unde mai pui că la noi, dacă e vreo sărbătoare legală sau ceva, nu ai loc nici în tren, nici pe drum. Totul e o disperare continuă fără sens. Vreau să mă simt bine, nu să mă enervez la volan (căci da, mai ales cu copil mic nu m-aș mai urca o perioadă în trenurile ultra-tixite de „studioși” la Spiru sau orice altă fabrică de diplome din prezent, fie ea de stat sau privată) și să mă supun unui risc enorm de accident pe drumurile patriei. Iar de autocare, ce să mai zic? De ce ai da 300 de lei pe noapte în sezon pentru o cazare relativ decentă (nu lux, ci să nu ți se lipească șosetele de jegul sedimentat de pe podea), dar cu un proprietar sictirit, în vreme ce ai avea același zgomot și trafic pe care-l ai în București într-o sâmbătă de vară? Sau în Bușteni. Ca să ce? Să văd mirificele maldăre de gunoaie ce sunt aruncate de sus de la Babele pe Valea Albă? Ca să nu mai zic de ce lasă „drumeții”. @Trevizes Legat de turismul bulgăresc și remarca ta: nu sunt fan Varna și altele asemenea, chiar deloc. Dar am avut ocazia să mă cazez în niște locuri superbe prin Bulgaria, în zona centrală și estică și am văzut tone de alte oferte disponibile la prețuri decente (geme AirBnB de case frumos recondiționate la prețuri modice). Prețul era mult sub ce e pe la noi în aceeași perioadă. Vorbim de zone protejate sau proximitatea unor parcuri naturale. Ca să nu mai zic ce curate și întreținute sunt traseele montane prin Bulgaria, comparativ cu o bună parte a celor ce pleacă din Bușteni sau chiar Zărnești. Da, mi-ar plăcea să merg pe la noi, dar decât să aud liniuțe între motoare pe drumul recent asfaltat de la Plaiul Foii și să răsune manelele de la restaurentele de pe valea aia (da, e noul trend acolo) de le auzi tocmai de la Zăplaz, mai bine-mi fac o grădină cu castraveți (dacă oi găsi unde...) și stau la soare, iar când vreau să călătoresc mă duc departe. Și nu, gratuitatea asta nu scade numărul studenților ce merg cu mașina. Pentru că sunt mulți studenți care au venit cu mașina la oraș, pentru că se respectă și vor să pară că nu-s „sărăntoci de căcat veniți la București” (aparent ăsta e un soi de complex). Înainte lumea își punea haina aia bună în zilele speciale, din pur respect pentru sine și pentru ăia din jur. Acum, mașina e extensia ideală a unei personalități plină de goluri și orice lustruire de anvelopă e mai ceva decât mișcarea ritmică din timpul masturbării compulsive.
