sandulea

Members
  • Content count

    245
  • Joined

  • Last visited

  • Days Won

    21

sandulea last won the day on December 17 2016

sandulea had the most liked content!

Community Reputation

760 Excellent

About sandulea

  • Rank
    Membru Senior

Informații personale

  • Sexul
    Masculin
  • Biciclete
    Tractorul
  • Localitate
    Bucuresti

Metode de contact

  • Website URL
    http://petresitractorul.blogspot.ro
  1. Dacă nu este nicio problemă de regulament, atunci eu nu am nimic împotrivă să public și pe forum postările de blog după ce apar acolo. Cu siguranță nu mi-e greu. Nu știu cât va dura, dar în cazul ăsta povestea integrală a turului 2016 va apărea și aici.
  2. Foarte greu de zis. Am făcut tot posibilul, dar nu prea pot ține pasul, ajustarea poveștilor vechi pentru blog îmi ia prea mult timp și n-am mai putut să scriu și aici. Voi termina de postat turul din 2014, pe urmă voi începe cu cel din 2016, cât timp mai sunt amintirile cât de cât proaspete. Apoi vor urma turul din 2015 și pe urmă 2010-2013 și turele "auxiliare". Zău că mi-ar fi prins bine o pereche în plus de mâini.
  3. Vă mulțumesc tuturor pentru încurajări și aprecieri. Ați avut un rol important în decizia mea de a trece la următorul pas: "remasterizarea" tururilor publicate aici, atât ca scriitură cât și ca imagini, și republicarea pe un suport nou, dedicat, accesibil tuturor: noul meu blog! Vizitați-mi și pagina de Facebook pentru a urmări tururile scrise aici, pe ciclism.ro, cu noi ochi, atât de mine, cât și de voi, dar și pentru a vedea ture noi, nepublicate pe forum, ture vechi care au fost doar menționate aici, dar și călătorii prin țară și prin lume, în afara spectrului cicloturistic.
  4. Ziua 2 - Constanța - Jurilovca Partea IV / IV Nu pot să compar cu nimic liniștea de aici. La marginea cetății, la marginea apei, la marginea țării, la marginea continentului. E cu totul special să pedalezi din inima câmpiei până la marginea mării. Am mers atâția ani la deal și la munte, făcând ocoluri, apoi întorcându-mă. Mereu a lipsit finalitatea pe care o are o stâncă, o mare, un ocean, o barieră de netrecut. Mereu m-am oprit într-un punct și m-am întors, când drumul continua înainte și mă chema cu glas mieros de sirenă. Acum mă găsesc în sfârșit într-un capăt adevărat. La marginea lumii cunoscute de greci în antichitate, dincolo de care mai era Istrul cel sacru, iar mai departe, triburi de necivilizați, aici mă simt bine. În colonii, unde erau exilați indezirabilii, unde veneau cei lipsiți de orice oportunitate în teritorii și unde se simțeau atrași cei cu simțul aventurii și cu dorința de nou. Cumva, teritoriul ăsta, aproape de inima Europei și a Balcanilor, a cunoscut doar soarta de teritoriu mărginaș, de colonie, de frontieră. Greci, romani, unguri, ruși, turci, bulgari, sârbi, toți s-au oprit la granițe la intrare sau la ieșire. Aici, la periferie, viața e mereu mai grea, mai periculoasă, dar și mai palpitantă. Acum parcă nu ne mai găsim locul, avem un stat centralizat în care încă ne judecăm după provinciile de origine, în care inima geografică a țării e locuită de o altă minoritate etnică, și cu un trecut surprinzător de mozaicat pentru noi, cei născuți în ultimele zile de funcționare ale tăvălugului roșu. Acum N-avem cap, n-avem coadă, ne lipsește efervescența de la graniță, a ciorbei care dă în clocot și face clăbuci pe margine, răsturnând capacul de pe oală. În lipsa unui foc sub cur sau a unui polonic străin care să ne amenințe cu știrbirea integrității, nu știm ce să facem cu timpul nostru, nu ne găsim un rost. Mă simt și eu vinovat de aceleași gânduri câteodată. Recunosc că simt uneori că fug de responsabilități când plec în tur. Pun totul pe pauză, opresc semnalul la telefon ca să conserv bateria, mă duc mereu prin locuri noi ca să evit familiaritatea și să fiu mereu preocupat. Aici cu siguranță sunt în locuri nefamiliare, e prima oară când vin aici, dar sentimentul mi-e cunoscut: sunt pe drum, am o călătorie lungă în față, sunt nerăbdător să văd locuri noi, și am din nou acea senzație unică, de independență, combinată cu frica incertitudinii, a drumului, a adăpostului și a hranei. Alee lată, cărare îngustă. Puțină lume. Și acum sunt surprins de lipsa de interes față de un oraș cu atâta însemnătate pentru țară, pentru istoria teritoriului. Îmi dau seama că jadarmii de la Sarmizegetusa sunt acolo ca să nu se mai fure aurul țării, eventual alte bijuterii din metale mai puțin prețioase, nicidecum să păzească tezaurul arheologic. La Histria probabil că valurile succesive de migratori au prăduit orașul până la ultimul bănuț bătut aici. La plecare, a nu știu câta țestoasă sălbatică văzută. După cele mai nefericite văzute în sudul Dobrogei mă dau jos imediat de pe tractor ca s-o ajut să treacă strada, în speranța că i-am ghicit intenția și n-am dus-o înapoi de unde a venit. În depărtare se văd niște dealuri timide, primele unduiri ale Dobrogei centrale. Imediat ce am pus mâna pe ea să o ridic, în loc să se bage înapoi în carapace începu să se deșerte de toată apa pe care o avea în ea. A curs continuu până am pus-o în iarbă, cu tot cu pauza mea de suprindere. Nu știam de mecanismul ăsta al unor țestoase. Soarele-i sus pentru ora 6 jumate. E necruțător, și nu am umbră niciunde. Drumul e drept în bătaia lui. În stânga și în dreapta am nisip. Nu cred că îmi voi încerca norocul spre nord, printre lacuri, nu vreau să îmi petrec restul zilei trăgând de tractor doar ca să îl scot din nisipurile ude. Am un orar cam strict prin Deltă din cauza traversărilor cu vaporul, nu prea am marjă de eroare. Cu câțiva km înainte de revenirea pe județeanul spre Istria văd un drum de pământ în dreapta. Pe hartă văd că merge drept în sat. Perfect, mai șuntez în sfârșit un pic de asfalt. Histria, izolată între ape. Cetatea e invizibilă, doar muzeul se vede de la depărtări. Pare în continuare pe malul mării; oricât de atent m-aș uita prin ochean tot nu reușesc să văd istmul care separă lacul Sinoe de mare. Ce-i drept, poate să fie și vina ocheanului. Mi-am luat unul nou față de anul trecut, dar am constant probleme de focalizare cu el, deși e fix, nu reglabil. Nu reușesc să înțeleg de ce uneori văd prin el bine, alteori nu. Avansez destul de greu urcând pe nisip. Consum din apa și mâncarea rămase, care nu mai sunt prea multe, și am în continuare problema de lichidități. Mai am vreo oră de mers cel puțin, estimez, până ajung la un bancomat. Iarba e mult mai uscată aici decât mai la vest, deși e iunie. Satele însă sunt pline de verdeață și umbră până în punctul în care nu îți mai dai seama dacă e locuit sau nu de la distanță. Sate de câmpie cu tradiție și cultură. Încep părăsite, în buna tradiție a satelor românești. Se usucă ca pâinile, de-afară spre-năuntru. Tâmplăria albastră și olanele ar crea un tablou mai mediteranean, dar vegetația abundentă și configurația casei trădează poziția danubiano-pontică. De n-ar fi cabluri, cum ar arăta țara asta... O constantă a părții ăsteia de țară pare să fie drumul drept, care se îmbucă perfect, la 90 de grade, cu orizontul. Dacă aș sta și eu pe axul drumului când fac pozele ar fi și mai grăitor, dar sunt prea conformist ca să îmi părăsesc banda și spațiul alocat din ea pentru o poză. Eh, uneori poate mai fac excepții. Sinoe, satul din fundul văii, dacă se pot numi văi depresiunile blânde din câmpiile astea