Search the Community

Salutare, tuturor! Mă gândeam să împărtășesc și cu domniile voastre cea mai frumoasă și de durată călătorie pe care am făcut-o vreodată cu bicicleta. Corectez: vreodată. Punct. O călătorie a cărei anvergură pe toate planurile (fizic, mental, emoțional) nu a fost egalată de turele ulterioare și nici va fi putea fi, cel puțin pe sol european, unde am bifat tot ce mi-am propus. Deși, dacă-s sponsori dispuși să-mi rezolve problema (gravă (!) ) de a nu mai avea unde merge și doresc să mă trimită spre Asia/Tibet, accept cu mare plăcere! Ofer poze, dau fundă! Nea Bezos, please PM if interested! Anul 2017 a fost anul în care Trump a devenit președinte în SUA, a izbucnit criza refugiaților în Myanmar și Snapchat s-a listat la bursă. Dar a fost anul și anul în care am pedalat, în sens orar, pe următorul traseu: O experiență intensă, ale cărei momente cheie îmi sunt încă foarte vii în memorie. Din păcate, cei 4 ani care s-au scurs au acoperit cu o pâclă destul de densă o parte din detalii. Cu puțin noroc, prin intermediul acestei relatări în p r e m i e r ă (nu schimbați canalul, nici nu știți ce pierdeți!), sper să reușesc să le readuc la viață, ajutat fiind de fotografiile și notițele editate sumar pe tabletă la finalul lungilor zile de pedalat. Cum asta probabil fi-va cea mai lungă tură descrisă pe ciclism.ro, preambulul nu va fi nici el mai prejos. Este destul de mult de citit, enjoy! Să începem cu niscaiva statistici: -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Distanța totală: 12.092 km Distanța zilnică (medie): 117,4 km Număr de zile: 103 (6 mai - 16 august 2017) Număr de zile de pauză: 0 Număr de obiective culturale/muzee vizitate: 0 (acesta nu va fi un jurnal cultural, eu-s mai de la țară cu capu'; doar drumurile, munții, apa și cerul mi se par demne de admirat, povestit, temut) Număr de nopți la cort: toate Cea mai bună zi (distanță): 184 km (Spania, Burgos și Pasul Brújula) Cea mai slabă zi (distanță): 46 km (Portugalia, „convalescent” - ghilimele pentru că mi-am făcut-o cu mâna mea atunci) Metri urcați pe zi (medie, conform Bikemap): 1283 m Cea mai bună zi (metri urcați): 3310 m (Italia/Austria, pasurile Jaufenpass și Timmelsjoch) Cea mai slabă zi (metri urcați): 60 m (Ungaria/România, Sátoraljaújhely - Satu Mare) Viteza maximă: 73,9 km/h (Austria, Pasul Timmelsjoch); 71,1 km/h (Franța, Mont Ventoux); 70 km/h (Spania, Pasul Brújula) Viteza medie: 14,14 km/h Timp zilnic în șa (medie): 8h 13m (cât timp s-a învârtit roata, R(idingT(i)M(e) pe vitezometru) Cea mai lungă zi (în șa, același RTM): 10h 52m (Franța, Cime de la Bonette - Guillaume, 129 km, 11,9 km/h media, 63,6 km/h max) Cea mai scurtă zi (în șa, același RTM): 3h 37m (Portugalia, zona Moura, „convalescent”, 46 km, 12,8 km/h media) Altitudinea maximă: 3355 m (Spania, Pico del Veleta) Număr de zile în care am ajuns la peste 2000 m: 12 (Italia, Austria, Franța, Andorra, Spania) Număr de zile în care am ajuns la peste 2500 m: 4 (pasurile Stelvio, Gavia, Col de l'Iseran, Cime/Col de la Bonette) Pasuri mai mult sau mai puțin celebre: Timmelsjoch, Stelvio, Gavia, Giau, Pordoi, Col de l'Iseran, Cime/Col de la Bonette, Mont Ventoux Orașe importante (prin care am trecut ca acceleratul prin Dâlga; doar am zis că-s țărănete și nu-mi arde de culturalizare): Barcelona, Valencia, Gibraltar, Lisabona, Paris, Praga Greutate