sandulea

Membru
  • Content Count

    245
  • Joined

  • Last visited

  • Days Won

    21

Everything posted by sandulea

  1. sandulea

    Dacă nu este nicio problemă de regulament, atunci eu nu am nimic împotrivă să public și pe forum postările de blog după ce apar acolo. Cu siguranță nu mi-e greu. Nu știu cât va dura, dar în cazul ăsta povestea integrală a turului 2016 va apărea și aici.
  2. sandulea

    Foarte greu de zis. Am făcut tot posibilul, dar nu prea pot ține pasul, ajustarea poveștilor vechi pentru blog îmi ia prea mult timp și n-am mai putut să scriu și aici. Voi termina de postat turul din 2014, pe urmă voi începe cu cel din 2016, cât timp mai sunt amintirile cât de cât proaspete. Apoi vor urma turul din 2015 și pe urmă 2010-2013 și turele "auxiliare". Zău că mi-ar fi prins bine o pereche în plus de mâini.
  3. sandulea

    Vă mulțumesc tuturor pentru încurajări și aprecieri. Ați avut un rol important în decizia mea de a trece la următorul pas: "remasterizarea" tururilor publicate aici, atât ca scriitură cât și ca imagini, și republicarea pe un suport nou, dedicat, accesibil tuturor: noul meu blog! Vizitați-mi și pagina de Facebook pentru a urmări tururile scrise aici, pe ciclism.ro, cu noi ochi, atât de mine, cât și de voi, dar și pentru a vedea ture noi, nepublicate pe forum, ture vechi care au fost doar menționate aici, dar și călătorii prin țară și prin lume, în afara spectrului cicloturistic.
  4. sandulea

    Ziua 2 - Constanța - Jurilovca Partea IV / IV Nu pot să compar cu nimic liniștea de aici. La marginea cetății, la marginea apei, la marginea țării, la marginea continentului. E cu totul special să pedalezi din inima câmpiei până la marginea mării. Am mers atâția ani la deal și la munte, făcând ocoluri, apoi întorcându-mă. Mereu a lipsit finalitatea pe care o are o stâncă, o mare, un ocean, o barieră de netrecut. Mereu m-am oprit într-un punct și m-am întors, când drumul continua înainte și mă chema cu glas mieros de sirenă. Acum mă găsesc în sfârșit într-un capăt adevărat. La marginea lumii cunoscute de greci în antichitate, dincolo de care mai era Istrul cel sacru, iar mai departe, triburi de necivilizați, aici mă simt bine. În colonii, unde erau exilați indezirabilii, unde veneau cei lipsiți de orice oportunitate în teritorii și unde se simțeau atrași cei cu simțul aventurii și cu dorința de nou. Cumva, teritoriul ăsta, aproape de inima Europei și a Balcanilor, a cunoscut doar soarta de teritoriu mărginaș, de colonie, de frontieră. Greci, romani, unguri, ruși, turci, bulgari, sârbi, toți s-au oprit la granițe la intrare sau la ieșire. Aici, la periferie, viața e mereu mai grea, mai periculoasă, dar și mai palpitantă. Acum parcă nu ne mai găsim locul, avem un stat centralizat în care încă ne judecăm după provinciile de origine, în care inima geografică a țării e locuită de o altă minoritate etnică, și cu un trecut surprinzător de mozaicat pentru noi, cei născuți în ultimele zile de funcționare ale tăvălugului roșu. Acum N-avem cap, n-avem coadă, ne lipsește efervescența de la graniță, a ciorbei care dă în clocot și face clăbuci pe margine, răsturnând capacul de pe oală. În lipsa unui foc sub cur sau a unui polonic străin care să ne amenințe cu știrbirea integrității, nu știm ce să facem cu timpul nostru, nu ne găsim un rost. Mă simt și eu vinovat de aceleași gânduri câteodată. Recunosc că simt uneori că fug de responsabilități când plec în tur. Pun totul pe pauză, opresc semnalul la telefon ca să conserv bateria, mă duc mereu prin locuri noi ca să evit familiaritatea și să fiu mereu preocupat. Aici cu siguranță sunt în locuri nefamiliare, e prima oară când vin aici, dar sentimentul mi-e cunoscut: sunt pe drum, am o călătorie lungă în față, sunt nerăbdător să văd locuri noi, și am din nou acea senzație unică, de independență, combinată cu frica incertitudinii, a drumului, a adăpostului și a hranei. Alee lată, cărare îngustă. Puțină lume. Și acum sunt surprins de lipsa de interes față de un oraș cu atâta însemnătate pentru țară, pentru istoria teritoriului. Îmi dau seama că jadarmii de la Sarmizegetusa sunt acolo ca să nu se mai fure aurul țării, eventual alte bijuterii din metale mai puțin prețioase, nicidecum să păzească tezaurul arheologic. La Histria probabil că valurile succesive de migratori au prăduit orașul până la ultimul bănuț bătut aici. La plecare, a nu știu câta țestoasă sălbatică văzută. După cele mai nefericite văzute în sudul Dobrogei mă dau jos imediat de pe tractor ca s-o ajut să treacă strada, în speranța că i-am ghicit intenția și n-am dus-o înapoi de unde a venit. În depărtare se văd niște dealuri timide, primele unduiri ale Dobrogei centrale. Imediat ce am pus mâna pe ea să o ridic, în loc să se bage înapoi în carapace începu să se deșerte de toată apa pe care o avea în ea. A curs continuu până am pus-o în iarbă, cu tot cu pauza mea de suprindere. Nu știam de mecanismul ăsta al unor țestoase. Soarele-i sus pentru ora 6 jumate. E necruțător, și nu am umbră niciunde. Drumul e drept în bătaia lui. În stânga și în dreapta am nisip. Nu cred că îmi voi încerca norocul spre nord, printre lacuri, nu vreau să îmi petrec restul zilei trăgând de tractor doar ca să îl scot din nisipurile ude. Am un orar cam strict prin Deltă din cauza traversărilor cu vaporul, nu prea am marjă de eroare. Cu câțiva km înainte de revenirea pe județeanul spre Istria văd un drum de pământ în dreapta. Pe hartă văd că merge drept în sat. Perfect, mai șuntez în sfârșit un pic de asfalt. Histria, izolată între ape. Cetatea e invizibilă, doar muzeul se vede de la depărtări. Pare în continuare pe malul mării; oricât de atent m-aș uita prin ochean tot nu reușesc să văd istmul care separă lacul Sinoe de mare. Ce-i drept, poate să fie și vina ocheanului. Mi-am luat unul nou față de anul trecut, dar am constant probleme de focalizare cu el, deși e fix, nu reglabil. Nu reușesc să înțeleg de ce uneori văd prin el bine, alteori nu. Avansez destul de greu urcând pe nisip. Consum din apa și mâncarea rămase, care nu mai sunt prea multe, și am în continuare problema de lichidități. Mai am vreo oră de mers cel puțin, estimez, până ajung la un bancomat. Iarba e mult mai uscată aici decât mai la vest, deși e iunie. Satele însă sunt pline de verdeață și umbră până în punctul în care nu îți mai dai seama dacă e locuit sau nu de la distanță. Sate de câmpie cu tradiție și cultură. Încep părăsite, în buna tradiție a satelor românești. Se usucă ca pâinile, de-afară spre-năuntru. Tâmplăria albastră și olanele ar crea un tablou mai mediteranean, dar vegetația abundentă și configurația casei trădează poziția danubiano-pontică. De n-ar fi cabluri, cum ar arăta țara asta... O constantă a părții ăsteia de țară pare să fie drumul drept, care se îmbucă perfect, la 90 de grade, cu orizontul. Dacă aș sta și eu pe axul drumului când fac pozele ar fi și mai grăitor, dar sunt prea conformist ca să îmi părăsesc banda și spațiul alocat din ea pentru o poză. Eh, uneori poate mai fac excepții. Sinoe, satul din fundul văii, dacă se pot numi văi depresiunile blânde din câmpiile astea litorale. De la depărtare arată mai mult a pădure. O știință ce încă nu a fost deprinsă de urmașii bulgarilor, oltenilor și moldovenilor dezrădăcinați și mutați în Bărăgan cu forța. După Sinoe drumul prost mai continuă un pic și ajung în Mihai Viteazu. Tot satul arată cam sărăcăcios, cu case mici, fără blocuri, fără alt fel de clădiri în raza vizuală. Gardurile joase, din piatră colțuroasă și plată, îmi aduc aminte de satele din nord-estul Bulgariei, înrudite cultural cu cele din Dobrogea. Niciun om pe stradă. E duminică, ar cam vrea să plouă cerul, nici nu mă mir. Abia la intersecția cu E87 găsesc o benzinărie și un magazin. Magazinul, de sat, e închis. Benzinăria are un magazinaș micuț, dar nu permite plata cu cardul, și femeia îmi spune că nu știe bancomat în sat, să încerc în Baia. Sunt terminat de căldura zilei și de mâncarea puțină. De ce nu mi-am luat și eu mai multe din Constanța? M-am gândit că iau pe drum. Trebuia să fi scos bani în oraș. Nu acceptă nici bonuri de masă. Mă caut prin toate buzunarele și cu greu strâng suficient mărunt ca să-mi iau o sticlă de Fanta de 1.5L, să am niște apă și zahăr în sistem din nou, și să mă trezesc un pic de la zeama acidulată. O îndes în geantă și plec mai departe. Sunt nevoit să intru în mâncarea de urgență, un amestec de nuci și fructe deshidratate. Mă repune pe picioare repejor și aproape îmi dă senzația de burtă plină de la atâta mestecat. Mă folosesc de cască pe post de castron, pusă pe bagajele din față, dacă tot n-o pun în cap pe drumul ăsta slab circulat (pentru un european) și cu probabil cei mai leneși șoferi pe care i-am văzut pe vreun drum major în țara asta. Tulcea. Primul județ nou biciclit al anului. Numărul 20. As vrea să mă opresc un pic la graniță, să mă odihnesc, să compar orizonturile, dar nu mai am mâncare, apă am foarte puțină, și de când am ieșit dintre bălțile Histriei cerul s-a tot tulburat. Într-o zi bună aș vedea munții Dobrogei, acum dispăruți în pântece de nori uriași și amorfi. La așa orizont, așa nori. Pot să jur că cerul e mai mare și mai sus aici decât în Bărăgan și că văd mai mult din el. Cred că urgia a măturat munții și vine la vale acum, să înece în apă dealurile joase și să măture eolienele de pe creste în mare. La nord încă arată bine Dinspre vest se pregătește ceva Baia, prima localitate tulceană în care calc. Începe imediat să plouă de pe ultimul deal, când să văd satul. Îmi pun repede pelerina și îmi trag gluga pe cap, prinzând-o de cozorocul șepcii cu niște cleștișori pe care mă felicit că i-am luat. Îmi vine în cap scurt imaginea din Turda, cu 9-10 luni în urmă, unde i-am cerut gazdei de la cazare, la plecare, vreo 3 clești de rufe ca să-mi prind gluga de șapcă, să nu mi se mai ude. Mai pun husa de bagaje, dar nu apuc să îmi pun și pantalonii, că mai mult mă udam până reușeam. Ajung cu picioarele ude sub primul copac. Banca. CEC. De peste drum, de sub o umbrelă de terasă sătească, mă privesc ciudat câțiva oameni pe la 50 de ani. Nu pot să ajung cu tractorul lângă bancomatul CECului fiindcă e aleea îngustă, așa că îl las pe trotuar. Profit de pauză și adăpost și îmi pun și pantalonii de ploaie. Scot bani și răsuflu ușurat. E trecut de 7 jumate. Jurilovca e mai mare, ar trebui să aibă magazine deschise și la ora asta, și părea aproape, o să ajung imediat. Fac acolo aprovizionarea, să nu mă car cu greutatea, și sper să fac noaptea conform planului, la cort, în cetatea Argamun. E o ploaie rece, cu stropi mari. Începe să mă ia cu frig. Trebuie să iau masa de seară în curând. Mi-ar plăcea să mănânc ceva cald, niște pește, dacă tot am intrat în teritoriu. Un siloz pozat tremurând. E vremea să dau din picioare mai serios, să mă încălzesc. Tunete îndepărtate, fulgere lovind dealurile care se mai văd prin ploaie, nori care se izbesc deasupra și peste tot în jur. Fac drumul până la Ceamurlia de Jos în reprize de ploaie. După Baia văd un drum în dreapta care îmi scurtează un pic parcursul și mă scoate de pe european mai repede. Totodată mă duce și mai aproape de baltă. După ce ies din raza de poluare fonică a drumului și a satului încep să aud un sunet ciudat. Se aude peste tot în jur și nu înțeleg de unde vine. Mai mult, pe măsură ce merg, trec prin zone cu intensitate mai mare, altele cu intensitate mai mică. E un sunet fantomatic, ca un vaiet prelung, neîntrerupt. Pe dealurile Ieniceri, Caugagia, Acairac văd eoliene, mă gândesc că șuieră vântul printre ele, dar majoritatea nu se mișcă. Ceva militar? Radar sau vreun alt aparat? Nu operează în spectrul perceput din câte știu. Parcă nu îmi vine a crede că e un sunet natural, se aude de pretutindeni și de nicăieri simultan. Nu reușesc să găsesc absolut nicio direcționalitate a sunetului. Oricum mă învârt, oriunde stau, se aude la fel. E tare straniu. Nu sunt decât 2 ciobani prin zonă, preocupați să-njure turma de oi pe care o mână, dar nu par a băga în seamă nicicum sunetul ciudat. Trebuie să fie natural, sau măcar unul pe care l-au mai auzit de multe ori până acum. Spre nord arată mai liniștit cerul. Poate dacă mă grăbesc, reușesc să ajung la adăpost înainte să vină furtuna care pare să fi lovit dealurile Babadagului. Tună și fulgeră necontenit, și eolienele dispar repede, una câte una, în ploaia gri-albăstruie, nepătruns de opacă. Nor de păsări, prins în transformare Spre est arată încurajator. Am vântul din spate. Îi dau bătaie. Sunt singur pe drum. Văd în fața mea mii de broscuțe, cât unghia, care sar din fața mea în iarbă, cu salturile lor mici. Sunt atât de multe și mărunte că par insecte. Nu am văzut niciodată atâtea animale la un loc. Drumul este perfect drept și continuă parcă la infinit, se pierde în ceața care se ridică din iarba udă și maschează muchia dură, marginea lumii, prăpastia în care mă grăbesc să sar. Trec de Lunca și încă mai merg. Nu mai știu exact cum arată harta, nu m-am mai uitat de mult azi. Jurilovca ar trebui să fie următoarea. Am mers însă de jumătate de oră și nu am ajuns nicăieri. Începe să se întunece și să se răcorească și mai tare. Pun vesta și farurile, dar îl aprind doar pe cel de spate. Nu e om pe drum. Sunt singur cu răcoarea dinaintea furtunii, furtună pe care o simt alergându-mă necontenit din spate. A înghițit soarele, i-a absorbit toată lumina, m-a lăsat într-o lumină albastră cum n-am mai văzut de mult. Mici pete de roz, norii de altitudine care au mai prins un crâmpei de soare, mă motivează să merg mai departe. Parcă nu se mai sfârșește drumul. Vișina. Alt sat. Nu mai țin minte niciun Vișina. Nici aici nu văd picior de om. Îmi plac zonele depopulate, doar în zone din Podișul Hârtibaciului am mai mers atâta printre sate fără să văd oameni, dar acum aș fi vrut să văd pe cineva să îl întreb de drum. Mă uit pe hartă. E bine, e ultimul sat înainte de Jurilovca. Furtuna pare să se fi stabilizat deasupra Babadagului, dar nu îmi place ideea de a fi surprins peste noapte de vijelie cu un cort netestat încă pe vreme rea. Hotărăsc până la urmă să găsesc cazare aici. Din Argamun n-o să văd nimic acum, pe întuneric, copaci sigur nu sunt pe-acolo, și pare că am estimat greșit distanțele, probabil că mai sunt câțiva kilometri până acolo, iar acum nu mai am chef de asta. Vreau să mă spăl de praf, de nisip, de Autan, de noroiul aruncat de roți, și să mănânc mâncare caldă. Caut din mers niște pensiuni pe net și sun. Prima e ocupată. A doua are locuri. Perfect. Rețin adresa. În sfârșit. Unul din cele mai frumoase sate? Rămâne de văzut. Era un semn din aceeași serie și la intrarea în Rimetea anul trecut. Un sat frumos acolo, într-adevăr, dar criteriile mele cred că sunt un pic diferite de ale altora. Satul în goana către mâncare. Văd nisipul de pe marginea drumului. E diferit de nisipul de construcții, aici e altceva. E nisipul de pe roțile mașinilor care merg pe drumuri negre, intră cu remorca în apă toată ziua. E ceva lume prin sat, spre deosebire de pustietatea din ultimele 3. Papuci, șepci, haine pătate, cârpite, rupte. Casele și curțile sunt întreținute. Nu arată a sărăcie, arată a uzură accentuată. Nu pare ușoară viața de pescar. Fețele sunt arse de soare, îmbătrânite înainte de vreme, dar nu îngrijorate sau disperate. După ceva învârteală ajung la pensiune. De afară nu e nimic special, o terasă cu niște umbrele și mese cu bănci de lemn cu picioare metalice. Artizanat ieftin, comun pensiunilor cu buget mai redus. Nu mă deranjează. Sunt mai primitori cu străinii murdari și atipici. Văd un om pe la 45-50 de ani, spălat, îmbrăcat frumos, de vară, grizonat, care stă de vorbă cu un tip înalt, brunet, în haine de motociclist și cu o engleză cu accent german. Are un BMW R1200GS Adventure încărcat parcat în față. Nici nu mă așteptam să aibă altceva. Omul spălat mă abordează imediat, pare a fi proprietarul. Nu are accent lipovean. Îmi spune să intru prin restaurant, am unde să pun înăuntru tractorul. Trec prin runda obișnuită de priviri mirate, admirative, când bag animalul înăuntru, ridicând roțile pe rând peste prag. Trec de sala de mese, mi se arată unde să parchez tractorul, într-o încăpere de serviciu. Sunt dus la cameră. E un loc foarte frumos, sunt chiar impresionat. O curte interioară acoperită, cu policarbonat ce-i drept, nu cel mai arătos material, cu luntri atârnate de șarpanta metalică, împreună cu năvoade, vâsle și alte obiecte pescărești, și camere de jur împrejur, pe 2-3 laturi. Camerele n-au geamuri către exterior, ci doar către curtea asta acoperită. E exact ce îmi doream. Un refugiu autosuficient, o citadelă pescărească, închisă exteriorului. Un adăpost de furtuna care pare să lovească inevitabil coasta, la căldură, cu mâncare de-a locului și cu oameni pentru care poate luntrile și năvoadele nu sunt doar obiecte atârnate prin pensiune ca să caște turiștii gura la ele. Iau cheia de la femeia cu o urmă de accent rusesc, care văd că servește și la masă, și la bar, și mă duc în cameră să mă spăl, nu înainte de a mă asigura că după ce termin încă se mai poate mânca. Descarc, fac duș, mă duc la masă și mănânc cea mai bună saramură de crap cu mămăligă pe care am mâncat-o vreodată. Peștele l-am udat cu un pahar de vin alb, fiindcă pofteam de vreo două zile la un pic de vin. Aș fi băut roșu, dar am luat recomandarea proprietarului, care a mai stat cu mine la masă. E bucureștean, de unde și lipsa accentului, și mai vine din când în când să supravegheze treburile la pensiune. Vreau să-l întreb de drumul pe care-l mai am prin deltă, dar nu știe să îmi spună foarte precis. E foarte prietenos, contrastând cu severitatea cu care tratează una dintre femeile de serviciu, și mă miră cât de repede poate schimba discursul de la o persoană la alta. Termin de mâncat și mă duc la culcare. Ziua 2 s-a încheiat. Am mers aproape constant spre nord, pe malul mării. E atât de distantă vânzoleala urbană a Constanței de azi-dimineață că nici nu mi-o mai amintesc. Filmul a început de la Histria, de la drumul printre nisipuri și lacuri, din orașul părăsit, primul oraș al țării. E prima zi la capătul lumii, în străfundurile istoriei ei, în locul unde timpul se scufundă în mare, unde Dumnezeu a uitat de oameni, de orașele lor, de drumurile lor, unde ploaia și vântul au bătut de atâția ani peste munți că s-au transformat în niște dealuri tocite, ca niște măsele vechi. Dincolo de marginea lumii cunoscute, sub apă, sunt oameni, corăbii, porturi, orașe, unele din ele rămase neatinse de mii de ani în stratul anoxic de la adîncime, care odinioară era bătut de soare și biciuit de vânturi. Sunt la granița dintre lumi. Adorm parcă cu ochii deschiși. Văd Mediterana vărsându-se, sculptând Bosforul, înghițind așezări, nave, măturând animale, oameni, păduri, urcând în amonte pe râuri, cucerind uscatul. Toate granițele sunt la fel de fluide ca apa pe care aproape că o aud clipocind din cămăruța mea. Cum o văd acum, separatricea dintre real și închipuit, văzut și nevăzut, ființă și neființă, lumină și umbră, nu o va mai vedea nimeni. Niciodată. Statisticile zilei: Distanța totală - 123.3 km Timpul de pedalat - 6h 28min Viteza medie - 19.06 km/h Viteza maximă - 49.41 km/h
  5. sandulea