litorale. De la depărtare arată mai mult a pădure. O știință ce încă nu a fost deprinsă de urmașii bulgarilor, oltenilor și moldovenilor dezrădăcinați și mutați în Bărăgan cu forța. După Sinoe drumul prost mai continuă un pic și ajung în Mihai Viteazu. Tot satul arată cam sărăcăcios, cu case mici, fără blocuri, fără alt fel de clădiri în raza vizuală. Gardurile joase, din piatră colțuroasă și plată, îmi aduc aminte de satele din nord-estul Bulgariei, înrudite cultural cu cele din Dobrogea. Niciun om pe stradă. E duminică, ar cam vrea să plouă cerul, nici nu mă mir. Abia la intersecția cu E87 găsesc o benzinărie și un magazin. Magazinul, de sat, e închis. Benzinăria are un magazinaș micuț, dar nu permite plata cu cardul, și femeia îmi spune că nu știe bancomat în sat, să încerc în Baia. Sunt terminat de căldura zilei și de mâncarea puțină. De ce nu mi-am luat și eu mai multe din Constanța? M-am gândit că iau pe drum. Trebuia să fi scos bani în oraș. Nu acceptă nici bonuri de masă. Mă caut prin toate buzunarele și cu greu strâng suficient mărunt ca să-mi iau o sticlă de Fanta de 1.5L, să am niște apă și zahăr în sistem din nou, și să mă trezesc un pic de la zeama acidulată. O îndes în geantă și plec mai departe. Sunt nevoit să intru în mâncarea de urgență, un amestec de nuci și fructe deshidratate. Mă repune pe picioare repejor și aproape îmi dă senzația de burtă plină de la atâta mestecat. Mă folosesc de cască pe post de castron, pusă pe bagajele din față, dacă tot n-o pun în cap pe drumul ăsta slab circulat (pentru un european) și cu probabil cei mai leneși șoferi pe care i-am văzut pe vreun drum major în țara asta. Tulcea. Primul județ nou biciclit al anului. Numărul 20. As vrea să mă opresc un pic la graniță, să mă odihnesc, să compar orizonturile, dar nu mai am mâncare, apă am foarte puțină, și de când am ieșit dintre bălțile Histriei cerul s-a tot tulburat. Într-o zi bună aș vedea munții Dobrogei, acum dispăruți în pântece de nori uriași și amorfi. La așa orizont, așa nori. Pot să jur că cerul e mai mare și mai sus aici decât în Bărăgan și că văd mai mult din el. Cred că urgia a măturat munții și vine la vale acum, să înece în apă dealurile joase și să măture eolienele de pe creste în mare. La nord încă arată bine Dinspre vest se pregătește ceva Baia, prima localitate tulceană în care calc. Începe imediat să plouă de pe ultimul deal, când să văd satul. Îmi pun repede pelerina și îmi trag gluga pe cap, prinzând-o de cozorocul șepcii cu niște cleștișori pe care mă felicit că i-am luat. Îmi vine în cap scurt imaginea din Turda, cu 9-10 luni în urmă, unde i-am cerut gazdei de la cazare, la plecare, vreo 3 clești de rufe ca să-mi prind gluga de șapcă, să nu mi se mai ude. Mai pun husa de bagaje, dar nu apuc să îmi pun și pantalonii, că mai mult mă udam până reușeam. Ajung cu picioarele ude sub primul copac. Banca. CEC. De peste drum, de sub o umbrelă de terasă sătească, mă privesc ciudat câțiva oameni pe la 50 de ani. Nu pot să ajung cu tractorul lângă bancomatul CECului fiindcă e aleea îngustă, așa că îl las pe trotuar. Profit de pauză și adăpost și îmi pun și pantalonii de ploaie. Scot bani și răsuflu ușurat. E trecut de 7 jumate. Jurilovca e mai mare, ar trebui să aibă magazine deschise și la ora asta, și părea aproape, o să ajung imediat. Fac acolo aprovizionarea, să nu mă car cu greutatea, și sper să fac noaptea conform planului, la cort, în cetatea Argamun. E o ploaie rece, cu stropi mari. Începe să mă ia cu frig. Trebuie să iau masa de seară în curând. Mi-ar plăcea să mănânc ceva cald, niște pește, dacă tot am intrat în teritoriu. Un siloz pozat tremurând. E vremea să dau din picioare mai serios, să mă încălzesc. Tunete îndepărtate, fulgere lovind dealurile care se mai văd prin ploaie, nori care se izbesc deasupra și peste tot în jur. Fac drumul până la Ceamurlia de Jos în reprize de ploaie. După Baia văd un drum în dreapta care îmi scurtează un pic parcursul și mă scoate de pe european mai repede. Totodată mă duce și mai aproape de baltă. După ce ies din raza de poluare fonică a drumului și a satului încep să aud un sunet ciudat. Se aude peste tot în jur și nu înțeleg de unde vine. Mai mult, pe măsură ce merg, trec prin zone cu intensitate mai mare, altele cu intensitate mai mică. E un sunet fantomatic, ca un vaiet prelung, neîntrerupt. Pe dealurile Ieniceri, Caugagia, Acairac văd eoliene, mă gândesc că șuieră vântul printre ele, dar majoritatea nu se mișcă. Ceva militar? Radar sau vreun alt aparat? Nu operează în spectrul perceput din câte știu. Parcă nu îmi vine a crede că e un sunet natural, se aude de pretutindeni și de nicăieri simultan. Nu reușesc să găsesc absolut nicio direcționalitate a sunetului. Oricum mă învârt, oriunde stau, se aude la fel. E tare straniu. Nu sunt decât 2 ciobani prin zonă, preocupați să-njure turma de oi pe care o mână, dar nu par a băga în seamă nicicum sunetul ciudat. Trebuie să fie natural, sau măcar unul pe care l-au mai auzit de multe ori până acum. Spre nord arată mai liniștit cerul. Poate dacă mă grăbesc, reușesc să ajung la adăpost înainte să vină furtuna care pare să fi lovit dealurile Babadagului. Tună și fulgeră necontenit, și eolienele dispar repede, una câte una, în ploaia gri-albăstruie, nepătruns de opacă. Nor de păsări, prins în transformare Spre est arată încurajator. Am vântul din spate. Îi dau bătaie. Sunt singur pe drum. Văd în fața mea mii de broscuțe, cât unghia, care sar din fața mea în iarbă, cu salturile lor mici. Sunt atât de multe și mărunte că par insecte. Nu am văzut niciodată atâtea animale la un loc. Drumul este perfect drept și continuă parcă la infinit, se pierde în ceața care se ridică din iarba udă și maschează muchia dură, marginea lumii, prăpastia în care mă grăbesc să sar. Trec de Lunca și încă mai merg. Nu mai știu exact cum arată harta, nu m-am mai uitat de mult azi. Jurilovca ar trebui să fie următoarea. Am mers însă de jumătate de oră și nu am ajuns nicăieri. Începe să se întunece și să se răcorească și mai tare. Pun vesta și farurile, dar îl aprind doar pe cel de spate. Nu e om pe drum. Sunt singur cu răcoarea dinaintea furtunii, furtună pe care o simt alergându-mă necontenit din spate. A înghițit soarele, i-a absorbit toată lumina, m-a lăsat într-o lumină albastră cum n-am mai văzut de mult. Mici pete de roz, norii de altitudine care au mai prins un crâmpei de soare, mă motivează să merg mai departe. Parcă nu se mai sfârșește drumul. Vișina. Alt sat. Nu mai țin minte niciun Vișina. Nici aici nu văd picior de om. Îmi plac zonele depopulate, doar în zone din Podișul Hârtibaciului am mai mers atâta printre sate fără să văd oameni, dar acum aș fi vrut să văd pe cineva să îl întreb de drum. Mă uit pe hartă. E bine, e ultimul sat înainte de Jurilovca. Furtuna pare să se fi stabilizat deasupra Babadagului, dar nu îmi place ideea de a fi surprins peste noapte de vijelie cu un cort netestat încă pe vreme rea. Hotărăsc până la urmă să găsesc cazare aici. Din Argamun n-o să văd nimic acum, pe întuneric, copaci sigur nu sunt pe-acolo, și pare că am estimat greșit distanțele, probabil că mai sunt câțiva kilometri până acolo, iar acum nu mai am chef de asta. Vreau să mă spăl de praf, de nisip, de Autan, de noroiul aruncat de roți, și să mănânc mâncare caldă. Caut din mers niște pensiuni pe net și sun. Prima e ocupată. A doua are locuri. Perfect. Rețin