bicicletă: 30 kg medie, probabil 35 kg când o încărcam cu apă/mâncare (dacă îmi amintesc bine, în Spania căram după mine 6 litri de apă, de frică; nu era nevoie, dar nu puteam ști cât de dese sunt cișmelele la spanioli) Pene: 9 (aproximativ) Lanțuri schimbate: 1 (Franța) Probleme tehnice (spițe rupte, saboți tociți etc.): 0 Cască: niciodată Vârsta: 29 Greutate: între 62 și 72 kg (care-i la plecare, care la sosire vă prindeți voi) Miopie: forte Cheltuieli (fără echipament): ~3.900 lei (da, lei. Sub mia de euro la acea dată, și aș fi putut ieși și mai ieftin dacă nu pierdeam anumite lucruri pe care a trebuit să le cumpăr iar; deci apă, paie (carbohidrați ieftini) și bătaie ) Noroc: gârlă (de ce să mint, se puteau întâmpla multe nasoale, accidente, furturi. Dar n-am pățit nimic. Un exemplu de care mă temeam constant: se rupe/demagnetizează cardul, nu mai merge, cu ce plătesc? Canci backup, canci asigurare. Fking cyclotroubadour! ) -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- De ce? tl;dr Pentru că îmi place la nebunie să călătoresc cu bicicleta. Pentru că munți, pentru că pitici. Cum spuneam, sunt și eu un soi de ciclotrubadur - Carpaticus nu-i singur - , însă eu sunt specia „bagabondus autofinantatus”. Cu bani. Care tre' câștigați prin muncă, which sucks. Big. Time. Dar destul cu asta (Bezos, sir? Meagre donation? Trăiască familiea tah!) Detalii în Partea I: Muntele și Partea a II-a: Piticii. Partea I: Muntele Să vorbim un pic despre munți, în special ăi' mari din centrul Europei. Va trebui să ne întoarcem destul de mult în trecut. Tânăr și ușor impresionabil la 19 ani, după ce-n ziua anterioară pedalasem taman de la București până după jumătatea lacului Vidraru, dis-de-dimințeață încep să urc pentru prima oară în viață Transfăgărășanul, cu ghiozdanul în spate, pe o bicicletă obosită, grea și din oțel, pe chinezescu-i brand: „First Bike”. Nu prea mai fusesem la munte până atunci, îi văzusem mai mult în poze. Știam geografie bine, îmi plăcea să stau cu nasul în hărți. Dar practic nu prea mă văzusem la față cu reprezentarea fizică a cafeniului de pe hartă. Nu eram obișnuit cu relieful înalt, fiind din București și fără „la țară”. Ce dealuri sunt în București, în nord - nord-vest? Nici măcar groapa de gunoi de la Rudeni nu se făcuse „deal”. La acea vreme nu exista Google Street View, Google Earth era la începuturi, toată zona Făgărașului era extrem de pixelată,.. doar culmile principale se distingeau, nici vorbă de panglică a vreunui drum. Nu știam cum arată traseul, ce peisaje or fi, nu știam că-s urși pe acolo, efectiv habar nu aveam de nimic. Doar că o să urc... Cât? Cât o fi... Aveam o hartă rutieră, dar fără un profil de altitudine, un GPS, era inutilă. Eram în aer, națiune! Și iată-mă la munte. Și nu orice munte, cel mai înalt din țară, masivul Făgăraș. Cu o zi înainte, mă impresionaseră tunelurile de la Vidraru, lacul și cele două vârfuri care veghează de departe (Negoiu și Lespezi). A doua zi drumul pustiu și bombardat ce însoțea lacul în răcoarea neobișnuită a dimineții (pentru un bucureștean, da?), primul șoc la Curba lui Zavate (ups, se strică treaba!), Cabana Capra din ce în ce mai mică, eu tot uitându-mă spre cer fără a ști cât mai e de urcat, push bike și sentimentul ăla al rușinii, frumusețea altitudinii, lungul tunel de la Bâlea, Transilvania aurie la picioare și fenomenala coborâre