    Ziua 2 - Constanța - Jurilovca Partea III / IV Sunt fascinat de orizontalitatea perfectă, de linia de contact dintre cer și pământ la care tot încerc să ajung, dar nu voi reuși niciodată. Sunt fel de fel de elemente străine pentru mine în tur: nesfârșita câmpie, aerul cald și umed, cerul tulbure, lăptos, zgârcit cu ploaia, verdeața ațoasă, aspră, ca o mână de bătrân trecut prin multe, mirosul de plante străine, toponimele turcești, până și asfaltul, care spre deosebire de cel dimprejurul Bucureștilor și de la munte, e bitum într-o proporție mult mai mică, pentru a nu se deforma în căldura verii sub roțile mașinilor. Marile întinderi de apă din jurul meu fragmentează pământul ce coboară în mare și reflectă cerul care se topește în aburul subțire de peste ghioluri. Dincolo de uscat, unde delimitarea e clară vizual și material, dincolo de verdeață, de plaje și de ultimul fir de nisip, cerul se transformă în mare și marea în cer, și orizontul dispare. Nu se mai văd ținte depărtate, turnuri, păduri, munți la care să ajungi după ore, zile, săptămâni de mers. Doar legănatul ușor, pe valuri, și clipocitul apei pe carenă, îți spun că de fapt nu plutești imponderabil prin văzduh, că norii încă nu s-au întrupat din aburii smulși apei de soare, și că ești încă jos, lipit de pământ și de bălțile formate în fiecare scobitură mai mare din el. Îmi vine mirosul de motorină și ulei ars și urechile mi se umplu de uruieli de diesel. Mă trezesc din reverie. Au început să mă afecteze soarele și căldura. Visez din nou cu ochii deschiși, singur pe drum. Valsul tractoarelor Grâul se transformă în iarbă, iarba în stufăriș, pământul în apă, apa în abur. Ca norii din cer, care par nemișcați până te uiți 5 minute în altă parte, și aici schimbarea are loc în fundal, nu în prim plan, și atât de lent că scapă ochiului Odată trecut istmul dintre lacurile Nuntași și Istria, uscatul e mai mult nisip. Sunt la granița dintre tărâmuri. Pământul apare, dispare, după sezon, după ploi, după vânturi. Drumurile sunt doar poteci temporare. Bătute locului, piroane ale locuirii umane sunt puține în grinduri. Unul vechi, demult părăsit, e Istria, la doar câțiva km mai în față. În dreapta mea văd drumul pe care speram să îl găsesc plin de apă și impracticabil, cel care vine dinspre Corbu, care traversează grindul în lung. În capătul ăsta arată în regulă, dar nu știu cum e mai înspre Vadu. Îmi spun că e adânc sub ape și merg mai departe Muzeul arheologic și un restaurant. Ceva mai în față întâlnesc un bărbat pe la vreo 55 de ani ieșit cu vacile. O imagine de-a dreptul africană, cu vite slăbănoage păscând între bălți, împleticindu-se în vegetația înaltă. Îl întreb pe om de drumul de pământ care merge spre nord, spre satul Istria, peste canalul dintre Istria și Sinoe. Eu îl văd pe hartă, știu că e acolo, am mers pe drumuri mai slab conturate de atât, dar vreau să știu că pot trece de canal. El îi tot dă înainte cu "drumul negru", cu un accent cam greu de înțeles, îmi spune că nu ajunge la Istria, pe urmă că de fapt nu știe unde ajunge de fapt, iar în final că nu știe despre ce drum vorbesc, și că el e din altă parte, de pe lângă Cogealac. Mi-am găsit pe cine să întreb. Ca mulți alții, se uită la mine de parcă sunt plecat cu sorcova, umblând prin țară de nebun cu bicicleta, și îmi pune barajul obișnuit de întrebări. Mă întreabă unde mă duc acum, că nu-i nimic în colo. Îi zic că la cetate. Dă din cap a încuviințare, mă felicită că vin să vizitez cetatea, construită de germani, veche de o sută de ani. Da, nene, am înțeles, plimbi vacile și nu ești de pe aici... mai grăitor de atât nu se poate Ajung la muzeu. Mă uit în jur. Peste drum e un restaurant cu o parcare plină de mașini de București și Ilfov. BMW, Audi, Mercedes, SUV-uri, chestii. Mai vine o mașină de București din care ies un el și o ea, amândoi cu o expresie pe față care trăda vagă nedumerire în legătură cu motivul vizitei lor acolo. Văd restaurantul care pare închis și vin țintă la curator să-l întrebe de ce nu pot mânca acolo. Le zice că e închis. Perfect, nu pot să mănânc aici. Se resemnează. Se întorc în parcare și se urcă înapoi în mașină și pleacă. Imediat după vine un microbuz plin de nemți bătrâni. Aha, nu fu prost omul cu vacile, a făcut el niște legături. Până îmi leg tractorul și îmi iau cu mine apa și punga de mâncare, liderul grupului încearcă să obțină bilete pentru grup, chinuindu-se să înțeleagă diferitele categorii de bilete, ce se vizitează cu fiecare. Se face o îmbulzeală la casa de bilete. Îi las să termine și vorbesc cu curatorul. Nu prea mai am bani cash și în Corbu și Săcele nu am văzut bancomate. Mâncare iar nu mai am prea multă, dar apă am de unde să iau aici din fericire. Întreb de drumul de pământ spre nord și de următorul oraș cu bancomat. Iar aud de drum negru, dar nici el nu e de aici, nu a fost, nu știe să-mi zică unde duce. Bancomate, în schimb, îmi zice că găsesc în Mihai Viteazu. Nasol. Mai e ceva de mers. Mi-e foame. Între timp grupul de turiști germani dispare subit. Îmi iau bilet pentru muzeu și cetate și intru în muzeu, lăsându-mi timp să văd colonia grecească fără fundal de gâște saxone. Piatră funerară în muzeu Un aer puternic comunist în clădire, în degradarea ei, în căldura insuportabilă, de seră, dinăuntru, și în faptul că am văzut-o de pe drum, pe un deal, acu vreo oră și ceva, un cub alb sclipind din umezeală și verdeață. Cetatea romană de la Adamclisi, dezvoltată peste una anterioară dacică, văzută de sus, după ce am văzut-o doar de pe drum până acum. Mi se reamintește exact cât de degradat era monumentul de la Adamclisi înainte de restaurare Muzeul nu duce neapărat lipsă de exponate, dar le afișează cum își afișează oamenii hainele și covoarele în curțile interioare ale blocurilor. Nu mai rezist mult în cuptorul ăsta. Trebuie să ies. Nu pot să nu observ zâmbetul aproape sardonic al neamțului. Parcă mi-arată că atât de datori le sunt grecii, că le-au vândut și coloniile de pe pământuri străine. Dincolo de el, însă, mi s-a părut ciudat că nu s-a apropiat niciunul din grup de ziduri mai mult de atât, iar de intrat nici nu a încăput vorba. Sunt puțini oameni, și toți plecau când intram eu. Înțeleg în septembrie, dar mi se pare ciudat ca nici în iunie să nu văd picior de om în multe din locurile pe care le vizitez. Departe de a fi deranjat, mă bucur de liniște, de bâzâitul liniștit al gâzelor în iarbă, și intru. Histria a fost primul oraș atestat pe teritoriul actual al României, și primul în care s-au bătut bani. Orașul era mult mai mare, iar poarta pe care intru acum este cea a fortificației romane, care închidea doar acropola vechii așezări grecești. Amploarea așezării se poate citi și din densitatea și dimensiunile necropolei din nord (movilele dese), pe lângă care aș fi vrut să merg, dar nu sunt sigur că pot. Nu înțeleg de ce un sit de o asemenea importanță pentru țară nu este plin de oameni, de ce nu este curat, îngrijit, păzit. Avem cultul dacilor, păzim Sarmizegetusa cu jandarmii (și foarte bine c-o facem), dar așezările grecești, romane, nu sunt și ele importante? Nu că celelalte dacice ar sta mai bine, jumătate nici nu știi că au fost cetăți până nu te împiedici de o piatră fasonată pierdută prin iarbă. 2600 de ani de istorie lăsați de izbeliște, protejați doar de eternitatea dobrogeană și de colmatarea vechiului golf de la distrugerea totală și căderea în uitare, ca la Păcuiul lui Soare. Resturi de cadru urban Un spațiu foarte dens construit Alte orașe s-au prefăcut în pulbere de zece ori până acum. Histria nu se lasă înghițită de vremuri așa ușor. E nenatural orizontul perfect din fundalul cetății, uneori Drumul mai urcă puțin. Lacul s-a ascuns privirii în toată cetatea. Acropola e înșelător de mare, din cauza denivelării terenului. E greu de înțeles cât de mare era orașul în perioada de apogeu Lacul Sinoe, tulbure, nesfârșit, separat de un istm invizibil și un grind atât de jos că pare că văd peste el direct în mare Cobor o faleză abruptă, mă descalț și mă așez pe plaja udă și mă uit în jur. Sunt protejat de vânt de stâncile din spate. Nu aud decât plescăitul timid al valurilor pe mal. E cea mai docilă masă de apă pe care am văzut-o vreodată. Apa e caldă. Acum 2600 de ani eram cu picioarele în mare, în port, între trireme. Nu e țipenie în toată cetatea. De 1500 de ani nu mai e. Sunt doar vizitatori. Oameni care mână vacile, care nu au idee cât de vechi e ce văd în fața ochilor. Oameni care le caută anume prin țară, dar le privesc la fel de neputincioși și incapabili să le cuprindă cu mintea. Oameni care caută să le dezgroape, să șteargă praful de pe amintiri și de pe inscripții. Și oameni care se plimbă ca prin parc, căutând cherhanale, și aruncând gunoaie când le obosește mâna. Aud gâlgâitul gol, tâmp, al unui PET gol care se lovește de pietrele de pe mal. Ciocnirea civilizațiilor vechi și noi. Sunt aproape de capătul lumii. Încă câteva zile de mers spre nord...
  6. sandulea