adresa. În sfârșit. Unul din cele mai frumoase sate? Rămâne de văzut. Era un semn din aceeași serie și la intrarea în Rimetea anul trecut. Un sat frumos acolo, într-adevăr, dar criteriile mele cred că sunt un pic diferite de ale altora. Satul în goana către mâncare. Văd nisipul de pe marginea drumului. E diferit de nisipul de construcții, aici e altceva. E nisipul de pe roțile mașinilor care merg pe drumuri negre, intră cu remorca în apă toată ziua. E ceva lume prin sat, spre deosebire de pustietatea din ultimele 3. Papuci, șepci, haine pătate, cârpite, rupte. Casele și curțile sunt întreținute. Nu arată a sărăcie, arată a uzură accentuată. Nu pare ușoară viața de pescar. Fețele sunt arse de soare, îmbătrânite înainte de vreme, dar nu îngrijorate sau disperate. După ceva învârteală ajung la pensiune. De afară nu e nimic special, o terasă cu niște umbrele și mese cu bănci de lemn cu picioare metalice. Artizanat ieftin, comun pensiunilor cu buget mai redus. Nu mă deranjează. Sunt mai primitori cu străinii murdari și atipici. Văd un om pe la 45-50 de ani, spălat, îmbrăcat frumos, de vară, grizonat, care stă de vorbă cu un tip înalt, brunet, în haine de motociclist și cu o engleză cu accent german. Are un BMW R1200GS Adventure încărcat parcat în față. Nici nu mă așteptam să aibă altceva. Omul spălat mă abordează imediat, pare a fi proprietarul. Nu are accent lipovean. Îmi spune să intru prin restaurant, am unde să pun înăuntru tractorul. Trec prin runda obișnuită de priviri mirate, admirative, când bag animalul înăuntru, ridicând roțile pe rând peste prag. Trec de sala de mese, mi se arată unde să parchez tractorul, într-o încăpere de serviciu. Sunt dus la cameră. E un loc foarte frumos, sunt chiar impresionat. O curte interioară acoperită, cu policarbonat ce-i drept, nu cel mai arătos material, cu luntri atârnate de șarpanta metalică, împreună cu năvoade, vâsle și alte obiecte pescărești, și camere de jur împrejur, pe 2-3 laturi. Camerele n-au geamuri către exterior, ci doar către curtea asta acoperită. E exact ce îmi doream. Un refugiu autosuficient, o citadelă pescărească, închisă exteriorului. Un adăpost de furtuna care pare să lovească inevitabil coasta, la căldură, cu mâncare de-a locului și cu oameni pentru care poate luntrile și năvoadele nu sunt doar obiecte atârnate prin pensiune ca să caște turiștii gura la ele. Iau cheia de la femeia cu o urmă de accent rusesc, care văd că servește și la masă, și la bar, și mă duc în cameră să mă spăl, nu înainte de a mă asigura că după ce termin încă se mai poate mânca. Descarc, fac duș, mă duc la masă și mănânc cea mai bună saramură de crap cu mămăligă pe care am mâncat-o vreodată. Peștele l-am udat cu un pahar de vin alb, fiindcă pofteam de vreo două zile la un pic de vin. Aș fi băut roșu, dar am luat recomandarea proprietarului, care a mai stat cu mine la masă. E bucureștean, de unde și lipsa accentului, și mai vine din când în când să supravegheze treburile la pensiune. Vreau să-l întreb de drumul pe care-l mai am prin deltă, dar nu știe să îmi spună foarte precis. E foarte prietenos, contrastând cu severitatea cu care tratează una dintre femeile de serviciu, și mă miră cât de repede poate schimba discursul de la o persoană la alta. Termin de mâncat și mă duc la culcare. Ziua 2 s-a încheiat. Am mers aproape constant spre nord, pe malul mării. E atât de distantă vânzoleala urbană a Constanței de azi-dimineață că nici nu mi-o mai amintesc. Filmul a început de la Histria, de la drumul printre nisipuri și lacuri, din orașul părăsit, primul oraș al țării. E prima zi la capătul lumii, în străfundurile istoriei ei, în locul unde timpul se scufundă în mare, unde Dumnezeu a uitat de oameni, de orașele lor, de drumurile lor, unde ploaia și vântul au bătut de atâția ani peste munți că s-au transformat în niște dealuri tocite, ca niște măsele vechi. Dincolo de marginea lumii cunoscute, sub apă, sunt oameni, corăbii, porturi, orașe, unele din ele rămase neatinse de mii de ani în stratul anoxic de la adîncime, care odinioară era bătut de soare și biciuit de vânturi. Sunt la granița dintre lumi. Adorm parcă cu ochii deschiși. Văd Mediterana vărsându-se, sculptând Bosforul, înghițind așezări, nave, măturând animale, oameni, păduri, urcând în amonte pe râuri, cucerind uscatul. Toate granițele sunt la fel de fluide ca apa pe care aproape că o aud clipocind din cămăruța mea. Cum o văd acum, separatricea dintre real și închipuit, văzut și nevăzut, ființă și neființă, lumină și umbră, nu o va mai vedea nimeni. Niciodată. Statisticile zilei: Distanța totală - 123.3 km Timpul de pedalat - 6h 28min Viteza medie - 19.06 km/h Viteza maximă - 49.41 km/h
  5. Ziua 2 - Constanța - Jurilovca Partea III / IV Sunt fascinat de orizontalitatea perfectă, de linia de contact dintre cer și pământ la care tot încerc să ajung, dar nu voi reuși niciodată. Sunt fel de fel de elemente străine pentru mine în tur: nesfârșita câmpie, aerul cald și umed, cerul tulbure, lăptos, zgârcit cu ploaia, verdeața ațoasă, aspră, ca o mână de bătrân trecut prin multe, mirosul de plante străine, toponimele turcești, până și asfaltul, care spre deosebire de cel dimprejurul Bucureștilor și de la munte, e bitum într-o proporție mult mai mică, pentru a nu se deforma în căldura verii sub roțile mașinilor. Marile întinderi de apă din jurul meu fragmentează pământul ce coboară în mare și reflectă cerul care se topește în aburul subțire de peste ghioluri. Dincolo de uscat, unde delimitarea e clară vizual și material, dincolo de verdeață, de plaje și de ultimul fir de nisip, cerul se transformă în mare și marea în cer, și orizontul dispare. Nu se mai văd ținte depărtate, turnuri, păduri, munți la care să ajungi după ore, zile, săptămâni de mers. Doar legănatul ușor, pe valuri, și clipocitul apei pe carenă, îți spun că de fapt nu plutești imponderabil prin văzduh, că norii încă nu s-au întrupat din aburii smulși apei de soare, și că ești încă jos, lipit de pământ și de bălțile formate în fiecare scobitură mai mare din el. Îmi vine mirosul de motorină și ulei ars și urechile mi se umplu de uruieli de diesel. Mă trezesc din reverie. Au început să mă afecteze soarele și căldura. Visez din nou cu ochii deschiși, singur pe drum. Valsul tractoarelor Grâul se transformă în iarbă, iarba în stufăriș, pământul în apă, apa în abur. Ca norii din cer, care par nemișcați până te uiți 5 minute în altă parte, și aici schimbarea are loc în fundal, nu în prim plan, și atât de lent că scapă ochiului Odată trecut istmul dintre lacurile Nuntași și Istria, uscatul e mai mult nisip. Sunt la granița dintre tărâmuri. Pământul apare, dispare, după sezon, după ploi, după vânturi. Drumurile sunt doar poteci temporare. Bătute locului, piroane ale locuirii umane sunt puține în grinduri. Unul vechi, demult părăsit, e Istria, la doar câțiva km mai în față. În dreapta mea văd drumul pe care speram să îl găsesc plin de apă și impracticabil, cel care vine dinspre Corbu, care traversează grindul în lung. În capătul ăsta arată în regulă, dar nu știu cum e mai înspre Vadu. Îmi spun că e adânc sub ape și merg mai departe Muzeul arheologic și un restaurant. Ceva mai în față întâlnesc un bărbat pe la vreo 55 de ani ieșit cu vacile. O imagine de-a dreptul africană, cu vite slăbănoage păscând între bălți, împleticindu-se în vegetația înaltă. Îl întreb pe om de drumul de