  3. Se potriveste, dar e un cu totul alt subiect, cred.
  4. No hăt, că m-am trezit menționat p-aci. Și e bine, căci am aflat deja niște lucruri noi. Mulțumesc. Bun topicul, loc bun de împărtășit idei, sugestii și tehnici. În turele cicloturistice (și drumeții sau călătorii fără bicicletă) încă mai car după mine un Nikon D90 cu trei obiective: 18-55mm (stock), 35mm fix și un 55-300mm. Toate astea îmi intră în geanta Ortlieb pentru ghidon, alături de: telefon, acte, bani, eventuale hărți, GPS, acumulatori de rezervă. Geanta e impermeabilă și la îndemână, astfel că îmi e ușor să mă opresc din pedalat, să scot aparatul și să trag o poză. De vreo doi ani și jumătate, folosesc doar modul Manual al aparatului, dar umblu doar la ISO, apertură și declanșator. A da, și balansul de alb (când e nevoie). Plus că geanta o pot lua pe umăr foarte ușor când vizitez vreun orășel sau plec de lângă bicicletă. Nikon-ul își face treaba deja de vreo 8 ani, constant. A văzut toate tipurile de vreme, a stat și în ger, a fost scăpat pe jos prin Apuseni de la vreo 1.5 metri înalțime (fără husă), a stat în soarele arzător al Greciei și a suportat și sprâncene transpirate (urcările alea, vara....). Recunosc că nu l-aș abandona, căci îmi plac mult mai mult fotografiile pe care le fac cu el decât cele scoase cu telefonul. Plus că mă obligă să fotografiez ceea ce chiar îmi pare că ar conta, nu să umplu Google Photos cu 500 de poze pentru o zi. Nu mi se pare greu de cărat și nici nu am o grijă exagerată pentru el. E vorba doar de clasica atenție acordată unui bun ce-l dețin. Legat de prelucrare: de vreme bună am migrat integral pe Linux. Pentru fotografii folosesc Darktable (și mă bucur că l-au menționat colegii ceva mai devreme) iar pentru video mă folosesc de Lightworks (plătesc o licență lunară de aproximativ 100 RON doar în perioadele în care vreau să randez/export proiecte la care am lucrat în modul gratuit, căci mă interesează calitatea). În trecut foloseam Lightroom, dar mă înțeleg foarte bine cu Darktable. Umblu doar la contraste și mici corecții de lumină, dar nu pentru fiecare fotografie. Am norocul ca unele să iasă bine (din punctul meu de vedere) și le las așa. Toate fotografiile sunt trase în format RAW când sunt pe drum iar operațiunea de a trece prin pozele de după o tură nu este o bătaie de cap și nici mare consumatoare de timp (de regulă se petrece alături de o cafea sau un pahar cu vin) și este un foarte bun prilej să mai fac o selecție, păstrând doar fotografiile care chiar îmi plac și care îmi provoacă o amintire plăcută. Și că tot am zis de amintiri, de aici am plecat cu fotografiatul: dorința de a avea amintiri frumoase. Evident, am prins drag pentru fotografia de peisaj, dar nu obsesiv. Este doar ceva ce fac atunci când am ocazia să ies în natură. Nu sunt deloc un expert, nu am făcut niciun curs în afară de câteva tutoriale de pe Internet, însă am mii și mii de poze execrabile la activ, iar din astea am învățat multe (și încă învăț, că dau gherle de mă sperii). La fotografia de interior sunt praf. Am obiceiul ca, o dată sau de două ori pe ani, să fac o selecție „la sânge”, pe care o scot pe hârtie fotografică. Unele peisaje au ajuns mici tablouașe pe la noi prin casă și ne trezesc amintiri și sentimente frumoase de fiecare dată. Nu câștig bani din fotografie și nici nu mi-am propus. Acest lucru ar fi extrem de dificil în ziua de azi și ar presupune să fotografiez evenimente, ori eu urăsc nunțile și botezurile (evident, dacă m-ar împinge nevoia, probabil i-aș face poze artistice și unui manelist transpirat în vreme ce orgasmează când îl aude pe Salam). Am un telefon Google Pixel XL (prima generație) de vreo 8 luni și cu el mai fac poze ocazional, de consum, în turele ultra-banale,ori dacă observ ceva relativ interesant sau util. Se mai întâmplă să fac fotografii în plimbări de rutină cu copilul prin oraș. Însă de cele mai multe ori, 90% din pozele de pe telefon sunt dispensabile, iar restul de 10% ajunge tot pe hârtie, într-un plic, la un loc cu toate celelalte, într-o cutie din bibliotecă. Și da, ne place să ne uităm împreună prin fotografiile alea, la ceva vreme. De ce DSLR mare în loc de telefon în concediu? E foarte posibil ca prin multe locuri să nu mai ajung sau să nu le mai văd la fel peste ani. Includ aici și oamenii. Iar o fotografie clară și vie, chit că e amatoricească, e incomparabil mai atașată de o amintire la fel de clară și cu toate senzațiile cu care vine la pachet. Când mă uit pe o fotografie cu un câmp plin cu maci de lângă Dascălu (făcută prin 2010, 2011), îmi amintesc mirosul câmpului, insectele, adierea vântului, persoana cu care eram și alte detalii ale locului respectiv. Iar asta îmi place și este cu atât mai interesant când văd acum, în 2019, ce e în același loc: maldăre de moloz și case pestrițe din care răsună manele duminica la ora 14:00, toate aliniate pe un drum care nu mai este liber și pe care automobilele zboară acum cu 100-120 kmh constant.
