ovidiu

2012.21.07 - Iron Bike Oradea

Recommended Posts

Panicanti... Aceleasi discutii inteminabile despre cum o sa fie vremea. Va aduc aminte ca anul trecut nici o echipa nu a fost incantata ca s-a intrerupt concursul la Stana de Vale.

A fost decizia organizatorilor - singura decizie rationala pe acea vreme. Dar repet: echipele ar fi continuat.

Pe scurt: cei care participa la IBO vor participa indiferent de vreme, chiar daca va trebui sa faca slalom printre fulgere, sa deschida drumuri prin zapada sau sa inoate prin fluvii...

Altfel, cred ca ai gresit concursul...

Share this post


Link to post
Share on other sites

Asta cu vremea e boala grea . Eventual ce cauciucuri sa-mi pun...

Eu si Rares nu participam anul acesta tocmai ca vremea e prea buna ,si ar fi prea usor... :) . Alex , daca mergi te rog sa ma reprezinti...

  • Upvote 1

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cu ploaia m-am obisnuit deja, e perfect pe god galben de ploaie, cu caldura din pacate nu ma impac pe cod galben deloc. La Urlati m-am pus la umbra cu fotografii :))

Sa vedem ce va fi, dar daca sunt >36 grade nu iau startul sincer :(

Share this post


Link to post
Share on other sites

Vreo stire ceva? Din cate am citit, a fost vreme foarte buna la in zona Oradiei.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cateva stiri la cald, pe scurt ca-s zombi de oboseala. La tura lunga din 11 echipe au terminat doar 4.

La tura scurta au fost 18 concurenti si au abandonat 2. Fata de anul anterior la tura scurta s-au mai adaugat 1000m diferenta de nivel. A fost hardcore (cel putin pt mine care am terminat in 13h45m ).

Detalii maine.

P.S. Au fost 38 de grade la umbra (intre 11 si 16 ), temperatura care a rapus majoritatea concurentilor.

  • Upvote 3

Share this post


Link to post
Share on other sites

Felicitari participantilor. Inca o dovada ca oricine termina un asemenea traseu este un invingator. Prima conditie e sa participi.

Imi pare rau ca n-am putut merge.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Impresiile, cand rar le scriu, atunci cand ies din cotidian, le scriu la cald. Pentru cei ce au user pe FB, cum am trait eu evenimenul :

https://www.facebook...507298125952673

Despre organizare, a fost IMPECABilLA !. Diploma de la premiere, ceva unic, de pus in rama.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Felicitari organizatorilor si participantilor.Imi pare rau ca nu am ramas la premiere :( si imi pare rau ca nu am reusit sa filmez mai mult.

  • Upvote 4

Share this post


Link to post
Share on other sites

nu ca ar conta prea mult, dar cine a castigat? :)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Dintre povestile pe care le-am auzit in zona de start: cineva (sau cativa? nu mai stiu) s-a intalnit cu un urs pe tura lunga, una din echipele de la tura lunga a decis pe la jumatatea traseului ca renunta si in loc sa termine IBO au mers la o bere (destepti baieti) si cei doi francezi s-au decis sa traga un pui de somn pe undeva prin zona CP5 si apoi au terminat in limita de timp tura scurta la care erau inscrisi (si mai destepti). Per total un concurs foarte fain, pacat ca nu s-au inscris mai multi pentru ca partile noi din traseu erau chiar faine, mai ales urcarea la cabana Moha.

  • Upvote 1

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cei doi francezi se vad la min. 27:25 :) am stat de vorba cu ei si erau relaxati :))

Share this post


Link to post
Share on other sites

Viorel, nu toata lumeaare cont de FB, poti sharui gandurile si prin alta metoda, as fi curios sa citesc.

ddchaos, frumoasa filmare si faina muzica, avem aceleasi gusturi.

Share this post


Link to post
Share on other sites

in loc sa termine IBO au mers la o bere (destepti baieti) si cei doi francezi s-au decis sa traga un pui de somn (si mai destepti).

Tu ai uitat sa pui ghilimele sau chiar crezi ceea ce spui? /:)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cum am si zis, astea erau povesti auzite in zona de start, eu numai am zis mai departe ce am auzit si cat am mai inteles ca eram rupt de oboseala dupa tura scurta de IBO.

Share this post


Link to post
Share on other sites

in loc sa termine IBO au mers la o bere (destepti baieti) si cei doi francezi s-au decis sa traga un pui de somn (si mai destepti).

Deci...baietii aia au fost destepti intre ghilimele sau au fost destepti de-a dreptul pt ca au stat la somn si bere in loc sa participe activ la concurs?

Din punctul meu de vedere, sa spui despre acei baieti care s-au lenevit ca au fost destepti este acelasi lucru cu a spune despre oamenii care au tras tare la concurs ca au fost mai putin destepti, ca au fost niste fraieri care au alergat ca prostii netinand cont de dificultatile aparute in cele 17+ ore de traseu /:)

IBO este un concurs sportiv! Notiunea de sport presupune o activitate fizica mai intensa decat in mod obisnuit, iar notiunea de concurs presupune intrecere, depasirea celorlalti participanti sau a barierelor fizice personale. Asadar, cum poate sa fie destept un om care participa la un concurs sportiv, dar care o arde cu bere si somn in timpul acestuia? E destept ca in loc sa transpire precum ceilalti "fraieri" s-a menajat si a terminat concursul odihnit? /:)

  • Upvote 1

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cred ca expresia este faci dintr-un tantar un armasar. Notiunile astea de sport si competitie si mai stiu eu ce sunt ale tale, nu ale tuturor, francezii de exemplu au venit sa se distreze, pe cand restul concurentilor, inclusiv eu, am terminat concursul rupti de oboseala ei au ajuns la finish razand si plini de energie. Uite, eu ii respect pe cei care merg la concursuri pentru ca sa se distreze, mai ales dupa ce citesc despre oameni care concureaza fara fairplay numai ca sa poata termina pe locul 76 in loc de 80. Prea multi oameni participa la concursuri cu aere de ciclist profesionist si uita ca nici nu is platiti pentru asa ceva si nici nu vor fi vreodata. Nu zic ca e o prostie sa tragi cat poti tu de tare la concursuri dar mie mi se pare o prostie sa ii injosesti pe cei care vin pentru alte motive la concursuri.

  • Upvote 8

Share this post


Link to post
Share on other sites

Sunt constient ca fac din tantar armasar, dar trebuie sa fii si tu constient de ceea ce inseamna concurs, competitie, munca, dedicatie si pasiune pt bicicleta si ce inseamna ea. Notiunile astea de sport si competitie si mai stii tu ce nu cred ca sunt doar ale mele, ci sunt ale majoritatii oamenilor care se inscriu intr-o cursa cu gandul a depasi (fie concurenti sau bariere fizice si psihice personale).

Nu zic ca e o prostie sa te distrezi la concursuri si sa chefuiesti la punctele de alimentare, dar mie mi se pare o prostie sa ii numesti DESTEPTI pe niste oameni care la un concurs lenevesc. Puteai sa-i numesti oricum altcumva, dar nu destepti (sau vreun sinonim al acestui cuvant). Si asta din respect pt ceilalti oameni care ca si tine au tras la concurs si au participat activ. Pe mine asta ma deranjeaza, faptul ca ii faci DESTEPTI pe acei oameni care au tratat cu indiferenta competita la care s-au inscris, adica i-a durut in cot. Pai daca ei sunt destepti, ceilalti care au luat in serios competitia cum mai sunt? Spune tu!

Nu este normal ca niste oameni care nu iau in serios actiunea in care s-au implicat sa fie catalogati mai presus de cei care o iau in serios si care vor sa faca treaba! Chiar si in gluma!

Sa nu crezi ca-mi dau aere de ciclist profesionist sau mai stiu eu ce. Sunt amator, nu particip decat la 2 competitii pe an (IBO si Geiger), nu sunt sponsorizat, iar tot ceea ce mi se intampla mie sau bicicletei tot eu suport. Insa nu suport mentalitatea asta romaneasca de a-i admira pe cei care se fofileaza in loc sa munceasca asemenea celorlalti. Atata tot.

