a_mic

Ziua 6 A fost ultima seara la cea mai frumoasa si primitoare pensiune a periplului nostru, unde doi oameni gospodari au reusit, intr-un colt uitat de lume, sa construiasca in jurul unui fel de monument industrial - un loc atat de deosebit... Ne indreptam astazi spre Berzeasca, dupa un ultim mic-dejun copios la Casa cu Platani, sfarsit cu un calduros drum-bun din partea dragutelor noastre gazde. Odata cazati, hotaram o ieseala de sosea catre Svinita unde intentionam sa mancam. Povestea zilei a istorisit-o complet multdistinsul @@Traveller, asa ca nu voi mai puncta decat evenimentele ce nu si-au gasit locul in istorisirea lui din diverse motive. Unul din ele este ca am ramas in urma ca sa fotografiez ruinele Cetatii Drencova, cu care fac cuvenita completare: inecata de apele Lacului Portile de Fier Prabusirea de versant ajunsa pe DN, ca orice alta manifestare extrema a naturii, fascineaza, iar noi / eu nu facem exceptie. Punct de sprijin: Aproape de stanca Trescovat: Sa mai retinem ca, imbrobodit de reclama piscicola facuta zonei, distinsul @@Traveller, impreuna cu Gheorghita, au comandat cate un... pastrav, punadu-li-se sub nasurile fine cei mai mici-pitici-nani pastravi de pe pamant. Greu de uitat fetzele lor atunci cand le-au sosit farfuriile... =)) Seara, dupa cate o burta de mure de pe marginea drumului, obositi de cei treij da chiolometri facuti cu vantul in fata, la pensiunea din Berzeasca, multpreadistinsul nostru prieten aflat intr-o mare schiza: "Sa fumez, sa beau? Sau poate ca deja am fumat si-am baut?" :))