pământ care merge spre nord, spre satul Istria, peste canalul dintre Istria și Sinoe. Eu îl văd pe hartă, știu că e acolo, am mers pe drumuri mai slab conturate de atât, dar vreau să știu că pot trece de canal. El îi tot dă înainte cu "drumul negru", cu un accent cam greu de înțeles, îmi spune că nu ajunge la Istria, pe urmă că de fapt nu știe unde ajunge de fapt, iar în final că nu știe despre ce drum vorbesc, și că el e din altă parte, de pe lângă Cogealac. Mi-am găsit pe cine să întreb. Ca mulți alții, se uită la mine de parcă sunt plecat cu sorcova, umblând prin țară de nebun cu bicicleta, și îmi pune barajul obișnuit de întrebări. Mă întreabă unde mă duc acum, că nu-i nimic în colo. Îi zic că la cetate. Dă din cap a încuviințare, mă felicită că vin să vizitez cetatea, construită de germani, veche de o sută de ani. Da, nene, am înțeles, plimbi vacile și nu ești de pe aici... mai grăitor de atât nu se poate Ajung la muzeu. Mă uit în jur. Peste drum e un restaurant cu o parcare plină de mașini de București și Ilfov. BMW, Audi, Mercedes, SUV-uri, chestii. Mai vine o mașină de București din care ies un el și o ea, amândoi cu o expresie pe față care trăda vagă nedumerire în legătură cu motivul vizitei lor acolo. Văd restaurantul care pare închis și vin țintă la curator să-l întrebe de ce nu pot mânca acolo. Le zice că e închis. Perfect, nu pot să mănânc aici. Se resemnează. Se întorc în parcare și se urcă înapoi în mașină și pleacă. Imediat după vine un microbuz plin de nemți bătrâni. Aha, nu fu prost omul cu vacile, a făcut el niște legături. Până îmi leg tractorul și îmi iau cu mine apa și punga de mâncare, liderul grupului încearcă să obțină bilete pentru grup, chinuindu-se să înțeleagă diferitele categorii de bilete, ce se vizitează cu fiecare. Se face o îmbulzeală la casa de bilete. Îi las să termine și vorbesc cu curatorul. Nu prea mai am bani cash și în Corbu și Săcele nu am văzut bancomate. Mâncare iar nu mai am prea multă, dar apă am de unde să iau aici din fericire. Întreb de drumul de pământ spre nord și de următorul oraș cu bancomat. Iar aud de drum negru, dar nici el nu e de aici, nu a fost, nu știe să-mi zică unde duce. Bancomate, în schimb, îmi zice că găsesc în Mihai Viteazu. Nasol. Mai e ceva de mers. Mi-e foame. Între timp grupul de turiști germani dispare subit. Îmi iau bilet pentru muzeu și cetate și intru în muzeu, lăsându-mi timp să văd colonia grecească fără fundal de gâște saxone. Piatră funerară în muzeu Un aer puternic comunist în clădire, în degradarea ei, în căldura insuportabilă, de seră, dinăuntru, și în faptul că am văzut-o de pe drum, pe un deal, acu vreo oră și ceva, un cub alb sclipind din umezeală și verdeață. Cetatea romană de la Adamclisi, dezvoltată peste una anterioară dacică, văzută de sus, după ce am văzut-o doar de pe drum până acum. Mi se reamintește exact cât de degradat era monumentul de la Adamclisi înainte de restaurare Muzeul nu duce neapărat lipsă de exponate, dar le afișează cum își afișează oamenii hainele și covoarele în curțile interioare ale blocurilor. Nu mai rezist mult în cuptorul ăsta. Trebuie să ies. Nu pot să nu observ zâmbetul aproape sardonic al neamțului. Parcă mi-arată că atât de datori le sunt grecii, că le-au vândut și coloniile de pe pământuri străine. Dincolo de el, însă, mi s-a părut ciudat că nu s-a apropiat niciunul din grup de ziduri mai mult de atât, iar de intrat nici nu a încăput vorba. Sunt puțini oameni, și toți plecau când intram eu. Înțeleg în septembrie, dar mi se pare ciudat ca nici în iunie să nu văd picior de om în multe din locurile pe care le vizitez. Departe de a fi deranjat, mă bucur de liniște, de bâzâitul liniștit al gâzelor în iarbă, și intru. Histria a fost primul oraș atestat pe teritoriul actual al României, și primul în care s-au bătut bani. Orașul era mult mai mare, iar poarta pe care intru acum este cea a fortificației romane, care închidea doar acropola vechii așezări grecești. Amploarea așezării se poate citi și din densitatea și dimensiunile necropolei din nord (movilele dese), pe lângă care aș fi vrut să merg, dar nu sunt sigur că pot. Nu înțeleg de ce un sit de o asemenea importanță pentru țară nu este plin de oameni, de ce nu este curat, îngrijit, păzit. Avem cultul dacilor, păzim Sarmizegetusa cu jandarmii (și foarte bine c-o facem), dar așezările grecești, romane, nu sunt și ele importante? Nu că celelalte dacice ar sta mai bine, jumătate nici nu știi că au fost cetăți până nu te împiedici de o piatră fasonată pierdută prin iarbă. 2600 de ani de istorie lăsați de izbeliște, protejați doar de eternitatea dobrogeană și de colmatarea vechiului golf de la distrugerea totală și căderea în uitare, ca la Păcuiul lui Soare. Resturi de cadru urban Un spațiu foarte dens construit Alte orașe s-au prefăcut în pulbere de zece ori până acum. Histria nu se lasă înghițită de vremuri așa ușor. E nenatural orizontul perfect din fundalul cetății, uneori Drumul mai urcă puțin. Lacul s-a ascuns privirii în toată cetatea. Acropola e înșelător de mare, din cauza denivelării terenului. E greu de înțeles cât de mare era orașul în perioada de apogeu Lacul Sinoe, tulbure, nesfârșit, separat de un istm invizibil și un grind atât de jos că pare că văd peste el direct în mare Cobor o faleză abruptă, mă descalț și mă așez pe plaja udă și mă uit în jur. Sunt protejat de vânt de stâncile din spate. Nu aud decât plescăitul timid al valurilor pe mal. E cea mai docilă masă de apă pe care am văzut-o vreodată. Apa e caldă. Acum 2600 de ani eram cu picioarele în mare, în port, între trireme. Nu e țipenie în toată cetatea. De 1500 de ani nu mai e. Sunt doar vizitatori. Oameni care mână vacile, care nu au idee cât de vechi e ce văd în fața ochilor. Oameni care le caută anume prin țară, dar le privesc la fel de neputincioși și incapabili să le cuprindă cu mintea. Oameni care caută să le dezgroape, să șteargă praful de pe amintiri și de pe inscripții. Și oameni care se plimbă ca prin parc, căutând cherhanale, și aruncând gunoaie când le obosește mâna. Aud gâlgâitul gol, tâmp, al unui PET gol care se lovește de pietrele de pe mal. Ciocnirea civilizațiilor vechi și noi. Sunt aproape de capătul lumii. Încă câteva zile de mers spre nord...
  6. Ziua 2 - Constanța - Jurilovca Partea II / IV Întors la cazare, sunt fiert complet. E trecut de miezul zilei. Sar repede in duș, fac bagajele și cobor cu ele la tractor. Mai schimb două vorbe cu proprietarul, sub alți nori grei, care până ies pe poartă se risipesc, și stropii scuturați pe jos se evaporă. Plimbarea prin oraș s-a terminat. Începe ziua 2, 12 iunie. Casa de cultură a sindicatelor Unduiala blândă a Bulevardului Alexandru Lăpușneanu este hipnotică, oglindind în valul de beton și verdeață relieful mării la care mă grăbesc acum să ajung Mall-ul City Park, dincolo de numeroasele lui probleme, pe care constănțenii le știu mai bine, are totuși suficientă îndrăzneală cât să-ți atragă atenția pe stradă Ca aseară, drumul prin oraș e făcut la pas frenetic. Atât de repede merg, că ratez intersecția cu Nicolae Iorga, nu mai ajung pe Bulevardul Mamaia, și pierd blocul-creion și Spectrum Residence. Rătăcesc un pic pe străzi, din nou din încăpățânarea mea de a nu folosi GPS-ul, dar nimeresc până la urmă drumul spre nord. Revin la fuga aproape nenaturală pentru tractor in tur, și curând dispare orașul în jurul meu, clădirile