Tolstoievski

Mi-am dat seama ca am implinit 20 de ani de cand sunt cu nevasta-mea. Dupa cate dracii i-oi fi facut in anii astia, ea cica tot ma iubeste.

Aaa, hai, ca-s bine, bre! Am vreo 5000, doar ca facusem 2000 pe trainer, cat am stat inchisi in casa

Pai dupa ce pui tu 17k, tot n-o sa mai posteze nimeni

Idolul nostru, ce mai!

Proaspătă, de aseară, dar uitai s-o pun acilea. Mă duc să mă tund, să nu zică lumea că-s zgârcit și iar mă tund singur. În frizerie, tis the season, acetonă și Antena 3. Când să dea gata și ultimul fir, tanti frizereasa prinde glas. -Sprâncene, ceva? Mă reculeg repede și îngaim natural: -Nu, nu, mulțumesc. Se oprește o secundă din mestecat (cred, că masca nu mai pendula) și plusează cu o octavă: -Nu le ridicăm un pic? Curajos, mă aventurez și invoc alt personaj: -Nu, doamnă, că nu mă lasă mama. -Îhîm. Și mestecatul se reia. Scurt, dar cu traume. Mă uit, gleznele nu-s la vedere, îmbrăcat omenește sunt, nouăj dă kile-n viu, chiar par bărbat. Ia gata, că rămân în bula mea. Mie nu-mi ridică nimeni din sprâncene, da? Mai ales din ale mele! Și-o să mă tund singur, lumea să mă pupe-n moț.

A zis toati fetili alea di statea cu Hugh Hefner.

Ma bucur ca si supapele voastre cer depresurizare. La mai mare!

Mmmm... metroul bucurestean, aceasta muza divina a artistilor urbani... Inainte de metrou -Ai fost, mă, să-ți dai cu d-ăla de femei? -Da, mă, a fost marfă. Știi cum îți face șoriciul? De bebeluș! -Cum să dai șaij de lei pă ăla, mă?! -Da, mă, dacă nu ia nimeni, iau io. Ia pune mâna pe obraz. ... -Bă, da’ ce m-am lovit la puțulică în bara aia... -Cum, mă, puțulică, tu ai puțulică? Șorici de bebeluș, puțulică de bebeluș... nu vrei să sugi ceva? Spre metrou -Bă, io nu mai postez nimic, mă piș pă Facebooku’ ei! Ea se duce, se plimbă și prostu’ stă pă Facebook, să aivă ea like-uri. -Ți-am mai zis eu ție. Poate iei vreun virus de la telefonu’ ăla. -Chiar, bă, dacă ea ia virus acolo și io aici? Măcar nu m-am dus cu ea, ca prostul. Fractură logică, șah mat. Renunț definitiv la căști. La metrou Dimineata. Pe peron, vanzoleala. Merg cu puhoiul si opresc pe scara rulanta pe dreapta, cum am vazut eu ca se face in tarile cu apa calda. Pe stanga incearca sa treaca un baiat bine crescut (nu de educatie zic, ca s-ar fi scris cu cratima, ca in cazul maternal), dar se infoaie pe loc cand e blocat de mamaita de mai sus. Pun mana pe umarul lui si-i zic parinteste: -Iart-o, ca vrea sa stea langa nepotica. Cocosul se uita la mine de sus si ma apostrofeaza incruntat: -Ce, ma, cine esti tu? -Nimeni. -Nu-mi spui tu mie ce sa fac, ba! Esti un nimeni pentru mine! Zambesc imperceptibil si zic atat: -Asta am zis si eu. Vizibil incurcat, termina dialogul abrupt: -A… The end. A-ul ala din incheiere cred ca venea de la “Atat s-a putut”. In metrou Două stații de metrou, Aurel Vlaicu - Victoriei. Scriu aici ca să nu uit, că sunt lucruri noi și folositoare. -Am simțit în inimă ca un cuțit înfipt până la prăsile. -Să fi văzut ce fețe stupefiante aveau. -M-am simțit ca a treia roată la căruță. Mai stau și mâine fără căști. Dupa metrou Îmi dă vânzătoarea produsele și risc: -Mulțumesc și sănătate multă bebelușei din burtică. -Ă... mulțumesc, dar de unde știți că e fetiță? -La fel și frățiorului de acasă, să trăiască amândoi. -... Am lăsat-o așa, căscată, și-am plecat, că eram pe fugă. Să vă dea baba cu ghiocul? (Stiam io ca statistica returneaza baietei la burticile tuguiate si fetite la alea plate. Pe langa pantecele plat, tanti avea un tatuaj pe incheietura cu "Lucas"; numele ala nu era la moda acum treij de ani, asa ca erau sanse mari sa fie numele primului copil. Sherlock wins.)