    Ziua 2 - Constanța - Jurilovca Partea II / IV Întors la cazare, sunt fiert complet. E trecut de miezul zilei. Sar repede in duș, fac bagajele și cobor cu ele la tractor. Mai schimb două vorbe cu proprietarul, sub alți nori grei, care până ies pe poartă se risipesc, și stropii scuturați pe jos se evaporă. Plimbarea prin oraș s-a terminat. Începe ziua 2, 12 iunie. Casa de cultură a sindicatelor Unduiala blândă a Bulevardului Alexandru Lăpușneanu este hipnotică, oglindind în valul de beton și verdeață relieful mării la care mă grăbesc acum să ajung Mall-ul City Park, dincolo de numeroasele lui probleme, pe care constănțenii le știu mai bine, are totuși suficientă îndrăzneală cât să-ți atragă atenția pe stradă Ca aseară, drumul prin oraș e făcut la pas frenetic. Atât de repede merg, că ratez intersecția cu Nicolae Iorga, nu mai ajung pe Bulevardul Mamaia, și pierd blocul-creion și Spectrum Residence. Rătăcesc un pic pe străzi, din nou din încăpățânarea mea de a nu folosi GPS-ul, dar nimeresc până la urmă drumul spre nord. Revin la fuga aproape nenaturală pentru tractor in tur, și curând dispare orașul în jurul meu, clădirile se răresc, rămân doar câteva hoteluri, telegondola, și Siutghiolul in stânga. Marea tot nu se vede încă. Mamaia colcăie de mașini. Eliberate de intersecțiile sufocante de după Lacul Tăbăcăriei, toți apasă pedala ca posedați, întrecându-se spre următorul giratoriu. Incerc să mă țin departe, pe dreapta, dar mașinile parcate și oamenii care sar pe carosabil îmi sunt la fel de primejdioși. În stresul constant al riscului de accident nu pot să fiu foarte atent la stațiune. A trecut deceniul, probabil, de când am călcat ultima dată în stațiuni românești, și mă încearcă o curiozitate, să văd cum arată locurile în care se înghesuie românii an de an. Nu văd decât hoteluri în culori pastelate, supratraversate de telegondolă, niște palmieri, mulți oameni, și mult praf. Foarte mult praf. Mamaia-Năvodari, un șantier deschis circulației publice. În niciuna din țările în care am fost, cu excepția câtorva zone din Bulgaria, nu am văzut așa o nepăsare față de spațiul public în organizarea de șantier. Dacă la case se zidesc paleții cu materiale înăuntru și la clădiri mai mari se asigură paza, mormanele de nisip și pietriș sunt în mod universal lăsate în stradă, unde sunt în mod sistematic spulberate de mașini, pietoni și bicicliști, ca niște troiene de zăpadă care nu vrea să dispară. Afacerea merge, balastierele lucrează 24 din 24 în toată țara, în timp ce 20 de milioane de oameni își inspiră pământul patriei pe drum, în casă, în parc, îngropându-se apoi, înainte de vreme, în cimitire neîngrijite, supraaglomerate și la fel de prăfoase. O viață întreagă în care nu reușim să ne ridicăm din colbul de care ne-am înconjurat. Îmi simt gâtul uscat, plin de praf, și troienele de pământ răscolit îmi par că vor să mă-nghită. Cu nasul și gura pline de praf și fața cimentată în transpirație și pulberi, ajung la punctul terminus al pelerinajului poluării. Catedrala petrolului, Petromidia, ale cărei turle se văd de pe toate plajele, din nordul Constanței, până în Năvodari, Corbu și Vadu Un vast oraș industrial, cât Năvodariul însuși ca suprafață. Drumul după Năvodari, pe lângă rafinărie, a fost cât se poate de dezolant, cu un soare încins fierbându-mi creierii în cască și praf fierbine purtat de vânt biciuindu-mi fața, arzându-mi pielea, măcinându-mi dinții și iritându-mi ochii. Șoseaua brută, plină de gropi și cârpeli, încearcă să-mi distrugă tractorul, dar aluminiul e mai tare decât carnea. Mie mi-e foarte clar care e veriga slabă pe drum. N-am construit ceva care să moară înaintea mea. Traficul s-a subțiat, nu mai trec decât camioane, autobuze și camionete. Rafinăria e automatizată, merge mai mult singură, nu văd niciun suflet dincolo de gard. Mașinile astea grele macină drumul sub ele și zboară pe lângă mine nepăsătoare. Civilizația post-industrială, fără suflet, fără timp, fără început și fără sfârșit. Lacul Corbu, ultimele clădiri din Petromidia, și câmpiile dobrogene, în care mă chinui să disting un relief. Până la sfârșitul zilei voi ajunge la poalele muntilor Dobrogei Plat cât vezi cu ochii Corbu, la fel de mult praf, dar mai multă verdeață. Multe cherhanale și pensiuni. Drumul tinde spre infinit. Disting o foarte vagă denivelare în față. O simt curând și la pedală. E un fals plat. Împreună cu vântul din față de după Corbu, simt că sunt tocat mărunt și strivit pe drum de o mână uriașă și invizibilă. Căldura mă sufocă. Imi dau casca jos. Șapcă nu mai am, am pierdut-o ieri în Canal, dar prea îmi fierbe căpățâna în cazanul ăla negru. Măcar să-mi bată vântul un pic pe creștet. Cu apa ajung în curând la jumate. Am mers bine până aici, repede, dar acum simt că a scăzut brusc nivelul de energie. Niciun pom. Niciun arbust. Nici un pic de umbră. Un vânt fierbinte, tot mai umed și mai greu, îmi îneacă nasul, gâtul și ochii. Ajung greu sus, ca pe un funicular vechi și ruinat, ca să nu văd nimic mai departe de sus. Văd în spate, în schimb, toată Petromidia, și Constanța dincolo de ea. E ciudat cum în câmpia asta plată, la câțiva metri deasupra mării, orice pinten de pământ, ca delușorul pe care sunt, pare un munte de pe care vezi până hăt, departe. Drumul până la rafinărie e drept, și orice mașină care vine se vede ca un licăr de lumină infinit de mic, lipsit de zgomot, care face parcă ore întregi până ajunge la mine. Sunt atât de izolat, chiar dacă sunt pe drum, că mă simt ca în altă galaxie, măsurând distanțele în ani-lumină. Intru din nou în bucla atemporală dobrogeană. Doar tumuli mai întrerup orizontul perfect plat. Mereu la distanță, gravitând undeva departe de drum, la milioane de kilometri și ani întregi de mers Grindul Săcele și Lacul Sinoe încep să se vadă în zare. Mă uit oftând la grindul slab conturat în ceața albastră. În final am ales să merg pe șosea până la Histria, fiindcă nu știu ce îmi rezervă drumul pe grind, și mai ales traversările de canale pe care le-aș fi avut înaintea-mi. E o zi lungă, nu am timp de aventuri în necunoscut, și oricum am destule de făcut. La un moment dat mi se deschide larg panorama și îmi dau seama că nu e așa plat pământul cum credeam. Încep să cobor rapid către Săcele. O oază de verdeață în mijlocul câmpiei Pe coborâre trec de un cicloturist, mult prea preocupat să sufere în căldura urcării decât să răspundă la salut. Nu am insistat. Zbor prin Săcele, ajung din nou aproape de nivelul mării, pe un asfalt neted, uscat, turnat parcă pe vremea romanilor și abia umblat de atunci. Lacul Nuntași e în dreapta mea, împrejmuit de stufăriș, și țânțarii, însoțiți de niște musculițe și niște gâze asemănătoare cu tăunii, au simțit miros de sânge. Asfaltul se degradează continuu până când începe să arate a șmirghel de cea mai mare granulație posibilă. Ajung la intersecția cu drumul către Histria, unde opresc un pic. Sunt asaltat imediat de insecte. Scot Autanul tropical, luat în Constanța, și mă dau atent pe părțile expuse de pe mâini, picioare, gât și față. Are un efect aproape miraculos, brusc sunt neinteresant pentru tot ce zbura în jurul meu. Și drumul ăsta merge pe grind, traversându-l vest-est. Nu e chiar o ocazie complet risipită. Acum imun la insecte, și cu un ușor vânt din spate, pornesc spre Histria cu forțe proaspete.
  7. sandulea