se răresc, rămân doar câteva hoteluri, telegondola, și Siutghiolul in stânga. Marea tot nu se vede încă. Mamaia colcăie de mașini. Eliberate de intersecțiile sufocante de după Lacul Tăbăcăriei, toți apasă pedala ca posedați, întrecându-se spre următorul giratoriu. Incerc să mă țin departe, pe dreapta, dar mașinile parcate și oamenii care sar pe carosabil îmi sunt la fel de primejdioși. În stresul constant al riscului de accident nu pot să fiu foarte atent la stațiune. A trecut deceniul, probabil, de când am călcat ultima dată în stațiuni românești, și mă încearcă o curiozitate, să văd cum arată locurile în care se înghesuie românii an de an. Nu văd decât hoteluri în culori pastelate, supratraversate de telegondolă, niște palmieri, mulți oameni, și mult praf. Foarte mult praf. Mamaia-Năvodari, un șantier deschis circulației publice. În niciuna din țările în care am fost, cu excepția câtorva zone din Bulgaria, nu am văzut așa o nepăsare față de spațiul public în organizarea de șantier. Dacă la case se zidesc paleții cu materiale înăuntru și la clădiri mai mari se asigură paza, mormanele de nisip și pietriș sunt în mod universal lăsate în stradă, unde sunt în mod sistematic spulberate de mașini, pietoni și bicicliști, ca niște troiene de zăpadă care nu vrea să dispară. Afacerea merge, balastierele lucrează 24 din 24 în toată țara, în timp ce 20 de milioane de oameni își inspiră pământul patriei pe drum, în casă, în parc, îngropându-se apoi, înainte de vreme, în cimitire neîngrijite, supraaglomerate și la fel de prăfoase. O viață întreagă în care nu reușim să ne ridicăm din colbul de care ne-am înconjurat. Îmi simt gâtul uscat, plin de praf, și troienele de pământ răscolit îmi par că vor să mă-nghită. Cu nasul și gura pline de praf și fața cimentată în transpirație și pulberi, ajung la punctul terminus al pelerinajului poluării. Catedrala petrolului, Petromidia, ale cărei turle se văd de pe toate plajele, din nordul Constanței, până în Năvodari, Corbu și Vadu Un vast oraș industrial, cât Năvodariul însuși ca suprafață. Drumul după Năvodari, pe lângă rafinărie, a fost cât se poate de dezolant, cu un soare încins fierbându-mi creierii în cască și praf fierbine purtat de vânt biciuindu-mi fața, arzându-mi pielea, măcinându-mi dinții și iritându-mi ochii. Șoseaua brută, plină de gropi și cârpeli, încearcă să-mi distrugă tractorul, dar aluminiul e mai tare decât carnea. Mie mi-e foarte clar care e veriga slabă pe drum. N-am construit ceva care să moară înaintea mea. Traficul s-a subțiat, nu mai trec decât camioane, autobuze și camionete. Rafinăria e automatizată, merge mai mult singură, nu văd niciun suflet dincolo de gard. Mașinile astea grele macină drumul sub ele și zboară pe lângă mine nepăsătoare. Civilizația post-industrială, fără suflet, fără timp, fără început și fără sfârșit. Lacul Corbu, ultimele clădiri din Petromidia, și câmpiile dobrogene, în care mă chinui să disting un relief. Până la sfârșitul zilei voi ajunge la poalele muntilor Dobrogei Plat cât vezi cu ochii Corbu, la fel de mult praf, dar mai multă verdeață. Multe cherhanale și pensiuni. Drumul tinde spre infinit. Disting o foarte vagă denivelare în față. O simt curând și la pedală. E un fals plat. Împreună cu vântul din față de după Corbu, simt că sunt tocat mărunt și strivit pe drum de o mână uriașă și invizibilă. Căldura mă sufocă. Imi dau casca jos. Șapcă nu mai am, am pierdut-o ieri în Canal, dar prea îmi fierbe căpățâna în cazanul ăla negru. Măcar să-mi bată vântul un pic pe creștet. Cu apa ajung în curând la jumate. Am mers bine până aici, repede, dar acum simt că a scăzut brusc nivelul de energie. Niciun pom. Niciun arbust. Nici un pic de umbră. Un vânt fierbinte, tot mai umed și mai greu, îmi îneacă nasul, gâtul și ochii. Ajung greu sus, ca pe un funicular vechi și ruinat, ca să nu văd nimic mai departe de sus. Văd în spate, în schimb, toată Petromidia, și Constanța dincolo de ea. E ciudat cum în câmpia asta plată, la câțiva metri deasupra mării, orice pinten de pământ, ca delușorul pe care sunt, pare un munte de pe care vezi până hăt, departe. Drumul până la rafinărie e drept, și orice mașină care vine se vede ca un licăr de lumină infinit de mic, lipsit de zgomot, care face parcă ore întregi până ajunge la mine. Sunt atât de izolat, chiar dacă sunt pe drum, că mă simt ca în altă galaxie, măsurând distanțele în ani-lumină. Intru din nou în bucla atemporală dobrogeană. Doar tumuli mai întrerup orizontul perfect plat. Mereu la distanță, gravitând undeva departe de drum, la milioane de kilometri și ani întregi de mers Grindul Săcele și Lacul Sinoe încep să se vadă în zare. Mă uit oftând la grindul slab conturat în ceața albastră. În final am ales să merg pe șosea până la Histria, fiindcă nu știu ce îmi rezervă drumul pe grind, și mai ales traversările de canale pe care le-aș fi avut înaintea-mi. E o zi lungă, nu am timp de aventuri în necunoscut, și oricum am destule de făcut. La un moment dat mi se deschide larg panorama și îmi dau seama că nu e așa plat pământul cum credeam. Încep să cobor rapid către Săcele. O oază de verdeață în mijlocul câmpiei Pe coborâre trec de un cicloturist, mult prea preocupat să sufere în căldura urcării decât să răspundă la salut. Nu am insistat. Zbor prin Săcele, ajung din nou aproape de nivelul mării, pe un asfalt neted, uscat, turnat parcă pe vremea romanilor și abia umblat de atunci. Lacul Nuntași e în dreapta mea, împrejmuit de stufăriș, și țânțarii, însoțiți de niște musculițe și niște gâze asemănătoare cu tăunii, au simțit miros de sânge. Asfaltul se degradează continuu până când începe să arate a șmirghel de cea mai mare granulație posibilă. Ajung la intersecția cu drumul către Histria, unde opresc un pic. Sunt asaltat imediat de insecte. Scot Autanul tropical, luat în Constanța, și mă dau atent pe părțile expuse de pe mâini, picioare, gât și față. Are un efect aproape miraculos, brusc sunt neinteresant pentru tot ce zbura în jurul meu. Și drumul ăsta merge pe grind, traversându-l vest-est. Nu e chiar o ocazie complet risipită. Acum imun la insecte, și cu un ușor vânt din spate, pornesc spre Histria cu forțe proaspete.
  7. De la farul de est, care parea ultimul, era neobstructionat drumul pe dig cat vedeam cu ochii. Nu mai era nimeni prin preajma, n-am avut pe cine sa intreb daca e blocat undeva. Voiam sa merg pana in capat, dar n-am avut timp. Dar da, e ceva special. Timpul parca s-a dilatat. Eu tineam minte ca m-am plimbat 2-3 ore pe acolo, acum cand ma uit pe timpii pozelor vad ca am stat o ora jumate. Chiar si in starea asta semi-parasita, sau poate tocmai de-aia, se simte altcumva. Imi pare rau ca nu am avut soare, ca nu m-am plimbat pe acolo la pas, pe vreme frumoasa. Asta am facut-o 1-2 luni mai tarziu, din fericire. In turul asta a fost doar zapuseala si nori in Constanta.