  • Upvote 2

Share this post


Link to post
Share on other sites

Va rog sa va opriti aici cu discutia in contradictoriu. Sa lasam topicul de IBO sa-si depene povestea fara contre aiurea.

@lbzk : cred ca trebuie sa interpretam spusa lui nosfe intr-o nota umoristic-apreciativa. Sunt sigur ca nu era vorba sa ia in bataie de joc efortul concurentilor de la IBO.

Sa nu interpretam cuvantul "destepti" stricto-sensu. Mai ales ca omul a fost si el participant.

Trebuie sa acceptam ca fiecare intampina un astfel de efort cu atitudine diferita, inclusiv cu spiritul de a face haz de necaz pentru a merge inainte in timpul maratonului.

Multumesc!

  • Upvote 1

Share this post


Link to post
Share on other sites

Sa nu interpretam cuvantul "destepti" stricto-sensu.

De acord cu tine, ca d'aia am si intrebat de ghilimele, daca ele trebuiau sa existe sau nu.

Dar, totusi, atunci cand scriem ceva spunem niste lucruri...

In fine...

De fiecare data cand ma gandesc la IBO si la multumiri, primii care imi vin in minte sunt sponsorii. Nu stiu eu cum au stat lucrurile, dar cred ca fara acestia IBO nu s-ar fi putut desfasura anu' asta. Poate nici la anul daca ei n-or sa participe din nou. Multumirile si respectul meu sincer pt oamenii care au finantat acest concurs si care l-au ajutat financiar si logistic sa existe. Fara ei, organizatorii nu si-ar mai fi putut dovedi profesionalismul si nu ar mai fi avut ocazia sa tina IBO 2012.

Dupa sponsori, imediat urmeaza organizatorii la oferit multumiri. Intrucat nu frecventez competitiile de mtb din tara nu am termen de comparatie pt ei, insa faptul ca pe toata durata concursului m-am simtit extraordinar nu poate decat sa-mi ofere concluzia ca acestia sunt profesionisti si se pricep de minune la organizarea acestui concurs. Nu am dus lipsa de ceva: nici de marcaje (chiar daca am avut 2 rataciri), nici de mancare, nici de apa, nici de respect si nici de ajutor in cele 20 de ore de concurs si cate or mai fi fost pe langa, in compania lor. Intrucat eu is mai fomist si pofticios de felul meu, la multe dintre punctele de alimentare m-am gandit daca sa raman sau nu la masa in loc sa continui. Aveam la dispozitie tot felul de bunatati cu care sa-mi potolesc poftele culinare puse la grea incercare din cauza efortului :D

Iar imediat dupa organizatori voluntarii merita la fel de multe multumiri. Toti ne-au respectat si si-au dat interesul sa ne simtim bine, sa primim ajutorul de care aveam nevoie. Chiar m-am gandit pe traseu ca imi pare rau de bancurile cu unguri la care am ras...

Share this post


Link to post
Share on other sites

Nota: stiu ca m-am intins mai mult decat o pomana tiganeasca cu relatarea de mai jos, dar au fost totusi 20 de ore de concurs si 260km de traseu, plus ca am vrut si sa descriu traseul cat de cat astfel incat cel care are rabdare sa citeasca sa aiba cumva ocazia de a-si imagina si cum a aratat traseul IBO. Sper sa fii reusit sa-l descriu bine, corect, iar relatarea sa redea cat mai bine ceea ce am trait pe tot parcursul IBO. Acu'...daca ce am scris va plictiseste, intrerupeti cititul si faceti altceva mai productiv.

Lectura placuta cui se incumeta si multumiri celui care si termina! Fie ca ma injura sau nu.

Pt mine Iron Bike Oradea a inceput in urma cu 3 ani si vreo 20 de ore. La prima editie n-am reusit sa ajung la start din cauza ca am aflat prea tarziu de concurs, la a doua editie am ajuns la start, am trecut de el, dar m-am oprit la Stana de Vale, iar la a treia editie am repetat figura de cu un an in urma, cu oprire la Stana de Vale, numai ca de data asta am reusit sa plec de acolo si sa continui pana la sfarsit, reusin astfel sa vad finnish-ul dupa 19 ore 58 minute 15 secunde, si vreo 3 ani.

Acum ma bucur ca am reusit sa termin IBO si chiar sa fiu multumit de prestatia mea, dar cu vreo 7 zile inainte de data stabilita pt plecarea la Oradea eu nu aveam bani pt concurs si nici macar coechipier. Aveam doar cazare rezervata si bulane pregatite. Dar am avut noroc sa fac rost de banii necesari si sa-mi gasesc un coechipier, Alin Dutescu, pitestean de-al meu. Astfel, am format echipa "The Hide Riders" (to hide > a te piti > Pitesti) si ne-am setat ca obiectiv unul din locurile de frunte ale clasamentului. Aveam impresia ca o sa fie usor, ca pe noi n-o sa ne prinda seara, ca nu vom face pene si alte "prostioare" d'astea.

Buuun...si-am ajuns si noi la IBO si am luat startul in cursa cea mare.

Sambata, 21 iulie, 2012, 06:00, un pic de frig, cativa nori, dar mult soare prognozat si olecuta de stropi mai pe la 8.

3...2...1...START!...shit! Inainte de concurs nu aveam ciclocomputer pe mtb, dar am zis ca e musai sa-mi pun unul, ca sa inregistrez cursa vietii si sa am amintire. Si cum nu prea stiam eu cu el am reusit sa-l ametesc si sa-l dau peste cap fix cand se auzea numaratoarea inversa. Fir'ar! Cursa vietii incepuse, iar kilometraju' meu nu mai indica nimic...doar ora. Buna si aia, mi-am zis, doar n-o fi sa ma opresc acum din cauza kilometrajului. Ramasesem ultimul, Alin deja nu se mai vedea, iar eu pedalam si injuram. N-am putut rabda, totusi, si am facut o mica oprire pt a incerca sa-i dau de cap. Bineinteles ca n-am reusit, asa ca i-am dat inainte cu pedale si injuraturi. L-am ajuns pe Alin, i-am spus ce am patit, cred ca a injurat si el, si ne-am vazut de drum.

Pt ca startul se daduse in zori, acum vedeam si noi pe unde mergeam si ce privelisti frumoase ratasem cu un an in urma. Dupa ce am trecut de zona pietruita si de putinul asfalt de dupa start, am intrat in camp. Cum ploaia nu mai fusese de multa vreme pe acolo, praful se ridica de numa numa. Pt ca aveam in fata o echipa al carei praf eram oarecum obligati sa-l inghitim, i-am spus lui Alin sa-i depasim si am trecut in fata lor. Super!...numai ca de data asta inghiteam praful ridicat de Alin, asa ca i-am spus sa mearga el pe stanga si eu pe dreapta ca sa profit de directia vantului si sa nu-mi mai dea praful in fata. Nu stiu ce viteza aveam, dar mergeam destul de repede. Obsinuit cu viteza de pe ploaia cu un an in urma, acum mi se parea ca merg super bine si eram astfel increzator in puterile mele. Eram cu ochii pe echipele din fata si trageam sa le prindem, Alin spunandu-mi chiar sa o las mai incet, ca avem noi timp sa-i ajungem. Si chiar i-am ajuns pt ca spiritul de turma a fost suficient de puternic incat sa indemne toate oile sa se duca dupa cea ratacitoare, asa ca atunci cand ne pregateam si noi sa facem ca ei ne-am regrupat cu acestia cand se intorceau de pe drumul nemarcat. N-am prea putut noi sa stam dupa ei si i-am lasat sa se duca.

Nu mai stiu exact cum a fost traseul in continuare, pana la primul punct de alimentare, CP1, dar tin minte ca am mai inghiti ceva praf pana acolo, am mai scapat cateva injuraturi si am tras bine de pedale.