    De la farul de est, care parea ultimul, era neobstructionat drumul pe dig cat vedeam cu ochii. Nu mai era nimeni prin preajma, n-am avut pe cine sa intreb daca e blocat undeva. Voiam sa merg pana in capat, dar n-am avut timp. Dar da, e ceva special. Timpul parca s-a dilatat. Eu tineam minte ca m-am plimbat 2-3 ore pe acolo, acum cand ma uit pe timpii pozelor vad ca am stat o ora jumate. Chiar si in starea asta semi-parasita, sau poate tocmai de-aia, se simte altcumva. Imi pare rau ca nu am avut soare, ca nu m-am plimbat pe acolo la pas, pe vreme frumoasa. Asta am facut-o 1-2 luni mai tarziu, din fericire. In turul asta a fost doar zapuseala si nori in Constanta.
  8. sandulea

    Ziua 2 - Constanța - Jurilovca Partea I / IV Mă trezesc ușor. E destul de dimineață, fiindcă am multe de făcut, dar soarele e deja sus. Zile lungi. Începe să fie cald. Peste drum, pe niste terenul de tenis, aud mingea lovită repetat, sărind de colo-colo, într-un ritm care mă face să vreau să adorm din nou. Nu pot. Trebuie să mă scol. Mă îmbrac și mă duc jos. Caut gazda. Am văzut ieri, când băgam tractorul în garaj, că avea acolo scule. Am nevoie de un flex sau de un clește de bolțuri să tai antifurtul fără cheie de pe ghidon. E duminică, magazinele de biciclete sunt închise, dar am trecut aseară pe lângă un Kaufland, unde au tot felul de nimicuri. Ar trebui să găsesc un antifurt acolo. Scoate un flex și în 3 secunde se rezolvă. Începe să picure, și e cam înnorat, dar el nu-și face griji. Eu mă gândesc că poate mă prinde prognoza din urmă. Toată urgia de la munte și din Moldova vine spre est, și erau anunțate ploi și în Constanța și Tulcea. Verific zilnic, de câteva ori, prognoza, de vreo săptămână, dar e haotică și imprevizibilă. Mă duc repede pe jos la Kaufland, de unde iau antifurtul și mâncare pentru restul zilei. Pe drum mă opresc la o patiserie și-mi iau câte ceva pentru un mic dejun pe bicicletă. Vedeta e o plăcintă poale-n brâu cu brânză. Mare, dulce, lipicioasă, mă face să mai vreau încă 3 imediat. Aproape că nu există oraș în care să fi oprit o noapte fără să iau o plăcintă cu brânză de la o patiserie. Îmi plac la nebunie (cele bune, normal), și mă gândesc cât de norocoși suntem noi ca țară. Mai la vest nu am văzut așa de multă mâncare la stradă, și varietatea e mai mică. Suntem pe locul 9 în UE la mâncare aruncată la gunoi, dar cheltuim, proporțional la salariu, mai mult decât aproape toate celelalte state. Multe opțiuni, poate prea multe, de mâncare, pentru un popor sărac și pofticios. Încă lingându-mă pe degete, cu sistem de securizare a tractorului, plec în oraș călare. Cartierul arată cam cum îl vedeam și aseară, pe întuneric: trist, semi-părăsit, pe alocuri ruinat, dar liniștit. Pornesc spre centrul vechi pe marile bulevarde ale orașului. Au trecut 12-14 ani de când am fost ultima oară pe aici. Evident, nu recunosc absolut nimic din ce văd. La fel ca ieri, cu intrarea interminabilă în oraș, văd că e un oraș mare, dens, cu o infrastructură rutieră parcă mai bine pusă la punct decât a Bucureștiului. Bulevarde mari, unduind printre șiruri nesfârșite de blocuri, toate pline de mașini. Duminică dimineață. E ce voiam să văd în canal ieri: un pic de viață, mișcare. Bine, aici e mai mult decât un pic de mișcare. Ajung curând aproape de centru, și văd și eu în sfârșit marea, prima dată în turul ăsta, fiindcă aseară am văzut-o mai mult teoretic. Constanța are și ea bubele ei, multe din ele aceleași ca Bucureștiul Cu toate astea, nu pot să nu o privesc un pic admirativ Aceeași dezordine arhitecturală din București o văd altcumva aici. Acum mă leagă ceva de orașul ăsta. Mă plimb prin el parcă mai mult în recunoaștere, să-l țin minte dățile viitoare când voi reveni Harta cu așezările antice din Dobrogea e nemaipomenită, mai ales când văd prin câte locuri am fost, prin câte voi merge în tur acum, și câte mai rămân Parcul Arheologic, un lapidariu în aer liber, cu un fragment din zidul de incintă al cetății romane, cea care a dat numele actual al orașului. Vasile Pârvan stă cu spatele la cetate, pansiv, cu capul ușor plecat. Mă plimb puțin prin parc. Cred că îl înțeleg. Una din porțile cetății, și Teatrul de Vară Fantasio. Ruine vechi și noi. Casa Albă (primăria, prefectura și consiliul județean). Sus, în colțul clădirii, goarne pentru sirenele de avertizare a populatiei Grădina de Vară a Teatrului Fantasio, redenumită Arenele Tomis La rându-i cu spatele la vestigiile arheologice din parc și la bustul lui Pârvan stă personificarea în bronz a Victoriei asupra fascismului, de Boris Caragea. Soclul, și chiar întreaga piață, a văzut zile mai bune, dar pare să fie în lucru. 3 luni mai târziu, paleții cu piatră tot acolo erau, nedesfăcuți, iar aleile parcului tot pline de nisip și de șanțuri, așteptând dale de pavaj. Muzeul Marinei Române, iar după el, Liceul Traian Portul Constanța, după mulți ani, și marea. În marea întindere construită a portului sar în ochi silozurile proiectate de Anghel Saligny, deja depășind un secol de existență. Centrul Vechi în stânga, și clădirea Navlomar și Autoritatea Maritimă Română în dreapta Cobor pe lângă vechea gară și Parcul Regele Carol, alt lapidariu în aer liber, metoda constănțeană de a păstra vestigiile arheologice. În spate se citește pinaclul foișorului Muzeului de Arheologie Alte fragmente de zid de incintă, și urme ale termelor romane. Undeva, lângă terme, sunt și urmele azilului de bătrâni de la baza dealului, demolat în perioada comunismului. Vrăjeala Mării, aproape de intrarea 1 în port Arată aproape bine de la distanță Cazinoul Încerc să intru în port pe ușa din dos, dar nu-mi iese. În față e închis. Trebuie să mă întorc să intru pe Poarta 1. La poartă, cât timp aștept să mi se verifice buletinul, unul din agenții de pază ai portului îmi povestește de bicicleta lui și mă întreabă curios salba obișnuită de întrebări, de ce-am făcut-o, cum merge, dacă e grea etc. Buncăr din al Doilea Război Mondial, cel mai probabil. Altul. Fără fante, uși, guri de tragere, puternic rontunjit, pentru a fi protejat de lovituri directe. Probabil depozit de muniție? Baza navală militară Toată lumea e acasă: Fregatele-surori Maria și Ferdinand, bricul Mircea Chiar și submarinul Delfinul, deși probabil că ăsta nu iese prea des din dană. În stânga, imediat lângă dana militară, întâmplător sau nu, se văd câteva silozuri pentru descărcarea navelor de cereale. Peste tot sunt semne de avertizare de pulberi inflamabile, și toate clădirile și vehiculele sunt acoperite de un praf alb și fin. Îmi aduc aminte de măsurarea valorii energetice a alimentelor, care se făcea prin arderea efectivă a alimentelor. Carbohidrații și zaharurile în general au o valoare energetică ridicată, iar sub formă de pulberi în suspensie devin un mare pericol de explozie. Pe măsură ce avansez în mare pe dig, zgomotele orașului dispar, iar singurele care rămân sunt valurile domoale și muzica lăutărească din bărcile trase la mal în port. Oamenii cu undița în mână strigă după mine și aplaudă când trec. Vorbărie, aplauze, muzică tare, apă murdară, trafic de vapoare în port, vara la prânz. Mă întreb dacă ei chiar prind ceva, sau doar stau cu undița în mână că n-au ce face duminica asta. Am mers de m-am plictisit, orașul începe să se micească în spatele meu, dar digul tot mai merge încă de 2 ori pe atât cel puțin. În depărtare se vede o platformă petrolieră în port, probabil Ocean Endeavour, care acum e pe lângă Siracuza Ieșit din raza amatorilor de lăutărească, nu mai aud decât valurile, și un scrâșnet constant, venit de undeva din partea cealaltă a portului. Văd acolo un morman gigantic de fier vechi, ruginit, mestecat și aruncat de colo-colo de mașinării uriașe și zgomotoase Terminalul de pasageri, și farul Carol I în capăt, de care nu mi-a fost permis să mă apropii mai mult Balize? Intrarea de pe dig, lângă danele de fier vechi, până la care am mers degeaba pe partea cealaltă Catedrala Sf. Apostoli Petru și Pavel, imediat lângă o porțiune de zonă rezidențială din cetatea Tomis La marginea centrului vechi, ca și în București, e un amestec de vechi și nou, dar parcă totul e un pic părăginit Clădirea Amiralității, care a schimbat mai multe funcțiuni decât pot enumera Cazinoul, "renovat" Actualmente acvariu, când a fost construită clădirea aici se și mâncau peștii Geamia Carol I, sau geamia mare, un mare buncăr gri, cam tristă și înăuntru, și afară Muzeul de Arheologie în Piața Ovidiu Nu departe încep dărăpănăturile Așa arată străzile cu monumente istorice Sinagoga Mare Curtea de intrare Casa Alleon, și o Volgă? Casa Alleon Clădirea care adăpostește Edificiul cu Mozaic O clădire neterminată care urâțește Piața Ovidiu de mulți ani Casa cu Lei Neoclasic, baroc, eclectic, modernist, toate suferă de nepăsarea celor din jur, toate par la fel de bătrâne și apăsate Melanjul specific românesc, vizibil din fiecare intersecție Pe alocuri nu e graniță clară între public și privat E ciudat să te poți lăuda cu un centru vechi care arată așa E trecut de 12, mi-am mai luat un suc de la un magazin din centru, dar tot mi-e foame. Trebuie să mă întorc la cazare, să mănânc de prânz, să împachetez și să mă car. Mai am ceva de mers azi. Tractorul e sprinten, aleargă prin oraș fără bagaje, dar acuș pun iar toate catrafusele pe el și ne târâm la nord, părăsind turcii pentru lipoveni.
  9. sandulea

    Faceam un scurt istoric, a avut initial frane pe janta pe rotile de 28, prinse in furca fata (se potriveste la fix in furcile fixe pentru roti de 26 surubul de prindere) si in spate intr-o potcoava de-aia de aluminiu pentru rigidizarea cadrului pentru v-brake. Arata mai mult a cursiera atunci, cred. O sa detaliez in curand prinderea pentru frana pe disc pe spate in topicul respectiv.
  10. sandulea

    Fie, incuviintez, mutati-ma, stricati-mi ambitia . Am vrut sa am si eu o cursiera, si am construit una cu ce am avut la indemana. M-am inspirat si din gravel bikes, recunosc, dar pentru mine va fi intotdeauna o cursiera. Ghidonul si manetele le-am sucit in toate felurile. Daca nu e o tranzitie aproape dreapta intre ghidon si manete nu pot sta pe ele. Nu pot sa stau doar in dropuri. Probabil mi-ar placea mai mult un ghidon clasic, sau unul compact. La tija de sa nu m-am gandit ca ar fi o problema pentru cadru. O sa o rezolv cu o tija de sa mai mare, pentru sprijin mai bun. Peretii tevilor cadrului sun foarte grosi. Numai puristi, dom'le, pe-aicea. Las' ca ma intorc eu . In primavara pun poze cu ea incaltata cu Detonatoare, poate va pacalesc. Multe, multe piese in beci, in cutii, sub mese, putini bani si o placere aproape masochista de a recicla si a construi cu resturi. A, si o diferenta de 200g in minus pe roata, si spite de inox in loc de niste nichelate obosite si corodate. Imi place sa mesteresc, ce ma tot invart atata in jurul cuvintelor.
  11. sandulea