De la metrou o tai direct printre blocuri, pe un traseu diagonal, care salvează un minut. Pe ultima alee, înainte de bulevard, mă depășește încet un Tucson antic. Cum eram pe colț și el cotea la stânga de pe o străduță, mă hârjâie începând cu portiera spate și mă rotește în loc, ca pe un titirez. Nu cad, nu mă lovesc, doar mă mir de pirueta involuntară și accept rotația. Fac repede un calcul și mă gândesc că ar fi bine să mai merg și cu bicicleta, chiar dacă e frig și se face mică. Nu bicicleta. Tucsonul vrea să iasă în bulevard și claxonează insistent după mașina din față, care nu se mai băga odată. Bat ușurel în geamul șoferului - un domn respectabil de altfel - și îi fac semn să-l coboare. -Ce vrei, dom’le?! Claxonez când vreau eu, da? -Știți că ați dat peste mine cu 10 metri mai în spate? (pauză o secundă lungă) -Termină, dom’le, cu prostiile! Hai, că asta-i bună... Ridicat geamul. Plecat. Corect, poate mi s-a părut și nici nu m-a atins. Mă iau aiurea de oameni pe stradă. Oi face un control, numai să mă hotărăsc la ce. La număr avea GIP, c-așa-i în tenis.

Am un serial la care mă uit. Fiindcă are puține episoade, încerc să le termin și să îmi iau mintea de la el. În seara asta nu terminasem episodul în metrou, așa că am rămas cu ochii în telefon și după ce am ieșit la suprafață. Da, ca în pozele alea cu oamenii subjugați de telefoane. Tot așa rămăsese și băiatul care m-a depășit pe trotuar. Problema e că poate nu știa ultima surpriză à la sectorul 3 și a intrat cu țeasta în copacul din poză. Ceva sânge de la izbitură și o entorsă căpătată în cădere. Deci da, e bine că merg regulat la cursuri de prim ajutor, că nevoia apare. Întrebarea e alta: oare la ambulanță e gratuită intervenția sau o trebui trimisă factura la dom' primar? Băi, dar dacă la următorul episod sunt eu ăla cu pomul în brațe? Dacă ăla care mă prinde nu știe ce să facă? Ia gata cu filmele voastre, că pot să mă uit de pe budă! Dar o fi sigur...?

Daniel Sărdan către Matei al meu: -Să știi că acum urmează o porțiune de coborâre mai abruptă, dar am auzit că tu te descurci pe astea. Matei, ridicând nonșalant din umeri: -Și ce, tu nu?

Magistrala Pipera-Berceni. Hater level 100 complete. După îndelungi procese de conștiință, îl rog pe băiatul de alături să se ridice odată cu mine, ca să îi cedăm locurile doamnei din față. Se prinde repede și se conformează. Doamna murmură un “nu, mulțumesc” printre buze și rămâne în picioare. Câteva secunde, că apoi face calculul și îi dă la fel: n-ar fi încăput pe un singur loc. Așa că ridică din umeri și se așează, cu ridicătura aia dintre locuri între... mă rog, se așează. Acum... nu știu, am fost gentil sau bădăran? Preventiv, mai bine intru la regim. Am un pardon sensibil si as prefera sa-i ajunga un singur loc.

Ies chiaun de la sală, de la ora unui instructor masochist, și urbea mă-nvăluie suav în triluri de taximetrist. -Dă-te, bă, în față, nu vezi că am verde? Situația aia deja celebră, când pe prima bandă, cu verde intermitent, a doua mașină vrea să vireze la dreapta și chirăie disperată la prima, care are drum înainte. Decibelii se înmulțesc când a doua mașină e galbenă și are firmă luminoasă-n creștet. Un pieton molcom îi zice taximetristului aninat pe geam să aștepte, că nici nu are prioritate. -Am prioritate de taxi! De ce vă băgați dacă nu știți? De când m-am aciuat în capitală m-am tot convins că nenii ăștia în carcase galbene sunt altă specie. Dar nu știam că și ei simt la fel.

În seara asta mi s-a făcut teamă de bătrânețe. Înainte să ies din Promenada, merg în paralel cu un nene șăpcălios, sexagenar aș zice, cu legătură strict cu vârsta. El în apel video - aveam să deduc că era consoarta - tocmai își lua rămas bun cu un pup pe ecran. -Hai și cu limba, cum îți place ție. Și linge gingaș ecranul sculei. Știa ca iPhone-ul nu ia apă. ... La Unirii, când ajung pe peron, era anunțul de închidere a ușilor. O umbră sare din spatele meu, își supraevaluează vivacitatea și se lipește ca o paleașcă de ușile abia închise. Același nene cu șapcă afla abrupt că nu mai e totuși holtei. ... Șapcă am, iPhone am... cum fac să nu ajung acolo...?

Sa nu te sinucizi, ca te omor! Exista indivizi care se pot concentra asupra unui unic factor. Cei mai multi ii numim idioti