Primul lucru pe care l-am spus cand am ajuns la CP1 (km 22,4) a fost "Aveti ceva ascutit?" si abia apoi am dat buna ziua. Cand am vazut ce "ascutit" primesc am zis ca sigur voi rezolva problema, in vreun fel sau altul, si asta pt ca ascutitul era ditamai cutitul, numai bun de supravietuit in jungla. Pe drum ma gandisem eu ca singurul mod in care puteam rezolva ciclocomputerul era sa-l restartez, ceea ce am si facut (cu varful cutitului). Am rezolvat problema dupa care m-am apucat sa-i fac setarile. Am pierdut secunde pretioase pt a-i seta ora, am mai injurat de cateva ori, am halit niste chestii de pe masa si apoi am luat-o la fuga. Dar n-am fugit pana ce nu am infulecat niste "portocale de IBO", cele mai bune portocale din lume, dupa care am asteptat un an intreg. Chiar i-am spus coechipierului meu "Alineee...au portocale baaa!" La editia anterioara, cand am fost oprit la Stana de Vale, de frig si foame am mancat portocale pana la refuz, gustul si energia lor lasandu-mi o amintire placuta.

Traseul a continuat parca tot pe plat, printr-un sat cu drum pietruit. De pe acel drum am ajuns pe niste poteci si sleauri cu pamant rosu, traseul tinand-o tot la vale. Pamantul era tare, asa ca am putut cobori in viteza, dar din cauza asta noi si echipa din spatele nostru ne-am ratacit. Am ajuns la o intersectie de 4 drumuri din care nici unul nu avea marcaj. A trebuit sa urcam la loc vreo 20m coborati, unde ne-am intalnit cu alte 3 echipe si concurenti de la tura scurta care se luasera dupa urmele noastre. A trebuit sa facem o reconstituire a coborarii pt a putea vedea in sfarsit banda de marcaj si drumul cel bun. Ne-am dat iarasi drumul la vale, iar eu cu Alin ne-am dus in fata, coborand mai in viteza decat ceilalti. Am ajuns iarasi pe asfalt, de data asta cascand ochii la fiecare intersectie pt a nu mai face vreo greseala. Vremea se cam nasolise, astfel ca am avut parte si de cativa stropi de ploaie, dar nu multi spre bucuria mea. Chiar daca eram atenti la marcaje, la un moment dat am avut impresia ca iarasi ne-am pierdut. Am fost prinsi din urma de aceiasi baieti ca la "pierduta" anterioara, si ei intrebandu-se daca mergem bine. Am scos road book-ul, am studiat figurile de acolo si am decis sa mergem tot inainte. S-a descoperit marcajul pana la urma, iar de acolo nu a mai fost mult pana la CP2.

Cum ploaia se oprise, am decis sa-mi las foita de ploaie la CP2 (km 39,3). Insa cu greu m-am decis sa plec de acolo cand am vazut mancarea de pe masa. Am bagat repede niste cascaval, parca si o rosie si ceva fructe, dupa care, la insistentele lui Alin m-am pus iarasi la drum. Fuseseram depasiti de cateva echipe si cum trebuia sa ne recuperam locurile pierdute, n-am putut comenta si i-am dat pedala. Am urcat putin, apoi am dat iarasi intr-un drum pietruit si nu stiu cum am ajuns printre fanete si dealuri cu iarba verde si grasa. Trecusera ceva km de cand plecaseram de la punctul de la alimentare si mie mi se facuse pofta de desert, asa ca am scos un baton cu susan pt a-l savura. Am luat doar jumatate din el, restul bagandu-l inapoi in buzunar. Din cauza ca poteca era strabatuta de sleauri imi era cam greu sa simt placerea gustului si sa-mi tin echilibrul in acelasi timp, asa ca pedalam un pic mai incet pt a avea "succes" in ambele lucruri. Din cauza asta Alin se dusese mult in fata si nu-l mai vedeam. Adevaru' e ca simteam un pic de oboseala in mine si parca nu mai aveam forta sa trag...nu stiu ce se intampla atunci cu mine. Pe acolo erau niste oameni la cosit si i-am intrebat daca a trecut vreun biciclist mai in fata si mi-au spus ca trecuse de putin timp. Pana la urma l-am prins, dar in acelasi timp si noi am fost ajunsi de o alta echipa, doi baieti cu tricouri galbene pe ei. Vazand asta, am tras tare ca sa nu ma poata depasi, dar nici sa-i incurc deoarece tocmai ce intrasem pe niste chei. Traseul strabatea raul de mai multe ori, astfel ca de voie de nevoie trebuia sa trecem si prin apa, faza care mie nu prea imi placea. Nu d'alta, dar spalam lantul si uleiul nostru era tocmai la CP8. La un moment dat, in spatele nostru a aparut si Tibi pe care l-am recunoscut dupa voce. Chiar ma intrebase Alin la un moment dat daca am mai vazut marcaj si i-am spus sa stea linistit ca il avem pe Tibi cu noi. Acum imi dau seama ca el fusese fotograful de mai devreme in fata caruia am incercat sa-mi tin echilibrul cat mai bine ca sa dau frumos in poza.

S-am ajuns si la CP3 (km 66,8), CP-ul acela de pe stanga potecii dotat cu masina si masuta cu bunatati. Cei care au fost anul trecut trebuie sa-l stie. La fel cum trebuie sa stie si cariera cea rosie care urma imediat dupa acesta. Dupa ce am trecut de cariera am intrat pe un drum pietruit si de acolo am iesit in sosea, unde am facut stanga. Alin o luase la dreapta, cu toate ca pe asfalt era ditamai sageata. Din pacate, dupa trecerile alea prin apa lantul a inceput sa planga dupa ulei, ca si el vrea sa manance, nu numai noi. Cum n-aveam ce-i face in acele clipe, l-am lasat in pace sa scartaie. Am trecut peste un pod, am injurat un sofer de pe raba pt ca trecuse prea aproape de noi, am lasat in urma oameni care se uitau ciudat la noi cum alergam de bezmetici, am trecut pe langa un targ in plina desfasurare, am depasit masinile iesite la promenada, si-am mers ce-am mers pe asfalt pana am intrat iarasi pe drum pietruit. Iar cu aceasta ocazie avea sa inceapa greul si punerea in functiune a bulanelor. Adica am inceput sa urcam / am inceput sa ma simt in largul meu, cu alte cuvinte.

Cu o saptamana inainte de IBO dadusem o tura in Iezer (pe Portareasa pana la Crucea Ateneului, cu coborare pe Papau) unde am urcat vreo 40 km nesuferit de lungi si cu multi bolovani pe ultimii 20. Atunci am prins eu drag de urcarile pe munte si mi-am gasit ritmul, iar cand m-am dat la vale am mai deprins niste tehnica atat de utila la IBO.

Si cum spuneam, am inceput sa urcam. Stiam deja de pe Iezer ca voi putea duce 32x26/28 pe genu' ala de pante, asa ca m-am apucat de invartit pedalierul. Alin imi tot zicea ca n-o sa termin concursul, ca s-o las mai moale si sa dau pe foaia mica. Nu l-am ascultat, mai ales ca ma apropiam din ce in ce mai mult de cei pe care ii ajungeam din urma. Mai intai a fost un baiat de la tura scurta cu care ne tot depasiseram noi pana atunci, iar apoi, pe o lunga linie dreapta (in urcare, evident), o echipa de la tura lunga (doi baieti cu tricouri pe care scria 699 sau 669), alti doi concurenti de la tura scurta si alte doua echipe de la tura lunga. Cu echipele astea doua ne tot intersectaseram noi de la inceputul concursului. Una era formata din doi baieti in tricouri galbene, iar cealalalta dintr-un baiat cu sosete lungi si unul cu tricou BikeXpert. Pe masura ce urcam ma uitam in spate sa vad ce face Alin, iar acesta depasea la randul lui, asa ca incercam sa iutesc ritmul pt a mai castiga minute. Nu mai conta ca lanturile noastre scartaiau de zor, eram in frunte si doar asta ne interesa.

Am uitat sa spun ca la CP3 am aflat si situatia la varf a clasamentului. In momentul in care ajunseseram noi acolo trecusera doar 4 sau 5 echipe, fapt care ne-a impulsionat si ne-a dat speranta ca putem chiar prinde podiumul. De aceea ii dadeam tare pe urcare, pt ca in momentul in care depaseam eram si mai aproape de locul 3, gand care te motiveaza si iti da multe perechi de aripi. Dupa ce am am ajuns in fata celor pe care ii prinseseram din urma, am lasat-o mai moale ca sa-l astept pe Alin si sa urcam impreuna. Odata terminata urcarea, drumul a dat intr-o sosea unde am vazut trasa pe dreapta o masina a organizatorilor si niste chestii roz infipte in pamant. Din departare se auzea o goarna, astfel ca am putut vedea ce ne asteapta in continuare. Goarna se auzea din varful unui deal unde se vedeau doua siluete facandu-ne semne. Normal ca si noi trebuia sa urcam acolo...