spre Cârțișoara m-au marcat profund. Acolo, sus pe munte, era fericirea, da! Virajele în ac de păr, înclinarea la 40 la oră,... Poezie în mișcare, ce mai! Bineînțeles că totul e explicabil pentru un specialist în biochimie. În acele momente a avut loc un proces prin care s-au brăzdat niște șanțuri la mine pe creieraș. Din neted a devenit cu gropi și șanțuri. Nu de-alea bune! Imprinting à la Lorenz, caz de manual Niciodată nu voi uita detaliile acelor zile! OK, știam că-mi place pe munții înalți. Mai vreau. Ce munți mai sunt în România, mai tari ca Făgărașii, străbătuți de drumuri asfaltate? Niciunul? (Nu era asfaltată Transalpina, nu auzisem de ea, cum posibil nici voi nu știți acum de Strategica, urcată cu bagaje în 2014 și de care mi-e tare dor) Păi dacă în România nu mai e nimic, cum o fi în Alpi, că ăștia-s și mai înalți? Sunt și în țări civilizate, wow, ce mișto ar trebui să fie! Întrebarea „cum o fi în Alpi”, m-a urmărit ani și ani de-a rândul... N-a ajutat nici că citeam chiar aici pe forum de Ötztaler Radmarathon și Timmelsjoch. Că vedeam numerele alea (2474 m altitudine pentru ultimul, sau citeam despre Stelvio cu ai săi 2757 m) care-mi zgândăreau imaginația („moamă, dacă a fost așa mișto să cobor de la Bâlea, cum o fi să mă dau prin Alpi?!”, sau că se mai plimba musiu Moga prin Austria și ne arăta verdele ăla pe care nu-l găsim la noi... Alpii au fost motivul pentru care m-am apucat să învăț germana și cu care ulterior chiar mi-am câștigat o pâine, deși scopul inițial era „ce fac dacă mi se întâmplă ceva în munții lor și nu pot vorbi nemțește?”. Copil... Ironia e că dacă aș fi făcut această tură atunci, n-aș mai fi învățat-o, ci probabil luam cărțile de franceză la tocit (spoiler alert: nu m-au dat pe spate nici Austria, nici Germania). Primul răspuns, nesatisfăcător pe mai multe planuri, la întrebarea „cum e în Alpi” mi l-am dat în vara lui 2015 când, între joburi fiind, am pedalat de la București la Viena (cu trenul, la întoarcere), trecând și prin Alpii Austrieci. Scopul final era, evident, rezolvarea obsesiei din tinerețe, Timmelsjoch. Cum în drum spre el treceam pe lângă cel mai înalt pas austriac, Großglockner, Transfăgărășanul lor, un drum cu taxă care urcă până aproape de 2500 m, am zis că nu trebuie ratat. Era cu 500 m mai sus decât Bâlea. Experiența pe acel munte rămâne în continuare cea mai urâtă dintre cele pe care le-am avut pe șosele alpine: fiind perioada concediilor, drumul era intens circulat de motociclete, mașini și (wtf) autocare! Eu, care mă așteptasem la aer curat și liniște, nimerisem în raiul motorizaților. Erau și mașini de epocă, multe beșini... pardon my French. E un clip pe YouTube cu unul care urcă cu un tractor! Dar motocicletele, motocicletele sunt absolut oribile, zgomot infernal la munte, asta lipsea! Mai merg și în cireadă... A fost groaznic! Urma să sufăr din cauza lor și în această tură, în Croația, pe Coasta Dalmată, dar acolo măcar nu erau urcări de sute de metri. Așa că de la Großglockner am tulit-o spre Viena și n-am mai continuat spre vest, spre țelul inițial. Obosisem, nu mai eram dispus să îndur traficul intens, îmi făcusem o parte din dambla (văzusem verdele austriac și urcasem pe cel mai înalt pas al lor), iar ghidonul flat-bar stock îmi cauza mari dureri la încheieturi (de atunci am trecut la ghidon de cursieră la toate bicicletele, slăvită fie