Anul acesta, pentru mine si nu doar, pentru ca marea majoritate a celor care am fost in tura Banatului Montan am fost in aceeasi situatie, programul a fost daramator. Am ramas in urma nu doar cu cele pe care as fi vrut sa le povestesc aici, ci si cu inca multe alte obligatii mai mult sau mai putin asumate. Parca niciun an nu mi-a fost atat de incarcat si, poate, cand mai pui un an in carca, greutatile programului de zi cu zi atarna parca cu mai mult spor (pentru ele :) ) Cateva mici completari legate de ziua 5, despre care n-am apucat sa scriu: Intr-una din casele parasite din Ilidia (remarcati sonoritatea elena a toponimului) asezata pe marginea drumului, curiozitatea m-a manat sa intru: Peretii culoarului de acces erau pictati, sau mai degraba zugraviti in dulcele stil al artei naive. Evident ca aceste lucruri se vor pierde foarte curand, daca nu cumva au si disparut cu tot cu peretii suport in timpul anului trecut... Pornind noi la drum, mai departe, raman in urma scufundat intr-o vaga si bleaga discutie cu multdistinsul alde Leo. Chiar daca ne dadea ceva batai de cap caldura, mai tanarul meu prieten se bucura ca un copil de peisajele deosebite ce ne-au insotit toata excursia. Sunt convins si ca nu doar peisajul il incanta, ci si vorbele mele pline de profunzimea adancimilor necuprinse decat rar in cuvintele oamenilorde rand. Asa ca, fermecat de multsensul si claritatea expunerilor mele, cu totul subjugat de vastitatea cugetarilor ascultate dinspre partea mea despre viata, teluri inalte, acerba moralitate, implicare sociala si critica constructiva, se hotaraste sa fotografieze imprejurimile cu mine centrat in imagine, ca un adevarat invatator, pol de gravitatie al incercarilor lumesti, precum si al concentricitatii opiniilor vectorial indreptate catre mine. Si, in timp ce actiona declansatorul aparatului de fotografiat intr-un gest larg de cuprindere a naturii si omului, privindu-ma cu evlavie si netarmurit respect, vede cu coada ochiului (stang) un posibil minor obstacol in calea manifestei sale fervori, si-i f#^e-o frana frate, de fata cu stanga, declansatorul cu pricina initiind o sarabanda de necontrolat a evenimentelor: buninteles ca trotineta se opreste brux, buninteles ca al nostru Leo ia viteza peste ghidon, iar soseaua se umple de diverse materiale: aparat(e) de fotografiat, un telefon mobil imprastiat in cele 4 zari, precum si diverse alte chestii apartinatoare eroului nostru sau calului ce l-a purtat cu credinta. Rupt de cele lumesti, imaginea m-a readus in mijlocul unei lumi zbuciumate in care amintirea unei clavicule insirate de un alt multdistins domn pe drumurile patriei, a revenit cu gratie din cine stie ce neuron zbanghit de-al meu. Desi nu trebuie sa acorzi prea multa atentie ucenicilor si invataceilor in ale discursurilor inaripate si pline de zemuirea intelepciunii, am trecut peste orgolii si m-am plecat din preainalt asupra lui. Babaieti, lu' asta ii patinau ochii in cap si amesteca literele in cuvinte de neinteles. Asa ca mi-am bagat ceva in ea de clavicula a lui Mac, si am incercat sa ma concentrez pe prietenul meu patinator in ale lumii imagini si sunete. Din fericire nu a durat mult si cumatrul Leo a redevenit un demn biciclist incepand sa-si faca griji de aparatul de f(o)tat si de telefon. Gluma-gluma, dar se belise bine. Ceilalti babaieti, privati fiind de emisiile adancii mele mintzi, erau la cateva sute de metri in fata. Evident ca primul lucru la care m-am gandit a fost: "In plm, pleci cu doi doctori la drum si astia sunt plecati la curve taman cand ai nevoie de ei, lasand matematicienii si inginerii sa salveze cultura umanitatii condensata intr-un artist de mare valoare, tot in plm" Asa ca i-am dat un "sezi! culcat! bea! si rabda palinca pe rana!" pana cand, din sens opus, un mare vapor negru cu V6, opreste in dreptul nostru. Intre timp, unul din doctorii a revenit in zona accidentului. Insa, ca in "M.A.S.H.", din vapor se scoboara 2 barbati si doua femei catre noi. Eu le ingaim ca avem medic, iar ei ne spun: "pai, daca aveti nevoie, si noi 4 (PATRU !) suntem medici". Ramasei prost. Targa le lipsea si cuierul ala cu perfuzii... Ma uitam la ei si nu-mi venea sa cred: aveam deja 5 medici pe 20 de metri patrati, iar al 6-lea se pregatea sa ajunga si el calare cu pletele-n vant, cocotat pe Rosinanta sa! Ui, mah!!! "Radem, glumim, dar nu parasim incinta" - vorba unui clasic: Leo s-a ales cu spaima, un vag traumatism la caputz ce i-a trimis un ochi catre slanina si altul spre faina, un tricou rupt, un telefon ciufulit, un tricou gaurit si o dezinfectie de l-au usturat toate, inclusiv cezariana lu' maica-sa, dar peste toate, gata sa reia calareala pe brava lui ferotenie. Si eroii nostri: unu-i cu clavicula, altu-i cu palinca, hotarati sa ne arate ca nu mor caii cand vor cainii! Acuma... ca suntem doar intre noi coleshica, evident ca pentru a-i face in ciuda caldurii, precum si de teama ca microbii din jurul nostru sa nu ne atace cu arme specifice, mi-am mai bagat si eu botu-n palinca si i-am dat si multdistinsului Artist ca sa nu pateasca ceva, cumva, pe dinlantrul domniei-sale :D Hehehehe... ce ras aveai! Mai departe, drum frumos, intrepatruns printre frumosii arbori ai padurii sau printre stancile cheilor. Preahotaratii: Si Eroul de la Termopile, sau mai pe scurt - termopilistu': I se mai spunea (in cercurile de cunoscatori) si "Specialistu'": Si totul e bine cand se gata cu bine... :)

Excelent!

Iar nu merge... De pe imgur, BBCode... You are not allowed to use that image extension on this community.

A avut matrici pe creieras... Azi a mers cu aceleasi poze din acelasi loc... :)