  5. @Traveller Treaba asta cu Văcăreștiul are un potențial mare, dar nu se poate să nu mă apuce tristețea și un gust amar atunci când văd gunoaiele și aspectul dezolant de pe digul din beton. Asta cu gunoaiele și molozul e valabilă mai pentru toate satele din Sud, de fapt. Și pentru DJ-uri. În rest, foarte fain că vă plimbați. Tineretului parcă începe să arate un pic mai bine în ultimul an.
  6. diorgulescu

    Da. Tocmai am vorbit astăzi cu cineva de la „centru”. Funcționează chiar bine, iar doamna de la telefon a fost foarte amabilă și cu toate informațiile la dispoziție. Transportul bicicletei este 20 E, preț fix indiferent de distanță. Da, pentru trimiterea unei biciclete dinspre „Vest” către România este nevoie de o copie a unor acte ce dovedesc că aceasta nu este furată. Ambalarea se face standard, în cutii din carton, cât mai bine protejată. Cam ca la avion. Se poate trimite către orice oraș unde există agenție a poștei Atlassib. Pentru Germania, spre exemplu, timpul de transport este de 3 zile și se pleacă din București zilnic, de marți până sâmbătă.
  7. diorgulescu

    De Eurosender a auzit cineva sau le-a folosit serviciile? Iau în calcul trimiterea unor biciclete cu Atlassib pentru un concediu, iar la căutări am dat și de site-ul ăstora: https://www.eurosender.com/ro/expediere-internationala-biciclete
  8. diorgulescu

    Mulțam. Văzusem că e opțională, dar am luat în calcul posibilitatea ca cineva să găsească vreun pretext.
  9. diorgulescu

    Legat de traversarea Austriei cu o mașină diesel și acel sticker, puteți găsi informații oficiale aici: https://www.umwelt-pickerl.at/en/information-about-the-environmental-badge/the-austrian-environmental-badge/information-about-the-environmental-badge.html#c25309 De cumpărat, se poate lua de aici: https://www.umwelt-pickerl.at/nc/en/store.html Alte informații generale despre treaba asta, la nivelul Austriei: http://urbanaccessregulations.eu/countries-mainmenu-147/austria-mainmenu-78 Aparent e cam 40 de Euro. Singura întrebare este dacă ar fi indicat să cumpăr așa ceva pentru un Renault Clio 3 (5 uși) diesel (1.5), din 2006. În ideea unui concediu pe acolo, parcă nu aș vrea să risc cu vreun austriac dintr-o zonă rurală cu statut special („eco-zone”) și cu ciudă pe români (am întâlnit )
  10. diorgulescu

    Se pare că, începând cu primăvara asta, am devenit fan al turelor mai lungi. Probabil și lipsa de timp m-a împins la a compensa orele alocate unei ture cu mersul mai sportiv. Până acum, pot recomanda și eu două trasee. Le-am parcurs cu plecare din Ploiești Vest (până unde m-am deplasat cu un tren matinal) și m-am oprit înspre casă, în București. Deși multă vreme am renunțat la turele ce presupuneau să pedalez pe DJ-urile care intră-n București, am revenit la metoda asta din considerente practice. Ploiești - Seciu - Dumbrava - Fierbinți Târg - Moara Vlăsiei - Căciulați - Tunari - București Cam 140 de kilometri și vreo 400 și nițel de metri de urcat, chiar în prima parte. https://www.bikemap.net/en/r/4811192/ Ploiești - Rotari - Malu Roșu - Ceptura - Fierbinți - Voluntari - București 150-155 km, în funcție de zona în care stați în București. GPS-ul a totalizat aprox. 750 de metri de urcare, grosul fiind în primii 40 de kilometri. https://www.bikemap.net/en/r/4821705/
  11. În decembrie 2016 l-am parcurs. Era marcat și amenajat, dar necirculat. Pe atunci am venit dinspre Azuga spre Clăbucetul Taurului - Gârbova, apoi am mers pe acest mic traseu până în valea Limbășelului, de unde am continuat spre Predeal. Interesant că au pus indicatoare noi și au marcat vârful. Asta e treabă recentă, cu ocazia centenarului. Despre formularea de pe acele panouri prefer să mă abțin, cu tot respectul pentru istoria noastră. Frumoasă ieșire! La mai multe!