sfânta treime a pozițiilor pentru mâini: hoods, tops și drops, acum și pururea și-n vecii vecilor, amin!). Acasă au reînceput gândurile. Că nu știu cum e sus pe munte la 2700 m, apoi, în background... (va urma) Partea a II-a: Piticii După ce înveți să zbori, nu îți mai vine să te târăști prin colbul pământului. Acestei frumoase metafore, care nu îmi aparține, îi voi da două interpretări: În contextul modalităților de a călători, nimic nu mi se pare mai satisfăcător decât bicicleta. Nu reușesc să rămân cu amintiri de calitate (dacă rămân cu vreuna, de fapt) în urma folosirii mijloacelor motorizate. Pur și simplu. În contextul petrecerii nopților pe durata unei călătorii, după ce vezi cât de mișto e să dormi la cort fără să dai socoteală nimănui, cort pe care-l pui unde vrei, la ce oră vrei, pleci când ai chef, totul mai fiind și moca pe deasupra, nu-ți mai vine să stai la pensiuni, în special dacă ești super calic pe deasupra. Detest să dorm la pensiuni/cabane/hoteluri, pur și simplu nu-s fericit în patul și-ntre pereții altora, experiență care mai și costă destul de mult. Ăsta-i piticul pe creier number one. Piticul pe creier number two „e” de fapt doi: boala pe mașini și pe avioane, în cadrul mai larg al poluării inutile. Dacă în 2017 nu aveam nici permis, nici mașină, în prezent le dețin pe ambele. Deși nu mai sunt „pur” și am fost excomunicat din Biserica Ecologisto-Extremistă al cărei membru de vază eram în AD 2017, hater de mașini și șoferi deopotrivă, și deși mi se pare în continuare o barbarie să mergi cu mașina în oraș pentru nimicuri gen casă-job, boala pe avioane a rămas la fel de acută; ideea fixă că, din nou, este barbar să mergi cu avionul la distracție (concedii, sitibreic etc. - repet: distracție, consumerism) e înfiptă bine la mine-n țăpăcână. Măgăoile alea poluează prea mult, la altitudini prea mari, sunt prea câh. Prin urmare n-am păcătuit încă în acest sens și sper să n-o fac. (Din fericire vederea nu-mi permite să devin pilot de avion, căci poate vă scriam peste niște ani între două curse OTP - LHR, viitorul e imprevizibil ) Poate o să-mi iau hate, dar chiar m-am bucurat că au mai luat o pauză avionașele în pandemie de la cărat biomase aiurea la all-inclusive. (Normal că nu salvez eu planeta că nu zbor cu avionul. Dar piticul de mai sus e mulțumit dacă stau la sol, și nu vreau să-l supăr ) (Degeaba îmi folosesc mașina strict ca să-mi car bicla în locuri în care, în trecut, ajungeam pe ea sau cu trenul (CFR-ul are și el o parte din „vină” că m-a-mpins spre școala de șoferi prin minunatele „facilități” oferite bicicliștilor!) - nu mai pot fi ecologist extremist, cu talon pe numele meu Bașca e Euro 4... o să ard în iad!) Revenind la pitici, gașca veselă mă cam împiedica (și încă o face) să văd lumea „ca omu' normal”. Cum puteam eu să-i țin liniștiți dacă pentru a vedea un loc celebru ar trebui să merg la aeroport, apoi să mă cazez „La 4 Pereți”? Imposibil! Dorința e suferință, zice Buddha, nu mai bine îmi iau eu gândul de la vizitat locuri îndepărtate? (continuare)... apoi, în background, gândurile rulau și rulau: nu știu cum e sus la munte la 2700 m, n-am văzut și eu lumea civilizată, nu știu cum e la munte la 2700, n-am văz... Vestul... Lumea civilizată! Covrigii în coadă... În Macedonia de Nord sau Bulgaria mai fusesem eu, tot călare. Dar ăia nu-s „civilizații”. Par example, nu văzusem