Excelent!!! :-bd

Oameni gospodari: Undeva in zare ne asteapta continuarea prin tunel. Mesteru' lu' peste! Dupa ce ne-am scalciat bine picioarele pe pietre, eu mai norocos in bocanci, Razvan facandu-si praf suprashoshonii din dotare, iata-ne la cea de-a doua culee ce marcheaza sfarsitul drumului nostru peste Valea Topologului. La inceput, drumul este in continuare plin de piatra sparta a terasamentului, dar pe masura ce inaintam catre tunel, acestea se imputineaza si ne lasa sa incalecam. In fata se iteste gura tunelului: Ne asteapta aproape 2 kilometri jumate la lumina lanternelor, pe piatra sparta :) Urmele de roti, precum si balegile pe care le observam ne spun ca tunelul este folosit, chiar daca nu asa cum a fost gandit... Mai razand, mai glumind, mai rontaind cate ceva si cascand gura pe pereti, ne apropiem de iesire. Am si ocolit cateva capcane pe drum, alcatuite din cioburi si cate o creanga ratacita, dar per total, drumul prin tunel a fost o experienta. "Miner bicicliator" Firida: Cu totul insa alte experiente ne asteptau la iesire... Cu aproape 200 de metri inainte de revenirea "pe pamant", ma hotarasc sa incalec: stratul de piatra se subtiase si nu ni se mai ingropau cauciucurile in el. Asa ca am luat-o inainte catre iesire, orbit de lumina zilei. Si cum mergeam eu asa chior, nu reusesc sa vad o creanga nu prea lunga dar suficient de groasa. Atinsa cu roata spate pe un capat, aceasta se rasuceste si se strecoara intre cadrul si schimbator, se zvarcoleste putin si ... pac! simt cum capra mea se smuceste si picioarele imping in gol. Cobor si casc gura sa vad ce s-a-ntamplat. Uimit privesc cum schimbatorul atarna pe lant, desprins de pe cadrul furcii spate: ureche rupta! Ajunge si Razvan langa mine si privim amandoi cu obida si neputinciosi. Imi aprind o tigara si incerc sa gasesc solutii. Razvan vine si el cu propuneri, dar parca nici una nu tine. Pana la urma cotrobai prin rucsac si scot trei soricei cu care leg lantul si schimbatorul de cadru. Ne asteapta 2 km de coborare pana in DN, apoi... ...27 km pana la masina la care preferam sa nu ne gandim inca... Antecesorii nostri au crezut, sau au incercat sa ne inoculeze o anumita mincinoasa stare: "Omul invinge natura": Niciodata omul nu va invinge natura. Si nici nu trebuie... poate doar sa negociem cu ea din cand in cand... Cobor cu grija, in tandem cu Razvan, oprind putin pentru fotografierea unui alt viaduct abandonat care a scapat cu schelele nefurate: Rotitele ni se invartesc in cap, cautand solutii. Pana la urma, Razvan - neposesor de carnet de sofer vine cu propunerea ca el sa ramana pe loc, iar eu sa iau bicicleta lui si sa merg sa aduc masina. O solutie buna, avand in vedere ca nu se punea problema sa merg 27 de km pe langa Helga pana la masina, iar "ia-ma nene" cu bicicleta... duminica... pe un drum nu foarte circulat... slabe sanse. Nici cu vremea nu stateam bine, prognoza meteo urmand sa se materializeze conform norilor ce se buluceau la orizont. Unul din noi urma sa astepte aproape 3 ore stand pe loc. Din fericire, am gasit un fel de terasa cocotata pe o platforma din beton, abandonata, dar dotata cu niste mese de fier si ceva umbrele de soare, asa ca am hotarat ca Razvan sa astepte acolo pentru a fi intr-o oarecare masura protejat impotriva ploii. Am reglat saua bicicletei lui, am lasat aparatul de fotografiat in grija prietenului meu si m-am inhamat la drum. Prima senzatie a fost ca mergeam pe o tricicleta, din cauza diferentei de marime: cred ca bicicleta lui e cu vreo 4 numere mai mica :). Genunchii mei se apropiau periculos de mult de ghidon, asa ca faceam experimente la inceput pentru gasirea unei pozitii cat mai favorabile. Ma asteptau doua catarari tari, iar norii negri se apropiau in galop. Prietenul Razvan fotografia si el "preparativele": Prima, si tare - urcarea catre Piatra, cu o diferenta de nivel de 250 de metri, intinsa pe 4 km si un pic. Norii se ingramadesc deasupra mea si, inainte de urcare, incerc sa-mi protejez cat mai bine telefonul si trag husa peste rucsac. Apoi imi pun foita de ceapa, o inchid bine, respir adanc si incep urcusul. Ploaia se porneste, mai intai marunt, iar eu pedalez cu capul in pamant. Nu ajung la jumatatea pantei cand, parca, se dezlantuie iadul: un val de apa incepe sa-mi cada efectiv in cap, tunete si fulgere trosnesc. In orice alta situatie as fi cautat un adapost. Imaginea retinuta pe retina insa a prietenului abandonat lasat undeva in urma, imbracat pentru mers si nu pentru stat, m-a facut sa continui pedalatul. Printre rafalele de ploaie, simt cum pietricele cat mazarea incep sa-mi loveasca cu zgomot casca. Incerc sa privesc in fata, dar chiar daca mi-am scos ochelarii, siroaiele de apa ma impiedica sa vad mare lucru si merg cu ochii mijiti. Soferi ce vin din sens opus, privesc parca fara sa inteleaga. In sfarsit, traversez appex-ul din Piatra, in zona soselei cvasidistruse de alunecarile de teren din zona si-mi dau drumul la vale, fara pauza. Ploaia in valuri si mazarea inghetata ce sarea in toate partile, combinate cu suvoaiele ce se scurgeau, amestecate cu pietre, frunze si crengi de pe drumurile laterale, nu m-au lasat sa cobor atat de repede pe cat as fi vrut. Cu toate astea, pana la urmatoarea urcare, nu am reusit sa-mi aduca bataile inimii in zona de confort, iar respiratia inca era usor gafaita. Din fericire, aceasta incepe bland, dar am de ocolit baltile uriase de pe drum, iar cele cateva masini care ma depasesc imi fac cate un dus namolos de fiecare data. Un sms de la Razvan: "Confirma ca esti ok" ma pune oarecum in dificultate. Telefonul s-a udat, iar ecranul tactil nu reactioneaza la pipaiturile mele. Nu am de ce sterge ecranul pentru ca totul este ud: si pe mine si in rucsac. Pana la urma il conving sa se miste si ii raspund prin viu grai prietenului, dupa care reiau catararea, de data asta in plin: alti 250 de metri, de data asta doar in 2 km. E ultima inainte de masina, si trag cat pot, parca cu ultimele puteri. Ploaia s-a mai inmuiat, grindina a disparut, iar eu mulinez la pedale ca marmota, asteptand appex-ul de care ne bucurasem de dimineata. Ma bat insa cu o medie de aproape 12% si-mi simt inima cum da sa sara din piept. Desi vad varful, simt ca nu mai pot si opresc la 200-300 de metri de el... Cateva respiratii adanci si gafaite si urc din nou in sa. Ultimele pedale pana in varf, apoi coborarea. Trec in goana prin baltile de pe marginea drumului si nu ma mai feresc deloc de masinile stropicioase, protejandu-mi doar ochii. Ma dor picioarele, respir greu si simt raceala la spate. Privesc ceasul: e 3 fara 10 ... am facut cei 27 de km de pana aici in fix o ora si 30 de minute, dar ma simt praf dupa cei 500 de metri urcati. Ajuns la masina, incep operatiunile de cocotare a bicicletei prietenului meu pe suportul dedicat. Simt cum incep sa tremur, canonindu-ma cu descuiatul lui. In fine, o proptesc sus si pornesc masina. Caldura vine greu si nu-mi ajunge, iar soseaua este inca suficient de plina de pamant si de nisip incat sa nu pot alerga. 30 de minute mai tarziu insa, franez langa "adapostul" lui Razvan. De la care am aflat ulterior insa, ca numai adapost n-a fost: din cauza suvoaielor si vantului, a parasit umbrelele care o luasera razna si se adapostise in spatele constructiei de pe platforma, indurand la randul lui frigul cu care a venit grindina. Tremur inca atunci cand o urca pe Helga pe frantuzoaica si reusesc doar sa o proptesc cam aiurea, cam intr-o rana, si pornim. La Curtea de Arges aud clampanituri si cobor sa vad ce e cu ea: o prinsesm prost si balabanea. O strang mai bine, dar - cum se va dovedi mai tarziu - inca nu suficient, asa ca am mai oprit o data langa Pitesti ca s-o fixez ca lumea. Am mancat ceva intr-o benzinarie, apoi autostrada si casa. Tremurul mi-a trecut abia cand am intrat cu totul in cada clocotita. O mare aspirina si nani... Cu toate aventurile de final, tura si-a atins obiectivele si a fost chiar foarte interesanta. Poate in vara, daca se va putea, intr-o "haita" mai mare, vom incerca si tunelul de la Plostina. Pana atunci insa, speram sa ne mai astepte si alte peripetii :) Profilul turei: https://www.bikemap.net/en/route/3479114-10042016-cf-valcele-rm-valcea-cu-trav/ SFARSIT