  12. diorgulescu

    Recunosc că sunt suficient de norocos încât îmi încarc cardul RATB o dată la 3 săptămâni cu 40-50 de lei și plătesc direct în orice tramvai sau autobuz m-aș urca. Cum suma asta nu este o problemă pentru mine, nu mi-am bătut capul să țin minte exact valoarea unei călătorii și nici nu am căutat această informație atunci când am scris postarea. Greșeala mea. Ok, nu știam. E bine că s-a reglat lucrul ăsta. Evident, avem puncte de vedere diferite (ceea ce e super OK). Îmi pare exagerat ce spui. E cam ciudat ca, în 2019, dacă te hotărăști miercuri seară să faci o drumeție pe munte și vrei să pleci cu R3001 sau IR1631/IR1586, să nu poți rezerva un bilet pe unul din aceste trenuri. Poate că tu îți planifici până și o ieșire de 30 de minute prin parc cu o săptămână în avans, însă sunt convins că mulți muritori de rând nu dețin(em) acest nivel de time management. Aici ai dreptate în sensul că fiecare (dar absolut fiecare) dintre noi e responsabil de situația societății și sistemelor publice. Cu fiecare demers, fiecare șpăguță sau închidere a ochilor atunci când vedem și știm că se petrece ceva anormal și/sau ilegal, nu am făcut decât să construim treptat acest „iad” din care dorim să fugim, de multe ori. Asta ține probabil de expunerea noastră către un sistem ostil (la modul soft) pe perioade îndelungate de timp. Sisteme ce parcă nu te lasă să trăiești normal (de la spitale la administrație publică și transport) și ajungi să percepi orice autoritate sau impersonare a unei instituții ca pe ceva ce te încurcă și cu care trebuie „să te înțelegi” pentru a își atinge scopul. Sau, și mai rău, ai o urgență medicală gravă cu un părinte, soție sau copil și ajungi la spital, unde nu găsești de niciunele și nu te bagă nimeni în seamă. Atunci e greu să mai ai principii, căci îți moare cel(cea) drag(ă), așa că te apuci să decartezi (uneori tot degeaba), susținând sistemul ăsta. Asta e discuție lungă și complicată, pe care merită să o avem pe alt topic, dacă există/se dorește/se poate/e timp. Sunt de părere că educația se face acasă. Dacă cine s-a ocupat de tine nu te-a învățat niște lucruri de bază despre cum e normal să funcționezi într-o societate (da, adică să te învețe să faci curat după tine, că nimic nu ți se cuvine, care e valoarea muncii și a obiectelor, etc.), n-o s-o facă vreo instituție de învățământ (dacă așa le putem spune școlilor și facultăților din prezent), iar armata ar putea rezolva treaba parțial, prin forță, căci la 18 ani cam greu să reeduci pe cineva cu vorbă bună. Da, ar fi ideal ca prin școli să se practice ce spui tu (cunosc un caz, cu mulți ani în urmă, unde chiar se făceau lucruri similare într-o școală de provincie, în ciclul primar), dar aia ar trebui să vină peste o bază pusă temeinic în ăia 7 ani de acasă. Ori, acum, părinții nu au chef să stea de copii. Îi lasă pe la grădinițe și creșe private de la 8 dimineața până la 19, iar când îi iau de acolo îi pun în mașină, îi duc în casă (ferească Ăl de Sus să stea cu ei pe afară) și le aruncă o tabletă sau un telefon sub nas, căci pe ei îi doare capul după ce au muncit jumătate de zi la corporație/ghișeu/stat iar cealaltă jumătate s-au certat cu oameni pe Facebook. Plus că vor să se uite și ei pe Netflix sau să pună la pariuri, deci copilul „să mă mai lase”. Adaugi și mania de a da 500 000 de jucării și obiecte copilului, plus 4 sărbători și petreceri de Crăciun pe an la care primește câte un cadou și ajungi la o altă problemă gravă: copilul ăla nu poate aprecia valoarea unui singur obiect, căci e obișnuit să primească non-stop altceva nou și crede că-și permite să le arunce, să își bată joc de ele sau să facă o criză de alint, căci „se rezolvă”.