  8. Ziua 2 - Constanța - Jurilovca Partea I / IV Mă trezesc ușor. E destul de dimineață, fiindcă am multe de făcut, dar soarele e deja sus. Zile lungi. Începe să fie cald. Peste drum, pe niste terenul de tenis, aud mingea lovită repetat, sărind de colo-colo, într-un ritm care mă face să vreau să adorm din nou. Nu pot. Trebuie să mă scol. Mă îmbrac și mă duc jos. Caut gazda. Am văzut ieri, când băgam tractorul în garaj, că avea acolo scule. Am nevoie de un flex sau de un clește de bolțuri să tai antifurtul fără cheie de pe ghidon. E duminică, magazinele de biciclete sunt închise, dar am trecut aseară pe lângă un Kaufland, unde au tot felul de nimicuri. Ar trebui să găsesc un antifurt acolo. Scoate un flex și în 3 secunde se rezolvă. Începe să picure, și e cam înnorat, dar el nu-și face griji. Eu mă gândesc că poate mă prinde prognoza din urmă. Toată urgia de la munte și din Moldova vine spre est, și erau anunțate ploi și în Constanța și Tulcea. Verific zilnic, de câteva ori, prognoza, de vreo săptămână, dar e haotică și imprevizibilă. Mă duc repede pe jos la Kaufland, de unde iau antifurtul și mâncare pentru restul zilei. Pe drum mă opresc la o patiserie și-mi iau câte ceva pentru un mic dejun pe bicicletă. Vedeta e o plăcintă poale-n brâu cu brânză. Mare, dulce, lipicioasă, mă face să mai vreau încă 3 imediat. Aproape că nu există oraș în care să fi oprit o noapte fără să iau o plăcintă cu brânză de la o patiserie. Îmi plac la nebunie (cele bune, normal), și mă gândesc cât de norocoși suntem noi ca țară. Mai la vest nu am văzut așa de multă mâncare la stradă, și varietatea e mai mică. Suntem pe locul 9 în UE la mâncare aruncată la gunoi, dar cheltuim, proporțional la salariu, mai mult decât aproape toate celelalte state. Multe opțiuni, poate prea multe, de mâncare, pentru un popor sărac și pofticios. Încă lingându-mă pe degete, cu sistem de securizare a tractorului, plec în oraș călare. Cartierul arată cam cum îl vedeam și aseară, pe întuneric: trist, semi-părăsit, pe alocuri ruinat, dar liniștit. Pornesc spre centrul vechi pe marile bulevarde ale orașului. Au trecut 12-14 ani de când am fost ultima oară pe aici. Evident, nu recunosc absolut nimic din ce văd. La fel ca ieri, cu intrarea interminabilă în oraș, văd că e un oraș mare, dens, cu o infrastructură rutieră parcă mai bine pusă la punct decât a Bucureștiului. Bulevarde mari, unduind printre șiruri nesfârșite de blocuri, toate pline de mașini. Duminică dimineață. E ce voiam să văd în canal ieri: un pic de viață, mișcare. Bine, aici e mai mult decât un pic de mișcare. Ajung curând aproape de centru, și văd și eu în sfârșit marea, prima dată în turul ăsta, fiindcă aseară am văzut-o mai mult teoretic. Constanța are și ea bubele ei, multe din ele aceleași ca Bucureștiul Cu toate astea, nu pot să nu o privesc un pic admirativ Aceeași dezordine arhitecturală din București o văd altcumva aici. Acum mă leagă ceva de orașul ăsta. Mă plimb prin el parcă mai mult în recunoaștere, să-l țin minte dățile viitoare când voi reveni Harta cu așezările antice din Dobrogea e nemaipomenită, mai ales când văd prin câte locuri am fost, prin câte voi merge în tur acum, și câte mai rămân Parcul Arheologic, un lapidariu în aer liber, cu un fragment din zidul de incintă al cetății romane, cea care a dat numele actual al orașului. Vasile Pârvan stă cu spatele la cetate, pansiv, cu capul ușor plecat. Mă plimb puțin prin parc. Cred că îl înțeleg. Una din porțile cetății, și Teatrul de Vară Fantasio. Ruine vechi și noi. Casa Albă (primăria, prefectura și consiliul județean). Sus, în colțul clădirii, goarne pentru sirenele de avertizare a populatiei Grădina de Vară a Teatrului Fantasio, redenumită Arenele Tomis La rându-i cu spatele la vestigiile arheologice din parc și la bustul lui Pârvan stă personificarea în bronz a Victoriei asupra fascismului, de Boris Caragea. Soclul, și chiar întreaga piață, a văzut zile mai bune, dar pare să fie în lucru. 3 luni mai târziu, paleții cu piatră tot acolo erau, nedesfăcuți, iar aleile parcului tot pline de nisip și de șanțuri, așteptând dale de pavaj. Muzeul Marinei Române, iar după el, Liceul Traian Portul Constanța, după mulți ani, și marea. În marea întindere construită a portului sar în ochi silozurile proiectate de Anghel Saligny, deja depășind un secol de existență. Centrul Vechi în stânga, și clădirea Navlomar și Autoritatea Maritimă Română în dreapta Cobor pe lângă vechea gară și Parcul Regele Carol, alt lapidariu în aer liber, metoda constănțeană de a păstra vestigiile arheologice. În spate se citește pinaclul foișorului Muzeului de Arheologie Alte fragmente de zid de incintă, și urme ale termelor romane. Undeva, lângă terme, sunt și urmele azilului de bătrâni de la baza dealului, demolat în perioada comunismului. Vrăjeala Mării, aproape de intrarea 1 în port Arată aproape bine de la distanță Cazinoul Încerc să intru în port pe ușa din dos, dar nu-mi iese. În față e închis. Trebuie să mă întorc să intru pe Poarta 1. La poartă, cât timp aștept să mi se verifice buletinul, unul din agenții de pază ai portului îmi povestește de bicicleta lui și mă întreabă curios salba obișnuită de întrebări, de ce-am făcut-o, cum merge, dacă e grea etc. Buncăr din al Doilea Război Mondial, cel mai probabil. Altul. Fără fante, uși, guri de tragere, puternic rontunjit, pentru a fi protejat de lovituri directe. Probabil depozit de muniție? Baza navală militară Toată lumea e acasă: Fregatele-surori Maria și Ferdinand, bricul Mircea Chiar și submarinul Delfinul, deși probabil că ăsta nu iese prea des din dană. În stânga, imediat lângă dana militară, întâmplător sau nu, se văd câteva silozuri pentru descărcarea navelor de cereale. Peste tot sunt semne de avertizare de pulberi inflamabile, și toate clădirile și vehiculele sunt acoperite de un praf alb și fin. Îmi aduc aminte de măsurarea valorii energetice a alimentelor, care se făcea prin arderea efectivă a alimentelor. Carbohidrații și zaharurile în general au o valoare energetică ridicată, iar sub formă de pulberi în suspensie devin un mare pericol de explozie. Pe măsură ce avansez în mare pe dig, zgomotele orașului dispar, iar singurele care rămân sunt valurile domoale și muzica lăutărească din bărcile trase la mal în port. Oamenii cu undița în mână strigă după mine și aplaudă când trec. Vorbărie, aplauze, muzică tare, apă murdară, trafic de vapoare în port, vara la prânz. Mă întreb dacă ei chiar prind ceva, sau doar stau cu undița în mână că n-au ce face duminica asta. Am mers de m-am plictisit, orașul începe să se micească în spatele meu, dar digul tot mai merge încă de 2 ori pe atât cel puțin. În depărtare se vede o platformă petrolieră în port, probabil Ocean Endeavour, care acum e pe lângă Siracuza Ieșit din raza amatorilor de lăutărească, nu mai aud decât valurile, și un scrâșnet constant, venit de undeva din partea cealaltă a portului. Văd acolo un morman gigantic de fier vechi, ruginit, mestecat și aruncat de colo-colo de mașinării uriașe și zgomotoase Terminalul de pasageri, și farul Carol I în capăt, de care nu mi-a fost permis să mă apropii mai mult Balize? Intrarea de pe dig, lângă danele de fier vechi, până la care am mers degeaba pe partea cealaltă Catedrala Sf. Apostoli Petru și Pavel, imediat lângă o porțiune de zonă rezidențială din cetatea Tomis La marginea centrului vechi, ca și în București, e un amestec de vechi și nou, dar parcă totul e un pic părăginit Clădirea Amiralității, care a schimbat mai multe funcțiuni decât pot enumera Cazinoul, "renovat" Actualmente acvariu, când a fost construită clădirea aici se și mâncau peștii Geamia Carol I, sau geamia mare, un mare buncăr gri, cam tristă și înăuntru, și afară Muzeul de Arheologie în Piața Ovidiu Nu departe încep dărăpănăturile Așa arată străzile cu monumente istorice Sinagoga Mare Curtea de intrare Casa Alleon, și o Volgă? Casa Alleon Clădirea care adăpostește Edificiul cu Mozaic O clădire neterminată care urâțește Piața Ovidiu de mulți ani Casa cu Lei Neoclasic, baroc, eclectic, modernist, toate suferă de nepăsarea celor din jur, toate par la fel de bătrâne și apăsate Melanjul specific românesc, vizibil din fiecare intersecție Pe alocuri nu e graniță clară între public și privat E ciudat să te poți lăuda cu un centru vechi care arată așa E trecut de 12, mi-am mai luat un suc de la un magazin din centru, dar tot mi-e foame. Trebuie să mă întorc la cazare, să mănânc de prânz, să împachetez și să mă car. Mai am ceva de mers azi. Tractorul e sprinten, aleargă prin oraș fără bagaje, dar acuș pun iar toate catrafusele pe el și ne târâm la nord, părăsind turcii pentru lipoveni.