    Chiar nu e scurt, dimpotriva, mi s-a parut lung, de-aia am si pus pipa aia asa de scurta. Avea de 100 sau de 120 inainte, si stateam intins ca pe masa de tortura. Oi avea eu maini scurte si craci lungi. Dar da, turnul ala de distantiere pe gat ma deranjeaza vizual maxim. N-am ce face. Poate ma mai flexibilizez cu timpul si mai cobor 1-2 distantiere. Iar tija de sa e cu 1-2cm mai jos decat trebuie, dar e de 25.4 luata cu flexul sa intre in gaura de 24. Daca o ridic mai mult mi-e ca o rup. Si-asa mi-e cam frica.
  12. sandulea

    Am si eu cu ce sa particip la topic, in sfarsit! Se si potriveste de minune dupa o Venge, care a servit ca inspiratie pentru vopsea (modelul din 2011, mai exact, dezvoltat impreuna cu McLaren) Numele ei de alint este Giorsiera, i se trage de la prima transformare in cursiera, cand era mai degraba bicla de sinucigasi. A inceput viata prin anii '90, un MTB Kestrel portocaliu aprins, de carbon, pentru roti de 26. A capatat: -roti de 28, -frane pe janta, -mai tarziu o furca noua, -adaptor pe cadru pentru frana pe disc, -frane pe disc Promax Render Road, -discuri de 180 fata si 160 spate, -ergopowere Shimano (desperecheate, 105 si Sora, ca nu degeaba e Giorsiera), -angrenaj Deore cu o singura foaie de 42, -fara schimbator fata, -schimbator spate Deore, -pinioane Alivio 11-32, -jante Ambrosio Voodoo cu 28 de gauri spitate pe butuci Shimano si Formula de 36 (cosmar!), -pipa de dirt jump, -sa de pe un Btwin, -pedale de BMX cu pini -ciclocomputer de la Lidl. Prefer manete Shimano decat Campagnolo, dar nu sufar antenele alea de cabluri de schimbator. Am trecut cablurile prin coturi flexibile de v-brake si le-am bagat sub ghidolina. Ghidonul nu mai stiu ce e, dar e de 44 si are o forma total neergonomica. Daca il aranjez sa stau comod pe manete, in dropuri nu pot sta comod decat in capete, si nu ajung la manete. Mai am un ghidon curbat clasic, tot de 44, dar nu prea mai am bani de ghidolina ca sa il incerc si pe ala. Putin sub 12kg, cu Detonatoare de 32. Acum are niste cauciucuri cam de touring, pentru padure si pentru oras toama si iarna, probabil a ajuns la 13. Am lucrat cateva luni la ea de cand am primit-o, batuta si umblata mii de km prin tot felul de locuri in tara asta. A avut multe probleme, si inca mai are, (cadrul mic pentru mine, greutate mare, monobloc cam sus si teava de sa de 24mm), dar este prima mea cursiera, este un carbon aproape vintage, are un pic de istorie, iar o bicicleta e facuta sa umble. Si umbla bine, ma sperii uneori de cat de tare fuge. Cadrul ala mic, si o fisura pe seatstay-ul drept, inseamna ca nu va vedea alte upgrade-uri decat daca se strica ceva intre timp. Sincer sa fiu, m-as bucura nespus sa se strice furca aia de otel, dar alea 1200g de tabla cred ca raman ultimele intregi de pe bicicleta asta.
  13. sandulea

    M-am uitat dupa ghereta, in lungul malului, si n-am vazut nimic. Nu m-am gandit sa ma uit mai atent, eram dezamagit si deja cautam o solutie alternativa in alta parte. Sper ca nu m-am chinuit degeaba .
  14. sandulea

    Ziua 1 - Călărași - Constanța Partea IV (IV) Drumul merge pe sus, pe buza canalului, strâns legat de conturul văilor și al mormanelor de pământ. Într-unul din punctele mai înalte de pe margine nu rezist tentației de a lăsa tractorul în colb si de a mă afunda în buruienile dese, spinoase, înalte până la brâu, pentru un moment de vertij pe marginea prăpastiei. Eu am o frică de înălțime uneori aproape paralizantă, dar atracția e prea puternică. Vreau să mi se moaie picioarele, să simt că fuge pământul de sub mine, să simt sudori reci pe spinare. Vreau să văd golul sub mine și în fața mea, atât de mare că nu îl pot cuprinde cu mintea mea îngrozită de distanțe. Verdeața coboară până jos, în amenajările de beton ale malurilor. Nu mai arată deloc ca versanții pleșuvi, din pământ și piatră, ca în pozele de șantier. De departe, arată aproape natural Mai de-aproape se veded care a fost în fapt dumnezeul canalului Drumul de praf se apropie și se depărtează de apă, dar tot sus rămâne. Pare că mai am ceva timp rămas din ziua de azi, și mă gândesc să cobor și să fac restul drumului pe mal. Găsesc mai departe puțin un drum de acces. Văd o familie de constănțeni, cu mașina, oprită jos, pe mal. Au ieșit la grătar și la cort. Au un copil mic, care doarme în căruț. Trec pe lângă ei fără să-i deranjez. Îmi aruncă priviri ciudate. Le întorc aceeasi privire. E ceva anormal la a campa pe malul unui râu artificial, mut ca un lac de munte, săpat în viețile a mii de oameni strămutați și a cine știe câtor morți. Mai sunt și pe partea cealaltă, mai văd și pe partea asta, și în spate. Oameni care campează în liniște, pescuiesc fără a stârni apa, se așează fără a stânjeni buruienile. Lumea a venit să se distreze, să se răcorească, dar distracția s-a amărât, iar răcoarea s-a transformat în răceală, în frig. Nu trece niciun vas. Apele sunt tăcute și nemișcate. Doar un ecou distant al industriei ce trebuia să anime Magistrala Albastră răsună. Marfa traversează canalul pe roți de fier și cauciuc. Praful s-a așezat, în sfârșit, peste canal, și apa, pietrele, buruienile și oamenii au isprăvit agitația moleculară de factură realist-socialistă și au revenit la 0 Kelvin. Încremenirea milenară dobrogeană. Drum pustiu, dealuri pustii. Vreau să fiu mai aproape de apa înghețată de jos. M-am săturat de praful ăsta uscat ca o făină de oase. Prin dealurile astea nici Dunărea n-a vrut să treacă. Timpul și Spațiul se deformează, toate perspectivele tind spre infinit. Dacă ar fi curs singură pe aici, probabil n-ar mai fi ajuns la mare niciodată. Soarele nu urcă, nu coboară, nici nu se vede. La zeci de metri sub platoul dobrogean, într-o amorțire rece, tăcută, simt că merg pe malul Styxului. Blocurile de beton pentru taluzare îmi arată mai mult a șiruri de pietre funerare. Perspectiva îmi joacă feste din nou Drumul este nisipos și plin de bălți stătute, albastre, cianotice. În aer e un miros persistent, de lagună sărată și vegetație marină în putrefacție. Totuși, în lipsa vântului, pe porțiunile uscate trec și de 30km/h Se văd din loc în loc tot felul de construcții, instalații, uși către încăperi necunoscute. Canalul nu e doar un șanț betonat. Platformele de beton sună a gol sub pașii mei. Sunt găunoase, strâmbe, iar betonul se macină ca un castel de nisip în bătaia vântului. Frica de înălțime mă împiedică să mă apropii prea mult de margine. Oricât de seacă ar părea Dobrogea, ocazionalele ploi torențiale, și suprafața mare de câmp drenată de canal, fac ca rarele guri de vărsare ale văilor în acesta să arate cam așa, cu blocuri de beton pentru spargerea torenților și împiedicarea erodării malului, și cu iaz de decantare, ca să nu se colmateze Canalul. Podul de la Agigea nu pare să se apropie vreun pic Pe mal sunt marcaje pe care nu le înțeleg... ...posturi de observație părăsite... ...alte semne... Lumina scăzândă, drumul perfect drept și liniștea mormântală mă cufundă din nou în transa drumului. E ceva nemaipomenit, ceva ce am simțit prima oară pe drumul între Bunești și Sighișoara acum 5 ani. Nu ai intersecții de navigat, lumina tot mai slabă nu te lasă să te concentrezi decât pe ce ai în față, lipsa obstacolelor face să ai cadența și viteza aproape constante, și ritmul mersului devine totuna cu ritmul inimii, ritmul picioarelor, ritmul respirației, ritmul vieții. Nu mai există nimic în afară de drum. Nu mai pun piciorul jos. O tai de-a dreptul prin nisip, prin bălți, peste rosturi între plăcile de beton. Aud nisipul ud cum râșnește dureros pe lanț, printre pinioane. Nu-mi pasă. Roțile se învârt, cauciucurile trec peste toate. Canalul se desfășoară în continuare în fața mea. Drumul pare că nu se va termina niciodată, până când ajung în fața unei porți din plasă metalică albastră, pe care o observ atât de târziu că puțin mi-a lipsit să o sparg cu tractorul, ca-n filme. O macara cam strâmbă și podul în lucru de la Agigea n-au reușit să-mi sară în ochi în timp util. O poartă fără nicio noimă. Drumul din față e public, drumul pe care sunt cred că e și el, din moment ce accesul nu e restricționat nici aici, nici la alte ieșiri. Mă uit pe hartă. Ultimul drum care ieșea din canal e la câțiva km buni în urmă, și se cam întunecă. De întors nu mă întorc. Gardul nu pot să-l sar în timp util, cu desfacerea bagajelor de pe tractor, nu pare că pot ocoli prin stânga. Nu îmi rămâne decât să urc malul. Cu un efort uriaș, ridic tractorul peste rigola de beton de pe marginea drumului, pe peretele de beton care sprijină malul, la vreun metru înălțime în porțiunea cea mai scundă. Panta e mică la început, dar mai încolo începe taluzul. Ca și mai sus, pe buza canalului, vegetația e mai deasă și mai înaltă decât pare. Trasul tractorului în sus e însoțit de un șir constant, cu volum crescând, de înjurături. Agățat, alunecat, pământ nisipos și instabil. Colac peste pupăză, orice buruiană mai înaltă e plină de mii de melcișori albi, mici și conici. Se scutură din priza lor precară, cad pe jos, intră în sandalele mele și zdrobesc sute sub tălpi, sub tractor, în sandale, pe picioarele goale. Se formează pe talpă o masă lipicioasă, plină de cioburi de cochilii, sacrificiu inutil și frustrant a atâtor animăluțe. Îmi vine să urlu. Nu pot să mai fac un pas. Ajung într-o porțiune abruptă de unde pur și simplu nu pot ajunge mai sus. Trag cu toată puterea de tractor, dar nu se clintește. Când îl ridic o palmă, alunecă înapoi jumătate de metru dacă slăbesc vreun pic forța. Renunț. Dau drumul la tractor, care alunecă la vale până într-o porțiune de terasă, vreo 3m mai jos. Mă las în jos după el. Caut altă rută. Mă învârt în jur până găsesc o urmă slabă, prin verdeață. O potecă. Pornește de undeva din spate, mai departe de poartă decât locul pe unde am urcat eu. O urmez o perioadă, văd că urcă mai blând, pe după niște copaci. E făcută de pescari de-ai locului, pare-se. Nu urcă pieptiș coasta, dar iese un picuț mai departe de drum. E mai bine decât pe unde urcam eu, oricum. Iau tractorul. Încă vreo 10 minute de escaladă chinuită și reușesc să ajung sus. Sunt la marginea unui cartier rezidențial din Agigea. Pustiu. Nu îmi mai arde de poze. M-a frustrat cumplit urcarea pe abruptul malului de canal. Bine că nu s-a întâmplat mai în spate, unde puteam să urc de 2 ori mai mult ca să ies Cobor până sub pod, găsindu-mă în sfârșit de partea cealaltă a porții. Ce idioțenie. Ajung în sfârșit pe pod, care văd că e în lucru, și pe care se circulă doar pe o bandă. Merg pe banda blocată. Văd, în întunericul tot mai adânc, ecluza plină de lumini. Dincolo de ea, mai mult cu ochii minții, o văd. Marea. Am ajuns. După pod traficul se întețește și viteza crește. Îmi pun casca pe cap. Îmi dau seama că mi-am pierdut șapca, probabil între două înjurături, în timp ce trăgeam tractorul în sus pe mal. Pun vesta, pun luminile, le pornesc. Jumătate de Lazu e în urcare ușoară, la viteză mică, dar pe urmă începe coborârea în Constanța. Rareori am simțit atâta adrenalină. Întuneric, trafic, viteză mare, drum bun și drept. Era ceva înspăimântător, dar nu puteam să mă opresc. Mi-am vărsat toți nervii strânși la ieșirea din canal. Începe orașul, încep semafoarele, dar nu mă sinchisesc de ele. Am verde, merg pe banda a doua, depășesc mașini. Trebuie să ajung. E trecut de zece. Până la urmă ajung aproape de centru, recunosc drumurile pe care trebuia să o iau, încep să caut cazarea. După ce mă învârt de câteva ori prin jurul cartierului, sun gazda de la pensiune, care mă ghidează. Am trecut de vreo 3 ori pe lângă intrarea pe stradă, dar în capăt se numește altcumva decât îmi arăta pe hartă. Parchez tractorul în garajul subteran, urc în cameră, îmi las epuizat bagajele, și după un duș rapid cobor la masă. Friptură de porc, miel, pâine și salată de varză. E suficient. Restaurantele sunt închise în zonă, e trecut de 11 deja, și sunt prea obosit ca să mai caut altceva. Gazda știe, și a exploatat-o. Lipovean. E prima oară când aud accentul. Îl descos un pic în legătură cu drumul meu pentru următoarele zile, în special în legătură cu Grindul Săcele. Sună un prieten din zonă. Nu îmi spune chestii prea promițătoare. A plouat, apele au crescut. Nu-mi place. Rămâne să văd când ajung prin zonă. Termin de mâncat, îi urez noapte bună și mă duc să mă culc. Prima zi a turului a început cum îmi place: în forță. Statisticile zilei: Distanța totală - 149 km Timpul de pedalat - 7h 42min Viteza medie - 19.33 km/h Viteza maximă - 65.96 km/h
  15. sandulea