  13. diorgulescu

    Sunt de acord că gratuitatea pe orice mijloc de transport nu este altceva decât o formă de autosabotare. Apropo, încă trăiam cu iluzia că la operatorii privați studenții n-au gratuitate, dar aparent m-am înșelat (probabil de aceea Softransul este permanent rezervat complet pe 1-2 săptămâni). Să o luăm altfel. La nivel local, transportul în comun avea rolul de a duce oamenii care au o treabă (adică ăia de muncesc ceva) la locul unde trebuie să-și desfășoare activitățile. Valabil și pentru București, mai ales dacă te uiți pe hartă și corelezi cu vechile platforme industriale (actualmente zone imobiliare „dă vis”). Ori, administrația din București ce face? Ține călătoria la un preț foarte mic (2,5 RON, parcă) și dă gratuități și reduceri în draci (pensionari, copii, studenți). Iar prețul călătoriei e orientativ, căci foarte mulți merg fără bilet și nu-i întreabă nimeni de sănătate. Când faci un serviciu public gratuit, automat apar utilizatorii care nu prețuiesc acel produs. Mai mult, la noi apar și efecte mai vizibile, căci așa e gena: ăia de trebuie să curețe tramvaiele, autobuzele, trenurile, șamd sunt plătiți mizer și nu își prea dau interesul, căci oricum se umple totul la loc de gunoaie la următorul transport studenții și cei ce merg gratuit își permit să lase mizerie și să vandalizeze, pentru că așa e când ai ceva moca iar tu ești un fanfaron prost crescut investiții și dezvoltări ale infrastructurii nu se fac, pentru că nu ai cu ce, întrucât banii merg la mite precum pensii mărite artificial, gratuități pentru categorii sociale ce nu produc nimic și subvenții de căldură (serios, gigacaloria e subvenționată în București în proporție de 60% și tot se vaită lumea că întreținerea e mare iarna; păi ia să plătești exact cât ar face, să vezi atunci cum ieși în stradă să ceri reformarea RADET-ului, căci pierderile alea te ard la bugetul de bere, semințe sau cablu TV) Treaba cu „studenții nu produc acum nimic, dar vor produce și trebuie să privim asta ca pe o investiție în viitor” e cam pe lângă. Investiție în viitor e să-l faci p-ăla conștient că orice serviciu costă. Trenul, tramvaiul, autobuzul, toate astea sunt conduse, reparate și curățate de oameni, care la rândul lor au nevoie de bani pentru a își susține existența într-o societate. Iar asta poate duce la o șlefuire în plus a moralității și așa șubrede. Unde mai pui că e vorba aia veche, „așa cum le păstrezi, așa le ai”. Am o colegă de serviciu ce are părinții în Constanța. De ani de zile merge cu trenul, mai ales de când calea aia ferată e reabilitată și faci puțin pe drum. De când cu gratuitatea vieții, e o mare problemă să își găsească bilet. A asistat la o discuție între două studente: - Auzi, tu, cu ce tren pleci? - Nu știu, fă, încă. Ete-aci, me-am loat trei bilete cu loc la trei trenuri. Văd io