Parisul. Marele oraș care apare în manualul de franceză dintr-a doua, ăla cu iepurele Rin-Rin și hipopotamul. Orașul care are și el Arc de Triumf. Cum ar fi să văd Tour Eiffel și Notre-Dame, că le știu și acum desenele din carte? Sau Barcelona, poveste similară. Aveam din copilărie niște vederi cu Sagrada Família, le tot analizasem, ciudată și frumoasă chestia, singura biserică ce-mi place, voiam să văd the real thing. Dar aceeași problemă: e departe, nu vreau avion, ioc mașină și oricum poluez imens atâția kilometri, nu vreau cazare. Restul Apusului, ca Londra, Amsterdam, sau țările nordice n-au munți sau e prea frig (Norvegia), vremea-i nașpa, am zero interes pentru ele. Mda, aș cam vrea să văd Parisul și Barcelona în viața asta! Totul pleacă din copilărie, v-ați prins, da? -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Această călătorie a fost provocată de munți și... pitici! -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Eram iarăși între joburi. Bani destui. E clar! De plecat, trebuie, acum! Risitas, adu paelleras! Ard tălpile! Vamos! (R.I.P.) Configurare traseu (I): Cam pe unde? Hai să încerc să pedalez până la Barça. De iese pasiența, n-ar strica să încerc și Gibraltarul, e un punct extrem al Europei (aproape extrem, căci există o peninsulă alăturată și mai sudică). Poate reușesc să văd și Africa de pe mal (ce tare!) și, dacă tot am ajuns până acolo, Lisabona cu tramvaiele ei. Iar apoi merg la Paris. Și pe urmă pe cel mai scurt drum până acasă, dar totuși trec și prin Praga că-i aproape și gata, pot să zic că am văzut Europa! Dar mai întâi și mai întâi, aveam un obiectiv clar și obligatoriu: Alpii cu Timmelsjoch în frunte! Restul destinațiilor erau opționale, depindeau de starea tehnică a biclei, pe care nu o puteam anticipa. Orice eroare apărea în lanț, verigile ulterioare ar fi fost abandonate și o tuleam spre casă pe drumul cel mai scurt. Nu știu cum m-aș fi descurcat dacă mi s-ar fi rupt cadrul, de exemplu. Poate îmi făceam altă biclă pe drum, poate luam avionul (ce oroare) sau autocarul spre casă. Ce bine că nu a fost cazul! Configurare traseu (II): Cam pe unde, mai exact? Nu voiam să bat tot traseul în cuie, ar fi fost o pierdere teribilă de vreme și deloc amuzant, dar totuși trebuia să-mi iau niște puncte de reper. Bam, deschid Wikipedia! Și iată, așa cum lui Moise arătatu-i-s-a tabla cu legile pe munte, tot așa descărcatu-mi-s-a în cel mai divin mod cu putință (viteza pe fibra optică nu poate fi decât divină, nu?) lista celor mai înalte drumuri asfaltate din Europa prin mijlocirea arhanghelilor TCP și IP. Acest sacru tabel venea la pachet cu următoarele porunci ce trebuiau respectate întocmai, altfel Sfinții Grăunți de Aluminiu din Cadrele De Bicicletă Taiwaneze m-ar fi pedepsit rupându-mi sărmanul cadru 6061, lăsându-mă pe drumuri prin cine știe ce colț de lume: 1. Urcă tot ce poți din Top 20 Sfânta Listă (T20SL) care nu te-ndepărtează de la calea dreaptă spre Gibraltar! 2. Să nu te prindă iarna pe drumul de întoarcere! 