    Da, mai e o portiune de piatra cubica in Baneasa. Altfel, drumul e coala de hartie in unele parti. Frumos, bun si relativ pustiu, asa cum trebuie.
  16. sandulea

    Ziua 1 - Călărași - Constanța Partea III (IV) Mă fascinează în special priveliștea din dreapta. O vâltoare de dealuri, încremenită în plină mișcare din punctul meu efemer și îngust de vedere, cu păduri, câmpuri, drumuri, pajiști împletite pe deasupra. Parcă abia așteaptă să fie trezite din somn, să-și reia dansul geologic săltat, să curgă din nou șuvoaiele printre-nsele, să șerpuiască Dunărea îngrozită de haosul din jurul ei. Acum vechile râuri se citesc doar ca limbi de verdeață între dealurile pleșuve, turtite de departe, furios de abrupte de aproape. Norii de deasupra par la fel de statici, și totuși se transformă, circulă discret de la o oră la alta. Mașinile curg lent, ca toate apele care se mai îndură să ude pământul prin jur acum. Doar bucureștenii aleargă, îngroziți parcă de amenințarea statorniciei, a definitivului însuși. Ca un cântec de sirenă te ademenește. Te oprești pe marginea drumului, aștepți să dispară și ultimul geamăt de Dacie obosită după dealul din față, și asculți. Nu ți se dezvăluie din prima. Te apleci. Mai aproape. Descaleci. Pui primul picior în iarbă. Parcă auzi ceva. Mai aproape. Copacii te cheamă, îți șoptesc. Atunci simți. Sângele curge mai încet, inima respiră din nou, plămânii se relaxează, umerii se detensionează, capul cade greu în piept, brațele atârnă inerte. Picioarele se moaie și se afundă în iarbă. Nu te mai poți împotrivi deja, dacă nu te dezmeticești, dacă nu te lupți cu dorința nemaipomenită de a te întinde și de a lăsa Pământul să respire pentru tine. Timpul încetează să mai curgă așa cum curge pentru alții. Trece câte un rătăcit cu conserva lui zgomotoasă; oricât de tare apasă în pedala aia tot nu reușește să prindă din urmă timpul pierdut în oraș, înecat în borhotul gros de plastic, beton și praf. Te uiți în sus. Albastru. Nimic nu se compară cu albastrul ăsta. Etern pentru noi, un accident scurt și fericit pentru glodul ăsta pierdut în hăul negru dimprejuru-i. Izbutesc să ajung în vârful urcării de la Adamclisi. Mai am doar marșul triumfal de vreo 2km, în linie dreaptă, până la intrarea în spațiul de vizitare. La fel de greu ca prima oară. Vântul pare că bate mereu pe creasta asta de deal; e una din constantele zonei. Alt ghid la intrare decât data trecută. Mai puțin profesoral, mai colocvial, mai jovial, mai gregar. Nu îi priește singurătatea. Tocmai pleacă 3-4 oameni când ajung eu. Am ajuns la începutul perioadei turistice. Parcă le ghicesc în stele. Vin ori la început, ori la sfârșit. Am din nou aceeași senzație stranie, că sunt singur pe lume, cu excepția unor custozi sihaștri care dau impresia uneori că au fost puși pe pământul ăsta ca să îndure ani de singurătate în pustiu, lângă un morman de pietre, până când izbutește un călător să ajungă acolo. Vreau să leg tractorul de gard. Caut cheia. Mai caut. Încă o senzație familiară: căldura care traversează tot corpul atunci când îți dai seama că ai făcut o prostie. Sun acasă. Da, am uitat cheia de la antifurt. Antifurtul pentru care m-am dus la Decathlon, printre altele, pierzând vreo 2 ore, ca să iau unul mai mic și mai ușor, să compenseze pentru povara incomensurabilă a căștii. Mă asigură că stă acolo mereu, și stă cu ochii pe el. Următoarea întrebare pe căldura asta, sigur, e de apă. Îmi arată un izvor captat la robinet, dar curge apă cu presiune foarte mare, acidulată, și cu un foarte ușor miros de sulf parcă. Încremenite doar la suprafață dealurile astea, pare că dedesupt încă nu au astâmpăr. Plătesc intrarea și iau la pas complexul. Cu șarpele călcat de mașină văzut mai devreme în minte, văd la un moment dat un altul traversând lespezile de piatră grăbit prin fața mea. Uriaș pentru ce credeam că există prin România. Vreun metru jumate, și gros cât un salam de Sibiu. Se repede într-un canal, de unde scoate capul să se uite la mine cum mă apropii, pe urmă intră cu totul înapoi. E nenatural de curat și de alb monumentul; pare aproape translucid Dincolo de monument, pe traseu, pancarda descriptivă pentru mormântul din spare arată mai realist gradul de interes în cercetarea și întreținerea ansamblului arheologic. Figura din vârf îmi pare prea urâtă ca să fie aproape de original, e destul de stilizată Sufletele ostașilor romani au părăsit de mii de ani pământul ăsta. În urma lor, un gol, compensat printr-un maldăr de pietre aranjat temporar într-o formă anume. Vremurile au trecut peste ele, le-au măcinat, dar ultimul loc în care s-au aflat refuză să dispară așa ușor La loc liniștit, cu verdeață E ora 5. Am făcut un pic peste jumate din drumul pe azi. Primul gând a fost că mai am puțin până începe să se întunece, pe urmă îmi aduc aminte că sunt în iunie. Mai e ceva. După Cumpăna am o bucată deloc neglijabilă de drum deasfaltat de o calitate incertă, așa că îi dau bătaie. Cobor în forță din Adamclisi, trec pe foaia mare și merg. Dealurile s-au măcinat de tot, drumul e din ce în ce mai drept și mai plat. Deleni, Pietreni, Cobadin, Ciocârlia, Ciocârlia de Sus. Dreapta. Încă un pic de asfalt, pe urmă după un pic de incertitudine găsesc drumul și ies pe câmp. În sfărșit, am rupt țesătura deja rară, mâncată de timp, de căldură și de greutăți, și-mi croiesc drum, ca molia prin hainele vechi din pod, prin locuri care nu au fost făcute pentru mine. Aici, departe de asfalt, în colbul ăsta mărunt, parcă cernit anume să mi-l arunc eu în spinare cu roțile, simt că a început turul. Când soarele începe să coboare, mușchii încep să doară iar spatele să obosească, când încep primele greutăți și corpul, în comoditatea propriei moliciuni, caută degrabă să ia forma șeii, ghidonului, cadrului ori a pietroaielor din jur, orice se-ntâmplă să-l sprijine, atunci începe cu adevărat aventura. Dacă până acum de multe ori am început în forță, cu munte, în ziua asta nemaipomenit de frumoasă de 11 iunie startul vine târziu, în ritmul atemporal pe care am ajuns să-l numesc Dobrogean. Acum câteva ore am sunat să rezerv cazare pentru diseară în Constanța. Parcă au trecut secole. Dealurile astea au ciudata abilitate de a părea nesfârșite, fără a te zdrobi însă cu greutatea lor. Transpiri, muncești, tragi, dar roțile par să nu se miște. Doar reptile am văzut azi. Animale antice, relicve vii ale vremurilor în care noi, cei cu sânge cald, ne piteam sub pământ iar ele cutremurau pământul cu numărul lor și dimensiunile urieșești. Nu văd animal mai bun care să reprezinte zona. Lente, bătrâne, reci, impasibile, sunt la fel de încremenite ca drumul, dealurile și arbuștii joși și deși. Acum, cu sfârșirea dealurilor, s-au terminat pădurile și animalele. Iar nu bate vântul. Lumea întreagă e inertă. Nici măcar praful nu se mai ridică pe roți. Mă opresc. E liniște. Liniște. Ziua asta nu se va sfârși niciodată. Un vechi turn de apă, poate, în gara din Ciocârlia, care de departe arată ca o rămășiță medievală Drum bun, aproape neumblat Orizontul nu mai arată cum arăta la începutul zilei Către capătul lumii. Încă câteva zile... Nu mai am parte de porumbul înalt, umbros, de septembrie Civilizația și prosperitatea le găsesc aici într-o peliculă subțire, fragilă, de-o parte și de alta a naționalelor și europenelor. Dincolo de ele, în văile uitate și în porumbii din câmp, sate trăiesc și mor anonim Lungul drum de piatră către mare Apa nu stă pe pământ cât și când vrea omul Monumentul de la Straja, văzut din spate, de pe câmp, din vechea vatră a satului, cum puțini apucă să-l vadă Văd luciul de apă. Mă apropii. O stână, o fermă și-o curte plină de gunoaie: Mahometcea azi. Marele Dicţionar Geografic (1899): "Mametcea sau Mahometcea, sat în jud. şi pl. Constanţa, cătunul com. Hasancea, situat în partea N. şi puţin V. a plăşei, şi cea S. a comunei, la 5 kil. mai spre S. de cătunul de reşedinţă Hasancea. Este aşezat la unirea văei Abdulah-Derasi cu valea Cuan-Dere, fiind închis: la N., de dealul Mametcea; la V., de dealul Endec-Cara-Chioi şi la S.-E., de dealul Cuan-Derasi-Bair, şi fiind dominat de vîrful Mahometcea-Iol-Tepe, care are 82 de m. şi este situat la N. satului. Suprafaţa sa este de 2456 hect., dintre cari 81 ha sunt ocupate de vatra satului şi de grădini. Populaţiunea satului, în majoritate compusă din Turci şi Tătari, este de 67 familii sau 317 suflete. Drumuri comunale pleaca spre Abdulah, spre Hagi-Diuluc, spre Hasancea." Dobrogea are o istorie bogată, printre altele, și în sate distruse sau părăsite. Și Canalul. Soarele coboară peste Mahometcea, dispărut cu stâncî și pământ cu tot. Doar o stafie, un abur mai plutește peste apă din când în când, vibrând ușor în uruitul mecanic, impersonal, nepăsător, al camioanelor de pe autostradă, care zboară pe podul peste canal la vreo 6km în amonte.
  17. sandulea