Dupa o destul de lunga pauza, hotaram plecarea catre viaduct. Drumul e aproape bun si ne bucuram de racoarea padurii. Undeva in stanga noastra se zaresc vestigiile unui fost descarcator de torenti ce ar fi fost apoi canalizati pe sub calea ferata. Aproape de viaduct, inainte sa-i pozam culeea. Cu o lungime de aproape 1.5 km si o inaltime maxima de 48 de metri, a fost construit in anii '80, pe traseul proiectatei cai ferate M219. Initial, solutia constructiva a constat din realizarea terasamentelor care sa compenseze diferentele de nivel. Faptul ca terenul este afectat de instabilitate ducand la deplasari ale acestora a condus la ideea schimbarii de solutie prin realizarea unor structuri din beton, 10 la numar, din care Topologul ar fi fost cel mai lung. Alte lucrari proiectate si realizate au fost: doua poduri (Arges si Olt), ca si: tunelul Plostina (1910 metri) si Gibei (2250 metri), in premiera executate cu scut mecanizat. Abandonate in anii '90, lucrarile au fost reluate in regia unei firme italiene care a contractat terminarea caii, dar care a abandonat contractul dupa demontarea sinelor... Piatra sparta, granit de Macin, ne-a impiedicat sa mergem in sei, luand constructia la talpa printre fragilele tulpini de mesteacan ce si-au gasit teren fertil de dezvoltare, dar si printre spinii balariilor ce au inflorit pe cale. Valea Topologului. Asa cum noi ne uitam de la bisericuta la viaduct, a venit si vremea sa privim de pe viaduct la bisericuta. Clipa de privit chiar deasupra galagiosului Topolog aflat mult sub noi. Hotaram pauza de masa la inaltime si impartim ca doi buni prieteni fructele zaharisite din rucsac. Apoi, mai departe, la picior, pana in dreptul unei colivii unde sunt surprins trimitand o pasare spre inalt. Se va dovedi mai tarziu ce pasare era :)... dandu-mi apoi tarcoale: multe si galagioase. Ii incalcasem teritoriul. Cati oameni vazuse ea plimbandu-i-se prin ograda? Mama si ce ne-a mai certat! Privind la drum lasat in urma... VA URMA