Cand am ajuns la baza urcarii am remarcat amenajarea acesteia de catre organizatori, dar si inclinatia data pantei de catre mama natura. Cum nu gasesc nici un rost in a mulina pe bicicleta, m-am dat jos de pe aceasta si am inceput sa imping la ea. Si chiar daca as fi gasit vreun rost mulinatului, ar fi fost unu' dat naibii de greu.

Ajuns in varf am stat oleaca de vorba cu baietii de la CP 4 (km 77,9). In acel moment eram pe locul 3, iar unii dintre concurenti reusisera chiar sa urce pe bicicleta pana acolo. "Aia-s dati dracu'" le-am spus baietilor, ca sa stie si ei cu cine au avut de-a face. Dupa ce a venit Alin i-am spus bucuros ca suntem pe locul 3 si ca sa-i dam inainte. Din pacate, el nu putea sa fie atat de bucuros...soarele infipsese prea multe raze in el pe urcarea asta. Din pacate, dupa o mica coborare, traseul a inceput iarasi sa urce. De data asta eram pe niste bolovani destul de mari din cauza carora Alin a mai primit niste raze in ceafa. Si aici am facut push-bike. Peisajul era frumos in jur, munti si dealuri, paduri si iarba verde, dar nu prea puteam lasa ochii sa se delecteze pt ca picioarele erau mai importante in momentu' ala, iar ele trebuiau sa inainteze. Am iesit printre niste copaci, la umbra, am urcat peste radacinile lor si astfel am ajuns in varful unei coborari. Alin venea tot mai greu, din pacate... Cand a ajuns la mine cred ca mi-a spus pt prima data ca abandoneaza. Cum urma o coborare numai buna pt revigorarea spiritului, gandeam eu, i-am zis sa ne dam la vale si om mai vedea noi ce o mai fi.

Coborarea, lunga si placuta, ne-a scos la CP 5 (km 84,2). Cum am ajuns acolo am intrebat daca au ulei de lant. Degeaba a cautat o doamna in sacul de gunoi dupa un spray pt lant, ca acesta era gol. "Si bicicletele noastre vor sa manance, nu numai noi, sa stiti", le-am spus celor de la CP. Cum foamea bicicletelor noastre nu era de ajuns, Alin ma anunta ca luat hotararea de a abandona. M-am enervat pe el si i-am spus sa mai lase naibii gelurile si prostiile astea, sa puna mana sa bea apa, sa se hidrateze si sa se hraneasca. Pe masa erau o groaza de portocale, de nectarine, curmale si caise uscate, numai bune pt revigorare, plus cascaval, salam si parca telemea cu rosii. S-a asezat pe banca sa-si traga sufletul si sa reflecteze. L-am lasat in pace si m-am apucat sa infulec. Mai intai portocale si nectarine, apoi cateva caise uscate si dup'aia mult cascaval cu telemea si rosii. Nenea de la CP, un domn bonom cu voce groasa, m-a invitat sa mananc si "pita cu unsoare", aratandu-mi niste felii mari de paine unse parca cu un topit. Erau de fapt felii de paine unse cu untura, asa cum mancau parintii nostri in tineretea lor, insa curiozitatea mea gastronomica a trebuit sa stea potolita deoarece am considerat ca e prea cald afara pt a incerca asa ceva.

De la acest CP puteam continua concursul la tura scurta, asa ca Alin s-a interesat cine a trecut si si-a facut calcule pt un eventual loc fruntas la categoria lui de varsta. Calculele nu prea ii erau favorabile, dar cum noi eram acolo pt tura lunga, ca doar nu ne deplasaseram de-a lungul tarii pt a face doar 170km, i-am zis ca trebuie sa continuam, ca trebuie sa terminam Iron Bike si astfel sa ne atingem scopul prezentei noastre acolo. Tot discutand si punand in balanta abandonul, au sosit si echipele pe care le lasasem in urma. Am intrebat la ei de ulei pt lant si baiatul cu sosete lungi s-a oferit sa ne dea el. Am hranit bicicleta mea si a lui Alin, iar apoi am continuat discutia cu acesta. Dupa ce au plecat primele doua echipe s-a luat decizia de a continua. Am incalecat pe biciclete, le-am multumit pt masa si gazduire oamenilor de la CP, ne-am luat la revedere si am dat-o la vale. N-am coborat mult pt ca am ajuns in asfaltul unde se separau cele doua trasee, cel lung in dreapta si cel scurt in stanga.

In timpul sederii noastre la CP fuseseram depasiti de doua echipe, iar una dintre ele era in fata noastra. Am iutit ritmul pt a ajunge in plasa lor si astfel sa-i fie mai usor lui Alin sa pedaleze. Desi mai aveam 180 km de parcurs, aveam impresia ca daca nu-i prindem cat mai repede or sa ne scape din mana si nu-i vom mai prinde niciodata. Dar am avut noroc pt ca pierdusera putin drumul si tocmai se intorceau de unde ratacisera. Pe asfalt era o sageata care-i indemnase intr-o cu totul alta directie decat cea buna, sageata care parea a fi de cu un an in urma pt ca era destul de stearsa. Am gasit marcajul cel bun si am continuat pe asfalt pana cand am facut dreapta pe un drum pietruit. La intersectie ereu si baietii de la Salvamont, cu masina, care ne-au indicat pe unde sa mergem. Alin reusea sa tina ritmul, insa cu greutate. Am mai pedalat cateva sute de metri in spatele echipei din fata noastra, dupa care mi-a zis sa ne oprim. Mi-a spus ca nu mai poate continua, ca nu se simte bine si se va intoarce la baietii de la Salvamont ori la CP5, iar eu sa merg inainte. Se oftica pt ca picioarele il ajutau, dar soarele il batuse prea mult ca sa mai poata continua. Dupa cursa mi-a spus ca in acel moment avea vederea incetosata si il durea capu', caci facuse insolatie.

Eu n-aveam nimic, ba chiar eram plin de energie si determinare, ca sa nu mai spun ca fredonam chiar diverse melodii comerciale (p'aia cu Fire to the Rain a lu' Adele, Ai seu ci pegu si Ce ce re ce, sau cum naibii le spune). Astfel am hotarat sa continui cursa atat cat voi fi lasat de catre organizatori. Baietii de la Salvamont si ultimul punct de control prin care trecuseram nu erau departe, asa ca Alin putea beneficia de ajutor cat mai repede iar eu puteam continua linistit ca totul va fi in regula cu coechipierul meu. Ne-am luat la revedere si m-am dus. L-am prins din urma pe baiatul cu sosete lungi si coechipierul acestuia, iar dupa cativa zeci de metri i-am ajuns si pe baietii in tricouri galbene care plecasera inaintea noastra de la CP5. Drumul urca si stiam ca in curand vom ajunge in acea zona salbatica de care ne-a spus Tibi la sedinta tehnica. Si tare salbateca si chinuitoare a mai fost zona aia.

Din drumul pe care urcaseram (pe biciclete) am facut dreapta pe firul apei si am dat piept in piept cu "peretele" pe care trebuia sa-l urcam (pe langa biciclete). Urcam printr-un jgheab erodat de ploi prin mijlocul caruia se serpuia la vale un fir mic de apa. Pe stanga si pe dreapta acestuia era poteca noastra, printre bolovani, crengi si busteni adusi la vale de ploile de asta primavara. La inceput am tinut bicicleta de pipa si am impins-o, dar dupa ce poteca s-a ingustat am luat-o de mijloc si am pus-o pe umar (tineam bicicleta de cu mana dreapta down-tube, din dreptul foilor de angrenaj, cu top-tube-ul sub brat, iar varful seii il proptisem pe umar). Ii venise si ei randul la calarit. M-am mutat pe stanga apei ca sa nu mai lovesc bicicleta de crengile de pe margine. Mi-ar fi placut sa ma tin cu mana stanga de niste crengi sau radacini, insa acestea nu erau prezente pe partea aia, asa ca nu puteam decat sa-mi infig mana in pamant in cazul in care ma dezechilibram, caci pe partea "poteca" era lata doar de o palma. In tot acest timp ma uitam si la baietii in galben din spate, cat de aproape sunt de mine. Pe prima parte a jgheabului, caci au fost doua parti, una mai "interesanta" decat cealalta, nu m-am indepartat de acestia. Abia dupa ce am facut iarasi dreapta am vazut cum incet incet ii las in urma.