    Anul ăsta, ca niciunul. Laitmotivul întregului tur. Nici timp nu mai găsesc să scriu. Amintirile încep să se șteargă, să dispară una într-alta. E vremea să încep, până nu pierd prea multe. Îmi cer scuze celor care s-au plictisit de atâta așteptare. Și eu mi-am cam pierdut răbdarea... Ziua 1 - Călărași - Constanța Partea II (IV) O mare de dealuri, până hăt, departe Dincolo de Bugeac, unde norii se topesc în zare, e Bulgaria Încă mă gândesc la pădurea cu cavoul dacic când văd primul tumul. Nu mai știu dacă i-am observat primele dăți când am trecut Linia de plopi dinspre Ostrov s-a terminat de mult. De ceva vreme sunt numai nuci pe marginea drumului. Mă rog să ajung și eu la răcoarea pădurii Niște drumuri laterale îmi atrag atenția. Mai am vreo 100km de asfalt până ies și eu pe pământ, dar îl simt deja cum mă strigă, mă cheamă, să mă umplu de praf, să-l macin sub roțile care apasă greu drumul Ajung în Băneasa de unde vreau să o apuc pe drumul către Dobromir. Trec pe lângă o biserică cam brează. Mă gândesc totuși să opresc, să văd ce-i cu ea. Clopotnița pare mai veche, îmi dă de bănuit că nici biserica n-ar fi prea nouă. Găsesc și un robinet. Mă spăl aproape tot de la brâu in sus, să mă răcoresc, și umplu iar bidoanele. E nemaipomenit de cald, și mă cam muncește tractorul. Din mașina care intrase în curte cu vreun minut înaintea mea iese un preot tânăr, pe la 35 de ani, ocupat cu încărcatul și descărcatul de diverse din mașină: haine, șervețele, mâncare, de toate. Îmi spune că pot intra în biserică. Îl refuz politicos, că am de mers destul, și îmi văd de spălat râpul strâns pe drum. Curând termină de trebăluit și mă invită din nou. Nu mai refuz. Înăuntru nimeni. O răcoare binevenită, o liniște deplină. Îmi întinde un scaun și incepe să mă descoasă. Ce fac, de unde vin, unde mă duc. Am ce-i povesti, si la fel și el. Îmi zice că mai umblă cu mașina prin alte țări, că a fost și la Athos. Geografic nu, dar aici, în biserica asta, între pereții groși și reci care mă apără de căldura și scaieții de afară, mă simt foarte aproape de Grecia și de Athos. Discuția curge în meandre tot mai diverse, de la taine la spiritualitate și la motivele din spatele călătoriilor pe care le facem, până ne întoarcem la chestii mai lumești. Uneori îmi par foarte perfizi unii preoți. Cumva văd prin mine, îmi văd scepticismul, și mă atacă subtil, după un preambul lung și aparent inofensiv, cu învățăturile sfintei scripturi. Nu apreciez subterfugiul. Intorc discuția la drumul care mă așteaptă. Întreb cum e drumul spre Dobromir, când îmi spune că a găzduit câțiva cicloturiști străini, trecuți prin Dobromir ca prin război. Țigani agresivi, care au alergat după ei, au țipat, au aruncat cu pietre, au întins sârmă de-a curmezișul drumului, au sărit la bătaie. Sălbăticie. Fie. O iau tot pe DN3 în continuare, spre Adamclisi. Nu îmi place prea mult să repet drumuri, mai ales prin zonele prin care nu umblu prea des. Alternativa, însă, e și mai puțin atractivă. Mă ridic să plec. Nu doar liniștea era mormântală în biserică. Atât de răcoare era, că mă apucase tremuratul în ultimele minute de șezut. Mă simt stors. Trebuie să mănânc ceva. Urmează mai multe dealuri. Mi-a trebuit o oră în biserică ca să mi se facă dor de căldura asta care de câteva ore mă termină. E bine înapoi pe drum, mai ales după ce isprăvesc urcarea lentă și interminabilă din Băneasa. E ceva fascinant în bucata asta de pământ S-ar putea să detroneze totuși Transilvania la provinciile preferate. Aici nu găsesc răceala și distanța occidentală a sașilor sau mândria și superioritatea secuilor. Iar dealurile îmi sunt teribil de familiare O atracție magnetică, aproape irezistibilă. Aproape că ies de pe drum, tot cu ochii la potecile care se pierd în păduri în lateral... O țestoasă care a făcut alegerea nefericită de a traversa șoseaua. O iau din drum și o pun în iarbă, la ceva distanță de drum Mai departe, pe drum, un șarpe care nu a fost atât de norocos. Deși cam sfârtecat, încă se zvârcolea într-una. E cel mai mare șarpe pe care l-am văzut în sălbăticie. În vârful unui deal găsesc o masă cu scaune improvizate, foarte incomode. E totuși un pic de umbră, e răcoare, iar pe dealul depărtat, la ceva km depărtare, văd luncind în soare, atunci când nu e ascuns in nori, monumentul de la Adamclisi Una din coborârile rapide de pe bucata asta de drum care mă fac să-mi doresc să-mi fi pus casca. N-o fac deloc, însă. E prea mare tentația vitezei de fiecare dată când roata din față începe să coboare și tractorul accelerează cu mine la vale. Tot drumul de după Băneasa a fos un sus-jos constant, și mai urmează o vreme de drum similar. Parcă nu e așa drept cum părea pe hartă Cetatea Tropaeum Traiani, străjuind mausoleul din vârful dealului
  18. sandulea

    Partea I - Dobrogea Ziua 1 - Călărași - Constanța Partea I (IV) Îngrozitoare trezire. Mă zvârcolesc la viață, agitat, nervos, deznădăjduit, deprimat. Trebuia să plec acu o săptămână, dar din cauza vremii urâte am amânat pănâ acum pornirea. După verificarea zilnică, de mai multe ori, a tuturor saiturilor meteo, se sucește cumva în ultima zi și mă trezesc vineri seară că urmează ploi, vijelii, în zona Buzăului, prima destinație din drum. Cod galben de furtună, depresie și disperare. După zile aglomerate și câteva nopți nedormite în timpul săptămânii, seara de vineri mă găsește cu mintea paralizată. Nu sunt în stare să găsesc o soluție pentru vremea rea care îmi strică planurile de a vedea Focul Viu, Vulcanii Noroioși și de a intra în Covasna pe furiș, printre bușteni, pe drumurile rar umblate de după Gura Teghii și Vadu Oii, pe valea Bâscăi. Fac o variantă ocolitoare îngrozitor de plictisitoare, pe asfalt, prin Nehoiu și Întorsura Buzăului, și mă duc la culcare pentru 4 ore de somn chinuit. Abia dimineața, după un mic dejun băgat cu forța, încep să mi se întoarcă facultățile. O pornesc invers! Nu pot să înțeleg în ce stare eram de n-am putut să mă gândesc la asta până acum. Am făcut-o aproape în fiecare an. Toate problemele se rezolvă. Vremea proastă e ocolită, și aș putea spune că e un parcurs mai natural, de la mare, la deal, apoi la munte. Momente de beznă, când se sparg toate becurile în căpățână și orbecăie gândurile în întuneric. Cu suflu nou, și culoare în obraji, încarc tractorul în mașină și pornesc spre Călărași. Tractorul, în continua evoluție, a ajuns cu un pas mai aproape de perfecțiune. O evoluție paralelă a bicicletei, mână în mână cu proprietarul, s-a depărtat de origini și s-a înrădăcinat definitiv în asfalturile găunoase și drumurile prăfoase și bolovănoase ale țării care i-a zămislit. Anul ăsta am strâns din dinți, am deschis portofelul și am luat frâne hidraulice, cu amintirea degetelor încleștate pe manete și cu mirosul de ars încă proaspătă în amintire, după coborârea de anul trecut din Pasul Vulcan. Culmea, e mai puțin de urcat de data asta, în ciuda distanței mari, dar împreună cu discurile mai mici, de 203 și 180, am reușit să reduc greutatea totală la 18 kg FIX. Cred că am făcut vrăji pe undeva, că încă mi-e greu să cred, dar cântarul nu minte. Și bagajul e mai ușurel. Se prefigurează o nouă tură ca pe vremuri, cu zile lungi, pedalate cu pauze scurte și puține.Am și casca la mine. De 4 ani n-am mai folosit-o în tur. E cald, bate un vânt liniștit și inofensiv, și Dunărea mângâie plictisită pietrele de la mal atunci când ajung la rampa de bac. Asamblez tractorul. M-am săturat de ritualul ăsta al desfăcutului și refăcutului. Îmi promit că mă întorc pe tractor în București, orice-ar fi. După o rearanjare de ultim moment al bagajelor, compromițând estetica pentru practicalitate, nu fără proteste și scrâșnete din dinți, îmi dau seama că, în afara nopții nedormite și orei cam târzii (11), condițiile de plecare sunt ideale. Chiar nu există tur de cicloturism prost. Ori încă nu mi s-a terminat norocul. Urc pe bacul plin de oameni care se duc la bulgari, cu câțiva localnici risipiți printre mașinile încinse pe drum, Din două smucituri, bacul se desprinde de mal. Începe... Tractorul pe mal. Toată lumea e cu ochii în față, dincolo de apă, spre drumuri noi O Dunăre calmă și o Silistră dormind în soare Drumul către Ostrov, străjuit de plopi delicați, filiformi, îmi dau impresia că trec apa în Toscana. Pe partea cealaltă, pe rampa bacului, așteaptă să treacă o poteră de motocicliști înfășurați toți în piele neagră, topindu-se în căldura soarelui de jumătatea lui iunie. Îi trezește la viață vederea unui amărât care pedalează la o bicicletă încărcată, mai mare decât unele din motoarele lor. Lasă jos berile luate la suprapreț de la magazinul de lângă bac și încep să claxoneze și să tureze motoarele până dispar într-un nor de praf stârnit pe drumul fărâmat, antic, de beton. Ușor-ușor, toți colegii de drum de ocazie de pe bac se risipesc în treburile lor. Rămân singur pe drum. E o liniște neobișnuită. Sunt înconjurat de copaci și nu bate deloc vântul aici, sau bate puțin din spate. Încep să îmi aud gândurile din nou. Mi se face somn. E prima zi, am mulți km de făcut, e cald, sunt obosit, și tractorul e plin de bagaje și mâncare. Parcă pedalez prin nisip. O să mă obișnuiesc. Așa e de fiecare dată. În liniștea proaspăt găsită își fac loc și gânduri pe care nu le aveam la plecare anii trecuți. Mă gândesc la cine mă așteaptă acasă și mă îmbărbătez. Anul ăsta nu e ca alți ani. Am o finalitate clară pentru tur. Știu când se termină, chiar vreau să ajung acasă, mă voi bucura când o voi face. Știu că după două săptămâni și ceva de mers o să fiu schimbat, dorințele mi se vor fi schimbat de un milion de ori, dar cu toate astea am o direcție. Un gând clar. Ca o lumină în ceața din jur, mă ghidează și mă încurajează. E o claritate pe care nu sunt obișnuit să o am la început de drum. Constanța, 133 km. Prima zi. La ce m-am înhămat? Teama încearcă, dar nu reușește să găsească cotloane umbroase în care să-și înfigă ghearele. Vremea e nemaipomenită, încrederea nu îmi poate fi zădărnicită, în ciuda faptului că dorm pe mine. Acuș trebuie să vină urcarea de la Ostrov, poate mă mai trezesc Livezi și vii în stânga și în dreapta. Drumuri rupte din povești. E a treia oară când trec pe aici. Aceeași impresie de fiecare dată. Undeva la sud de aici, pe deal, e o pădurice, un pâlc de copaci, unde a fost descoperit un mormânt dacic. Cum era traseul formulat inițial aveam de gând să campez acolo, să pornesc pe urmele dacilor din Dobrogea. Parcă am trecut de fapt în altă țară. Dobrogea rezonează într-un anume fel cu mine. Ritmul dealurilor, verdeața deasă și joasă, mirosurile vii și curate, drumurile pustii... Urcarea de la Ostrov parcă e mai scurtă și mai blândă de fiecare dată când o fac. Acum am fost cel mai încărcat. Consum apă în prostie, însă, și mă bucur când ajung la un izvor. Cât îmi umplu bidonul și îmi ud mănușile și șapca, apare un nene de nicăieri și îmi ochește tractorul. "Safari, ei?". Eu râd, nenea râde, dar el știa ceva iar eu nu. Aveam să aflu mai târziu. Din nou verdele-albastru-neon-metalizat, culoarea-drapel a provincialilor sărmani și declanșator imediat de nostalgii din copilărie. Da, bacul m-a teleportat. Nu pot să îmi închipui un început de drum mai frumos. Un fel de "DRAGAN FECIT", dar mai modest, în spiritul vremii și personajelor, într-o piatră pe parapetul unui pod peste una din numeroasele virogi din zonă. Tractorul gâfâie în căldură, la umbră. Sau eu o fac? Încep să simt o ușoară euforie, cam familiară. E cald. Mănânc niște dude în pauza scurtă și îmi revin. Nu după multă vreme vine următoarea urcare memorabilă, la Dervent. Din nou, deloc peretele pe care îl țineam minte. Nici nu dau pe foaia mică. 32 pe față e suficient. Ajung sus gâfâind mulțumit. Poate ar trebui să o iau mai ușor. Nici n-am ieșit din comună, cred. Un melanj ciudat de stiluri mănăstirea. Unul din cele mai mozaicate ansamble monastice pe care le-am văzut. E ceva teribil de italienesc în corpul ăsta, poate medalioanele goale dintre arcade... La nord de aici, pe malul Dunării, în colțul estic al ostrovului Păcuiul lui Soare, este o cetate medievală, presupusă a fi Vicina, construită sub împăratul bizantin Ioan Tzimiskes. Eroziunea a făcut ca doar fragmente să mai fie vizibile din cetate, despre care s-a spus că este al doilea sit arheologic ca importanță din țară după Sarmizegetusa. Febra construcțiilor supradimensionate, ostentative, ar fi trebuit declarată pandemie și Bucureștiul închis în carantină. Prea târziu Verdeața e omniprezentă. Mă bucur că am plecat din nou în iunie, și n-am mai stat până în septembrie, când s-a prăjit totul în țară. în fiecare unghi vezi alt stil. Un colț de grădină otomană Un vas uriaș cu agheasmă și un grup de pensionari la umbră. Mă opresc și eu să mănânc niște croasante cu cremă de lapte de la Carrefour, cele mai ieftine, și să îmi umplu bidonul din nou de la izvor. Consum ceva de speriat pe căldura asta.
  19. - 3 săptămâni în Est Cuvânt înainte Mai devreme ca niciodată, mă găsesc din nou în acea perioadă a anului în care o călătorie s-a sfârșit și alta este pe cale să înceapă. Pedalatul s-a terminat de mult, picioarele îmi zvâcnesc aproape zilnic în căutarea următorului deal, următorului munte, următorului drum de bolovani, nisip sau noroi. Nu știu dacă au să mai vină prea curând. Cuvintele îmi stau în gât, mă sufocă, mă obligă să le dau glas, degetele bat nervoase în masă și râcâie neîncetat tastele calculatorului, palmele mă mănâncă, ochii scrutează zilnic miile de poze prinse pe drum, în timp ce amintirile, încă verzi la o săptămână extraordinar de lungă de la revenirea în civilizație, încep să se ofilească ușor, agățându-se în continuare de jurnalul stenografiat pe drum, carnețelul luminos, burdușit cu crâmpeie de lumină, de întuneric, de inspirație, ură, fericire, tristețe, contemplare și orice alt sentiment ce mi-a fost cu putință să simt, pe drum și înafara lui. Până în ziua de plecare, traseul decis a fost următorul, cu plecarea din Buzău: https://ridewithgps.com/routes/14260179 Din cauza vremii, care în weekend-ul 11-12 iunie se arăta urâtă, în special la munte, în dimineața plecării am hotărât s-o iau invers pe traseu, în speranța că se va mai îndrepta până ajung eu la munte. Traseul final: https://ridewithgps.com/routes/14868295 Cifre seci: 17 zile de mers (într-adevăr, ceva mai puțin de 3 săptămâni). ~12500m de urcare. 1715,67 km distanța totală pedalată. 100.92 km media zilnică de mers. 31 de orașe. 211 sate. 9 traversări ale Dunării, cu bacul, barca, bicicleta sau pe jos, prin apă, prin diversele sale forme. 14 traversări ale Oltului, primele de după izvor. 4 din cele mai cunoscute mănăstiri din Moldova. 2 traversări ale Carpaților. 4 provincii istorice, probabil cea mai aglomerată zonă a minorităților etnice din țară. Toate pe un singur drum, cel mai greu, cel mai lung si cel mai dureros de până acum. Chin și plăcere. A fost o aventură. Aviz amatorilor: va fi o gestație lungă. Zone noi, locuri speciale, drumuri grele, toate m-au prins într-un moment lung, de cumpănă. Carnetul e plin. Sufletul e împăcat. Tastatura așteaptă, iar hârtia virtuală freamătă.
  20. sandulea