  9. Faceam un scurt istoric, a avut initial frane pe janta pe rotile de 28, prinse in furca fata (se potriveste la fix in furcile fixe pentru roti de 26 surubul de prindere) si in spate intr-o potcoava de-aia de aluminiu pentru rigidizarea cadrului pentru v-brake. Arata mai mult a cursiera atunci, cred. O sa detaliez in curand prinderea pentru frana pe disc pe spate in topicul respectiv.
  10. Fie, incuviintez, mutati-ma, stricati-mi ambitia . Am vrut sa am si eu o cursiera, si am construit una cu ce am avut la indemana. M-am inspirat si din gravel bikes, recunosc, dar pentru mine va fi intotdeauna o cursiera. Ghidonul si manetele le-am sucit in toate felurile. Daca nu e o tranzitie aproape dreapta intre ghidon si manete nu pot sta pe ele. Nu pot sa stau doar in dropuri. Probabil mi-ar placea mai mult un ghidon clasic, sau unul compact. La tija de sa nu m-am gandit ca ar fi o problema pentru cadru. O sa o rezolv cu o tija de sa mai mare, pentru sprijin mai bun. Peretii tevilor cadrului sun foarte grosi. Numai puristi, dom'le, pe-aicea. Las' ca ma intorc eu . In primavara pun poze cu ea incaltata cu Detonatoare, poate va pacalesc. Multe, multe piese in beci, in cutii, sub mese, putini bani si o placere aproape masochista de a recicla si a construi cu resturi. A, si o diferenta de 200g in minus pe roata, si spite de inox in loc de niste nichelate obosite si corodate. Imi place sa mesteresc, ce ma tot invart atata in jurul cuvintelor.
  11. Chiar nu e scurt, dimpotriva, mi s-a parut lung, de-aia am si pus pipa aia asa de scurta. Avea de 100 sau de 120 inainte, si stateam intins ca pe masa de tortura. Oi avea eu maini scurte si craci lungi. Dar da, turnul ala de distantiere pe gat ma deranjeaza vizual maxim. N-am ce face. Poate ma mai flexibilizez cu timpul si mai cobor 1-2 distantiere. Iar tija de sa e cu 1-2cm mai jos decat trebuie, dar e de 25.4 luata cu flexul sa intre in gaura de 24. Daca o ridic mai mult mi-e ca o rup. Si-asa mi-e cam frica.
  12. Am si eu cu ce sa particip la topic, in sfarsit! Se si potriveste de minune dupa o Venge, care a servit ca inspiratie pentru vopsea (modelul din 2011, mai exact, dezvoltat impreuna cu McLaren) Numele ei de alint este Giorsiera, i se trage de la prima transformare in cursiera, cand era mai degraba bicla de sinucigasi. A inceput viata prin anii '90, un MTB Kestrel portocaliu aprins, de carbon, pentru roti de 26. A capatat: -roti de 28, -frane pe janta, -mai tarziu o furca noua, -adaptor pe cadru pentru frana pe disc, -frane pe disc Promax Render Road, -discuri de 180 fata si 160 spate, -ergopowere Shimano (desperecheate, 105 si Sora, ca nu degeaba e Giorsiera), -angrenaj Deore cu o singura foaie de 42, -fara schimbator fata, -schimbator spate Deore, -pinioane Alivio 11-32, -jante Ambrosio Voodoo cu 28 de gauri spitate pe butuci Shimano si Formula de 36 (cosmar!), -pipa de dirt jump, -sa de pe un Btwin, -pedale de BMX cu pini -ciclocomputer de la Lidl. Prefer manete Shimano decat Campagnolo, dar nu sufar antenele alea de cabluri de schimbator. Am trecut cablurile prin coturi flexibile de v-brake si le-am bagat sub ghidolina. Ghidonul nu mai stiu ce e, dar e de 44 si are o forma total neergonomica. Daca il aranjez sa stau comod pe manete, in dropuri nu pot sta comod decat in capete, si nu ajung la manete. Mai am un ghidon curbat clasic, tot de 44, dar nu prea mai am bani de ghidolina ca sa il incerc si pe ala. Putin sub 12kg, cu Detonatoare de 32. Acum are niste cauciucuri cam de touring, pentru padure si pentru oras toama si iarna, probabil a ajuns la 13. Am lucrat cateva luni la ea de cand am primit-o, batuta si umblata mii de km prin tot felul de locuri in tara asta. A avut multe probleme, si inca mai are, (cadrul mic pentru mine, greutate mare, monobloc cam sus si teava de sa de 24mm), dar este prima mea cursiera, este un carbon aproape vintage, are un pic de istorie, iar o bicicleta e facuta sa umble. Si umbla bine, ma sperii uneori de cat de tare fuge. Cadrul ala mic, si o fisura pe seatstay-ul drept, inseamna ca nu va vedea alte upgrade-uri decat daca se strica ceva intre timp. Sincer sa fiu, m-as bucura nespus sa se strice furca aia de otel, dar alea 1200g de tabla cred ca raman ultimele intregi de pe bicicleta asta.
  13. M-am uitat dupa ghereta, in lungul malului, si n-am vazut nimic. Nu m-am gandit sa ma uit mai atent, eram dezamagit si deja cautam o solutie alternativa in alta parte. Sper ca nu m-am chinuit degeaba .
  14. Ziua 1 - Călărași - Constanța Partea IV (IV) Drumul merge pe sus, pe buza canalului, strâns legat de conturul văilor și al mormanelor de pământ. Într-unul din punctele mai înalte de pe margine nu rezist tentației de a lăsa tractorul în colb si de a mă afunda în buruienile dese, spinoase, înalte până la brâu, pentru un moment de vertij pe marginea prăpastiei. Eu am o frică de înălțime uneori aproape paralizantă, dar atracția e prea puternică. Vreau să mi se moaie picioarele, să simt că fuge pământul de sub mine, să simt sudori reci pe spinare. Vreau să văd golul sub mine și în fața mea, atât de mare că nu îl pot cuprinde cu mintea mea îngrozită de distanțe. Verdeața coboară până jos, în amenajările de beton ale malurilor. Nu mai arată deloc ca versanții pleșuvi, din pământ și piatră, ca în pozele de șantier. De departe, arată aproape natural Mai de-aproape se veded care a fost în fapt dumnezeul canalului Drumul de praf se apropie și se depărtează de apă, dar tot sus rămâne. Pare că mai am ceva timp rămas din ziua de azi, și mă gândesc să cobor și să fac restul drumului pe mal. Găsesc mai departe puțin un drum de acces. Văd o familie de constănțeni, cu mașina, oprită jos, pe mal. Au ieșit la grătar și la cort. Au un copil mic, care doarme în căruț. Trec pe lângă ei fără să-i deranjez. Îmi aruncă priviri ciudate. Le întorc aceeasi privire. E ceva anormal la a campa pe malul unui râu artificial, mut ca un lac de munte, săpat în viețile a mii de oameni strămutați și a cine știe câtor morți. Mai sunt și pe partea cealaltă, mai văd și pe partea asta, și în spate. Oameni care campează în liniște, pescuiesc fără a stârni apa, se așează fără a stânjeni buruienile. Lumea a venit să se distreze, să se răcorească, dar distracția s-a amărât, iar răcoarea s-a transformat în răceală, în frig. Nu trece niciun vas. Apele sunt tăcute și nemișcate. Doar un ecou distant al industriei ce trebuia să anime Magistrala Albastră răsună. Marfa traversează canalul pe roți de fier și cauciuc. Praful s-a așezat, în sfârșit, peste canal, și apa, pietrele, buruienile și oamenii au isprăvit agitația moleculară de factură realist-socialistă și au revenit la 0 Kelvin. Încremenirea