Aprilie 2016 Mai acum un an... doi... reuseam intr-o dupa-amiaza sa ajung pe viaductul de cale ferata de la Topolog, pe "preademulteoriinceputasineterminata" legatura feroviara intre Valcele si Ramnicu Valcea. O scurta istorie, precum si o vaga proiectie in viitor puteti gasi aici: http://www.economica.net/calea-ferata-valcele-ramnicu-valcea--ingropata-definitiv--apare-in-masterplan--dar-nu-primeste-niciun-ban-pana-in-2020-_114996.html#n Am tot discutat cu prieteni apropiati despre ce si cum facem, cam cu o saptamana inainte. Nu ne-au iesit chiar toate planurile, @Mac al nostru cazand la datorie pe ogoarele patriei muncitoare. Nu era doar o chestiune de lungime, diferenta de nivel sau durata, ci era si o chestiune legata de ora de trezire la care distinsul nostru prieten nu a putut achiesa (adica "pune botul"). Asa ca, ma intalnesc doar cu ilustrul @@Traveller (Razvan) in fata bisericii Elefterie aproape de 6 dimineata. Prognoza meteo nu era foarte incurajatoare: dupa ora 13 se anuntau furtuni insa, am hotarat sa trecem peste amenintari :) Cu o seara inainte, chiar daca era cam tarzior, la lumina lanternei am reusit montajul celor doi suporti de bicle, lasand spatiu si pentru un al treilea, in speranta unei razgandeli de ultim moment a prietenului nostru. Razgandeala ce nu s-a mai intamplat. Asa ca, la 6 luam drumul spre Pitesti pe autostrada, cu un prim stop la km 36 sa bagam gaz si sa facem o prima verificare a stabilitatii pe suporti si bare noi. Experienta noastra in domeniu fiind aproape nula, suntem convinsi ca o bataie in plus strica, dar o verificare - nu: Tot tandalind pe drum, abia pe la 9 tragem in fata Garii Regale din Curtea de Arges. Om gospodar si asezat, cu frica de deshidratare, luasem si doua beri pentru a ne echilibra eventualele disfunctionalitati generate de drumul lung in masina :). Carora, le-am dat cep in parcare... Dupa cele cateva guri luate pentru incalzire, luam Curtea de Arges la traversat si facem apoi stanga in sensul giratoriu pe drumul ce iese la Ramnicul Valcii, traversand Argesul. Strada, nu foarte aglomerata, trece pe langa biserica Sfantu Gheorghe, ridicata intre anii 1934 si 1936 pe locul unei vechi biserici de secol al 18-lea distrusa intr-un incendiu in 1913: Iesirea din oras se face lin, pe un drum valurit in care urcarea predomina, astfel ca primii 6-7 km nici nu ii simtim. Vremea e relativ calduta, cerul aproape in totalitate senin, iar vantul aproape absent ne lasa sa ne bucuram de aerul curat. Mirosurile pestilentiale ce au amarat viata locuitorilor din zona gropii de gunoi din dreapta soselei au disparut de ceva mai putin de un an de cand groapa a fost acoperita si transformata intr-un deal artificial bine protejat. Imediat dupa trecerea prin vecinatatea ei insa, cu adevarat incepe greul: o urcare sanatoasa cu un 10% aproape continuu. Tragem mult aer in piept si o agatam barbateste. Cei 2 kilometri si un pic de urcare se sfarsesc in gafaielile echipei, la loc de popas: Cum ne-au ajuns din urma caldurile catararii, e momentul sa mai scapam de din cele cojoace: Verdeata ce ne-nconjura: Prima coborare ne umple de adrenalina: coboram mai mult decat am urcat... 12% pe 2 km ma duc aproape de 70 de km/h si simt cadrul cum vibreaza sub mine. Intrarea in Tigveni se face cu mult mai molcom, intr-o prelungita coborare blanda. Privesc insa inapoi cu o vaga ingrijorare: chestia asta va trebui a fi si urcata... (si va fi...). O noua pauza pe podul de la Topolog ne prilejuieste incheierea socotelilor cu berile carate dupa noi. @@Traveller pleaca intr-o scurta incursiune spre apa ce se scurge pe sub noi: In departare, cu atat cu cat putea sa apropie aparatul meu de fotat, primul obiectiv al turei: La doar doi kilometri dupa pauza de bere, cotim stanga spre Ciofringeni pe drumul ce, departe, iese in capitala micilor si carnatilor soselizati din Romania - Dedulesti. Noi nu vom ajunge pana acolo: avem fructe deshidratate in rucsaci :). Drumul merge in paralel cu viaductul pe care urmeaza sa urcam si ne lasa sa-l privim de jos: Doamne, cat e de mare... Odata intrati in Schitu Matei, ne intampina, construita pe o coasta de deal Biserica Sfintii Arhangheli. Datand din anul 1816, este catalogata ca monument istoric inscris in Patrimoniul National. De dimensiuni mici, desi este inclusa in aria monumentelor protejate, nu am gasit indicatii privind ctitorul si zugravul. Posibil ca, in interiorul acum inchis, sa fi putut gasi informatii relevante. In orice caz, zugraveala bisericii a avut mai multi autori ce si-au intersectat viziunile pe peretii exteriori, unii dintre ei chiar intr-o maniera naiva, punand in evidenta fie dihotomia rai-iad intr-un mod copilaresc, cu un purgatoriu toroidal, fie zugravind imagini ce provoaca zambete, ca aceea cu vanatorul ce se pregateste sa impuste un cerb. Alaturi de imaginile oarecum neobisnuite, braul de sub acoperis ne dezvaluie insa si imagini clasice in frumoasa maniera a picturii ortodoxe. Lasand in urma bisericuta, am luat si flori cu noi, doar pe SD :) Imediat dupa bisericuta, facand la dreapta pe un fel de drumeag tapetat cu pietre rostogolitoare, ne opintim catre terasamentul pe care urma sa mergem mai departe Dupa scurta urcare ajungem in vecinatatea Garii Schitu Matei, una din putinele constructii-statie ramase intr-o stare relativ buna, si chiar "folosita": Vechile peroane, acum aproape distruse din lipsa intretinerii... Dupa o destul de lunga pauza, hotaram plecarea catre viaduct VA URMA