cu care m-oi duce Deci, tipa aia (sigur studentă Magna cum Laude la vreo univesitate de prestigiu, la cum vorbea și gândea...) a blocat trei locuri în trei trenuri distincte din aceeași zi și pe aceeași rută, iar ea nici nu era hotărâtă să plece. La situații de genul ăsta (și multe altele) se referă @gibonu când spune că sunt goniți plătitorii de bilete din trenuri. Iar asta te face să te gândești la a lua și mașina dacă chiar nu mai găsești loc la tren. Și așa fac mai mulți, iar aglomerația crește. Și cum suntem un popor frustrat și constant nervos de context, conducem mai aiurea, mai neatent sau grăbit și comitem accidente. Sau nici măcar: mergi regulamentar și te ciocnește unul care depășea-n curbă cu 140 kmh în localitate, pentru că el avea o treabă cu fundul uneia și alea 30 de secunde salvate contau enorm.
  14. 1-2 iunie: București - Landeck Cum s-a nimerit ca 1 iunie să fie zi liberă, gara din București era plină. Pe la orele prânzului am ajuns și noi, după ce am cărat bagajele prin tramvaiul 1. Stăm pe peron, ne hidratăm și ne tot întrebăm „cum va fi?” (așa cum facem de fiecare dată) în vreme ce așteptăm să gareze trenul. Iaca apare. Cabina noastră, deși aveam bilet pentru una dublă, era cu trei paturi și foarte îngustă. După un pic de negociere cu însoțitorul de vagon, suntem mutați într-una dublă (conform cu ceea ce plătisem, de fapt). Drumul a decurs la fel de lent ca în ultimii ani, după Brașov. Nu se știe când se vor finaliza eternele șantiere de pe calea ferată. În Viena am ajuns a doua zi de dimineață, cu o întârziere nesemnificativă. Aici aveam de așteptat un pic pentru legătura către Landeck. Trenul nostru era prost afișat, fără indicativ, iar cei de la casa de bilete nu prea le aveau cu engleza. Nici măcar cei tineri. Trenul s-a dovedit a fi cel pe care l-am intuit noi. În el, dăm de altă încurcătură, cu locurile. Mai mulți călători s-au trezit în situația în care 2-3 bilete erau emise pentru același loc, din același vagon. Șefa de tren a descâlcit situația foarte elegant, iar nouă ni s-au oferit alte locuri, unele lângă altele, la pachet cu scuze insistente pentru situația creată. Un tren foarte aglomerat (un RailJet). Se stătea efectiv în picioare, iar lângă noi era un grup de copii extrem de gălăgioși care trăncăneau atât de arogant încât ar fi fost buni pentru un studiu comportamental. La 15:50 am ajuns în Landeck, orașul din capătul vestic al văii Innului. Culmea, pe hartă suntem foarte aproape de pasul Stelvio și Elveția, motiv pentru care ne amintim de tura din 2016, când am avut ocazia să urcăm mai multe pasuri din acea zonă alpină (pe biciclete, cu bagaje și vreme foarte schimbătoare). Prindem în ultimul moment autobuzul către Prutz, căci acolo avem campingul, la vreo 20 de kilometri de Landeck. Totodată, campingul a fost un real șoc, mai ales când luăm în calcul experiențele din trecut și ratingul oficial al facilităților. Locurile pentru cort sunt oribile, pline de piatră și aproape de un drum național intens circulat (cele pentru rulote erau într-o zonă mai ferită, cu mai mulți copaci). Atmosfera este una foarte gălăgioasă, cam ca prin Eforie Nord. Se fac grătare prin mai multe locuri (la cort sau direct pe aleea campingului, nu în locuri amenajate special), grupuri