3. Să nu faci push-bike! 4. Have fun! Reguli pe care am avut grijă să nu le încalc... flagrant. E drept că am urcat doar 7 din acel top (sub jumătate), pe unele rampe ce însoțeau autostrăzile în Spania mai făceam câte un scurt push-bike ca să nu forțez/rup lanțul și au fost momente în care numai distracție n-a fost pe drum. Dar n-am supărat Sfinții Grăunți, iar cadrul a rămas intact până în zilele noastre (face 11 ani săracul)! Am purces la analizat T20SL, să văd ce e de bifat. Constatasem existența unui drum în Austria ce sare de 2.800 m, i-ar fi venit rândul imediat după Timmelsjoch. Al naibii de înalt. Dar cum nu suport fundăturile și-mi place să trec dintr-o zonă în alta, fără a fi nevoit să mă întorc pe unde am venit, l-am trecut la opționale. Și opțional a rămas, fără niciun regret: vremea era proastă când am ajuns în zonă, eram obosit, și urma să ajung și mai sus dacă aș fi continuat spre vest. Din fericire, tot ce mi-am propus să urc din T20SL, de acasă, am reușit: Veleta (3355 m) - drum-fundătură, ajunge până aproape de vârful Veleta din munții Sierra Nevada în sudul Spaniei (ocazie cu care aflu că ăia din America n-au fost primii denumiți astfel). Am zis că nu-mi plac astfel de drumuri, dar era cel mai înalt drum „asfaltat”, cică, și trebuia bifat. Asfaltul se termină cu (nu mai țin minte) sute de m sau peste un 1 km înainte de vârf. Ultima, ultima porțiune tre' urcată la picior până sus, n-am mai făcut-o. Cime de la Bonette (2802 m) - o buclă scurtă care pleacă din Col de la Bonette (a se vedea mai jos). Descrisă aici pe forum. Col de l'Iseran (2770 m) - pas alpin Stilfserjoch / Passo dello Stelvio (2757 m) - pas alpin Col de la Bonette (2715 m) - pas alpin Passo di Gavia (2621 m) - pas alpin Timmelsjoch / Passo del Rombo (2474 m) - pas alpin (Marele absent este Col du Galibier (2645 m). Am ales o rută care credeam că va fi mai interesantă decât a fost în realitate, rută care ocolea acest pas. Țeapă. Din păcate nu merită să fac altă „expediție” doar pentru el. Galibier și companionul Telegrafu' sunt singurele mele regrete...) Multe alte pasuri au fost adăugate la traseu pentru că-mi stăteau în drumul spre „vedete”. După ce voi fi terminat cu pasurile mari din Italia, urma să merg spre Franța la șes, în Câmpia Padului, la relax! Unele pasuri franceze, Cayolle și Allos, le-am adăugat pentru că erau „prin zonă ”, în drum spre Mont Ventoux-ul celebru printre cicliști, munte pe care eram de asemenea curios să-l urc (o să-l fac de râs când îi va veni vremea). Dacă tot urma să traversez Pirineii, am zis s-o fac cu stil. Let's visit Andorra! Pentru Spania, după ce urma să văd Barcelona aveam de gând să părăsesc coasta. Nu sunt înnebunit după mare. Dar ce s-a-ntâmplat în târg nu s-a potrivit cu ce plănuisem acasă... Voi povesti la timpul cuvenit. Din păcate nu reușesc să-mi amintesc în ce context am aflat de existența Observatorului Astronomic Calar Alto, situat în sudul Spaniei, în vârf de munte - 2.168 m. Albele-i cupole mi-au rămas în minte totuși cu acea ocazie, și ca pasionat de astronomie era inevitabil să nu-l adaug pe listă în trecerea mea spre Gibraltar. Ziua în care am urcat la observator a fost printre cele mai frumoase din tur. Imagini live pot fi observate aici. Iarna este interesant să observați cât de puțină zăpadă este la o altitudine mai mare decât la Bâlea! Cum ajungeam din Gibraltar la Paris și Praga, nu mai conta. Nu mi-am făcut niciun plan. Și am terminat de planificat jumătatea vestică! Să trecem la est... Hmm, aș vrea să văd Pula, pentru că, na, Pula e Pula... (serios, singurul motiv pentru care am pus localitatea croată pe listă nu a fost anticul amfiteatru roman (în prezent, și pulan? ) vechi de peste 2000 de ani, ci modul