You are not allowed to use that image extension on this community. Ce Doamne iarta e asta? La postul anterior cu Banatul, o mers... acum... nu mai vrea

Continuare ziua 5 Bucuros si incarcat cu cele vazute, ma indepartez putin pe un drum lateral ce iese cumva, prin padure, catre Sopotul Nou. Sunt fascinat de stancariile ce se itesc dintre copaci si incerc sa le surprind pentru a sti unde voi incerca sa ajung, sau poate ajungem, intr-o viitoare incercare prin zona: Ma bucur cateva momente de singuratate si de-o liniste de inceput de lume, fulgerat fiind in gand de o frumoasa melodie ce nu-mi da pace... Drumul ce se infunda in padure si, la vedera caruia, imi recunosc slabiciunea de moment. As fi pornit in verdeata ce mi se deschidea in fata ochilor... Chemarea prietenilor este insa mai puternica si ne regrupam pentru drumul de intoarcere, luand din nou la pas zona de chei cu cabluri, cu bicicletele pe umeri. Cei 4 cavaleri, al 5-lea asigurandu-le retragerea :) Privelistea e minunata si-i las pe baieti sa se-ndeparteze... Pereti printre copaci, copaci printre pereti: Drumul coboara acum, iar noi ne jucam cu viteza. E o joaca intr-un peisaj deosebit si ne zbenguim ca niste copii :) Odata iesiti din padure, in conformitate cu traseul alcatuit cu multa transpiratie de multpreadistinsul @@Traveller, facuram dreapta catre Sasca Romana, urmand sa traversam o mare culme pentru a ne pogori apoi in Potoc. Urcarea este sanatoasa si ne pune la incercare, mai ales pe cei raniti si mai putin antrenati in sa, persoane ce sunt convins ca inaltau rugi fierbinti catre cer, doar-doar o face cineva pana :) Lucru care s-a si intamplat de altfel. Doamne-Doamne l-o fericit chiar pe cel mai cucernic dintre noi! :D Asistent (in plan indepartat, negri palmasi) :D: Lector: Desi, recunosc, nu mai tin minte care a fost succesiunea penelor. Cert este ca, spre bucuria lui @Leo, au fost chiar DOO!!! Seminar: Priveliste din capul dealului urcat, in pauza de pana. Satui, i-am lasat pe babaieti sa munceasca :) Coborarea in Potoc s-a efectuat in goana cea mai mare, aflati sub umbra marelui URS(US) care ne chema... ne chema... Asa ca... Iar finalul, apoteotic, printre beri si pauni :) Apoi, metaxe, papa bun cu vin si nani. Maine ne asteapta o zi grea: parasim Ciclova Montana si minunatele noastre gazde ca sa pornim spre Cazanele Dunarii... Domnilor... :)