gălăgioase, mulți „superbikeri” (motocicliști de „viteză”, dar cam fără echipament) și downhill-iști (ăștia erau mai calmi, probabil fiind obosiți). Tipa de la recepție era destul de arogantă (s-a uitat pieziș când i-am spus că am venit pe cu autobuzul, apoi pe jos încă doi kilometri), iar accesul la Internet costa 3 Euro pe zi (am preferat să folosesc conexiunea de date de pe telefon pentru câteva informații). Am pus cortul pe un vânt insistent și puțin soare, după care a început ploaia. Am realizat că vom dormi amândoi cu antifoanele în urechi, pentru a mai masca din gălăgia care s-a întins cu mult în noapte. În altă ordine de idei, e prima oară când stăm în noul cort. Un Hannah de trei persoane, cu verande extrem de generoase. Pentru alimentare, am mers pe jos până la un magazin Spark. Deși eram într-un orășel, pe segmentul acela (de cam un kilometru) nu exista deloc trotuar (deși erau clădiri destule pe acolo), astfel că am mers direct pe DN, „șterși” de mașini, cam cum mergi pe DN1 în zone precum Potigrafu, Românești sau alte asemenea. Magazinul s-a dovedit a fi scump, dar măcar pâinea era bună. Am servit masa pe o bancă, aproape de cort, iar apoi ne-am băgat înăuntru pentru a ne adăposti de ploaie. Nu am făcut poze, căci nu aveam la ce (în afară de cort). Am primit un card de transport pentru Landeck. Ne gândim ce să facem mai departe.
  15. @BodoC, @gibonu - Mulțumim Introducere Cochetam de ceva vreme cu un „scenariu” de călătorie: ideea de a îți planifica un concediu în care singurul mijloc de transport ales pentru a de deplasa între punctele de interes să fie trenul. Probabil că este și efectul documentarelor din seria „Great Continental Railway Journeys”, pe care le-am tot urmărit și stimat, dar am dorit să vedem cum este. Din capul locului ne-am asumat faptul că nu vom avea aceeași flexibilitate pe care ți-o dă bicicleta, dar am fost bucuroși (și norocoși) să putem face un concediu la cort, în „condiții de sarcină”. Cum era clar că Nicoleta nu va putea căra bagaje mari, m-am orientat din timp și am cumpărat un sac mare de 100 de litri, din material textil, cu două bretele atașate. Practic, un rucsac în stil militar (cumpărat chiar de la Military Shop). S-a dovedit a fi de foarte mare ajutor (și încă este, la aproape doi ani de la achiziția sa), căci pe lângă acesta am avut de cărat și rucsacul meu mare de munte. Nico s-a rezumat la un rucsac de 30 de litri. La fel ca în alte ocazii, am oscilat între două planuri: Valea Rinului și Tirolul de Nord. Partea bună este că am documentat Rinul destul de bine iar acest lucru se va dovedi util în viitor, când chiar vom ajunge pe acolo (cu avionul 🙂 ). Am ales Tirolul, fiind convinși că vom găsi campinguri și zone feerice, așa cum ne-a oferit Austria în anii trecuți. Luarăm bilete de tren pe ruta București-Viena-Landeck (și retur, toate cu ajutorul doamnelor de la casa internațională a Gării de Nord din București), apoi am făcut bagajele și am plecat din start cu ideea că ne întoarcem oricând, dacă va fi nevoie(biletele erau de tip Open, valabile o lună de la data plecării din București). Ca de fiecare dată, ne-am despărțit cu greu de Tomiță (celălalt copil-felină), dar știam că va trece zilnic pe la el o persoană de încredere și iubitoare de animale.