Pe noua bucata de jgheab nu mai curgea apa si nici nu mai erau bolovani, dar era multa iarba si buruieni/plante inalte prin care trebuia sa-mi fac loc. Pe dreapta erau tufisuri, pe stanga multa verdeata neprimitoare, pe jos o panta foarte inclinata, dar cu un sol stabil, sus era soarele care dogorea in draci, in fata era Iron Bike, iar in spate erau cei de care fugeam. Eram cumva prins la mijloc intre multe chestii nasoale care nu-mi faceau deloc bine (daca aveam DEX-ul in mana le-as fi spus vicisitudini). Transpiratia imi curgea pe frunte, aerul era inabusitor si apa din bidon calaie. Doar inlauntrul meu mai gaseam o zona confortabila in care ma mai puteam retrage si odihni. Impropriu spus "odihni", caci de data asta tineam bicicleta pe umeri, din cauza ca umarul incepuse sa ma doara, si urcam cat de "repede" puteam. Pe langa caine, intr-o viata anterioara cred ca fusesem si magar, la cum inaintam pe acolo.

In zona aia confortabila pe care am pomenit-o mai devreme si unde eu ma retrasasem pt a-mi "odihni" spiritul, am gasit determinare, masochism, nebunie si un mare "Fuck Off!". Toate astea amestecate si degustate mi-au dat energia necesara pt a inainta pe toata durata cursei. Dar nu inainte de a savura din zmeura peste care am dat prin tufisurile de pe partea dreapta.

De la zmeura si pana in capatul urcarii nu a mai fost mult. Dar de jos si pana acolo sa tot fi fost 100 de metri, ma gandesc. De data asta eram in padure, la umbra, pe coborare, dar intr-o zona la fel de salbatica. Sa fii coborat pe bicicleta mi se parea anevoios pt ca trebuia sa fac opriri dese ori sa cobor foarte incet pt a trece peste obstacolele de pe jos: copaci cazuti, busteni, ramuri intregi, bolovani. Tot cu bicicleta tinuta de mijloc am trecut si pe aici...si cu aceeasi viteza si frica de a nu fi ajuns din urma. Odata terminata padurea am dat intr-un drum forestier care cobora abrupt la stanga. Am dat sa ma sui pe bicicleta si nu stiu ce am facut si cum am reusit, dar mi-am luat o tranta. M-am uitat repede sa vad ce are bicicleta (si nu avea nimic), m-am scuturat de praf si am coborat cu grija la vale unde am facut iarasi stanga pe un drum plat si pietruit. Nu se auzea nimeni in spatele meu, dar eu eram intr-o permanenta fuga in incercarea mea de a pastra locul 3. Imi dadeam seama ca efortul meu este oarecum in zadar pt ca fara coechipier nu mai contam in concurs, dar ambitia de a fi mai bun decat cei din urma era prea mare ca sa o ignor.

Asa ca i-am dat tare pe platul acela pietruit, uitandu-ma din cand in cand in spate sa vad daca se arata doua siluete galbene. De la pietre am trecut la asfalt si la prima inclinare a drumului de Stana de Vale, un drum lung de vreo 30 km. Din asfalt am facut dreapta si am inceput sa urc catre prima serpentina din cele cate vor urma pana la Stana. Cei care au mai fost la IBO stiu ca Stana de Vale este cel mai inalt punct al concursului si ca pt a ajunge acolo trebuie sa urci continuu cale de multi km. Anul trecut s-a urcat pe asfalt si pante de 12%, iar anul acesta aveam sa urcam pe un traseu complet nou, mai lung, dar mai putin dur decat cel anterior. Dur ne-dur, cert e ca eu am intrat pe acest traseu cu dreptul...in crampe. Imediat ce am inceput sa urc am inceput sa simt crampe la piciorul drept. Am incetinit putin pt a lasa piciorul sa se relaxeze, dar de fiecare data cand indoiam genunchiul aveam dureri. M-am dat jos de pe bicicleta pt a mai intinde picioarele, dar in acel moment am vazut cum printre pomii din deapta mea, pe soseaua de jos pe care venisem, se deslusesc doua siluete galbene... M-am suit inapoi pe bicicleta si pt ca durerile nu-mi dadeau pace am deblocat piciorul drept, l-am lasat intins pe langa bicicleta si pedalam doar cu stangul. Trebuia sa-mi pastrez locul si sa continui. Dupa cateva secunde am pus piciorul inapoi in pedala si incet incet l-am recuperat.

Pe marginea drumului am intalnit o alta masina a Salvamontului, iar unul dintre baietii de acolo mi-a facut cateva poze si mi-a spus ca voi mai merge putin pe asfalt, dupa care acesta va disparea. Cand i-am vazut m-am gandit ca or sa ma opreasca tinand cont de faptul ca nu mai aveam coechipier, dar n-a fost sa fie. Asfaltul s-a terminat asa cum mi-a spus baiatul si in continuare am pedalat pe macadam si bucatele de asfalt vechi de cand lumea. Pe dreapta aveam un lac de acumulare, copaci si multa umbra. Peisajul era frumos, iar daca asfaltul ar fi fost bun traseul ar fi fost unul perfect pt alergat cursiera. Nu mai tin minte cati kilometri am mers pe marginea lacului, dar am mers destui. Panta nu era foarte inclinata, astfel ca puteam alerga cu foaia mijlocie si pinioanele mici. La un moment dat in spatele meu a aparut o masina de teren care nu dadea semne ca ar vrea sa ma depaseasca. M-am gandit atunci ca trebuie sa fie a organizatorilor, asa ca i-am dat si mai tare ca sa vada ca ma simt bine si sa nu ma opreasca. Cand panta s-a inclinat m-am tras mai pe dreapta si am facut semn masinii sa ma depaseasca. Aceasta a trecut, mi-a multumit si s-a dus. N-a fost sa fie nici de data asta.

Am trecut de lac si am ajuns intr-o intersectie unde am facut dreapta pe un drum la fel de prost. Am trecut printre case si pensiuni, am trecut pe langa oameni care se balaceau in rau, beau bere rece si se distrau in vreme ce eu alergam de nebun prin praf si soare, cu apa calda in bidoane si frica de a nu fi ajuns din urma. Ma tot uitam in spate dar nu vedeam nici un biciclist in urma mea. Drumul era fals plat pe alocuri si nu foarte mult inclinat in marea lui parte. Nu ma deranja inclinatia continua a drumului cat ma enerva calea de rulare pt ca era un amalgam de macadam si asfalt care mai mult te incurca decat ajuta la inaintare. Casele si pensiunile s-au terminat la un moment dat si am intrat pe niste chei inguste, dar frumoase ca si peisaj. Iarasi m-am gandit cat de frumos ar fi fost pe acolo cu cursiera.

Tot mergeam inainte si nu vedeam capatul drumului pt ca incepusem sa ma plictisesc de acesta. Traseul devenise monoton, apa din bidoane nu se mai racea odata si simteam nevoia de ajunge la CP6 pt realimentare. Cand am iesit de pe chei si drumul s-a mai latit am dat de un izvor pe dreapta unde m-am putut racori. Am intrebat un nene venit sa ia apa despre cati km mai sunt pana la Stana si mi-a zis ca ar mai fi vreo 4 km. Hai ca nu mai sunt chiar atat de multi, mi-am spus. Am luat apa rece in bidoane cu gandul ca CP-ul nu trebuie sa fie departe. Si n-a fost departe, dar nici aproape.