    @@VladG : Clar nu ajung acolo in turul asta, ziceam ca mi-a ramas imaginea intiparita imaginea si ca mi-e dor de mers pe creasta. Ramane de tinut minte pentru alta data, pe o lista tot mai lunga de locuri... @@pinkbike : Speram sa existe locuri in tara care sa nu fie cotropite de gratargii. Bine ca nu pic in weekend acolo. @@sopinel: E bine, sa incep turul in forta, cu drumuri proaste si multe lucruri de vazut. Parca nu regret ca am renuntat la a include si pedalarea spre Buzau in tur. La focul viu de la Terca nu cred ca mai am timp sa urc, o sa vad la fata locului. Daca e drum asa prost poate ma pastrez, sa nu ma sparg din prima zi. Pana una alta, plecarea s-a stabilit pe 11 iunie, tot din Buzau. Stau si eu acasa weekend-ul asta si votez.
  21. sandulea

    Foarte interesanta sugestia, mersi, am modificat traseul. Am vazut postarea ta cu tura acum ceva vreme, dar nu mi-am mai adus aminte de ea cand am planuit tura asta. Imi ramasese in cap panorama de sus asupra Bicazului. Nemaipomenit. Mi-e dor de creasta, si pare ca ajung din ce in ce mai rar. In turul asta abia daca trec de 1300m altitudine maxima. Sper sa nu ma intalnesc pe seara cu ursul in cort. Altfel, e mult mai ok locul de campare decat alternativa mea, de care nu eram prea sigur, urma sa ma orientez la fata locului. Drumul, de asemenea, trebuie sa fie mult mai interesant, si probabil iti voi multumi si mai mult cand voi fi pe acolo, la racoarea padurii, in loc sa ma perpelesc la soare pe DN intre niste dealuri golase. Aia va urma mai incolo. Sa vad daca nu patruleaza cineva pe acolo, ca pe panoul ala de arie protejata spune ca e interzisa camparea. Limita pare sa fie marginea lacului, deci poate mai sus, in coada lacului, sunt in afara zonei de interdictie.
  22. sandulea

    https://ridewithgps.com/routes/12928829 Am mai ajustat traseul cu o traversare a muntilor Macin, gratie colegului @@gmarco16 care mi-a deschis ochii la posibilitatea asta. S-a publicat si orarul de vara al Navrom in Delta, si sunt mai multe curse, acum nu mai am nicio problema de organizare a timpului. Cu toate astea, m-am obisnuit cu ideea de a opri si in Sulina, si in Sfantu Gheorghe. Dupa delta urmeaza cateva zile grele si cred ca merit odihna asta a unei zile scurte, cu o iesire pe plajele salbatice din dreptul digului dintre Sulina si Sf Gheorghe. Am mai modificat usor traseul in bucata Constanta-Calarasi, Tecuci-Galati si Targu Neamt-Bacau ca sa mai elimin din europene. Am mai adaugat km la traseu, dar pe masura ce intru in forma de tur si ma satur de tiruri si trafic nebun tot mai mult sunt dispus sa dau drumul drept si aglomerat pe drumul serpuitor, mai lung, mai cu gropi, dar linistit si sigur. Data de plecare, insa, e incerta momentan, au aparut mai multi factori in joc. In orice caz, nu va mai fi in septembrie.
  23. sandulea

    http://www.servuspress.ro/asfalt-ca-in-palma-pana-la-sarmizegetusa-regia-drumul-e-gata-si-va-fi-inaugurat-oficial-luni_125954.html Un traseu in continua schimbare... Drumul din Costesti pana in Sarmizegetusa a fost asfaltat. Inca un pic de mister a disparut din urcarea lenta, zgaltaita, pana in vechea capitala. Unii se vor bucura. Eu imi permit sa regret ca asfaltul asta n-a fost turnat altundeva. Multumesc tuturor foarte mult pentru aprecieri. Intreaga experienta a scrisului aici pe durata a cateva luni a devenit parte a experientei de tur pentru mine. Cat timp voi mai merge in tururi, voi gasi timp si sa insirui cateva cuvinte si poze undeva, pentru mine si pentru altii.
  24. sandulea

    @@BodoC Salut, eu eram, intr-adevar. Daca mi-ai vazut tractorul stationar, eu eram trantit undeva la umbra lui, luand o pauza de la un vant cam agresiv dinspre vest. Cam pe-acolo oprisem, langa o intersectie, dupa podul peste calea ferata.
  25. sandulea

    Ziua 15 - Partea V (V) Ultimii kilometri. Ii simt. Nu trebuie sa ma uit la kilometraj, nici la harta, nici la Severin, dincolo de apa tulbure a Topolnitei, ca sa simt asta. E o agonie interesanta, aproape placuta, cand ies de pe DN67 langa Halanga, pe drumul spre Cerneti, si incep sa ma departez de destinatie. Ca un avion cu carma blocata, ma invart in jurul capatului de drum, cu ochii in pamantul care se apropie spiralat de mine. Nu e niciun vuiet apocaliptic, ca in filme, vuietul dispare odata cu iesirea de pe national. Nu mai e decat un vant bland, mediteranean, care aluneca delicat printre frunzele aprinse de soare, maraitul incet al rotilor pe betonul aspru, fosnetul gentilor negre, prafuite de cenusa Vulcanului, si trepidatiile ritmice ale rosturilor din drum. In Putinei, nimeni pe ulita. Un calator obosit doar, in treacat, cautand in zadar zile si drumuri in fata. Inainte pe drum, inapoi in timp Casele dispar, drumul se ingusteaza. Copacii de fier si beton raman legaturi cu prezentul, un anacronism perfid care pare sa ma insoteasca oriunde in tara asta. Pamant rascolit de carute, mai tare ca piatra Traversez Cerneti, trec de calea ferata si incep sa urc. Semnul de la cula lui Nistor pare ca a vazut la fel de multe apusuri ca micul conac pe care il marcheaza O femeie se duce la cula sa ia apa din fantana. O intalnesc pe drum si o intreb de cula lui Tudor Vladimirescu. Nu stie care e cula, dar conacul e mai jos, colea, dupa copaci. Imi dau seama ca n-am mai deschis gura, n-am mai auzit o vorba de om din Targu Jiu. E ciudat cat de singur poti fi pe drum, mergand din sat in sat, dar in schimb se mai intampla sa intalnesti oameni pe munte, in semi-pustietate, cu chef de vorba si povesti de spus. Ivindu-se de dupa copaci Cea mai modernista cula din cate sunt. Zidaria, obosita, ar vrea sa se odihneasca, dar oamenii n-o lasa Un subsol si urme de constructii in spate, mai recente Cerneti si Simian, in vale Cateva date despre cladire: http://www.kule.ro/cule/mehedinti/item/cula-nistor Peste drum, ultima reduta Printre tufe de maces, drumul batut catre cula Batrana doamna si-a pierdut o parte din metereze iar ferestrele i-au fost marite in tranzitia de la fortificatie la locuinta Intr-o tara in continua cautare de eroi, de modele, de oameni demn de urmat, continuam sa ingropam in uitare personaje carora le plangem apoi dismaritia. Aici, caramizile asteapta sa fie bagate in seama, sa fie citite, intelese de cei fara tinta, insa nu vor astepta pentru totdeauna. Pe de alta parte, la 2-3 zile de mers la est de aici, intr-o fantana dintr-un sat pe langa Targoviste, rabdarea s-a stins in apa rece, tacuta, acum aproape 200 de ani. Umblatoarea, reparata ceva mai de curand Invelitoarea pe corpul principal al culei a fost schimbata in tabla faltuita acum ceva ani, in locul sitei care ajunsese atat de rara ca probabil intreaga cladire ar fi ajuns in starea celei de la Suici (de fapt a multor alte cule din tara) dupa inca o mana de ani Cateva date si poze mai vechi: http://www.kule.ro/cule/mehedinti/item/cula-tudor-vladimirescu http://romaniamegalitica.blogspot.ro/2015/05/cula-lui-tudor-vladimirescu-din-cerneti.html Fantana sapata, zice-se, sub Ion Gardareanu, prieten al revolutionarului, devenit proprietar al mosiei de la Vasile Strambeanu dupa moartea lui Theodor Vladimirescu. Mecanismul de roata al fantanii, de care ma indoiesc ca a fost contemporan cu Vladimirescu. Dar cine stie... In ultimele raze ale soarelui, in ziua de 19 a lui Septembrie, imi inchei spiritual turul sub un nuc batran, gros, frant de anii lungi prin care a trecut, cum poate va deveni si cel tanar din curtea casei bunicilor, la cativa kilometri de aici. Mai e totusi putin de mers pana acasa, unde ma voi intinde din nou intr-un pat familiar, iar in Severin n-am intrat, si pana la Dunare nu voi mai merge. Nu are rost, am mai fost de destule ori. Aici e un frumos final al drumului inceput, pentru mine, acum 2 saptamani si putin, in Suici, intr-o livada de pruni, langa o alta casa fortificata venerabila, chiar mai greu incercata decat cea de aici. Prefer sa raman, in felul asta, cu amintiri frumoase din calatorie, si s-o separ de ce s-a intamplat in rest. Un instantaneu inainte ca inca o parte din copilaria mea sa dispara, si inca o usa sa se tranteasca in urma-mi, fortandu-ma sa merg tot inainte. Cand ma voi intoarce din nou aici, in ianuarie, rudele vor fi mai putine, mai triste, mai bolnave si mai apasate de griji. Satul va fi tot un noroi, o ploaie trista si un frig nemilos, orasul va mai fi muscat inca un pic din vechile livezi ale copilariei, iar timpul va mai fi dat ceasul inainte cu cateva luni, la fel de implacabil ca avansul incet, uneori violent, al Dunarii spre mare. Pentru Stănel