obscen în care pronunță/scriu croații numele italian original al orașului, Pola - asta arată și ce nivel de maturitate am, dar nu le poți avea pe toate! ). Trebuia să am o poză cu bicla în Pula, nu? Gata, gata! Mai știam că vreau să parcurg Clisura Dunării pe malul sârbesc, ar fi fost ceva nou. Deci Serbia, apoi merg glonț spre Croația? N-ar fi mai bine să trec și prin Muntenegru? Configurare traseu (III): Cam pe unde, și mai exact? Dacă T20SL este un text neinteresant, ca orice canon, în schimb site-ul Dangerous Roads este o comoară pentru cicliștii cățărători duși cu pluta! Am petrecut ore întregi aici, planificând în detaliu traseul prin Muntenegru, Bosnia, Croația și Slovenia. Mă gândeam că Alpii sunt totuși cam prea departe: dacă va trebui să mă întorc mai devreme acasă din cauze necunoscute? Așa că am avut grijă să-mi iau devreme porția de aventură, haiducind prin munții Peninsulei Balcanice... și oh, ce frumos a fost! Drumuri superbe, înalte, abrupte, neasfaltate (Bosnia) - totul sub amenințarea frigului și vremii capricioase de mai, cu ploi și fulgere! Extrem, extrem de intense amintirile. Nici nu știu unde mi-a plăcut mai mult, în Alpi sau în Balcani... Mostre pentru ce va urma: Canionul Tarei, traversarea Masivului Durmitor, serpentinele de la Kotor, ascensiunea pe Lovćen (1675 m) cu marea la picioare și, regina turului balcanic, pasul sălbatic și neasfaltat din Bosnia, 1735 m, urcat pe ploaie, 40 km de offroad prin sălbăticie (ziua a 16-a, cea mai plină de adrenalină zi)... Încheiere Cu Europa mi-am făcut damblaua definitiv. A fost o tură de „ori suntem golani, ori nu mai suntem”. Mi-am pus în meniu tot ce mi-a poftit inimioara, ca să spun așa, am mers la all-inclusive, dormit la 5 stele, cumpărat iahturi, mers pe Lună! Îmi pare rău că nu mai pot repeta o asemenea experiență, într-un fel e trist... dar cine știe, poate într-o zi voi răspunde iar chemării drumului (eurasian, de astă dată). Vagabonțeala e incurabilă. (Bezos, sir... no PM yet?) Am de gând să povestesc toate cele 103 zile aici. Pentru mine, să-mi reamintesc... pentru ceilalți, pentru a oferi ceva la schimb și, poate, pentru a inspira. Ami cer scuze la domni Imgur, o sa bag poze multe la iei pa sait. Nu stau așa bine cu timpul, nu fac promisiuni cu privire la frecvența relatărilor. E suficientă cea pe care mi-am făcut-o mie, anume să ajung la ziua 103 și aici, virtual. Probabil că de la Paris încolo, spre România, o să vedeți aceleași și aceleași poze monotone. Sau să vă plictisiți prin arida Spanie, țara care nu se mai termină. Well, la fel de greu a fost și pentru mine drumul în realitate, so bear with me. Pe măsură ce povestesc, e posibil să descriu și echipamentul, dar întrebările sunt binevenite încă de pe acum. Ca să închei acest prolog, mai spun doar că niciunul din pasurile urcate sau locurile văzute nu au reușit să detroneze Transfăgărășanul din jilțul masiv unde s-a instalat acum 15 ani: în continuare rămâne cel mai frumos drum din lume!

Salu, Aveti idee va rog frumos, de unde as putea achizitiona o sa de MTB WTB Volt (Narrow) generatia noua din chromly sau titanium, in Romania am reusit sa gasesc versiunea doar din otel. In cel mai rau caz ceva site uri de piese Europa aproape de noi poate care stiti ca sunt de incredere? URL catre site ul producatorului: https://www.wtb.com/products/volt?variant=1062142768 Multumesc !