Eram destul de tensionat cand am ajuns la CP6 (km 124,2) si asta din cauza monotoniei care ma cuprinsese pe ultimii km. Ajuns aici am cerut imediat ulei de lant, caci ungerea anterioara isi traise traiul, dar nici ei nu aveau. Eram tare "indignat" ca se gasea mancare doar pt concurenti, dar nu si pt biciclete. Doamna draguta de acolo mi-a a spus ca daca vreau sa continui cursa va trebui sa astept una dintre echipele din urma mea si sa continui numai cu aceasta. Nu imi convenea deloc situatia, dar n-aveam ce-i face. Eram oricum recunoscator ca sunt lasat sa continui. Ajuns la CP anxietatea simtita cu ceva vreme in urma disparuse, iar acum venise randul agitatiei sa ma cuprinda. Eram parca bagat in priza si ma simteam ca un titirez care se invarte intr-un spatiu stramt din care nu poate evada. Ma simteam foarte bine, aveam multe minute in fata celor din spatele meu si as fi putut chiar sa pun si mai multe daca plecam de la CP cand voiam eu. Eram tare ofticat, dar si bucuros in acelasi timp deoarece de unul singur si prin puterile mele reusisem sa bat doua echipe si sa ajung inaintea lor la Stana de Vale. Asa a trebuit sa stau, sa astept si sa infulec friptura de pui cu cartofi fierti si portocale la desert. Pt ca Alin nu avea cum sa mai vina, am mancat si friptura destinata lui.

Dupa vreo 20-30 de minute au sosit si baietii in galben. I-am intrebat daca pot sa ma alatur lor, ei au fost de acord si astfel i-am asteptat sa manance si ei ca sa putem pleca impreuna si sa cucerim locul 3. De la unul dintre acestia am facut rost de ulei care mi-a prins bine pana la sfarsit. La 4 minute in spatele lor a venit si baiatul cu sosete lungi impreuna cu coechipierul. Cum unul dinre noii mei colegi de IBO nu voia sa-si manance friptura, am halit-o eu dupa care ne-am luat bicicletele si ne-am pus la drum.

De la CP am continuat pe asfalt, in dreapta, am trecut pe langa Izvorul Minunilor, am injurat un cocalar care ne incurca cu troaca lui, iar apoi am facut dreapta pe un drum pietruit. Cum mancasem 3 fripturi si ce mai gasisem eu la CP, ma simteam un pic greu pe urcare, dar nu intr-atat incat sa-i incurc pe baieti. Dupa prima serpentina am vazut ca cealalta echipa este in spatele nostru, dar cum am iutit ritmul cum i-am si distantat. Am vorbit atunci cu capitanul echipei si i-am spus ca in acel moment suntem pe locul 3 si daca vom merge bine ne vom putea chiar urca pe podium. El avea impresia ca e pe 4, asa ca vestea mea trebuie sa-i fii prins foarte bine.

Am urcat noi cativa km dupa care am dat intr-un altul mai inclinat si plin de bolovani. Sa fii urcat pe biciclete era destul de dificil pt ca cerea multa tehnica, atentie si bulane sanatoase. Cum noi aveam deja 100 si ceva de km in picioare, n-am stat sa dovedim urcarea pe bicicleta si ne-am apucat de push-bike. Si am impins la bicicleta pana ne-au iesit ochii din cap. Or fi fost cativa km de push, nu mai stiu exact, dar oricum mai multi decat putea cuprinde rabdarea noastra. Cealalta echipa se vedea in spatele nostru, dar cum si baietii mergeau pe langa biciclete, nu ne-am panicat foarte tare. Odata terminat caratul bicicletei la deal, a trebuit sa o caram si la vale din cauza acelorasi bolovani. Ne-am dat noi pe biciclete, dar bolovanii ne zdruncinau prea tare, iar mie imi era teama ca furca mea din secolul trecut sa nu pateasca ceva nasol. Cand bolovanii au inceput sa se rareasca ne-am urcat la loc pe biciclete si ne-am dat drumul la vale. Fiind ultimul, ma tot uitam in spate sa vad ce face echipa cealalta, dar baietii nu se vedeau deloc, cu toate ca puteam cuprinde cu privirea o buna bucata din traseul lasat in urma.

Am avut surpriza sa dam iarasi de Tibi, care iesise la pozat. Cu o voce calda, de un calm parintesc, mi-a spus sa merg cu cei doi baieti si sa am grija de mine. M-a asigurat ca imi voi primi medalia de finisher, dar ca nu ma voi putea sui pe podium intrucat nu mai contam in clasament, caci nu mai eram echipa. Oricum, faptul ca eu eram inca in concurs, ca mergeam bine, nu ma chinuiam si simteam ca am puterea sa termin, ma multumeau indeajuns de mult cat sa nu-mi para rau de podium.

De aici urma sa ajungem la CP7 (km 134,3)Dupa ce ne-am despartit de Tibi am mai coborat putin dupa care am intrat intr-o padure de brad strabatuta de un parau. N-as prea fi vrut sa ma ud la picioare si as fi cautat sa merg pe langa apa caci acest lucru parea posibil, dar cum baietii in galben au decis sa nu piarda vremea cu ocolisuri, am luat bicicleta pe sus si i-am urmat si eu prin apa. Din pacate, am observat ca am pana pe spate, cu toate ca aveam solutie in camere. Unde se termina apa si incepea drumul erau un domn si o doamna care ne pozau de zor si care mi-au spus ca au la ei scule pt rezolvat pana, dar cum baietii mei erau prea in fata ca sa-i anunt i-am refuzat politicos si mi-am vazut de drum. Urcam iarasi cu bicicleta sub brat, dar nu mult pt ca am iesit intr-un drum forestier ce ducea la vale. Le-am spus baietilor sa ma astepte putin ca sa umflu roata pt ca am solutie in ea si nu ar trebui sa dureze mult toata treaba. "Acum ne incurci! Avem echipa in spate!" a fost raspunsul capitanului echipei. "Oricum tu mergi bine si ne vei prinde din urma" a incercat el sa dreaga busiocul si dusi au fost.

I-am lasat in pace si n-am stat cu ei la discutii, chiar daca echipa pe care o aveau ei in spate era suficient de mult in spate cat sa-mi permita mie sa umflu un cauciuc. In fine...am trecut peste despartirea de ei, iar acum ma oftica situatia in sine, faptul ca facusem pana cu toate ca aveam smecleu in camere. Asa ca m-am apucat sa rezolv problema. Aveam la mine doar 2 butelii cu gaz si nema pompa, caci ea ramasese la Alin. Bag prima butelie, dau sa umflu, dar nu se intampla nimic deoarece butelia era goala. Fir-ar! O bag si pe a doua, cauciucul se umfla imediat, dar la fel de repede se si desumfla. Bagamias ceva in ea de treaba, zic, si ma apuc sa schimb camera in speranta ca voi imprumuta una de la echipa din spate. Am terminat eu treaba si am inceput sa cobor pe langa bicicleta.

Cam la 20-30 de minute dupa ce plecasera baietii in galben au aparut si cei din spate. Le-a luat ceva timp sa ajunga acolo... Baiatul cu sosete lungi mi-a dat pompa lui si a zis ca oricum ei coboara incet si i-o voi inapoia mai tarziu. Am umflat eu cauciucul si am plecat in urmarire. Am reusit sa-i prind din urma pe baieti, le-am inapoiat pompa si daca am vazut ca eu pot merge mai repede decat ei am hotarat sa incerc sa-i prind din urma pe baietii care ma lasasera in spate. Coborarea a fost lunga si frumoasa, iar dupa ce s-a terminat am ajuns la asfalt, pe un baraj, unde peisajul mi s-a parut mult mai frumos decat la Vidraru al nostru. Asfaltul plat mi-a permis sa iau mainile de pe ghidon, sa-mi mai indrept salele, sa mai mananc un baton cu susan si sa beau apa linistit.

Dupa ce s-a terminat barajul traseul m-a dus in dreapta pe o noua urcare. M-am uitat in spate si tocmai atunci intrau si baietii pe baraj, distanta dintre noi nefiind una foarte mare. Pe urcare m-am intalnit cu un nene care dupa uniforma parea sa lucreze la baraj, iar acesta mi-a spus ca biciclistii din fata erau cam la 15 minute inaintea mea si ca ceva mai sus ma asteptau organizatorii. Acel "ceva mai sus" mi-a dat incredere ca urcarea nu va fi lunga si ca voi ajunge repede la punctul de realimentare, caci imi era cam foame si simteam nevoia de niste delicatese.