Continuare ziua 5 Iar intrarea, dupa trecerea unui podet, se infunda direct in padure. Totul incepe cu o carare infrunzita pe care calaritul nu e chiar floare la ureche. Asa mi-as dori sa-mi fie in spatele casei :) Ne avantam cand mai calare, cand mai pe jos pe malul Susarei, bucurosi nevoie mare ca suntem iar cu bicicletele. Buna o fost ziua de ieri, dar noi parca nu pentru drumetii cu picioarele ne adunaseram Dupa cum cu usurinta se poate observa, avantgarda era formata din specialistii nostri in IT si... comunicare (permanenta). Ei, cei ce ne-au dat nume: Garmin, Polar... :D Sunt destule zone in care incetinim, coboram si, inca, ne mai folosim de capacitatile de pedestrasi. Drumul insa este de poveste. Mergand scufundat in linistea padurii, incretita doar usor de susurul apei, inevitabil mi-am adus aminte de Lizuca si Patrocle... Ciudatii copaci ai Banatului invaluit in aerul caldut mereu al climei mediteraneene, imbracati de sus pana jos in ferigi incolacitoare... Imagini minunate, dintr-o tara minunata, intr-o companie minunata. Uneori, gandind in retrospectiva calatoria facuta, nu ma pot opri sa nu ma gandesc la faptul ca mereu am fost un norocos, o viata intreaga, bucurandu-ma de prieteni si de locuri uimitoare ce mi-a fost dat, chiar DAT, sa le vad... Continuandu-ne calatoria prin padure, gasim si locuri in care zburdam de-a dreptul printre copacii indoiti deasupra noastra, pe o carare lata si alcatuita dintr-un amestec fin de piatra si pamant tare ce ne lasa sa ne facem de cap, chiuind. Ajungem si la o mica punte si, buninteles ca tuturor ne-a trecut prin cap sa o incercam calare. Intelepciunea anilor insa... :) Descalecam curand la micuta cabana, din pacate inchisa, Susara, prilej de pauza, baie, rontaiala, glume si pipi. Curios din fire, caut sa dezleg misterul morii turcesti din vecinatate, fara succes insa: e parasita... Reluam calatoria pe un drum ce ne indeamna la pedale multe si dese, cu bucuria racorii padurii ce ne adaposteste Desi in urcare, alternanta pantei ascendente si descendente ne lasa privilegiul bucuriei peisajului, fara sa ne oboseasca prea tare si fara sa ne inghesuie in stricta preocupare a gandului la si numai la efort. Curand, in fata noastra, isi fac aparitia cheile abrupte, pe malul drept fiind instalate cabluri ce insotesc mana omului ale carui picioare se vor canoni pe o poteca ingusta, alunecoasa si, uneori, chiar absenta. Un bun prilej pentru noi de a ne fotografia in rol de eroi ce traverseaza locuri deosebite cu trotinetele pe umeri, manifestandu-ne in acest fel dragostea fata de simpaticele noastre caratoare. Era si o chestiune de... cum sa-i zic? Vanitate? Poate un strop acolo... :) Imediat ce iesim din chei, dupa inca o urcare de 5 minute, ajungem la cascada: Extrem de frumoasa in zilele ei bune, chiar si in perioada de seceta in care am vizitat-o, nu si-a nemeritat numele de "Minune a Romaniei". Si e tare frumos sa intalnesti si parinti ce-si educa odraslele in spiritul descoperirii frumusetii naturii nu numai pe telefon sau tableta, ci ducandu-i acolo, in mijlocul ei, s-o vada, simta si miroasa, sa inteleaga cu adevarat frumusetea intalnita doar cu efort si picuri de transpiratie, senzatiile fiind infinit mai accentuate si de urme lasatoare. VA URMA