milenară dobrogeană. Drum pustiu, dealuri pustii. Vreau să fiu mai aproape de apa înghețată de jos. M-am săturat de praful ăsta uscat ca o făină de oase. Prin dealurile astea nici Dunărea n-a vrut să treacă. Timpul și Spațiul se deformează, toate perspectivele tind spre infinit. Dacă ar fi curs singură pe aici, probabil n-ar mai fi ajuns la mare niciodată. Soarele nu urcă, nu coboară, nici nu se vede. La zeci de metri sub platoul dobrogean, într-o amorțire rece, tăcută, simt că merg pe malul Styxului. Blocurile de beton pentru taluzare îmi arată mai mult a șiruri de pietre funerare. Perspectiva îmi joacă feste din nou Drumul este nisipos și plin de bălți stătute, albastre, cianotice. În aer e un miros persistent, de lagună sărată și vegetație marină în putrefacție. Totuși, în lipsa vântului, pe porțiunile uscate trec și de 30km/h Se văd din loc în loc tot felul de construcții, instalații, uși către încăperi necunoscute. Canalul nu e doar un șanț betonat. Platformele de beton sună a gol sub pașii mei. Sunt găunoase, strâmbe, iar betonul se macină ca un castel de nisip în bătaia vântului. Frica de înălțime mă împiedică să mă apropii prea mult de margine. Oricât de seacă ar părea Dobrogea, ocazionalele ploi torențiale, și suprafața mare de câmp drenată de canal, fac ca rarele guri de vărsare ale văilor în acesta să arate cam așa, cu blocuri de beton pentru spargerea torenților și împiedicarea erodării malului, și cu iaz de decantare, ca să nu se colmateze Canalul. Podul de la Agigea nu pare să se apropie vreun pic Pe mal sunt marcaje pe care nu le înțeleg... ...posturi de observație părăsite... ...alte semne... Lumina scăzândă, drumul perfect drept și liniștea mormântală mă cufundă din nou în transa drumului. E ceva nemaipomenit, ceva ce am simțit prima oară pe drumul între Bunești și Sighișoara acum 5 ani. Nu ai intersecții de navigat, lumina tot mai slabă nu te lasă să te concentrezi decât pe ce ai în față, lipsa obstacolelor face să ai cadența și viteza aproape constante, și ritmul mersului devine totuna cu ritmul inimii, ritmul picioarelor, ritmul respirației, ritmul vieții. Nu mai există nimic în afară de drum. Nu mai pun piciorul jos. O tai de-a dreptul prin nisip, prin bălți, peste rosturi între plăcile de beton. Aud nisipul ud cum râșnește dureros pe lanț, printre pinioane. Nu-mi pasă. Roțile se învârt, cauciucurile trec peste toate. Canalul se desfășoară în continuare în fața mea. Drumul pare că nu se va termina niciodată, până când ajung în fața unei porți din plasă metalică albastră, pe care o observ atât de târziu că puțin mi-a lipsit să o sparg cu tractorul, ca-n filme. O macara cam strâmbă și podul în lucru de la Agigea n-au reușit să-mi sară în ochi în timp util. O poartă fără nicio noimă. Drumul din față e public, drumul pe care sunt cred că e și el, din moment ce accesul nu e restricționat nici aici, nici la alte ieșiri. Mă uit pe hartă. Ultimul drum care ieșea din canal e la câțiva km buni în urmă, și se cam întunecă. De întors nu mă întorc. Gardul nu pot să-l sar în timp util, cu desfacerea bagajelor de pe tractor, nu pare că pot ocoli prin stânga. Nu îmi rămâne decât să urc malul. Cu un efort uriaș, ridic tractorul peste rigola de beton de pe marginea drumului, pe peretele de beton care sprijină malul, la vreun metru înălțime în porțiunea cea mai scundă. Panta e mică la început, dar mai încolo începe taluzul. Ca și mai sus, pe buza canalului, vegetația e mai deasă și mai înaltă decât pare. Trasul tractorului în sus e însoțit de un șir constant, cu volum crescând, de înjurături. Agățat, alunecat, pământ nisipos și instabil. Colac peste pupăză, orice buruiană mai înaltă e plină de mii de melcișori albi, mici și conici. Se scutură din priza lor precară, cad pe jos, intră în sandalele mele și zdrobesc sute sub tălpi, sub tractor, în sandale, pe picioarele goale. Se formează pe talpă o masă lipicioasă, plină de cioburi de cochilii, sacrificiu inutil și frustrant a atâtor animăluțe. Îmi vine să urlu. Nu pot să mai fac un pas. Ajung într-o porțiune abruptă de unde pur și simplu nu pot ajunge mai sus. Trag cu toată puterea de tractor, dar nu se clintește. Când îl ridic o palmă, alunecă înapoi jumătate de metru dacă slăbesc vreun pic forța. Renunț. Dau drumul la tractor, care alunecă la vale până într-o porțiune de terasă, vreo 3m mai jos. Mă las în jos după el. Caut altă rută. Mă învârt în jur până găsesc o urmă slabă, prin verdeață. O potecă. Pornește de undeva din spate, mai departe de poartă decât locul pe unde am urcat eu. O urmez o perioadă, văd că urcă mai blând, pe după niște copaci. E făcută de pescari de-ai locului, pare-se. Nu urcă pieptiș coasta, dar iese un picuț mai departe de drum. E mai bine decât pe unde urcam eu, oricum. Iau tractorul. Încă vreo 10 minute de escaladă chinuită și reușesc să ajung sus. Sunt la marginea unui cartier rezidențial din Agigea. Pustiu. Nu îmi mai arde de poze. M-a frustrat cumplit urcarea pe abruptul malului de canal. Bine că nu s-a întâmplat mai în spate, unde puteam să urc de 2 ori mai mult ca să ies Cobor până sub pod, găsindu-mă în sfârșit de partea cealaltă a porții. Ce idioțenie. Ajung în sfârșit pe pod, care văd că e în lucru, și pe care se circulă doar pe o bandă. Merg pe banda blocată. Văd, în întunericul tot mai adânc, ecluza plină de lumini. Dincolo de ea, mai mult cu ochii minții, o văd. Marea. Am ajuns. După pod traficul se întețește și viteza crește. Îmi pun casca pe cap. Îmi dau seama că mi-am pierdut șapca, probabil între două înjurături, în timp ce trăgeam tractorul în sus pe mal. Pun vesta, pun luminile, le pornesc. Jumătate de Lazu e în urcare ușoară, la viteză mică, dar pe urmă începe coborârea în Constanța. Rareori am simțit atâta adrenalină. Întuneric, trafic, viteză mare, drum bun și drept. Era ceva înspăimântător, dar nu puteam să mă opresc. Mi-am vărsat toți nervii strânși la ieșirea din canal. Începe orașul, încep semafoarele, dar nu mă sinchisesc de ele. Am verde, merg pe banda a doua, depășesc mașini. Trebuie să ajung. E trecut de zece. Până la urmă ajung aproape de centru, recunosc drumurile pe care trebuia să o iau, încep să caut cazarea. După ce mă învârt de câteva ori prin jurul cartierului, sun gazda de la pensiune, care mă ghidează. Am trecut de vreo 3 ori pe lângă intrarea pe stradă, dar în capăt se numește altcumva decât îmi arăta pe hartă. Parchez tractorul în garajul subteran, urc în cameră, îmi las epuizat bagajele, și după un duș rapid cobor la masă. Friptură de porc, miel, pâine și salată de varză. E suficient. Restaurantele sunt închise în zonă, e trecut de 11 deja, și sunt prea obosit ca să mai caut altceva. Gazda știe, și a exploatat-o. Lipovean. E prima oară când aud accentul. Îl descos un pic în legătură cu drumul meu pentru următoarele zile, în special în legătură cu Grindul Săcele. Sună un prieten din zonă. Nu îmi spune chestii prea promițătoare. A plouat, apele au crescut. Nu-mi place. Rămâne să văd când ajung prin zonă. Termin de mâncat, îi urez noapte bună și mă duc să mă culc. Prima zi a turului a început cum îmi place: în forță. Statisticile zilei: Distanța totală - 149 km Timpul de pedalat - 7h 42min Viteza medie - 19.33 km/h Viteza maximă - 65.96 km/h
  15. Da, mai e o portiune de piatra cubica in Baneasa. Altfel, drumul e coala de hartie in unele parti. Frumos, bun si relativ pustiu, asa cum trebuie.