Insa am avut de urcat destul de mult pana sa ajung la CP8 (km 157,7) care era pozitionat in partea opusa traseului meu, astfel ca era sa-l ratez daca baiatul de acolo nu ma striga. Mi-a spus ca baietii in galben n-au plecat de mult timp de acolo si ca daca ma grabesc ii pot prinde. Dar pepenele ala rosu si zemos de pe masa ma ispitea in asa masura incat am uitat ca trebuie sa ma grabesc si am decis sa continui cursa cu baietii din spate care oricum urmau sa vina. Cand a vazut camera pe care o aveam legata de tija de sa, Istvan, caci asa il chema pe baiat, mi-a imprumutat o pompa si o camera de la el, dar nu inainte de a-mibaga niste aer in cauciucul din spate care se cam inmuiase. Aici aveam si pachetul cu haine si lumini, asa ca in vreme ce baietii se alimentau si reparau o pedala de la una dintre biciclete am pus farul pe ghidon, frontala in borseta si am decis sa continui doar cu pelerina de ploaie, caci era prea cald si incomod atunci pt a mai lua la mine bluza si incalzitoarele. Am stat destul de mult timp la acest CP, unde am simtit chiar nevoia de a-mi trage un pic sufletul.

Odata echipati ne-am pus iarasi la drum. Am urcat o mica panta, iar apoi am continuat pe culme cativa km dupa care a venit momentul sa ne dam la vale. Iarasi bolovani, iarasi panta foarte inclinata. Coechipierul baiatului cu sosete lungi cobora mai incet decat noi, asa ca n-avea rost sa incerc sa cobor pe bicicleta si am luat-o iarasi de mijloc.

Dupa ce s-au terminat bolovanii si am putut reincaleca bicicletele, drumul ne-a dus in continuare la vale pana am iesit in asfalt si de acolo la CP9 (km 172,5). Am baut o Cola, am mancat niste cascaval si ne-am apucat iarasi sa urcam dupa ce le-am multumit voluntarilor pt munca extraordinara pe care o depusesera pt noi, ei si toti colegii lor. Aveam iarasi sa urcam, apoi sa coboram, sa urcam, sa coboram si intr-un final sa ajungem la CP10 de unde traseul avea sa fie cu mult mai usor fata de ceea ce indurasem pana atunci. Cam acolo stabilisem eu finishul IBO-ului, caci organizatorii ne spusesera ca ultimii 60 km aveau sa fie rulaj si practic o formalitate pt cei care pedalasera 200 km pana acolo.

Insa trebuia sa urcam primul din cele doua "moate" care ne desparteau de CP10. Si n-a fost deloc usor. De la CP9 am facut dreapta, am trecut peste un pod si am intrat din nou pe drum pietruit, incepand sa urcam destul de lejer cale de cateva serpentine pt ca mai apoi sa ne luptam serios cu pantele. Colegul baiatului cu sosete lungi urca mai bine decat acesta, asa ca am mers in fata impreuna cu el, ocazie cu care m-a intrebat despre greutatea mea si pinionul mare de 28. Chiar si stand la taclale urcarea nu a trecut repede. Si aceasta devenea enervanta pt ca era grea si nu parea sa se mai termine. La un moment dat am ajuns intr-o poiana unde erau si cateva case. L-am asteptat pe baiatul cu sosete lungi dupa care am coborat prin curtea uneia dintre case ca sa dam iarasi intr-o noua urcare. Am reusit sa ma dezechilibrez si n-am mai urcat la loc pe bicicleta. Am zis sa mai variez activitatea pana nu ma apuca pandaliile. Oricum impinsul bicicletei era la fel de rapid ca si pedalatul pe foaia mica si pinionul mare, asa ca nu eram in dezavantaj. Ajunsi in sfarsit in varf ne-am dat drumul la vale pe un drum pietruit bun, ocazie cu care mi-am reincarcat bateriile pt urmatoare urcare. Urcarea asta a fost la fel de inclinata ca si precedenta, astfel ca push-bike-ul parea cea mai buna solutie. Eu incepusem sa am probleme cu roata spate care se tot desumfla, astfel ca a trebuit sa ma opresc si sa-i bag cateva pompe, ca tot aveam cu ce. Si baiatul cu sosete lungi a trebuit sa faca acelasi lucru ca si mine, ca altfel parca vedeam o reeditare a unui eveniment nu de mult intamplat. Oricum, ideea e ca ne apropiam tot mai mult de CP10, cel de unde avea sa inceapa rulajul. Dar inainte de asta a trebuit sa mai trecem inca odata prin acea zona erodata de ape pe unde in urma cu muuulte ore si km urcaseram cu bicicleta in spinare. De data asta coboram cu ea in spate, caci traseul era intr-atat de nasol incat nici cu o bicicleta de DH nu cred ca se putea cobori prea bine pe acolo.

Am trecut dar si de asta, am intrat pe drumul pietruit si ne-am dat la vale pana pe asfalt, unde colegul baiatului cu sosete lungi a dus trena pana la CP 10 (km 193,5). As fi vrut sa duc si eu trena, sa colaborez cu cei doi, mai ales ca ma consideram ca un membru al lor, dar ritmul era pre puternic pt mine si nu as fi facut decat sa-i incetinesc. Asa m-am multumit sa stau la plasa.

Cand am ajuns la CP am vazut cu stupoare, si bucurie in acelasi timp, ca baietii in galben erau acolo si ca astfel puteam relua intrecerea pt locul 3. Insa acestia erau terminati. Mi-am dat seama ca ceva e in neregul cu ei de cand am vazut CP-ul si bicicleta unui dintre ei "abandonata" pe acolo cu un tricou galben peste ea. Imi era clar ca ei nu ne vor mai lua locul 3, caci o echipa care pana atunci trasase pt podium, iar acum sta si sade pe banca in CP, nu prea mai are cum sa prinda o echipa care se simte bine. Ca sa nu mai spun ca l-am auzit pe capitanul echipei cand i-a spus celui mai tanar sa se lipeasca de noi.

Eu as mai fi stat sa mananc si sa-mi incarc bateriile, dar baietii parca intrasera in priza. Trageau tare pe urcarea ce tocmai incepuse, astfel ca a trebuit sa fac si eu la fel ca ei, chiar daca nu prea vedeam rostul acelui ritm. Le-am spus sa o lase mai usor caci nu avea rost sa ne rupem pe final, mai ales ca nu ne urmarea nimeni. Mi-au spus ca sa tragem tare cat mai e lumina afara si putem vedea bine, asa ca a trebuit sa ma supun ordinelor de echipa si sa fac ca ei, cu toate ca era deja ora 22 si nu aveam sa mai vedem lumina pt mai mult de 10 minute. Pana la urma am aprins farul si frontala si i-am dat inainte prin intuneric, mai la deal, mai la vale, dar intotdeauna pe distante scurte si pe un asfalt bunicel.

La un moment dat ne-am oprit pt ca nu mai vazuseram un marcaj de multa vreme si nu voiam sa ne pierdem. Baiatul cu sosete lungi mi-a spus sa scot harta si sa i-o dau. Am tras borseta de la spate, am scos cu greu punga cu harta deoarece era bagat intr-un buzunar stramt, am scos-o din punga si i-am dat-o. El s-a uitat pe ea, a stabilit ca trebuie sa mergem tot inainte, mi-a dat-o inapoi, s-a suit pe bicicleta si a zis "Hai sa mergem!". Si baietii au mers in vreme ce eu ma chinuiam sa bag harta de unde am scos-o. Da-i bag-o in punga, dar nu mai nimeream pt ca ma grabeam si eram cam surmenat, da-i baga punga in buzunarul stramt, trage fermoarul, du borseta la spate si pune-te in miscare. Ei deja nu se mai vedeau... Drumul tot facea curbe si nu le puteam vedea farurile. Am inteles astfel ca iarasi trebuia sa continui cursa de unul singur. I-am lasat in pace sa se duca si mi-am vazut in continuare de pedalat.