ZIUA 5 Greu cu bancul multpreadistinsului. E "cu figuri", deci nu merge de la tastatura. Eu ma gandisem sa fac o cooperativa cu el, sa castigam si eu un ban cinstit, da' Batman tocmai de la Sinaia... Ieri am mers pe jos si a fost ok. Ne-am mai hodinit cele greuincercatele picioare, chinuite cu tot felul de beroase si tariciuni. Astazi, dincolo de vagile mahmureli ale fiecarei dimineti - stare perpetua dealtfel, bine hraniti aseara, ne adunam bucurosi ca va fi o zi in care sa nu cadem pe spate de atata calareala. Ne zgaltaie bine Ciclova Romana, din fericire in coborare, dupa care iesim din civilizatia urbana intrand pe drumuri molcome, virajate si destul de bune. In Ilidia, localitate cu sonoritati grecesti... ... ochesc o casa abandonata al carei intrand imi face cu ochiul. Asa ca raman in urma spre studiu: Pe culoarul de acces, doua picturi murale, de fapt o zugraveala in stil naiv, de-o parte si de alta, pazesc parca si acum acea casa: Observati, va rog, in ultima fotografie, urarea de la intrare :) Traversand satul, mai opresc o data in fata unei usi deosebite: Depasind localitatile, ajungem intr-un "T" unde intalnim doua fete si doi baieti cu bicicletele, la odihna. Marturisec ca, fiind cap de coloana am observat intai o fata si am oprit rapid sa intreb daca-i pot fi de folos cu ceva. Aparand insa, din boscheti, rapid, si pretinul, am facut pasul inapoi :). Am stat cu totii putin de vorba cu ei, apoi am facut stanga catre Slatina Nera: Vorbind ba de una, ba de alta, raman mai in urma cu multpreacumvreael @Leo, mergand in paralel. Domnu', fermecat de peisajele ce ne inconjurau, hotaraste ca o fotografie en-passant este tot ceea ce lipseste excursiei noastre. Drept pentru care, cu o mana pe volan si cu una pe bulan... aaaa... scuze... cu aparatul intr-o mana si cu stanga pe ghidon, sesizeaza cu coada ochiului o gropita mica-mica-mica in fata si, hop, pune de-o frana! Pe fata, normal! Cealalta coada a ochiului, respectiv a mea, sesizeaza o tumba in aer a multdistinsului, o bicicleta ramasa in urma, iar urechea mea fina de Winnetou - o bufnitura seaca ce leaga carnea de asfalt. Musiu' zacea pe caldaram deja cand aparatul de fotografiat nici nu apucase sa aterizeze. Lasand gluma la o parte, evident ca am oprit imediat sa ma dumiresc daca are ceva rupt, sau daca nu s-a lovit la cap. Ii patinau putin ochii, asa ca ingrijorarea nu s-a risipit imediat. Pipaindu-i incheieturile si gatul m-am mai linistit putin si am adunat cele de pe jos, dupa care mi-am sunat prietenii ce erau cateva sute de metri mai in fata. Aveam totusi doi medici cu noi, deci puteau pune chiar si de-o operatie. Imediat ce au revenit la noi, din fata se apropie un SUV negru, care opreste si el langa noi si, ce sa vezi? 4! 4 (patru) doctori coboara rapid cu intentia de a ne ajuta. Adica aveam echipa de transplant cardiac frate, nu de julituri de muzician visator... :D Ne-am lamurit ca toata lumea e bine, am primit ceva apa de la cei 4 ca sa spalam ranile pacientului si le-am urat drum bun. Cum mie nu-mi placea amestecul de carne si praf de pe piciorul si mana distinsului aproape chiar si muzicolog, am decis ca o spalatura cu pretiosul meu lichid insotitor (gurile rele zic de vipere, eu de gat) nu are cum sa ii faca rau. E... asa putin la corzile vocale cand a slobozit tipatul de surpriza, nu se pune :) Dupa cateva minute in care am fost ocupati cu reparatul artistilor, telefoanelor dezmembrate si aparatelor de fotografiat zburatoare, ne-am pus din nou in miscare, purtandu-ne cu @Leo ca cu un ou (cacu, cacu! :) ) Babaieti in departare: Dupa inca ceva kilometri, Sasca Montana ne intampina, pe langa vagonetul traditional asezarii mineresti, cu un banner-simbol al modernitatii :) Traversam practic localitatea, oprind din cand in cand pentru ziduri si case: Imediat ce se termina casele, intram pe poteca ce ne va scoate la Susara. VA URMA

Frumos! Desi cu vantul de week-end... dar asa e primavara... Intru adevar, zona e splendida si merita batuta!

As spune ca este un cort adaptat scopului. Evident ca totul se plateste pe lumea asta: nu putem avea "mult cort" si "cort usor" simultan. Atentie doar la vant in zona de depozitare a bicicletelor, precum si la ancorajul acestora: daca pica 2 troace, il ia naiba pe cort... :)