Am ajuns la CP11 (km 213) cu 2 minute in urma lor. Cand m-au vazut mi-au spus sa nu ma supar, dar ei se grabesc sa ajunga la finish, sa prinda locul 3 si alte chestii de genu' asta. Si ei aveau "echipa in spate", asa cum altii avusesera mai de dimineata, numai ca de data asta echipa din spatele lor se recupera la CP 10, unde au si abandonat de altfel. M-am resemnat cu gandul ca nu voi mai termina in acelasi timp cu echipa de pe locul 3, dar imi mai ramanea totusi medalia de finisher pe care nimeni nu mi-o mai putea lua.

Asadar, am stat ceva mai mult la CP11 unde am infulecat diverse fructe in timp ce le povesteam oamenilor de acolo experientele mele de pana atunci. Saracii oameni, stateau toti in jurul mesei, in picioare, la lumina becului si aveau grija ca eu sa primesc tot ce am nevoie. Nu vorbeau, ci doar ma ascultau si ma aprobau, in vreme ce probabil ma injurau pe mine si toti concurentii de la IBO pt care statusera toata ziua pironiti langa aceea masuta. Le-am spus ca-i inteleg daca ma injura, le-am multumit pt masa si am plecat mai departe.

Pt ca imi era frig am luat pe mine pelerina de ploaie ca sa ma mai apere de vant pe coborari. Pe strazile satelor prin care treceam nu mai era nimeni, doar eu, cainii si cele cateva lumini de pe stalpi. Ma uitam intr-una la ciclocomputer si adunam 22,4km la valoarea indicata de el pt a afla cat naibii mai aveam pana la finish. Faptul ca in fata nu mai vedeam decat cei cativa zeci de metri luminati de far si frontala ma cam scotea din minti pt ca practic orbecaiam p'acolo neavand nici o idee despre traseul dinaintea mea. Iar din cand in cand trebuia sa ma opresc si sa mai dau pompe la roata din spate. Minunat!

Mi-am dat seama ca pe langa rezistenta fizica, IBO mai presupunea si rezistenta psihica, asa ca incercam pe cat posibil sa continui, sa merg tare atunci cand puteam pt a scurta distanta ramasa si avea cat mai putini km de suportat.

Am ajuns si la CP12 (229,2), ultimul CP de dinainte de finish. In timp ce mancam mai stateam de vorba cu oamenii de pe acolo si cu baietii de la Salvamont. De la ei am aflat ca pe traseu, in spatele meu, mai era inca o echipa ce continua sa traga, chiar daca mai aveau multi km pana sa ajunga macar la mine. Dupa calculele facute de mine trebuia sa mai am doar 14 km, asa ca am plecat de acolo cu gandul ca IBO se va termina in curand pt mine. Din cauza pelerinei de pe mine care se umfla in bataia vantului coboram cam greu la vale si nu prea puteam sa ating viteze mari. Dorinta de a termina cat mai repede mi-a dat puterea sa urc pe foaia mare acolo unde puteam, iar dorinta de a termina onorabil concursul m-a facut sa refuz oferta baietilor de la Salvamont de a ma lua in masina lor pe o portiune de drum nu tocmai placuta fundului.

Reintors pe asfalt puteam vedea luminile Oradei, dar si fulgerele de deasupra ei. Ar fi fost culmea sa ma ude ploaia tocmai atunci, pe ultimii km, asa ca am tras tare cat am putut de mult. Tocmai cand calculele mele imi spuneau ca mai am 2 km ma intalnesc din nou cu baietii de la Salvamont care imi spun ca de fapt mai am 6. "Tui mama masii ca nu se mai termina odata!" mi-am zis si i-am dat inainte ca oricum alta solutie nu mai aveam. Am ajuns astfel pe drumul pietruit si paduricea prin care trecusem imediat dupa start. Parca numai urcam si tot timpul aveam ca sunt intr-un tunel la al carui capat nu mai ajung pt a-i vedea luminita. Nu eram obosit fizic cat eram frustrat, surmenat, nervos si plictisit. Picioarele m-ar fi dus si mai departe, dar psihicul meu voia sa se opreasca si sa respire. In zona aceea confortabila in care ma retrasasem cu multe ore inainte se intampla o tornada care luase pe sus tot ceea ce odata ma linistise. Doar ratiunea mai supravietuia si ma tinea drept in sa, desi cred ca si ea ar fi vrut sa iasa afara si sa urle de dragul refularii.

Desi stiam ca nu mai am mult imi venea sa ma dau jos de pe bicicleta si sa imping la ea pana la finish, intr-atat de mult mi se luase de pedalat. Dar n-am facut asta si am strans din dinti in continuare, iar peste putin timp am facut dreapta de pe drumul pietruit, am coborat la casa padurarului, am facut stanga si am putut vedea in sfarsit luminile statiunii 1 Mai si aleea care avea sa ma duca pe sub poarta de Finish la capatul a ceea ce avea sa fii fost Iron Bike Oradea 2012.

19 ore 58 de minute 15 secunde si aproximativ 260 de km de offroad, de asfalt bun si prost, de bolovani si pietris, de parauri, de paduri, de abandonuri, de parasiri, de urcusuri si coborasuri, de nervi, de draci, de emotii, de placere, de mers pe si sub bicicleta, singur sau in echipa.

In sfarsit terminasem cursa! In sfarsit puteam sa ma dau jos de pe bicicleta si sa fac orice altceva decat sa pedalez. Chiar le-am spus oamenilor de acolo ca nu-mi mai trebuie IBO pe anu' asta, cu toate ca in sinea mea gandeam ca nu-mi mai trebuie mtb de fel pe anu' asta, sa nici nu mai aud de el. Bineinteles ca in cateva zile mi-a trecut, iar acum ma gandesc cu drag la cele intamplate acum o saptamana si la cum Geiger o sa mi se para o tura scurta pe langa ceea ce am pedalat aici.

Bucuria de a duce la bun sfarsit o astfel de cursa este nepretuita. Pt mine este cea mai importanta realizare de pana acum, o realizare de care sunt mandru si pe care nu ma sfiesc sa i-o prezint celui interesat sa asculte. Stiu ca nu-i frumos a te lauda, dar cum reusita imi apartine nu mi-e deloc rusine sa ma mandresc cu ea si sa spun ca am terminat IBO pe locul 4 si ca am pedalat 260 km timp de 20 de ore.

Acum, la rece, imi dau seama ca Iron Bike Oradea 2012 n-a fost solicitant fizic cat a fost psihic. Sa faci fata rutinei, stresului si nervilor mi se pare mai greu decat sa mergi inainte ca magarul. Picioarele le mai odihnesti, stomacul il mai hranesti, setea o mai potolesti, dar daca nu te intelegi bine cu psihicul tau poti sa ai cea mai buna conditie fizica din lume ca nu-ti va folosi la nimic. Macar de-ai putea-o vinde...

Vremea a fost buna, ploaia nu ne-a stresat si nici nu ne-a pus in dificultate, doar soarele ce i-a lesinat pe unii dintre noi, asa ca fiecare a putut sa traga in ritmul lui si sa mearga asa cum a putut mai bine. Nu stiu cum s-au simtit ceilalti participanti, dar cred ca pt un biciclist antrenat, odihnit, bine hranit si hidratat, traseul IBO de anul acesta nu trebuie sa fie ceva imposibil, ci doar o tura lunga de tot, cu intreceri si puncte de alimentare.

De altfel, sunt de parere ca orice biciclist cu pretentii trebuie sa mearga cel putin o data la IBO pt a afla din ce aluat e facut si cat de mult se poate intinde acesta.

  • Upvote 8

Share this post


Link to post
Share on other sites

Absolut superb. Am citit cu sufletul la gura toata postarea. Felicitari si din partea mea!

Share this post


Link to post
Share on other sites

Am citit si eu toata relatarea. Nu pot sa spun decat "FELICITARI" si intr-adevar e mai mult o batalie psihica decat fizica.

Si inca un lucru, partenerul conteaza f mult, sa fie de acelasi nivel si sa te intelegi cu el.

Share this post


Link to post
Share on other sites
Guest
This topic is now closed to further replies.